II.

RODICA.

Cine, şi de câte ori în viaţa sa, nu s-a hotărât să devie „alt om”, convins că această renaştere sau substanţială prefacere atârna de suprimarea unui fapt extern sau de împlinirea unei dorinţe cu magice făgăduinţi?

— De luni suprim tutunul şi devin alt om! suspină energic fumătorul ahtiat, care, pe lângă afecţiunile de rinichi şi ficat datorite nopţilor albe, pe lângă insomniile cu sudori reci, datorite abuzului de cafele negre şi de cotidiană muncă, pe lângă panicele inimii, datorite nervilor, ipocondrismului şi pe lângă alte multe beteşuguri reale şi imaginare, mai e ameninţat şi de o anghină pectorală.

Acel luni izbăvitor, la începutul fiecărei săptămâni situat la începutul săptămânii următoare, fuge ca un hoţ urmărit. Mulţi renunţă să-l mai ajungă:

— O viaţă are omul! Eee! …

Alţii, mai perseverenţi, îl ajung. Cei mai mulţi constată cu surprindere că n-au devenit „alţi oameni”, dar că şi-au suprimat o plăcere. Alţii, mai puţin lucizi, predică întinerirea, vivifiarea, fortificarea, purificarea, datorite acestei abstinenţe, fără să-şi dea seamă că de când nu mai fumează au devenit mult mai acri; că pofta de mâncare, fanfaron exagerată, nu are alt rezultat decât să-i umfle, puhăvindu-i, vădind mai lămurit blegirea ţesuturilor decât severa slăbiciune; că absenţa fumului prietenos, care, oricât, le făcea suportabilă şi singurătatea, îl constrânge să accepte orişice tovărăşie, cordiala plictiseală în doi sau trei fiind preferabilă urâtului lugubru în unul singur; că, într-un cuvânt, sunt oameni noi faţă de ce erau înainte de-a suprima tutunul, exact în măsura în care o haină întoarsă pe dos e o haină nouă.

Românii, în preajma vrâstei de treizeci şi cincipatruzeci de ani, mai ales, exclamă deseori, după ce-au constatat şi înfierat lapidar incuria socială a ţării şi endemia de mahalagism barbar care o bântuie.

— Ah! De m-aş vedea la Paris! Numai o lună… Să-l respir… Alt om etc. …

La Paris, constată cu melancolie cât s-a prefăcut Parisul amintirilor.

— În tinereţea mea…

Se întorc de la Paris, mahmuri ca după un chef prea lung sau melancolici ca după revederea fetiţei care-a fost întâia dragoste, devenită mamă, înstrăinată de dragoste şi de trecut, chiar dacă a rămas frumoasă: altfel frumoasă, se înţelege, decât atunci când se înroşea pentru o privire, plângea pentru un gest, şi proastă, spunea prostii, cu buze fermecătoare…

Alţii, ponţi ghinionişti la masa verde, pândind „o serie”, exclamă cătră moşierul cu portofoliul plin şi obrajii pigmentaţi de soare, abia sosit de la moşie, ale cărui mini brune contrastează viguros cu paloarea febrilă a celorlalte:

— Ah! De m-aş vedea şi eu la ţara! Să răsuflu o clipă! Linişte. Singurătate. Aer curat. Lapte fără apă; apă fără vin…

La ţară, constată că Depărăţeanu – „locuinţa mea de vară e la ţară, acolo aş vrea să mor…” – e un cretin; că Duiliu Zamfirescu – Viaţa la ţară – e un mieros măsluitor de adevăr; că e preferabil să bei laptele – chiar îndoit cu apă – fără să vezi mânile cărămizii şi dubioase care-l mulg; că poeticul lătrat al cânilor e suportabil numai când îl auzi într-un roman rustic, pe când afară cârâie claxoanele şi scrâşnesc tramvaiele; că e mai acceptabil chiar implacabilul zornăit al deşteptătorului – aranjat de cu seară să sune la oră fixă – decât faimosul „cucurigu” al cucoşilor care confundă miezul nopţii cu dimineaţa, şi răsăritul soarelui cu isprăvitul somnului musafirilor; că turmele cu ciobanul şi măgarul de rigoare au haz venind pe foile netede ale unui volum de Francis Jammes, dar pe şosea, în nori de colb, cu putoarea lor compactă, prezidată de a ciobanului, n-au nici un haz; că luna plină, fără de lăutari, dame, şampanie şi lumină electrică – stinsă oportun – e ca un somnifer farmaceutic fabricat în ţară: nici nu te adoarme complect; că muşte sunt, dar hârtie de muşte nu-i; că Grigorescu ar trebui vândut cu gramul la cofetărie drept esenţă de sirop; că „Rodicele” lui Alecsandri, cu obraji ca cireşele şi sâni ca merele domneşti, ar face mai bine să-şi spele cămeşile, părul şi picioarele; şi că moşierul care-i invitase la el e demn de compătimit pentru viaţa pe care-o duce departe de oraş…

Şi totuşi, nimeni nu renunţă de a deveni alt om, atunci când e blazat, jenat, scârbit, umilit sau îngrozit de ceea ce e. Sinuciderile pe această bază sunt extrem de rare.

De asta Dănuţ era în viaţă, deşi nu devenise alt om.

În clipa de teatrală amintire, când coborâse treptele casei de la Sălcii, lichidând cu o vorbă tare două femei deodată, şi cu un calificativ necruţător pe Dănuţ de până atunci, fusese convins că va începe o viaţă nouă. Vacanţa nu se isprăvise: era pe la mijlocul ei. Un efort numai, şi cele două caiete dăruite de Monica puteau să primească poamele tuturor livezilor sufleteşti, lăsate pe seama păsărilor până atunci, hărăzite culesului de atunci înainte.

De la Sălcii până la Medeleni, galopul lui Zdup, subt cerul nou şi pe pământul tânăr, avuse semnificaţia unui trufaş arc de triumf pentru o altă intrare în viaţă.

Caietele îl aşteptau, severe şi sincere ca o conştiinţă clară. Dar, după cum se ştie din toate poveştile uitate, feciorii de împăraţi, porniţi călări să-nfrunte viaţa, întâlneau balauri, zmei, zmeoaice, păduri carnivore, zâne viclene şi multe alte ispite sau primejdii, de care, fireşte, autorul basmului îi mântuia.

Pe Dănuţ îl aştepta Rodica.

Autorul basmului devenise romancier.

Rodica – pe care lectorul o judecă probabil cu severitatea mamei sau părintelui de familie, afară de cazul că e tânăr sau frivol – era predestinată să fie muleta roşie cu care toreadorii atrag galopul cornut.

Căci, după cum glăsuieşte înţelepciunea apocrifă, viaţa e viaţă şi omul e om!

Din lecturile ei în limba franceza, Rodica reţinuse un adagiu pe care-l servea – uneori ca protestare, alteori ca stimulare – mai tuturor cunoscuţilor ei de genul masculin, după cum erau prea temerari sau prea timoraţi.

Jeux de mains, jeux de vilain! Fi, le vilain! 59

Finalul, corolar oarecum, era de la ea: nici când reproducea vorbele altora nu-i plăcea să fie servilă.

Primul gest pe care-l ai văzând o floare, e să te apropii şi să o miroşi. În schimb, când vezi un fruct robust în carne şi culoare, vrei să-l apuci.

Rodica făcea parte din a doua categorie. Adagiul era util, căci Rodica era coaptă.

Vaporoasele cununiţe de roşeli, priviri stângace, mini abia strânse, bătăi de inimă, tăceri străvezii şi imateriala, unica sărutare, pe care dragostea idilică le împleteşte când fata e floare – sau pare – şi tânărul e timid sau romanţios, păreau fade cu şi alături de Rodica.

Jeux de mains, jeux de vilain!

În „idila floare”, întâia sărutare – mai degrabă timbra zborului unei sărutări sperioase – înseamnă întâia îndrăzneală cu ochii închişi a timidităţii şi încheie un ciclu, cel imaterial.

În „idila fruct”, întâia sărutare – uneori muşcătură – înseamnă întâia sfadă viguroasă, şi deschide un ciclu: al mânilor.

Dănuţ o sărutase pe Rodica pe gât; Rodica-l pălmuise pe obraz. Dar mai voinic decât Rodica, o apucase în braţe, aşa că Rodica, deşi se zbătuse – sport pe care-l făcea mai bine decât pe celelalte – fusese sărutată încă o dată, pe gură, fără ca să poată replica: „Fi, le vilain!”

Restul conversaţiei urmase pe româneşte.

De atunci, Dănuţ o sărutase de multe ori, dar Rodica nu-l sărutase niciodată. Pe Puiu ea începuse să-l sărute, de Dănuţ se apăra. Ca şi politica statelor europene, alta faţă de marile puteri, alta faţă de cele mărunte, politica Rodicăi varia în raport cu vârsta protagonistului: agresivă faţă de Puiu, devenea defensivă faţă de Dănuţ. Rezultatul era acelaşi. Adică; „Fi, le vilain!”

Pe româneşte, în aceleaşi condiţii, şi chiar în mai grele, Sevastiţa ar fi spus: „Da şazi ghinişor!”

Lectorul va remarca desigur avantajele pe care le oferă limba franceză oricui şi oricând.

Întâlnirile cu fata pe care o iubeşti se cheamă „plimbări” şi sunt: pe aleile pământului şi ale sufletului.

Întâlnirile cu celelalte „domnişoare” sau doamne se cheamă rendez-vous-uri.

La oraş rendez-vous-urile îndeobşte sunt diurne şi situate de preferinţă – cu rari excepţii – în orele când părinţii, soţii sau soţiile au treabă.

La ţară, rendez-vous-urile sunt nocturne, ca şi plimbările, dar nu din aceeaşi cauză. Plimbările caută singurătatea, misterul şi reculegerea, pe care le găsesc în noapte; rendez-vous-urile găsesc în nopţile rurale, gratis, ceea ce la oraş se cumpără scump: clandestinitatea.

Mixtă, Rodica juca tenis cu Puiu în timpul zilei – adică după-amiaza, căci dimineaţa şi-o petrecea în pat, dormind – şi avea rendez-vous-uri cu Dănuţ în timpul nopţii, după ce toate luminile casei erau stinse. Sihăstria Monicăi, absenţele, din ce în ce mai prelungite, ale Olguţei – care prezida dezbaterile contradictorii ale războiului european la „Clubul burlacilor” – discreţia lui Mircea, viaţa cu ştiut program a doamnei Deleanu şi somnul brusc şi durabil al lui Puiu înlesneau Rodicăi plecările din odaie şi revenirile târzii, deseori pe geam – ŕ la Boccaccio – rareori pe uţa: imprudent.

Întâiul rendez-vous fusese provocat de Rodica, chiar în noaptea zilei cu pugilatul primei sărutări.

Dănuţ nu se culcase încă. Se lungise îmbrăcat pe pat, fără să asculte concertul de ocarine al broaştelor, nici ţiterile tremolate ale greierilor, nici miile de sunete şi zvonuri ale nopţii.

Fuma, gândindu-se la femei. Privea colecţia de picioare o clipă dezvelite, în ciorapi multicolori sau fără de ciorapi; colecţia de sâni mici sau puternici, puţintei sau opulenţi, bombaţi sau plaţi şi totuşi feminini prin capetele care colorează bluza cu o roză împunsătură; colecţia de spinări îndoite mlădios sau robust în spiralele patinajului; colecţia de subţiori, cuibare descoperite în gesturi şi haine de vară, cu o pată de soare pe umbra sau lumina lor uşor adâncită; colecţia de şolduri, unele lungi-ovale pentru şerpuirea în braţele care strâng, altele scurt arcuite, încordate parcă să avânte plosca fără toarte a pântecului – colecţii deţinute de toţi oamenii în amintirile lor şi pe care, când le privesc fiind singuri, au atitudinea şi congestia liceenilor când trag cu ochiul prin gaura cheii să vadă cum se dezbracă o femeie.

Nu se gândea la Rodica.

Rodica, prea impersonală, îndruma gândul şi pofta, după ce le stârnea – în absenţa ei – asupra femeilor în genere. Poate că de asta Rodica, fără să-şi dea seama, căuta să fie cât mai mult prezentă lingă băieţii cu care flirta. Prezenţa ei avea darul să concretizeze într-un trup substanţial pofte care în absenţa ei se răspândeau în generalităţi.

— Cu-cu!

— Cine-i?

— Eu… da să ştii că-s supărată pe dumneata!

— Aa! Rodica!

— Domnişoara Rodica.

— Măria-sa domnişoara Rodica!

— Degeaba faci spirite! Nu-mi trece-aşa uşor! Prea eşti obraznic! N-ai nici o măsură!

— Scuze nemăsurate!

— Nu primesc.

— Sărutări.

— Obraznicule!

De pe marginea ferestrei, o sărutase. Ar fi putut fugi Rodica, dar nu fugise.

— Jos mânile!

— Sus sărutările!

— Tare mai eşti obraznic! Să ştii că plec!

— Nu cred!

— Ai să vezi!

— Te prind.

— Încearcă!

— La dispoziţie, de la genunchi în jos!

Ştia să fugă şi mai tare Rodica. Cu toate că-şi ridicase rochia ca pentru fugă serioasă, Dănuţ o prinsese lângă poartă.

— Nu mai pot! Uf! palpitase Rodica.

— În braţele mele!

— Lasă-mă. Nu profita!

— Odihneşte-te.

— Dă-mi pace!

— Nu fac nimic. Cuminte ca o bancă!

— Ce apucături de „băiat” ai!

— Cu-aşa ceva în braţe nu-i de mirare!

— Vai, ce limbaj!

— Vai, ce bluză!

— Să ştii că mi-o rupi!

— Trăiască acul de cusut!

— Am să-ţi cos buzele!

— Cu ce?

— Cu acul.

— Unde-i?

— Vai, să ştii că ţip!

— Fii discretă!

— Iar eşti spiritual?

— Preferi brutalitatea?

— Lasă-mă-n pace!

— Ai să te plictiseşti.

— Vai, ce impertinent eşti!

— Ţi-a căzut pelerina.

— Ridic-o, eşti cavaler.

— Nu fugi?

— Ridic-o ş-ai să vezi!

O prinsese de un picior, ridicându-i cu cealaltă mână pelerina întunecată ca umbra unui copac.

— Poftim pelerina.

— Lasă-mi piciorul!

— A căzut: vreau să-l ridic!

— Nu te obrăznici!

— În genunchi în faţa piciorului!

— Îl meriţi, ştii unde! …

— Ştiu numai că-l merit.

— Să-i lustruieşti botina!

— Şi cizmele de călărie chiar, nu numai botina, botinele-s mai joase!

— Vai, ce obraznic! Lasă-mă!

— Am găsit un genunchi!

— Lasă-l!

— Nu pot. Îmi intră perfect în palmă! Parcă-i făcut pe măsură! Să ştii că eu l-am pierdut!

— Să ştii că ţip… tare!

O sărutase, pe gură, în plin.

— Miroşi a tutun!

— Am şi gust de tutun: nu?

— Nu ştiu, nu mă interesează!

— Încă o dată.

— Du-te!

— Vino!

— Să ştii că nu-ţi mai vorbesc!

— Da. Mă săruţi.

— Eu?!

— Facem o experienţă.

— Lasă-mă!

— Cu ce te pudrezi?

— Eu???

— Da-da! Am simţit în colţul gurii gust de pudră.

— Vai, ce mincinos! N-ai decât să mă ştergi cu batista!

— Te-am şters cu buzele!

— Numai obrăznicii spui!

— Şi fac.

— Încearcă!

— Mulţumesc.

— Ce om! Parcă eşti un copil!

— Puiu?

— Te rog să nu mă ofensezi! Nu ştii să te porţi cu femeile!

Se smuncise şi plecase, dar nu înspre casă. O apucase către sat, foarte grăbită. Pe o distanţă mai lungă, toate supărările au vreme să se convertească. Mai ales că Rodica nu putea suporta tăcerea. Irezistibil, ca o pasăre obligator limbută, deschisese gura, hărţăgoasă:

— Să ştii că nu te pot suferi!

— Fii calmă, te rog!

— Iar eşti obraznic!

— Nărav!

— Te-au nărăvit „doamnele” dumitale!

— Nu toate! Rodica, de exemplu…

— Nu mă tutui. Fii respectuos! Eu nu-s a dumitale!

— Domnişoara Rodica, de exemplu…

— Lasă ironiile fără sare!

— O fată de la „Humpel”! …

— Aşa se vorbeşte?

— O elevă dintr-a şasea…

— Dintr-a şaptea!

— O elevă din cursul superior…

— Uf! Plicticos mai eşti!

— Să ne întoarcem.

— Întoarce-te!

— Nu ţi-e frică singură?

— Nu.

— Dacă ies lupii?

— Vai, ce demodat eşti!

— De ce? Oiţele nu mai sunt la modă, lupii da.

— Vai, vai! Ce impertinenţă! Ţi se văd urechile…

— De ce nu-mi spui măgar curat?

— Fiindcă-s binecrescută.

— Şi măgarii când duc oiţele sunt foarte binecrescuţi!

Începută şi continuată pe acest ton, discuţia fusese lungă şi anostă. Totuşi, Dănuţ se distra cum te distrezi după masă înfuriind un sifon deşert. Îşi congediase creierul de la începutul discuţiei. Se simţea la acelaşi nivel cu Rodica. Replicele scurte săreau ca broaştele de pe şosea în gigantica flacără delicată a luminii de lună.

Pe la două de noapte, întorcându-se acasă, Rodica îi adusese la cunoştinţă motivul venirii ei:

— Să nu crezi c-am venit la dumneata ca să te văd!

— Nu mă îndoiesc! De asta ai venit prin întuneric!

— Nu poţi fi serios o clipă?

— Noaptea, nu.

— Te rog taci!

— Am, ai, a…

— Am venit să te rog să-mi împrumuţi o carte de cetit.

— Îţi mai trebuie?

— Sigur. De ce-am venit?

— O carte de filosofie?

— Nu fi obraznic!

— Românească?

— Nu-mi trebuie!

— Roman?

— Sigur.

— Prost?

— Iar te obrăzniceşti!

— Cu poze?

— Mi-e indiferent!

— Depinde de poze!

— Mi-e indiferent!

— Hai şi-ţi alege.

— Ai înnebunit?

— De ce?

— Eu să intru la dumneata? Noaptea?

— Spuneai că nu te temi de lupi!

— Nu mă tem de nimeni!

— Atunci?

— Nu se face.” Şi nu vreau.

— Ai să fii originală.

— Mersi! N-am poftă!

— O capeţi… Ştii proverbul! …

— Asta nu! Aştept aici.

— Ce să-ţi aduc?

— O carte nostimă.

— Ce numeşti „nostim”?

— Ce-mi place.

— Atunci ia-mă pe mine!

— Iar te obrăzniceşti!

— Am propus!

— Nu accept.

— Păcat! Te-ai cultiva!

— Te rog!

— Să-l scol pe Puiu?

— Aşa? … Să nu mai vorbeşti cu mine! …

Plecase iremediabil, fără să-şi uite nici pelerina, nici batista. A doua zi dormise până la douăsprezece. După dejun dormise iar şi jucase tenis cu Puiu. Iar noaptea, după ce adormiseră toţi se înfiinţase din nou la fereastra odăii lui Dănuţ ca să-i ceară o carte.

— Allo!

— A-a-a! Ce surpriză! Ce eveniment!

— Dă-mi o carte. Cu dumneata personal nu vorbesc!

Dănuţ o tratase cu un forte dicţionar latino-român, Rodica îl luase, făcuse câţiva paşi, se înapoiase.

— Eşti un măgar!

— Mulţumesc, dar spune-mi-o pe latineşte, ca să-mi arăţi că nu eşti numai binecrescută, ci şi cultă!

— Îmi dai o carte, sau plec?

— Dacă n-ai încredere în mine!

— N-o meriţi!

— Dar o inspir!

— Nici!

— Din cauza întunericului! Par mai negru! Uite…

O ridicase de subţiori, smucind-o pe fereastră în odaie.

— Ştii că nu eşti uşoară!

— Obraznicule!

— Uită-te la mine, să mă vezi mai bine!

— Eşti în pijama?

— N-ai încredere nici în pijama?

— Lasă-mă să plec! Nu eşti convenabil!

— Abia ai intrat!

— Vai, ce cochet eşti! Ai pijamale de mătasă!

— Vrei să-ncerci una?

— Nici să n-aud!

— Mătasă bună! Dezmiardă pielea!

— Nu mă interesează!

— Nici n-ai încăpea! Eşti… mai plină decât mine!

— Vai, ce mincinos!

— Eu n-am sâni!

— Obraznicule!

— De mine vorbeam!

— Opreşte-te la vreme!

— M-am oprit la sâni… Mai sunt şi alte rotunzimi!

— Spunea că n-ai!

— Nu mă crezi?

— Nu mă interesează!

— N-ai făcut încă anatomia?

— Nu-ţi mai răspund!

— Noroc că nu-s profesor!

— Eşti un…

— …măgar. Ăsta-i răspuns la zoologie!

— Vai, ce pedant eşti!

— Vai, ce haz ai!

— Atunci plec.

— Încearcă.

— Să ştii că ţip dacă nu mă laşi!

— Te-aude Mircea şi te cornpromiţi!

— Nu eşti cavaler de loc!

— Nu-s ambiţios!

— Plec!

— Pe geam?

— Ba pe uşă!

— Cheia-i în buzunarul de la pijama.

— Dă-mi-o.

— Ia-o!

— Crezi că mi-e frică?

— Mă abţin de a te jigni!

— Ce faci?

— Ţi-am sechestrat o mină.

— Dă-mi drumul.

— Ce căutai în buzunarul meu?

— Cheia!

— Nu-i.

— Mincinosule!

— Maâtre Corbeau sur un arbre perché, tenait dans son bec un fromage…”60

— Dă-mi drumul!

— Maâtre Renard, par lodeur alléché, lui tânt ŕ peu prčs ce langage61”…

— Lasă-mă!

— Cu ce te parfumezi?

— Nu te priveşte!

— Am un nas experimentat!

— Lăudărosule!

— Te parfumezi prea tare!

— Auzi impertinenţă!

— E plăcut, dar…

— Dar?

— …nu-i prudent! Mine dimineaţă Gheorghiţă va mirosi cine a fost la mine!

— Asta-i!

— Şi Mircea.

— Te rog! El nu ştie cu ce mă parfumez!

— Te-a întrebat?

— Crezi că toţi sunt răucrescuţi ca dumneata!

— Da! Îmi fac iluzii!

— Îţi faci cam multe iluzii!

— Tinereţele! Tinereţele!

— Fumurile! Fumurile!

— Focurile! Focurile! intonase Dănuţ cuprinzând-o.

Cu unele femei lupta corp la corp e un preludiu – spirală răsucită perpendicular pe apropiata orizontală basoreliefată.

Cu unele fete, lupta corp la corp e o trântă erotică: un dans modern, cu paşi mai aritmici, mai variaţi, mai violenţi şi mai caşti; căci ritmul lasciv al trupurilor alăturate şi atente – sau beate – oricât de sprinţar şi de săltăreţ ar fi dansul, duce până departe curba erotică, pe câtă vreme trânta, oricât de strâns înlănţuite ar fi trupurile tinere, tocmai fiindcă sunt tinere şi uituce, devine până la sfârşit luptă curata, fără de nici un alt scop, din ce în ce mai sinceră, mai animalică.

Puterea unui bărbat niciodată nu-i deplină când luptă cu o femeie. Fără să vrea, e amuzat de rezistenţa fiinţei mai slabe, şi fără să ştie, ocroteşte, îngăduie temerităţile celuilalt trup. Femeia luptă ambiţioasă să-şi valorifice puterea – o nouă cochetărie, cu o armă luată din mânile bărbatului.

Bărbatul se joacă – leu indolent – bucuros să fie maltratat, măgulit de valul îndărătnic şi întărâtat, care-i dovedeşte că e stânca. În aceste lupte, bărbatul râde – deseori gâdilit – femeia răsuflă din greu, încordată, cruntă, dârza, totdeauna serioasă. Uneori, la sfârşit, femeile plâng – de ciudă c-au rămas femei – alteori râd cu obrajii aprinşi ca după un înot prin valuri mari. Unele aşteaptă să fie consolate la sfârşit – ca să reîntroneze aspectul dominator al feminităţii până atunci vasale – altele doresc să reînceapă lupta, convinse că au biruit realmente, setoase de victorii bărbăteşti. Dar toate – mai ales fetele – după astfel de lupte sunt frumoase, biciuitor înflorite în grădinile ambigui: cu ochii poleiţi, obrajii proaspăt coloraţi, buzele umede ca după muşcături, părul atât de ciufulit, că pare creţ, şi neorânduială veştmintelor ca a frunzişurilor în vânt puternic.

Aceste lupte, pentru tineri şi pentru fete au semnificaţia ploilor de vară. Repezi, impetuoase, după ele rămâne zâmbetul salivat ca un curcubeu. Tot ce tăcerile enervate şi penumbra vorbelor şi lecturilor cu două înţelesuri acumulaseră ele descarcă, odihnind şi ostenind altfel decât vorbele, lecturile şi tăcerile. După ele urmează – deşi s-ar părea ciudat – clipe de camaraderie, fără de nici un echivoc. Glumele, robuste şi familiare, de o parte şi de alta, sunt întocmai ca ale băieţilor după o partidă sportivă. Mânile şi trupurile nu păstrează amintirea trupului potrivnic decât din punct de vedere combativ: o forţă ciocnită de altă forţă. Oricât de intime ar fi fost apucăturile din cursul trântei, trupurile, devenite egale prin luptă, le-au acceptat fără rezerve, comentarii şi pudori, dându-le o valoare pur atletică. O simplă strângere de mână, cu joc de epidermă, este mai aţâţătoare decât o statornică şi deplină alipire în luptă, după cum fotografia unei femei goale în întregime se numeşte nud, pe câtă vreme fotografia unei femei goale cu pantofi şi ciorapi lungi e de cele mai multe ori indecentă, trivială sau pornografică.

După luptă, şi Rodica şi Dănuţ osteniseră. Şi cum tăcerile Rodicăi erau ca o sală de spectacol după reprezentaţie, Dănuţ căscase, Rodica îl imitase; Rodica plecase la culcare; Dănuţ se culcase. Amândoi dormiseră bine – ca după muncă.

Câtăva vreme, subt pretextul cărţii de cetit, îşi serviseră regulat duşul écossaise nocturn. Începuseră să-şi spuie pe nume, fără ca Rodica să mai protesteze. O complicitate permanentă, cu caracter sportiv şi licenţios – şi poate romanţios într-un fel – îi familiarizase.

Dănuţ se simţea de ajuns de bine. Fără să-l preocupe, Rodica-l ocupa, înlocuind tenisul, călăria, patinajul, boxul, floreta, flirtul, cinematograful, glumele cu băieţii şi plimbările pe Calea Victoriei sau la Şosea, când ochii iau aperitive de feminitate – făcându-i tolerabilă o castitate păstrată de la începutul vacanţei.

Dar sufletul, ca şi înainte, nu mai „suna”. Orişice vibraţie amorţea brusc, tăiată, ca a unui cristal acoperit cu mâna. Nu scria nimic. Privea uneori, răsfoia chiar, cele două caiete de la Monica, intrigat, uimit şi înfricoşat puţin. Cum izbutise oare să „umple” un caiet întreg în vacanţa trecută? De unde atâtea reflecţii, emoţii, metafore, fantezii, născociri, împărecheri? De unde? … Zburdălnicie juvenilă, probabil. Fermentaţia mustului. Desigur că toţi băieţii treceau prin aceasta! Evident! Care băiat nu face versuri, literatură? Unii cu mult talent, alţii cu mai puţin, alţii fără. Dar toţi scriu, fiindcă toţi simt nevoia de-a scrie, de-a exprima, de-a expulza preaplinul sufletesc. Nici metafore nu mai făcea – în vorbă, natural! La scris nici nu se mai gândea! Adică avea la îndemâna metafore, cum avea şi Olguţa, cum aveau şi atâţia alţii metafore confecţionate cu mintea, metafore care traduc mai expeditiv decât vorbirea curentă gândul – dar metaforele cu parfum de adânc sufletesc nu mai veneau. Într-adevăr, acelea „veneau”. Răsăreau involuntar din funduri opace, uneori străvezii, fragil închegate, împăienjenite de somn şi tăcere, ca înserarea înflorită a stânjeneilor; altele izbucneau zvâcnind, grele, ca jocul delfinilor în val şi soare; altele îl făceau să clipească zâmbind, ca bulgărul de lumină pe care un copil ţi-1 aruncă în ochi cu oglingioara de buzunar; altele, nesimţite, vesteau parcă printr-o respiraţie prezenţa lor, ca blândele fete ale adolescenţei când îşi apleacă bărbia şi genele pe umărul tău, să vadă dacă nu-i prea trist versul pe care-l ceteşti; altele răspândeau triste nostalgii de tinercţă cu boschetele de lilieci cu parfum de colb şi ploaie; altele tropăiau, drăcoase şi ireverenţioase, ca un copil desculţ pe lespezile unei catedrale; altele tremurau ca lacrima pe capăt de geană; altele iradiau, ca zâmbetul în curcubeiele clăbucilor de săpun; altele înfricoşau, ca fâlfâirea unei sutane preoţeşti în noapte; altele îmbărbătau, ca senzaţia muşchilor tari; altele răspândeau soare şi frăgezime, ca o fată între cernite maici; altele îngreuiau imens şi delicat, ca umbra unui munte; altele, gest viu de izvoare, luminau o fugă; altele, gest vast de fluvii, profetizau o tăcere…

Pe atunci – împărtăşise şi Monicăi această impresie – îşi simţea uneori sufletul ca o mare întindere de neguri, cu un foc îndepărtat, roşu-întunecat, spre care înaintau mulţimi…

Adina!

Ioana!

Rodica!

Adina intrase în el, dar ieşise şi nu uitase nimic sau se mutase el definitiv din spaţiile ocupate de Adina.

Ioana: o mână întinsă pe fereastră. Mina prea parfumată. Dătătoare de migrene. Închizi fereastra şi deschizi altă fereastră: Rodica. Nici atât! Rodica era în casa de peste drum. Distracţie de seară. Schimb de mimică, de gesturi. Tragi cu ochiul când vecina se dezbracă, închizând – ea – la timp lumina. Dacă vecina mai rămâne, e o distracţie gratuită, dacă nu… vine altă vecină în locul celeilalte, sau nu te mai uiţi peste drum. Nici nu-ţi trece prin cap să cobori scările casei tale şi să le urci pe ale casei de peste drum. Flirt între două odăi ale unor case deosebite, aşezate faţă-n faţă. Întâmplare! Pierdere sau trecere de vreme!

Un om îşi pierduse umbra; el îşi pierduse sufletul. Apucaseră pe două drumuri osebite şi se rătăciseră.

Ah! Să-ţi întâlneşti sufletul deodată, faţă-n faţă! Senzaţia mării – vast, vast, vast – după ce-ai stat între ziduri! Să-ţi dilaţi plămânii în faţa sufletului şi să ştii că-i al tău!

Nu! Moment exuberant şi credul al tinereţii, şi nimic mai mult! Trebuia să renunţe la marea nelinişte pe care o numea talent: vibraţie necontenită a sufletului; cadenţă statornică de mare lingă ţărmuri stâncoase; vânt sărat, irizat de spumă; blestemul orgolios al belşugului… Era Dan Deleanu, elev în clasa opta modernă. Încă un an de şcoală. Mircea îşi prepara clasa opta în vacanţă. El nu era în stare să înveţe.

Clasa opta, apoi… Nu-şi simţea nici o preferinţă, nici o aptitudine, nici o vccaţiune. Crezuse că literatura… La o parte!

Rămânea în picioare diagnosticul chiromancienei Ioana. Echilibru perfect. Viaţă liniată, ca o foaie de caligrafie, în care zilele vor avea aceeaşi curbă, aceeaşi grosime, acelaşi calm aplicat, din care neprevăzutul era exclus. Burghez! Soţie, copii, bătrâneţa: viaţă ortografică.

Nu? Avea mai curând siguranţa ratajului. Lipsă de egalitate a energiei, absenţele ei prelungite ca ale unui musafir într-o casă plicticoasă unde nici femei frumoase nu-s; lehamite de tot; nevoie de huzur trândav, repulsiune pentru efort; lene, dorinţă de lene – „da muiaţi ţi-s posmagii?” – orientalism cu gura căscată după fructe îndatoritoare; somnolenţă, fum de ţigară în plafonul casei sau al cerului; lipsă de cochetărie a voinţei…

În fond, nu-l interesa nimic! De la începutul vacanţei creierul nu ceruse – şi el nu-i dase – nimic; romanele senzaţionale nu le putea socoti hrană! Ca o cămilă răbdătoare la flămânzeală sau sătulă cu lunile, creierul rumega vechituri, fără să protesteze. Nimic nou. Nu-l interesa nici politica, nici sociologia – dramatizată de războiul european – nici filosofia – pare-se atât de necesară minţii, la vârsta lui – nimic, nimic! Se simţea ignorant, sau, mai rău, semidoct.

Deviza lui ar fi fost: „Lăsaţi-mă în pace! Fiţi voi deştepţi, culţi, triumfători, puternici. Mie daţi-mi pace! Nu sunt singurul imbecil pe lume! Dar şi imbecilii să-mi dea pace! Să-şi caute toţi de treaba lor. Nu-mi trebuie nici ajutor, nici bunăvoinţă, nici sfaturi, nici dojane, nici experienţa altora, nici înţelepciunea lor”…

Bietul Herr Direktor! Ce deziluzie! El, care-l vedea pe Dănuţ întocmit după chipul şi asemănarea lui, să ştie conţinutul acestui aspect bărbătesc, însufleţit de o energie sportivă, elegant şi cu aventuri! … Renunţase – poate cu o nemărturisită strângere de inimă – să-l vadă pe Dănuţ inginer, când, la sfârşitul clasei a patra, Dănuţ alesese – liber, cum vroia Herr Direktor – secţia modernă în locul celei reale. Herr Direktor fusese convins că alegerea făcută de Dănuţ era un act conştient, deliberat, o atitudine-n faţa vieţii şi a viitorului. Când colo, Dănuţ alesese moderna aşa, într-o doară, cum alegi între două străzi care duc spre casă strada X fiindcă-i mai puţin antipatică decât strada Z care-i plină de cini răi, în timp ce strada X, pe lângă dulăi, mai are şi o casă unde zăreşti uneori o fată nostimă.

Bietul Herr Direktor! Pătruns de certitudini ştiinţifice asupra rolului unei anumite educaţii! Convins că floreta, mănuşile de box, patinele, călătoriile şi autoguvernarea cu vag supracontrol pot atletiza un suflet moştenit de la alţii!

Se simţea identic cu ceea ce era pe când Olguţa îl numea Buftea, plus Adina & Ioana, Rodica & comp.

Da! Asta era. Hotel locuit de femei. La no. 1, etajul întâi, stă Roza; de la no. 25, etajul al doilea, a plecat Olimpia; la no. 3 Marta cânta canţonete; la no. 9, Nineta se sfădeşte cu madama etc. …Şi proprietarul hotelului, sau proprietăreasa, de o grăsime asexuată, cu ţigară şi cafeluţă, aşteaptă clienţii şi guvernează domnişoarele, cu gesturi pline de inele falşe şi vorbe pline de locuţiuni…

Ce minciuni! Farmecul tinereţii! Ah, unde-i tinereţea? Dă-mi cei optsprezece ani: să vezi atunci! … La fel cu dragostea!

Dar ia să ai curajul să le spui: „Tinereţea? Te plictiseşti întocmai ca la bătrâneţa, numai că toată lumea îţi spune – cu exclamaţii mai ales – că eşti fericit, că eşti demn de invidiat. Unii cred. La bătrâneţa te plictiseşti la fel, cu diferenţa ca nimeni nu te felicită şi nici, nu te invidiază. Parcă-i mai preferabil!

Dragostea? Mănâncă şi te satură. Dar nu cere la friptură muzică de Wagner – fiindcă-i pasionată – nici nu te scobi în dinţi cu acorduri de Beethoven! Porcii sunt mult mai porci – n-au primit nici o educaţie – dar sunt mai puţin cabotini: iarăşi lipsa de educaţie.”

Încearcă să le împărtăşeşti astfel de reflecţii naturale ca strănutul şi căscatul: te lapidează, te internează la balamuc sau îţi spun că pozezi.

Mare porcărie!

Cu astfel de reflecţii şi încheieri gravitând în jurul acestei finale formule, Dănuţ îşi trecea după-amiezele – dimineaţa dormea târziu, simetric cu Rodica – aşteptând fără mare entuziasm, dar nici cu prea multă scârba, noaptea.

Aceasta se întâmpla în după-amiezele mai active. Erau şi mai pasive decât atâta! Cu alte cuvinte, nu numai că nu făcea nimic, dar nici nu gândea nimic. Fuma – începuse să priceapă fumatul, distingând nuanţele tutunurilor – căsca, iar fuma, iar căsca dormitând cu ochii deschişi sau închişi, contempla „natura moartă” a unui cuier, sau atitudinea unei ghete zvârlite, urmărea muştele, uneori le ucidea cu şervetul – sport de interior – fredona obscure reminiscenţe muzicale, sau fragmente din acelea pe care gramofoanele ţi le varsă în urechi când eşti plictisit sau ai migrenă, îşi examina unghiile, îşi umfla şi dezumfla obrajii…

Romane senzaţionale nu mai cetea. Nu fiindcă se stima mai mult! Nu-l mai antrenau. Erau prea identice. Putea să-şi facă singur romane senzaţionale, dormitând, fără să-şi mai ostenească ochii cetindu-le. Şi pe lângă asta, în afară de propria lui inepţie – cu care era obligat să se acomodeze – altele nu mai putea suporta. Tipărite, mai ales!

Uneori, cine ştie cum, ajungând în birou – intra rareori în acea odaie fără pat – se aşeza în fotoliul comod şi germina acolo. Fuma, căsca, bălăbănea picioarele atârnate-n unghi pe spetează. Apoi lua un creion şi o foaie de hârtie. Începea prin a se iscăli: „Dan Deleanu.

Deleanu Dan.

Daniil Deleanu.

Daniel Deleanu.

Dan.

Dan.

Deledan.

Ledaned.

Nadunaled”.

Iscălituri cu tot soiul de caligrafii: unele obscure ca ale doctorilor pe reţete sau ale portăreilor pe notificări; altele supreme, testamentare; altele enervate ca iscălitura domnişoarelor subt primii crini pictaţi; altele fără majuscule, ca versurile lui Francis Jammes; altele cu majuscule monumentale ca doi elefanţi dădace la copii. În sfârşit, făcea treabă.

Apoi, blazat de efortul literar, aborda desemnul. Spre deosebire de Victor Hugo şi alţi literaţi celebri, Dănuţ avea o totală inaptitudine pentru desemn. Ştia să silueteze case. Un pătrat mare, casa. Două pătrate mai mici cu zăbrele, lateral situate: ferestrele. Un dreptunghi ca o măsuţă de noapte: uşa. Două tuburi din care se încovrigau două spirale: hogegile cu fumul. Încerca să facă şi profiluri. Toate aveau frunţi colosale, nasuri romane, guri de babă ştirbă şi bărbii wagneriene. Urechea, aşezată cam înspre frunte, era reprezentată printr-un 3 lălâu. Ochii nu-l interesau. Punea şi musteţi câteodată, pentru variaţie. După ce crea vreo patruzeci de profiluri, avea senzaţia celui care-a fumat patruzeci de ţigări în şir, cu scrumelniţa plină la nas. Manuscrisele nu le păstra.

După ce lucra în birou, se odihnea în ietac.

Şi iar venea noaptea. Şi iar după-amiaza.

Vacanţa trecea ca o duminică provincială cu dimensiuni de anotimp, cu deosebirea că după duminică vine luni – saşie zi, dar zi – pe câtă vreme după vacanţă începe întreg anul şcolar, cu vacanţe, dar an.

De la o vreme, graţie Rodicăi, Dănuţ îşi descoperise aptitudini pentru un gen literar nefrecventat până atunci: romanul.

Iată pe scurt biografia acestei aptitudini.

Rodica n-avea nici o pretenţie de-a pătrunde în sufletul cuiva, nici curiozitatea. Se împiedica de trup, în primul rând, şi în al doilea rând, vorba românului: „Ce-i în mina nu-i minciună”. Sufletului – acest gen de minciună – Rodica prefera trupul: acest gen de adevăr.

În schimb – tot de meleagurile trupeşti e vorba – Rodica vroia să cunoască „trecutul” flirturilor ei: adică pe toate Rodicele de înaintea ei, până la ea. Curiozitate istorică, pe care-i bine să o aibă toţi cei ce guvernează.

Cum „istoria” lui Dănuţ nu-şi găsise cronicarul, Rodica îl persuadase să se autocronicărească. Înt] iul roman povestit s-ar putea intitula:

Adina Stephano sau Sedusa de la patinaj sau Femeia, cu cei mai frumoşi sâni sau Fetiţa cu trup de Salomee sau Soţul înşelat sau Donjuanul de la „Lazăr” sau Nu vă încredeţi în bărbaţi Roman palpitant, se înţelege.

Deşi avea o recentă experienţă a acestui gen şi a modului cum reacţionează lectorul la desfăşurarea evenimentelor – sărind descripţiile, făcând viteză cu acţiunea – Dănuţ nu trăsese foloase literare de pe urma ei.

Avea şi el acţiune – când vine soţul înşelat; când eroina doarme, şi eroii, temerari ca toţi eroii, îi fac bezele din uşa ietacului, degustându-le între ei; când eroina convinge pe soţul înşelat că eroul licean e nepotul proprietarului, trimis de acesta după chirie; etc. … dar avea năravul digresiunii psihologice: de ce soţul nu vedea? De ce eroul nu se temea? De ce eroii îl bravau pe soţ? De ce soţul se temea de erou? … Rodica proceda întocmai ca Dănuţ pe când era lector de romane senzaţionale. Sărea digresiile psihologice, adică între timp se preocupa să găsească raportul cel mai avantajos dintre fustă şi pulpe: pulpele să se vadă fără ca fusta să pară dinadins ridicată. Şi palpita:

— Vai, ce obraznici! Vai, ce ipocriţi! Fi, les vilains!'…

Aceste exclamaţii se refereau la eroii romanului, când înfruntau bănuiala sau certitudinea soţului, adică firau „în acţiune”.

Al doilea roman s-ar f: putut intitula:

O cursă pe bihuncă sau Parfumul de violete sau Milionara perversă sau Tânărul şi mai pervers sau Palatul de la Sălcii sau Tiranul de la Medeleni sau Din dramele geloziei sau Nu vă încredeţi în bărbaţi!

Apărea către sfârşitul romanului un personaj cu numele Rodica. Oricum, e măgulitor să te vezi figurând într-o operă literară!

— Vai, e aşa de interesant! De ce nu-l scrii? Aşa femeie! Când ceteşti, nici nu-ţi vine să crezi! Îţi pare că-i invenţie!

A! Dar Rodica nu cunoştea alte „romane trăite”!

Titlul simetric al tuturora ar putea fi:

Atât de tânăr şi atât de precoce sau Un singur băiat şi atâtea femei sau El atât de crud, ele atât de lejere sau Două dintr-o dată sau

        …chiar trei sau Cine le mai ştie sau Nu vă încredeţi în bărbaţi!

— Vai, ce bine-i să fii băiat!

Ceea ce dovedeşte că Rodica participa, trup şi suflet, la aventurile unicului erou al „romanelor trăite”.

Aceste romane, având ca subiect predilect amorul, conţineau şi pasagii pe care o fată nu le poate „asculta”. Ajungând la aceste inevitabile pasagii, naratorul se oprea, având aerul că filele cărţii din care ceteşte nu-s tăiate. Binevoitoare, Rodica servea de coupe-papier.

Unele momente – de pildă scena în care eroul o seduce pe eroină cu o singură sărutare, dar o sărutare între sărutări, o indescriptibilă sărutare – aveau nevoie de lămuriri, căci Rodica nu suporta vagul decât în învăţătură. Atunci se întâmplă acea sublimă înfrăţire, acea intimă colaborare dintre lector şi autor – frecventă chiar când autorul e absent – constând dintr-o plasticizare imaginativă a lectorului, care compensează puncte-punctele sau clarobscurul lăsat înadins de autor. Când era Rodica sadea, Rodica nu accepta fără lupte sărutarea pe gură. Dar când Rodica încarna o eroină – adică o suplinea lămuritor în ordinea concretă – şi când Dănuţ nu mai era Dan, ci eroul Dan, Rodica încuviinţa să fie sedusă şi eroul autor profita pentru a-i dovedi că buzele care ştiu să cuvinte ştiu tot atât de bine şi să sărute. Nu regreta nici eroina, nu păgubea nici autorul. Buzele Rodicăi aveau profesiunea sărutării nutritive; nici dinţii lui Dănuţ nu era diletanţi.

Un nou „roman trăit” se compunea de la sine, noapte cu noapte, în muzica învăluitoare a celor povestite. Ciudat! Toate „romanele trăite” de până atunci, după ce aduceau eroinei dezastrul biblic, de la primele foi, îi aduceau pe rând toate dezastrele, datorită eroului seducător şi eroinei fără apărare. Romanul cel mai recent – Rodica-Dan – le contrazicea pe celelalte tocmai prin absenţa dezastrelor, începând cu primul, cel liminar. Poate fiindcă autorul devenise mai cumsecade evoluând sau poate, mai degrabă, fiindcă eroina ultimă – Rodica – instruită prin lecturi recente de ticăloşia eroului – Dan – dovedea autorului – Dănuţ – fructul experienţelor de la el căpătate, neacceptându-l pe celălalt.

Cine-a spus că romanele de dragoste conrup?

Rodica, zilnic primită în odaia ispitelor şi aşezată pe rugul lor – cea mai comodă poziţie când asculţi e să stai culcat – se dovedise mai sfântă decât cea din Orléans, căci Ioana d'Arc arsese, pe câtă vreme Rodica, incombustibilă, exclama ca şi înainte:

— Jeux de mains, jeux de vilain!

E drept că mai era şi Sevastiţa! Încetul cu încetul, prietenii Rodicăi, seara, nu mai găseau, apă de băut” în odaia de culcare. Lui Dănuţ ar fi urmat să i-o aducă Gheorghiţă. Dar Sevastiţa îl servea din toată inima pe „conaşu Dănuţ”.

Acest capitol, însă, nu fusese intercalat în nici un „roman trăit” din acele povestite Rodicăi. Avea şi Sevastiţa dreptul să cunoască, fragmentar măcar, capitole inedite pentru Rodica şi pentru toţi lectorii prezenţi şi viitori ai stăpânului său.

Fiorosul Barbă-Albastră din cunoscuta poveste avea o încăpere încuiată, în care soţia actuală, deţinătoarea cheii, n-avea voie să intre. Natural, intra, făcând loc soţiilor viitoare.

Cercase şi Rodica să intre în camera interzisă. Într-o seară, raporturile dintre narator şi auditoare fiind aceleaşi, Rodica, tocmai când vibra finalul unei proaspete aventuri, exclamase:

— Ia spune-mi, ce-a fost cu Monica?

— Eşti o gâscă!

Rodica era atât de convinsă că nu era, încât după două nopţi de meditare în singurătate, alături de camera Monicăi, venise la fereastra lui Dănuţ să-l anunţe că nu mai vorbeşte cu el. Consimţământul tăcerii o jignise mai mult decât epitetul ireverenţios. Dar şi jignirile Rodicăi aveau darul să se repare de la sine. Aşa că după alte două nopţi reparatorii, venise cu replica:

— Să-ţi fie ruşine! Eşti un măgar!

Numitul nu zvârle totdeauna, şi numele său nu-l irită. Dănuţ acceptase epitetul – convins că-l merită – Rodica îl obligase să retracteze „gâsca”, sigură că nu-i. Şi, ca să i-o dovedească, de atunci niciodată nu mai confundase iazul gâştelor cu lacul lebedelor.

O zi de august, aromată şi toropită ca o femeie goală întinsă pe plajă la soare, cu ochii negri ai umbrelor subt părul întunecat al livezilor. Prea leneş ca să iubească, trupul tolănit se cocea. Zările erau argintii ca braţele, mai albe când mânile înnodate la ceafă fac pernă capului lăsat pe spate.

Ierburile târâiau; găinele cotcodăceau gutural.

Hulubii! Hulubii! Dulcele gemăt al hulubilor între cer şi pământ, ca sânii între umeri şi pântece.

Dănuţ fuma la el în odaie, cu storurile lăsate. Scrumul cădea, când îi era să cadă, oriunde: pe pat, pe covor, pe pieptul lui Dănuţ. În penumbră, fumul albăstriu suspenda fine hamace, rotunjite parcă de un trup întins în ele, apoi se destrămau lent.

        „„Visul” reprezentat pe o carte poştală ilustrată!” constată Dănuţ şi căscă.

Când te-ai deprins cu ea, plictiseala devine un fel de distracţie comodă, cum e somnul pentru cei care nu-şi pot plăti alte distracţii.

Dănuţ îşi descheiase pijamaua din pricina amiezei grele. Meditaţiile fugeau de căldură, îndreptându-se spre limonade, oranjade, mazagranuri, harbuji de la gheţărie, îngheţate de fructe reci ca o clanţă în ger; băi în râuri de munte, din care răsări roş şi înviorat ca dintr-o sanie cu zurgălăi; duşuri urzicătoare care te fac să oftezi femeieşte şi să nechezi; ţurţuri de gheaţă de pe uluce, pe care-i fumezi, îi sugi şi-i ronţăi; pivniţe cu masca de umbră pe faţă, pândind după uşă, pe ale căror prime trepte stă oala cu smântână acoperită cu foi de brustur şi cofiţa cu fragi rămaşi de la dejun, şi-n fundul cărora, într-aşa răcoare că-ţi vine să strănuţi, ştergi cu degetul colbul unei sticle de vin îngropate sau mănânci un morcov ales din grămada cepurilor cărămizii cu codiţă verde…

În pivniţă, Sevastiţa era ca o legumă păstrată pe nisipul din fund.

Zâmbi. Nu era de loc scârbit, nici umilit de pietroasa Sevastiţa. Dimpotrivă, scurtele întâlniri cu ea îi lăsau parcă impresia nouă că a păscut iarbă verde. Nu schimbau nici un cuvânt. După o viguroasă tăcere, Sevastiţa pleca oijând cu tot pieptul ei de o atletică feminitate. Şi zdup-zdupul paşilor ei pe treptele pivniţei sau pe duşamelele odăii răsuna alegru ca o bătaie de inimă după victorioasă fugă. Ce sunet franc şi sănătos avea trupul lovit de-al Sevastiţei! Nimic lubric, nimic echivoc, nimic întristător. Parcă trecuse un copac prin odaie sau prin pivniţă!

Nu pricepea de loc de ce plângea atât de jalnic literatura în faţa Sevastiţelor!

Când muşti dintr-un măr cam acrişor dar rumen bine şi lucios la faţă, desprins de pe o creangă benevolă, îţi vine să plângi de mila mărului sau să te crezi antropofag? Nu! Dimpotrivă, simţi că fraternizezi cu livada. Ea îţi dă mere, tu i le muşti; ea te aşteaptă, tu o găseşti. De ce vedea literatura altceva în Sevastiţe decât mere acrişoare de livadă? Mănâncă-le sau muşcă-le pe rând: dau poftă de mâncare şi veselie gurii. Desprinde-le şi scutură-le: dau farmec plimbării şi voioşie braţelor.

Şi dacă literatura se uită urât, ca popii, răspunde-i: „Mortăciune, livezile-s făcute pentru oameni teferi. Dacă ţi-e frică şi nu cutezi, cumpără-ţi fructele din piaţă cu kilogramul, zăvoreşte-ţi uşile, ferecă-ţi obloanele, acoperă-ţi icoanele, şi-n întuneric mănâncă şi suspină, mestecă şi boceşte-te. Obrazul tău nu-i vrednic să râdă în livezi!”

Pentru întâia oară de la începutul vacanţei, simţise nevoia să-şi pulseze trupul într-un poem. Nici vers, nici proză.

Ca un joc de muşchi când eşti gol în faţa tinereţii sau a oglinzii:

Sunt fratele motanilor!

Pe-acoperişuri nalte, prin ierburi, prin copaci, Pe garduri sau pe turle, Cu ochi lucioşi pândesc.

Ascult cum sună sângele, şi vânt, ca vântul sunt, La pândă: salt, cădere sau scurtă tresărire.

Am blană moale, coadă şi ochi de soare.

Ghem sau şarpe, umbră sau jăratec, Trupul mi-e lung, miaun prelung Spre dragostea care m-aşteaptă, Ghem sau şarpe, umbră sau jăratec.

Vioarele, vântul şi carnea Mi-au dat suspinul şi stridenţa Gem: scâncetul copiilor din leagăn.

Gem: gemătul femeilor din braţe.

Gem: plânsetul cocorilor din cer.

Gem: osia pământului când hăţurile-s iureş în mâna lui Satan.

Ciolane iuţi şi gheare În spumele de puf, Corniţe sau urechi, Vedenie sau fiară…

Pe-acoperişuri albe de lună – diamant –

Ascultă pasul umbrei cu şi mai lungă umbra Cum suie, se întinde, undoaie, salt… şi cade…

Ciolane iuţi şi gheare În spumele de puf, Corniţe sau urechi, Vedenie sau fiară…

Sunt fratele motanilor!

Scrisese acest poem cu câteva zile mai înainte, nu în caietele căpătate de la Monica, ci pe o carte poştală. Scris în ietac, poemul rămase acolo în saltarul măsuţei de noapte. Evident, nu-l arătase Rodicăi, deşi îl rugase de nenumărate ori să-i arate o poezie de-a lui. Singura literatură destinată Rodicăi erau romanele verbale pentru ea ticluite. În ziua când îl scrisese, prompt ca o partidă de tenis câştigat „sec”, se înfierbântase. Înjghebase un plan. Întâlnise un titlu frumos ca un zeu păgân:

GOL.

Proiectase un ciclu de poeme trupeşti. Părăsit de suflet, îi rămânea trupul. Să-l cânte fără sfială. „Gol” avea două semnificaţii: fără suflet, întâia; cu trupul gol, a doua.

Băuse cafele, fumase ţigări, se plimbase prin ietac: fapt nou. Clipe de sărbătoare în ietacul romanelor senzaţionale şi al Rodicăi. Aterizase deodată soarele şi aerul. Ziua trecuse repede. O dată cu noaptea venise şi Rodica… A doua zi se deşteptase pe la douăsprezece. Se îmbrăcase, mâncase, venise în ietac, se culcase, fumase, căscase. Titlul Gol răsuna a pustiu ca un căscat de pensionar. Renunţase, fără de nici o supărare. Sâcâit puţin, totuşi, de el însuşi, ca de cineva care ţi-ar oferi un ananas proaspăt de pildă, sau stridii, şi după ce le-ai accepta încântat, ţi-ar răspunde că nu are. Glumă de prost gust.

        …Aprinse o nouă ţigare, lăsând-o pe cealaltă să fumeze nestinsă alături de scrumelniţă.

Cineva bătu la uşă.

— Intră… Ce vrei, Gheorghiţă?

— O venit o fetişcană. Zâci cî-i di la Sălcii. Faci pi cucoana, da-i de-a noastră!

— Cum?

— O vinit o fată di la Sălcii.

— Unde-i?

— În docar.

— Ce vrea?

— Are un belet, da nu-l slăbeşte din mini! zâmbi Gheorghiţă.

— De la Sălcii… un bilet, medită Dănuţ cu glas tare. Pe cine caută?

— Pi mata, conaştule.

— Spune-i că nu-s acasă… Adică spune-i să dea biletul.

— Nu vrč, conaţule. Îi îndrăcită rău!

— Spune-i să vie.

Ce mai vroia cu el? … Poate că-i cerea înapoi nişte cărţi împrumutate. Of! Lichidarea…

— Ce vrei, fetiţo?

        „Fetiţa” era una din subretele Ioanei, impecabil îmbrăcată.

— V-a trimis doamna o scrisoare… V-aşteaptă amândouă doamnele, adăugă ea privindu-l lung. Aveţi şi un pachet.

— Care doamne?

— Doamna Ioana şi duduia Adia.

— Adia?!

— Duduia care-a venit cu conaşu Paşa.

— Paşa?!

Subreta ridică din umeri.

— Pachetul e de la duduia Adia.

Desfăcu dintii pachetul.

— Ce-i asta?

Un caiet, mai îngust decât obişnuitele caiete, legat în piele de un castaniu-închis, cu sculpturi ca un fragment de strană voievodală. Când apăsai scoarţele de piele, degetele se afundau. Nu văzuse niciodată o legătură atât de frumoasă, nici atâta îngrijire în cele mai mici amănunte. Cine-ar avea curajul să scrie într-un astfel de caiet?

— Asta-i pentru mine?

— De ce nu cetiţi scrisoarea!

Desfăcu plicul.

Sălcii „Iubite prietene, Sper că nu eşti bolnav. Şi totuşi numai o boală ar putea justifica atâtea absenţe nemotivate. Sau ţi-ai uitat prietena şi după-amiezele petrecute la Sălcii în tovărăşia ei? Sunt realminte alarmată! Şi doresc ca veştile bune să nu mi le aducă o scrisoare, ci dumneata însuţi, căci scrisorile, oricât de frumoase ar fi, nu pot înlocui prezenţa persoanelor simpatice.

Haide! Un pic de energie! Smulge-te lecturilor sau scrisului (căci a trebuit să aflu de la alţii că modestul meu prieten este poet şi nu mă îndoiesc că versurile sale sunt la înălţimea lecturilor), găteşte-te cu cele mai frumoase haine, suie-te în docar sau încalecă pe impetuosul Zdup şi vino la noi.

La „noi”: ai observat?

În absenţa dumitale – les absents ont toujours tort62 – „eu” am devenit „noi”, şi nu e vorba de o episcopală persoană întâia, ci de un veritabil plural. Dacă „eu” nu e suficient de atrăgător pentru a scoate din singurătate pe un sibarit, „noi” e atât de irezistibil, încât ar scoate din minţi şi pe un sfânt.

Adia – n-ai uitat-o pe Adina! – e la Sălcii. Ea îţi trimete acest caiet adus de la Florenţa, pe care, mărturisesc, am vroit să ţi-l fur. Dar poeţilor li se cuvin toate cele, chiar şi femeile, pe când femeilor nu li se cuvine nimic, nici caietele destinate poeţilor.

Vezi ce rea sunt, bunule prieten! Vreau să fur tot din mânile Adiei. Păzeşte-o! E aşa de mică!

Pe când îţi scriu, s-a aplecat peste umărul meu, şi apropierea ochilor ei verzi mă face să mă cred la Veneţia, cu laguna alături şi gondola pe ea.

Lipseşte numai gondolierul cu păr buclat şi braţe de fier.

A dumitale devotată prietenă, Ioana Pallă.”

Dănuţ zâmbea. Un zâmbet pe care nu i-l văzuse niciodată Ioana Pallă, şi pe care nici nu i-l bănuia. Adăugase şi Adina numai două vorbe ghemuite subt fastuoasa slovă a Ioanei: „Te aştept, Dănuţ, Adina”.

Zâmbetul lui Dănuţ se crispă: o milă acră.

— Te rog aşteaptă afară răspunsul.

Prezenţa acestei subrete imperative îl ofensa. Îi vorbise ca unei servitoare, ceea ce fu comentat cu satisfacţie de zâmbetul lui Gheorghiţă.

Doamnei Ioana Pallă.

Sălcii „Iubită prietenă, Într-adevăr, poeţilor li se cuvine tot, chiar, sau mai ales femeile. Dar poeţii sunt mai generoşi decât femeile, poate fiindcă le lipseşte simţul practic, sau poate fiindcă în această privinţă nu-s deloc femei. De aceea, iubită prietenă, fiindcă m-ai onorat cu această denumire – adevărat dar, când vine de la dumneata – la rândul meu, voi căuta să mă arăt vrednic de ceea ce-mi atribui. Îţi dăruiesc deci ceea ce voiai să „furi”: termenul acesta – brutal şi injurios când ar porni de la mine – capătă o înaltă distincţiune estetică atunci când e rostit de dumneata. Primeşti? şi păstrează în frumoasele dumitale mini caietul florentin. Mânile dumitale sunt vrednice de el; el e vrednic de ele.

Cum însă trebuie să justific nu numai absenţele de până acuma, dar chiar şi absenţa de astăzi, precum, şi pe cele viitoare, voi încredinţa caietului florentin – care vă aparţine de azi încolo – această delicată sarcină.

Primeşte, te rog, iubită prietenă, asigurarea trainicei solidarităţi care ne leagă în trecut, prezent şi viitor, Dan Deleanu.”

Şi, fără sfială, cu o mâna sigură, transcrise pe întâia foaie a caietului florentin:

GOL

        „Sunt fratele motanilor!

Pe-acoperişuri nalte, prin ierburi, prin copaci.

Pe garduri sau pe turle, Cu ochi lucioşi pândesc.

Ascult cum sună sângele, şi vânt, ca vântul, sunt La pândă: salt, cădere, sau scurtă tresărire…”

— Altceva-i în livadă, ziua, şi altceva-i, noaptea, în odaia ei…

Mai de multă vreme, Puiu formulase această comparaţie, din care numai întâiul termen era verificat, al doilea având caracterul unui deziderat.

Puiu, însă, avea o minte logică. Ironia Olguţei, necruţătoare, îl ferea de năravul afirmaţiunilor deşarte – şi în vorbă, şi în gând. Aşa că în această comparaţie, referitoare la Rodica, Puiu nu pornea de la o experienţă ca să ajungă la o închipuire.

        „…altceva-i, noaptea, în odaia ei”, nu însemna, după cum şi mai sus s-a văzut, că Puiu vizitase odaia Rodicăi în timpul nopţii, în aşa condiţiuni, încât această vizită să-i fi putut servi pentru exacta valorificare a jocurilor din livadă, mai mult sau mai puţin de tenis. Dar nici nu însemna că Puiu se bizuia pe simple imaginaţiuni pentru a devalorifica o agreabilă realitate.

Puiu primise în odaia lui oarecare vizita ale universalei Sevastiţa. Aşa că acel „altceva-i, noaptea, în odaia ei” însemna numai că în comparaţia de mai sus, Rodica servise ca prim termen diurn, în livadă, iar Sevastiţa, ca termen secund şi nocturn în odaie. Cum însă – şi asta izbutise Puiu să constate – binevoitoarea Sevastiţa nu putea înlocui pe rebarbativa Rodica decât în judecăţi abstracte – căci, oricum, Sevastiţa faţă de Rodica era ca bostanul faţă de cantalup – Puiu se hotărâre să cerce în odaia Rodicăi ceea ce gustase în odaia lui cu termenul suplinitor din judecata abstractă.

Asemenea conspiratorilor din vremea Renaşterii, care-şi ascundeau pumnalele şi spada subt umbra Vastei pelerine, asemeni trubadurilor, care purtau ghitara tot subt pelerină – purta şi Puiu pelerină, dar nu spre a ascunde perfidă armă sau dulce instrument, ci pur şi simplu spre a nu i se vedea cămeşa de noapte. Căci Puiu avea un fel de slăbiciune pentru această suprapunere de negru flotant peste alb colant în plimbările nocturne.

Papucii, încălţăminte comodă de pus şi de scos, tăcută pe deasupra, întregeau echipamentul corsarului în floare de la Medeleni. Capul gol, neapărat, căci pălăriile pot fi uitate, capul, în astfel de împrejurări ale nopţii, având neajunsul de-a fi partea cea mai neglijabilă a trupului, supusă deci uitării.

În vederea acestei nopţi luase de la Dănuţ, cu consimţământul acestuia, o jumătate de sticlă de colonie, pe care o întrebuinţase deodată, alcoolizându-şi trupul, pelerina şi cămeşa, ceea ce-l făcuse de îndată să devie un fel de reclamă originală a mărcii de colonie întrebuinţată de Dănuţ; bună marcă, de altfel, dar reclama exagerează totdeauna, cu scopuri binecuvântate, desigur. Pe lângă această agrementare trupească, cine ştie ce reminiscenţe ale copilăriei petrecute în satul de munte – laolaltă cu fetele şi flăcăii, pe, când se numea Mihu – îl făcuse să culeagă flori de busuioc, pe care le strânsesa în rnânile hărăzite dezmierdărilor.

Un singur lucru nesocotise Puiu în prevederile lui, următorul: când ai cincisprezece ani, când mănânci bine şi te zbânţui şi mai bine o zi întreagă, somnul nu te mai încolăceşte, cochetând galeş, ci te buşeşte dintr-o dată, mai voinic decât cei mai voinici.

Astfel că aşteptând stinsul luminilor şi adormirea celorlalţi, Puiu, mai expeditiv decât ei, adormise cu capul rezemat în pumn, pe marginea ferestrei, la care pândea aşezat pe scaun.

Se deşteptă convins că cineva i-a tras un pumn în frunte. Natural, pervazul ferestrei nu era moale, şi nici fruntea lui Puiu mai prejos. Totuşi, pervazul ferestrei, spre deosebire de fruntea lui Puiu, fu cruţat de cucui.

— Dracu să te ia!

Bâjbâi prin întuneric, aprinse un chibrit, căută ceasul: unu şi un sfert!

O clipă, somnul şi Rodica, din două odăi şi de pe două paturi, rivalizară. Biruinţa trecu de partea Rodicăi, nu fiindcă în acea clipă, dominată de înţepătura unui recent cucui, Rodica ar fi fost mai ademenitoare, dar fiindcă Puiu nu admitea să nu se ţie de cuvânt. Din aventură dorită Rodica devenise o datorie de conştiinţă.

În aceste condiţiuni, calm şi botos, Puiu încalecă fereastra şi sări în livadă.

Binevoise luna să lipsească. Bine făcuse! În absenţa lunii, o rădăcină proeminentă puse piedică lui Puiu, răsturnându-l.

— S-o ia dracul!

Şi rădăcina, şi luna.

Se scutură de ţarină, îşi şterse palmele cu poalele pelerinei şi trecu îndoit de spate pe sub fereastra Monicăi.

Fereastra de-alături era deschisă: şi în absenţa Olguţei ferestrele se conformau dorinţelor ei, prin intermediul Sevastiţei.

Punând vârful piciorului pe ieşitura zidului şi apucând cu mânile colţul de jos al ferestrelor se smunci. Ţinându-şi respiraţia, îşi vârî numai capul în odaie. Privi. Nu se vedea nimic, decât reliefuri de întuneric. Ascultă: nu s-auzea nimic, decât livada. Nu sforăia Rodica? Era convins că Rodica sforăia. Dar nu auzea nimic. Poate că nu sforăia!

Vroia să procedeze cu prudenţă. O ştia pe Rodica promptă la ţipete, exclamaţii şi râsete, chiar în timpul zilei. Dacă l-ar fi simţit deodată lângă ea, ar fi fost în stare să umple casa cu vociferaţiile ei: „Vai! Hoţii! Mă omoară! Săriţi!”

Ce gâsca Rodica asta! Şi nici nu sforăia măcar!

Oamenii care sforăie sunt parcă mai puţin desprinşi din viaţă, participă încă la ea prin gălăgia somnului lor. Când îi trezeşti brusc, cu gura deschisă în care sforăiala s-a oprit, întreabă: „Ha?”

Dar un om cufundat în somn tăcut, dacă-l deştepţi brusc, lesne ţipă: „Aii!” Sau: „Ce-i? Ce?”

Ce era de făcut? S-o deştepte de la fereastră.

— Rodica! şopti Puiu, întinzând gâtul ca un gânsac, impresie la care contribuia şi albul cămeşii de noapte.

— Rodica, eu îs!

— Scoală, Rodica! N-auzi, Rodica! … Gâsca! vorbi Puiu pentru el.

Şi cu temeritatea celui exasperat, încălecă fereastra şi intră. Pipăi un pat, de la picioare la cap: nimeni! Îl pipăi pe-al doilea: la fel.

Era aşa de uimit, încât fu convins că Rodica – gâsca – a căzut din pat prin somn. O căută. N-o găsi.

— Ei, comedia dracului!

La una ca asta nu se aştepta! Unde putea fi Rodica? …

O aşteptă zâmbind.

Aşteptă căscând.

Aşteptă încruntându-se, înfuriindu-se, nedumerit: atunci unde putea fi Rodica?

Cercetă patul: era aşa cum îl aşternuse Sevastiţa, în perfectă ordine. Pernele nu erau strâmbe, nici cu moi adâncituri, pledul era îndoit precis, ca o carte de vizită, la colţ.

Unde putea fi Rodica? …

— Aaa!

De asta se retrăgea Mircea devreme în odaia lui, în fiecare seară!

— Ce porc!

Lasă că le-arată el!

Încălecă fereastra, sări în livadă şi o luă la goană. Intră în ogradă, trecu repede, aprobat de cozile cânilor. Amical, Patapum făcu un „drepţi” fără comandă, Puiu nu-l băgă în seamă. Era cuprins de o adevărată furie maritală. Să-l tragă pe sfoară o gâscă, o Rodică?! Şi cu cine? Cu bucherul de Mircea! Auzi neruşinare!

— Ce?

Asta ce mai era?

Îşi scoase papucii şi, desculţ, cu papucii în mină, se apropie de fereastra ietacului lui Dănuţ. Lumina era stinsă, dar se auzeau şoapte cu reliefuri răguşite uneori şi bufnelile de samovar ale Rodicăi.

— Aha… Ei, comedia dracului!

La asta nu se gândise! Vra să zică domnu Dan era…

— Bravo!

Nu auzea vorbele, adică şoaptele, dar Puiu cunoştea pe dinafară repertoriul de sunete al Rodicăi. Din când în când distingea câte un: „Marş!” urmat de hohote de râs înnăbuşit.

Apoi iar începeau şoaptele, fără contur verbal pentru urechile lui Puiu. Totuşi, ritmul lor îi dovedea că deşi „porcii” nu ceteau Les aventures du roi Pausole, vorbeau ceva asemănător, şi prin întuneric pe deasupra.

Să le strige: „V-am văzut?”… Să le arunce o piatră în odaie? … Să tuşească îngroşându-şi vocea? …

Să ţipe: „Ajutor! Hoţii!”…

Ar fi sărit la bătaie domnu Dan! Şi ce? Ar fi dat şi el. Nu se temea! … Da, dar dacă ar fi auzit Olguţa?

Da, se cunoştea că nu era acasă Olguţa! Îşi făceau de cap cu toţii!

Da, să vie Olguţa, şi-or să vadă ei! O să vadă el domnu Dan!

Da parcă Olguţa se mai gândea la ei! Aşa era Olguţa! Îi lăsase pe toţi şi plecase la Iaşi!

Da parcă beţivul şi bărbosul de doctor Prahu era mai dihai decât Puiu! Un păcătos! Un nespălat! Şi ce dacă era doctor!

Dădea din cap, tot mai crunt, înghiţind uscat. În clipa aceasta, fără de Olguţa se simţea orfan.

Îl uitase Olguţa! Nici nu-i păsa de el! De două săptămâni încheiate nu mai venise la Medeleni.

Nici nu scria. Nici nu dădea vreun alt semn de viaţă. O lăsase la Medeleni pe gâsca asta de Rodica şi plecase.

Da, aşa era Olguţa!

Şi gâsca asta de Rodica se lăfăia în odaia Olguţei, poruncea ca la ea acasă! De ce? Fiindcă o lăsase Olguţa în locul ei. Auzi! Să-şi închipuie gâsca de Rodica una ca asta! Să creadă ea c-o poate înlocui pe Olguţa!

Îi era o ciudă!

Îşi puse papucii şi porni spre odaia lui.

Ce să-i facă? Să-i puie praf de scărpinat în aşternut? Să-i puie o broască subt pernă? Să-i toarne cerneală roşie în sticluţa cu apă de dinţi? Să-i aducă la dejun Les aventures du roi Pausole, spunându-i că le-a uitat pe banca de la tenis? Să-i fure rochia şi pantalonii când îşi lua duşul în livadă? …

Puiu oftă. Pe măsură ce mergea, se întrista mai tare. În dreptul odăii Olguţei se opri cu inima grea. Sări din nou în odaie. N-o mai căuta pe Rodica. O căuta pe Olguţa, şi nicăieri n-o găsea. Pe măsuţa de noapte era o fotografie de-a Olguţei în braţele unui viziteu bătrân, unul moş Gheorghe: auzise şi Puiu de el.

Se aşeză pe marginea patului Olguţei suspinând amar. De atâta vreme nu mai auzise glasul Olguţei, glumele Olguţei, poruncile Olguţei: era fără stăpân, părăsit, lăsat de izbelişte… Ce tristă era tăcerea din odaia Olguţei!

Şi gâsca asta de Rodica tocmai în odaia Olguţei se instalase! Lasă! …

Cu o furie metodică, îi luă pernele şi le vârî subt pat. Acelaşi drum îl luară pledul şi cearşaful. Pe patul gol, Puiu aşeză două scaune, un geamandan greu şi alte diverse greutăţi şi forme, dintre care unele specific nocturne.

Apoi încalecă fereastra, se furişă pe lângă zid şi intră în odaia lui. Îi pierise somnul. Se simţea singur ca niciodată şi era prea târziu ca s-o deştepte pe Monica: protectoarea lui. Nesomnul şi osteneala tristeţei îl făceau să se mişte greu, cu lehamete. Aprinse luminarea: „Dragă Olguţa…”

— Dragă Olguţa, repetă în şoaptă Puiu, cu sinceritatea absolută a îndrăgostitului când scrie întâia scrisoare de dragoste.

        „. De când ai plecat toate merg foarte prost. Nu ştiu ce-i de făcut dar nu-i bine de loc! Tu nici nu scrii măcar şi-i foarte rău fără tine. Mai bine nu era vacanţă decât aşa! De ce nu scrii nimica să ştim şi noi ce faci? Eu nu fac nimica, Dragă Olguţa…”

— Dragă Olguţa…

Ochii i se umplură de lacrimi. Creionul îi căzu pe masă, capul pe mini.

Umbra de pe părete era ca din Cuore de Edmondo de Amicis.

Plin de suspine şi de lacrimi, îşi trecu mânile peste faţă. Nu mai putea fără Olguţa. Simţea că dacă nu vine imediat Olguţa… atunci… atunci…

Apucă din nou creionul… „Dragă Olguţa, 'Niciodată nu ţi-am spus minciuni. Am să-ţi spun şi acuma tot adevărul, am să dau tot pe faţă.

Ce înseamnă asta! De când ai plecat tu, Rodica-şi face de cap! Să nu crezi că spun minciuni! Mă jur dacă nu mă crezi. Ce-s eu? Servitorul Rodicăi? Mă trimete să-i culeg fructe, să-i aduc batistele din casă când îi la tenis, ca să rămâie singură cu Mircea, mi-a stricat bicicleta (i-a strâmbat direcţia de un copac), mi-a pierdut centura de piele albă. Şi câte şi mai câte!

Nu mai pot suferi. Am tăcut eu destul! Acuma am să-ţi spun tot.

Ştii ce face Rodica noaptea? Ai să crezi că spun minciuni! Sare pe geam şi se duce în odaia lui Dan… Când erai tu aici nu făcea aşa. Nu i-am spus nimica lui tante Alice, fiindcă nu te-am întrebat pe tine. Dar spune şi tu dacă asta nu-i o adevărată…”

— Porcărie! exclamă Puiu, oprindu-se la vreme să nu scrie termenul pe care Olguţa nu-l tolera.

        „…ticăloşie?

Trebuie să vii îndată la Medeleni. Altfel, cine ştie ce se poate întâmpla! Dacă nu vii, eu spun tot lui tante Alice şi Monicăi. Prea îşi face de cap Rodica!

Îţi sărut mina şi te rog să vii iute, Puiu.”

A doua zi, Puiu, sculat de la patru dimineaţa, încălecă pe Titi-Binghi – calul mărunţel, pe care i-l dăruise Olguţa – şi porni spre gară în galop, ca să nu scape trenul de Iaşi, scrisoarea fulminantă, care trebuia s-o aducă pe Olguţa la Medeleni.

Trecuseră patru zile de la expedierea scrisorii lui Puiu. Olguţa nu da nici un semn de viaţă.

Două zile în şir, de dimineaţă până seara, Puiu, călare pe Titi-Binghi, străjuise pe şosea, dincolo de sat, cu speranţa că el va fi cel dintâi care va da ochii cu Olguţa. Ieşea pe poartă în galop victorios; la prânz se întorcea în trap resemnat. După dejun, înfruntând arşiţa, pornea tot în galop. Seara se întorcea la pas, cu dârlogii moi şi spinarea jalnică.

A treia zi după amiază se împăcase într-un chip de ajuns de original cu Rodica, reluând raporturile sportive şi pe celelalte. De altfel, întâiul pas tot Rodica îl făcuse.

Rodica aflase, în sfârşit, cine-i făcuse dezordinea impertinentă din odaie. La început se temuse de o venire intempestivă de-a Olguţei: stilul arhitecturii de pe patul ei era parcă al Olguţei. Se liniştise însă, nevăzând-o pe Olguţa la Medeleni. Pe deasupra, Puiu, îi mărturisise ricanând.

— Ce-ai căutat noaptea la mine, Puiule?

— Da tu ce căutai noaptea la Dan?

— Eu, mincinosule?!

— Tu, mincinoaso!

— Nu ţi-e ruşine să invenţi?

— Da ţie?

— Spune, ce căutai la mine?

— Spune şi tu ce căutai la Dan!

— Numai prostii îţi închipui! Şedeam de vorbă…

— Şi eu aveam gust să „stau de vorbă” cu tine!

— Noaptea, în odaia mea?! Ha-ha!

— N-ai decât să vii în odaia mea!

— Să crezi tu!

— Eu sunt sigur când spun afirmase Puiu cu gest şi mimică de-a Olguţei.

— Obraznicule!

— Lasă, lasă! Am s-o întreb eu pe Monica dacă-i frumos ca o fată să sară noaptea pe geam şi să se ducă în odaia băieţilor?

— Puiu! se încruntase Rodica.

— Da! Am să-i spun. Mie nu mi-e frică de nimic!

— Puiu! se răstise Rodica, bătând din picior.

— Nu mă sperii! Am să te fac de râs!

— Spune, dacă-ţi dă mâna Are să te-ntrebe ce căutai noaptea în odaia mea?

— Am să-i spun că tu m-ai poftit!

— Îndrăzneşte!

— Am să-i spun şi ce cărţi ai tu în cufăr!

— Puiu!

— Da! Am să te fac de râs!

— Să te văd. Am să-i spun şi eu Olguţei cine eşti!

— Rodica!

— Da, da! Am să-i spun cum te-am prins spionând la duş!

— Tu? …

— Eu. Am să-i spun şi ce glume ai învăţat la şcoală!

— Parcă tu nu le ştiai?!

— Eu sunt „domnişoară”. Nu-s plod, ca tine!

— Eu, plod?

— Da, mucosule!

— Să-ţi fie ruşine! Eşti o gâscă!

— Acuşi îţi rup urechile, măgarule!

— Încearcă numai!

Două palme robuste pocniseră simultan pe obrajii lui Puiu. În alte împrejurări, desigur că Puiu ar fi răspuns după preceptul talionic, nu după cel poetic. Dar de trei zile acumulase atâtea lacrimi, încât izbucniră ca dintr-un vas spart. Rodica îl con-solase cu sila, la început. Puiu se zbătea în braţele ei, refuzând batista. Consolarea se transformase în luptă. După o înverşunată învălmăşeală, Puiu o răsturnase pe Rodica.

Dar Rodica îl pălmuise pe Puiu.

În limbaj şcolar asta se cheamă „a fi chit”.

Nici o piedică nu se mai opunea reluării raporturilor de dinainte. Pactul de neagresiune reciprocă fu acceptat – cu condiţii desigur – de o parte şi de alta.

Orice s-ar spune, în astfel de împrejurări iarba verde e mai persuazivă decât masa diplomatică, la aceasta din urmă neparticipând decât capul.

Nor pentru acalmia de la Medeleni, automobilul venea în goană când nimeni nu-l aştepta. La volan, Olguţa, şoferul alături, unic pasager, domnul Deleanu păzind coşurile cu sticle şi cu tot felul de bunătăţi în cantităţi atât de mari, încât Olguţa îl vestise de la Iaşi că…

— Să ştii, papa, mama are să fie indignată de dezordine!

— Se consolează îndată! replicase domnul Deleanu, optimist ca întotdeauna.

La Iaşi, domnul Deleanu cu cât întârzia mai mult la club, cu atât sporea şi varia mai neprevăzut cumpărăturile pentru casă. Pachetele erau o certă diversiune de la inevitabilele – altminteri – reproşuri pentru întârzierile care împuţinau somnul copiilor, prelungeau „neuman” veghea servitorilor şi alterau perfecţiunea bucatelor. Căci orice om – femeile mai ales – în faţa cadourilor devine copil, şi copiii, cu mintea prea mobilă, uită uşor necazurile subt impresia unei plăcute surprize.

Şi de astădată, pe lângă bucuria domnului Deleanu „de-a aduce acasă”, pachetele aveau şi scopuri strategice. Şi Olguţa şi complicele ei, domnul Deleanu, ştiau că două săptămâni de tăcere nu puteau trece neînregistrate de nervii doamnei Deleanu, cu atât mai mult cu cât de două săptămâni automobilul cu Olguţa la volan, umplut cu membrii cei mai asidui ai „Clubului burlacilor”, hoinărise prin ţară, începând cu mănăstirile Moldovei, până la Călimăneşti, unde câştigase un nou membru pentru „Clubul burlacilor”, pe Herr Direktor, care, cu acest prilej, suspendase cura de Căciulata, înlocuind-o, patru zile de-a rândul, cu una de şampanie & Comp. Tot la Călimăneşti, Olguţa fusese consacrată şampioană de tenis, primind, în această calitate, racheta, neînvinsă până atunci, a celui mai bun jucător de acolo, dimpreună cu o jerbă lirică, din partea aceluiaşi; aceasta din urmă atestând că şampionatul Olguţei fusese dublu.

Doamna Deleanu nu ştia nimic, dar trebuia să afle. Pachetele şi coşurile ticsite din automobil erau menite să moduleze cât mai dulce recepţionarea acestor veşti.

Tot drumul, minutarul kilometric vibrase mai ales spre optzeci: viteză care îngreuia aprinsul ţigărilor – n-avea încotro nici domnul Deleanu – şi care, totodată, exprima repeziciunea norului îndreptat spre Medeleni.

— Vini duduia Olguţa! sări Gheorghiţă de pe prispa bucătăriei, eu ochii la tromba de colb, lătrată de cinii satului.

Venise.

Sări de la volan, lăsându-l pe domnul Deleanu sa se descurce singur cu pachetele şi cu doamna Deleanu.

— Unde-i stăpânu-tău?

— Şaru mina…

Nici n-avu vreme să-i răspundă. Olguţa alerga spre apartamentul lui Dănuţ, aşa cum sărise din automobil: cu scafandrul de pânză în cap, cu mănuşile în mini şi pardesiul cenuşiu strâns la mijloc de o centură lată.

— Cine-i?

— Eu.

— Tu, Olguţa! Ura! Intră.

Intră, descoperindu-şi faţa cu o mişcare violentă. Din nou răsări în ochii lui Dănuţ capul de tânăr voievod cu plete negre, ochi negri, ager şi imperativ, cu trăsături nete ca loviturile de paloş şi colorit copilăresc în obrajii plini.

O uitase parcă pe Olguţa. De câte ori o vedea, avea un fel de nelinişte, ca în faţa unui veşnic temut şi admirat adversar, şi marea bucurie că-i sora lui.

— Mi-era dor de tine, Olguţa!

— Îţi mulţumesc. Vreau să-ţi vorbesc.

Se apropie de Dănuţ, cu faţa serioasă.

— Ascultă, Rodica vine noaptea în odaia ta?

Dănuţ se roşi.

Raportul „Olguţa-Buftea” era din nou stabilit.

— Da… cetim uneori împreună…

— Cu Rodica?! bufni Olguţa tăios. Ce cetiţi? Visul Maicii Domnului?

— Ştii…

— Vine?

— Da.

— În fiecare noapte?

— Da…

Olguţa aruncă o scurtă privire scârbită odăii şi iar prinse privirea lui Dănuţ.

— O iubeşti pe Rodica?

— Vai, Olguţa! Eu? Pe Rodica?! E greu să-ţi explic… Rodica?!

— Atunci de ce-o primeşti la tine?

— Dacă vine…

— Te iubeşte?

— Da de unde!

— Atunci să vă fie ruşine? Şi ţie mai mult decât ei!

— De ce, Olguţa? se roşi Dănuţ mai tare.

— Să vă fie ruşine!

Niciodată n-o văzuse mai pornită, mai revoltată, mai puţin stăpână pe ea.

— Am s-o iau pe Monica şi am să plec… Am să plec în străinătate cu Monica… Să vă fie ruşine!

— Olguţa…

— Tu n-ai dreptul să spui nimic! Du-te la Bucureşti şi fă ce-ţi place, dar nu aici, la noi acasă, subt ochii Monicăi! Să-ţi fie ruşine!

— Olguţa dragă, dar n-am nici-o vină! Mi-a sărit în cap! Tu n-o cunoşti!

— Nu cunosc pe nimeni. Am ochii legaţi! Mi-a scârba! Am să plec… Şi eu sunt vinovată! Eu am adus-o la Medeleni… şi eu am s-o dau afară! zvâcni Olguţa, izbind cu degetul spre uşă.

— Olguţa… să-ţi explic, Olguţa…

Îi trânti uşa-n nas.

Dănuţ înghiţi în sec. Rămase pe loc, cu dubla impresie c-a fost laş şi prost. De altfel, din copilărie, după toate ciocnirile cu Olguţa, rămânea cu aceeaşi impresie: în copilărie, urmată de revanşe imaginare, situate în viitor; acuma, urmată de o simplă exclamaţie:

— De ce nu-s ca Olguţa! Ce fericit aş fi!

— Olguţa! Olguţa!

Uitând de scrisoare, de Rodica, de tenis şi de tot, Puiu alerga spre Olguţa.

— Unde-i Rodica?

— Bine-ai venit. Olguţa! Nu mai pleci.

— Cuţulachi, unde-i Rodica?

— La tenis. Cât ai stat, Olguţa! …

— Cheam-o.

Rodica sosea din urmă, într-un picior, cu braţele deschise.

— Vai, ce dor îmi era de tine, Olguţa!

— Buftachi dragă, ştii că trebuie să pleci la Iaşi.

— Vai!

— Imediat.

— Vaaai!

— Te cheamă mama ta. Am venit să te iau cu automobilul. Fă-ţi repede bagajele, că plecăm.

— Vai, Olguţa!

— Hai, Buftachi! Nu-i vreme de pierdut!

— De ce mă cheamă! Ce i-a mai venit?

— Puiule, du-te înainte, îi porunci Olguţa.

Şi luând-o deoparte pe Rodica, în şoaptă:

— Buftachi, vrea să te mărite. Da să taci!

— Eeee!

— Da. O partidă strălucită. Tânăr, frumos, bogat… mă rog, visul tău! Te-a văzut odată la teatru şi s-a amorezat de tine. Scapi de şcoală. Pleci în străinătate. Îţi faci o vilă la Sinaia, alta la Constanţa, alta la Slănic. Sper că mă inviţi şi pe mine?

— Vai, Olguţa! Tu nu ştii cât te iubesc?

— Ba bine că nu! Hai, repede bagajele!

— Cum îi cheamă?

— Nu ştiu!

— Da de unde ai aflat?

— Secret!

— Are musteţi?

— Ai să vezi!

— Vai, ce discretă eşti, Olguţa!

— Te rog să fii şi tu la fel!

— Vai, mai e vorbă!

— Hai, repede bagajele! Ascultă, mama n-are nevoie să ştie că pleci. Nu-i spun nimic. Îi explic eu după ce mă întorc!

Rodica porni în goană.

— Ascultă, Cuţulachi, dacă află cineva un cuvânt din cele ce mi-ai scris…

— Nu, Olguţa, crede-mă! sări Puiu, înainte ca Olguţa să isprăvească, cu sufletul în ochi.

— Bine. Du-te, ia-o pe Sevastiţa şi duceţi unul câte unul, fără să vadă nimeni, ai auzit, bagajele Rodicăi în automobil… Nu pe din faţă, strigă Olguţa după Puiu.

În sofragerie, doamna Deleanu, împreună cu domnul Deleanu, desfăceau pachetele cu stofe, scoarţe, ulcele, pânzeturi, dantele, colecţionate de-a lungul escapadei de două săptămâni.

— Asta-i de la Agapia! explică domnul Deleanu provenienţa borcanelor cu dulceaţă de zmeură şi de nuci.

Doamna Deleanu află că soţul şi cu fiica fuseseră la Agapia.

— Valul de pânză – tii! ce pânza! – l-am luat de la Călimăneşti. O bunătate! Ia te uită: mătasă curată!

Şi aşa mai departe, itinerarul celor două săptămâni era spovedit prin exclamaţii admirative pentru cumpărăturile aferente.

Profira aşeza masa pentru ceai.

— Hai, că-i târziu o îndemnă doamna Deleanu. Pofteşte copiii… Da unde-i Olguţa? Ţţ-ţţ-ţţ! Nici bună ziua nu mi-a spus! Ce copil mai am şi eu! oftă doamna Deleanu.

— Ia s-o chem.

Pe rând sosiră Mircea, Monica, Dănuţ, Puiu…

— A venit şi Olguţa? întrebă Monica, văzându-l pe domnul Deleanu.

— Duduia Olguţa! tresări Mircea.

— Ţţ! Da unde-i Olguţa? întrebă a doua oară doamna Deleanu, încruntându-se.

— O plecat, coniţă! anunţă Profira cu placiditate, intrând.

— A plecat?! se mirară toţi, în cor, afară de Puiu.

— Hă-hăă! Di când o plecat! întări Sevastiţa care intrase cu samovarul. O luat-o şi pi duduia Rodica.

— Unde-a plecat?

— La Iaşi, coniţă.

— N-are decât să rămâie acolo! vorbi tare doamna Deleanu, în consternarea tuturora.

Singurul care bufni de râs copilăreşte fu domnul Deleanu, cu şervetul la gură, irezistibil, căci doamna Deleanu, după un suprem efort de încruntare, îl imită, urmată de zâmbetul tuturor copiilor.

În prezenţa, ca şi în absenţa Olguţei, din copilărie se întâmpla la fel.

Olguţa opri automobilul la poarta casei Deleanu, spre mirarea Rodicăi, care, în tot timpul drumului vertiginos, nu putuse scoate nici o vorbă, de frica accidentului mereu posibil, şi din pricina exclamaţiilor ei, mereu vigilente.

Olguţa se dădu jos, îşi scoase masca şi se apropie de Rodica.

— Ascultă, Rodica, eu rămân acasă.

— Vai! Hai cu mine.

— Nu! Ascultă bine ce-am să-ţi spun, vorbi Olguţa, cu ochii în ochii Rodicăi. Mama ta are să te întrebe de ce-ai venit.

— Ea m-a chemat.

— Nu.

— Vai, m-ai amăgit?

— Da. Ai să răspunzi mamei tale că te-ai sfădit cu mine pentru totdeauna şi c-ai venit acasă fiindcă ţi s-a părut că nu-i demn să mai rămâi la Medeleni, ritmă Olguţa cu degetul propoziţie cu propoziţie, accent cu accent.

— Ce spui, Olguţa? Lasă glumele!

— Atunci inventă tu răspunsul pentru mama ta! Dacă preferi, spune-i că ţi s-a făcut dor de ea!

— Vai, Olguţa! se alarmă Rodica, nu m-a chemat să mă mărite?

— Nu.

— Vai! … Atunci de ce m-ai adus?

— Fiindcă ţi-a venit vremea să te măriţi! … Şi la Iaşi, adăugă Olguţa, făcând semn şoferului să pornească, ai de unde să alegi!

Automobilul porni brusc, ca un pumn.

Dănuţ şedea la fereastră, cu ţigara aprinsă şi lampa stinsă. Avea nevoie de întuneric şi tăcere fiindcă se întâmpla ceva nou în sufletul său: privea două toamne, cum priveşti şuviţa de păr a unei fete, de mult păstrată, alături de însuşi părul din care-a fost desprinsă, abia despletit, după o lungă despărţire. O toamnă ca aurul stins, cea de anul trecut, o toamnă abia aprinsă, pe care-o văzuse deodată, plimbându-se pentru întâia oară de când venise la Medeleni, prin livadă, fără rachetă de tenis, fără gânduri străine, singur.

De ce se plimbase? Nu ştia nici el. Poate venirea toamnei îl chemase. Poate fiindcă era trist… Ciudat! Nu era trist fiindcă n-o mai ştia pe Rodica la Medeleni. Nu simţea nici lipsa ei, după cum nu simţise nici nevoia ei. În perspectiva Olguţei şi a Monicăi, o vedea pe Rodica mai vulgară, suflet de rând în trup de rând, cu totul lipsită de acea dominatoare sau pacificatoare feminitate, care te face să te-nclini şi să săruţi firesc mâna unei femei, în preajma ei simţindu-te „tu”, fără să te tutuieşti în vorbă, gând şi faptă. Intimitatea cu Rodica era înjositoare. N-avea comun cu Rodica decât simetria sexuală. Şi dacă ar fi întâlnit-o mai târziu în viaţă, s-ar fi simţit umilit de fragmentul de trecut care-i făcea complici, dându-i Rodicăi dreptul să-l tutuiască, să fie familiară cu el, sau să-l privească de sus, cum te privesc în genere femeile de rând, care te-au cunoscut subt aspectul animalic datorit mai ales intimităţii lor, fiind singurul limbaj posibil cu ele. Aşa-i şi cu prieteniile legate la beţie, într-o cârciumă trivială, cu vin bun. După câteva pahare, entuziast, fraternizezi cu orişicine. A doua zi vreunul din aceşti camarazi de vin, întâlnindu-te în viaţa normală, îţi face cu ochiul, te bate peste burtă, sau te pofteşte – dacă nu-l pofteşti tu însuţi – la el acasă. Te simţi degradat. Fără de vin şi de beţie, prietenul de astă-noapte îţi pare tot atât de neverosimil ca şi frecventarea cârciumei în care l-ai cunoscut. Dacă eşti slab, îl înduri – expiaţiune – dacă eşti tare, îi întorci spatele, cu riscul de-a auzi o înjurătură în stilul celor amical schimbate în noaptea când l-ai cunoscut. Totuşi, plecarea Rodicăi era o plecare, şi plecările oricui, după o convieţuire de vacanţă, mai ales, sunt triste. Ce incomodă era legătura aceasta pe care şi-o simţea cu toţi oamenii! Distrat şi indiferent în aparenţă, şi poate realmente, câtă vreme trăia cu ei alături, devenea compătimitor în clipa când se despărţea de ei. Pe toţi îi iubea în momentul plecării, poate tocmai fiindcă nu-i luase suficient în seamă până atunci. Cei mai stupizi, cei mai vulgari, cei mai insuportabili, în clipa despărţirii încarnau pentru el majestatea melancolică a plecării. Pe toţi ar fi vroit să-i consoleze, să se arate blând cu ei, să le arate că înţelege tristeţa lor, pe care cei mai mulţi, desigur că nici n-o aveau. Uneori, gândul că Tonel pleacă de la Lazăr ducându-se la militărie, că la anul nu-l va mai avea coleg îl făcea să regrete toate bruscheţile deseori arătate lui Tonel, să regrete că n-a fost mai blajin, mai prietenos, mai darnic – deşi fusese suficient – mai atent cu el. Dacă n-ar fi fost prea leneş, şi dacă între gând şi faptă n-ar fi vegheat, permanentă, o prăpastie, desigur că i-ar fi trimes lui Tonel un mandat poştal şi o scrisoare afectuoasă ca unui prieten tuberculos.

Astfel şi cu Rodica. Îi părea rău după ea, fiindcă, plecând, încetase de-a fi Rodica, devenind Plecarea. Dacă n-ar fi avut o bogată experienţă a întristărilor care-l stăpâneau după toate plecările, ar fi putut crede că o iubeşte pe Rodica. Noroc că plecase Olguţa! Ea ar fi crezut, desigur, că deprimarea lui, în timp ce toţi ceilalţi ascultau zâmbind povestirea escapadei Olguţei şi a tatălui său, e datorită Rodicăi şi nu plecării.

În tot cazul, simţise nevoia singurătăţii. Se sculase de la ceai, înaintea celorlalţi, şi plecase în livadă. Acolo întâlnise toamna, deodată, ca o cerească despletire subt ochi. O adiere de vânt îi aruncase frunzuliţe galbene în faţă. Privise mirat, cerul, livada, zarea asfinţitului… Da! Venise toamna, fără s-o presimtă, fără s-o aştepte, ca în anii trecuţi, ca anul trecut mai ales.

Sigur, venise toamna.

Toamna!

Cuvântul care-i cădea pe inimă, umplându-l cu grave sonorităţi, bronzând cadenţele inimii. Se deschideau iară, de aur, porţile prin care se duc vacanţele copilăriei. Dezmierdase trunchiul unui nuc. Culesese o nucă. Verdele amar al nucilor! Toată melancolia lui Eminescu e în frunzele de nuc. Subt nuci, în preajma toamnei îţi vine să oftezi, dar surâzi. Foşnetele erau mai uscate. Glasuri în cer! Soarele galben îşi stingea luminile şi se ducea, ca acei nenorociţi japonezi, atât de singuri pe străzile oraşelor europene, cu marfa lor naivă şi exotică, pe care nimeni nu le-o cumpără.

Venise toamna, cu semnul plecărilor.

Venise!

Şi, ca o pasăre care şi-a regăsit vechiul cuib tocmai în clipa când trebuie să-l părăsească pe celălalt, pentru a intra în cârdul plecărilor de toamnă, Dănuţ îşi regăsise sufletul de anul trecut, aşa cum îl lăsase, plin de Alunele veveriţei, acuma, când vacanţa era în declin.

        …De asta şedea singur la fereastră, cu lumina stinsă.

Uneori răsuna ropotul căderilor de fructe, grăbind parcă izgonirea anotimpului sfâşiat.

Două toamne se oglindeau în sufletul lui: una, tipsie de aur acoperită cu fructe, alta, goală tipsie de aur.

Ce făcuse de atunci? Nimic! Adinele, Ioanele, Rodicele… Când se gândea la ele, câineşte, cu nările şi le amintea. Şi acelaşi urlet îi umplea trupul.

Nu!

Îşi regăsise sufletul.

Calm, ca un răsărit de lună din valurile mării prosternate, deasupra adâncurilor sufletului regăsit, chipul Monicăi îl privea… „Dragă Monica.

Nu îndrăznesc să calc pragul odăii tale. Nici nu vreau să-ţi scriu sau să-ţi vorbesc frumos.

La începutul vacanţei, chiar în ziua sosirii mele la Medeleni, ţi-am cerut un sfat. Te-am întrebat dacă e bine să trăiesc, sau să rămân copil, cu vechiul suflet pe care mi-l ştiai. M-ai sfătuit să trăiesc, şi mi-ai dat două caiete. Ţi le trimit îndărăt. Sunt albe. Sunt singurile lucruri albe pe care ţi le mai pot trimite şi care mai pot intra în odaia ta, Dănuţ.”

Îl chemă pe Gheorghiţă, îi dădu biletul şi caietele, trimiţându-l cu ele în odaia Monicăi. Tristeţa şi mândria îl învăluiră ca o haină aspră. Era singurul act onest pe care-l făcuse de la începutul vacanţei.

Aştepta.

Auzind paşii lui Gheorghiţă, sări de pe scaun, deschise uşa:

— Ei?

Gheorghiţă îi întinse două caiete şi un bilet.

        „Dragă Dănuţ, Eu nu păzesc porţile raiului. Odaia mea e totdeauna deschisă pentru tine.

Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat caietele aşa cum sunt, dar păstrează-le. Dacă nu ţi-au folosit la Medeleni, poate-ţi vor folosi la Bucureşti.

Noapte bună, Dănuţ, Monica.”

Vroi să fugă în odaia Monicăi şi să-i sărute mânile: atât!

Dar nu îndrăzni: …”noapte bună, Dănuţ”…

Era atât de mare depărtarea dintre el şi Monica, dintre odaia Monicăi şi odaia lui, încât se aşeză pe marginea patului, ostenit.