V.

TÂNĂRUL ROMANCIER.

Cele mai frumoase zile de primăvară nu le aduce april, firească lună de primăvară, ci uneori numai octombrie, gravă lună a toamnei.

Subt albastrul înăsprit al cerului, sunt zile de căldură aurie, limpezi pe pământul dur al toamnei, cu parfum de soare printre copacii morţi în picioare şi vrăbii gălăgioase, a căror veselie robustă are accentul risului copilăriei omeneşti.

Când vin aceste zile, copiii şi vrăbiile se joacă pe străzi; moşnegii se aşază pe scaune în faţa casei, cu paltonul pe umeri şi capul descoperit; femeile, primăvăratece în haine de toamnă, îşi scot mănuşile ca să-şi alinte şuviţele de pe tâmple; bărbaţii simt nevoia să fie tineri; tinerii, nevoia să fie frumoşi; servitoarele care scutură covoare prin ogrăzi, se opresc, privind cerul, şi oftează surâzând olteanului cu zarzavaturi, fercheşului sergent de zi sau rândaşului care fumează cu mânicile suflecate; găinele cotcodăcesc gutural ca vara, cinii se tăvălesc pe jos, rămânând cu picioarele în sus; pisicile se-ntind pe-acoperişuri, lăsând vacant locul de lângă sobă; şi liceenii fug de la şcoală, chiar dacă n-au întâlniri sentimentale, ca să se plimbe „în tunică”.

Dănuţ îşi lua ceaiul pe terasă. Toate mişcările-i erau mirate în soarele cald, care-l ademenise pe terasa condamnată până atunci din pricina frigului şi a ploilor.

Se deşteptase ca de obicei la şapte şi zece, deşi ora duminecă. În schimb, se lenevise în pat cu geamurile deschise şi storurile ridicate. Se deşteptase în acordurile unui lied visat, fredonându-l: „Die Rose, die Lďlie, die Taube, die Sonne…”

Îşi făcuse baia cântând. Îmbrăcase o uniformă, pusă numai de vreo două-trei ori astă-primăvară, de postav cenuşiu închis, bine croită, care-l arăta zvelt cum era; îşi prinsese părul în reţeaua de cap şi ieşise pe terasă, poruncind lui Gheorghiţă să-i servească ceaiul acolo.

Mai avea un an de şcoală şi isprăvea cu o epocă în care întârziase. Era decis să-şi facă universitatea la Iaşi. Nu-i era greu să-l convingă pe Herr Direktor că înscriindu-se la Facultatea de drept, practica simultană, pe care ar fi făcut-o în biroul tatălui său, îi era necesară, întregindu-i învăţătura teoretică. Vorbise în această privinţă cu doamna Deleanu, câştigata mai dinainte pentru acest proiect.

Se ducea la Iaşi pentru Monica şi pentru el. Nu-şi simţea nici o aptitudine pentru drept şi avocatură. Era hotărât să scrie, nu să înveţe. De ani de zile acumulase un material bogat pe care nu-l folosise. Vroia să debuteze în literatură cu un roman al cărui personaj principal să fie copilăria. În acel roman să răstoarne tot conţinutul „turbincei lui Ivan”. Dorea să-l construiască pe două planuri: unul, cel dintâi, de realitate direct şi concret prezentată; al doilea, presimţit mai mult, de lirism înnăbuşit, care să dea lectorului, în timp ce urmăreşte acţiunea primului plan, impresia de muzică în vis. Toate siluetele realităţii să fie dublate de o lumină care să le dea conturul halucinant de precis, ireal totuşi, al copacilor şi caselor în orbitorul vifor neclintit al lunii pline. Poem şi roman mereu suprapuse. Contopire de viaţă şi basm. Să aibă lectorul mereu impresia miracolului posibil, ca în epocile evanghelice, deşi acţiunea să fie situată în realitatea contimporană. De altfel, asta-i copilărie. Copiii n-au cretinismul beat şi serafic pe care li-l atribuie literatura confecţionată în cofetării. Realitatea există pentru copii mai violent decât pentru omul matur, blazat de ea. Copilul n-o evită, o înfruntă mereu. Omul matur cearcă s-o uite, să scape de ea, copilul o caută, o caută şi în poveşti. Dar realitatea conţine, pentru copii, miracolul inexistent pentru omul matur.

Dacă scaunul de lemn din biroul omului matur ar înflori deodată, supunându-se poruncii de primăvară a fraţilor săi din livadă, sau dacă în ietacul omului matur, în noaptea Crăciunului, ar intra Moş Crăciun, fără ca uşi să se fi deschis sau paşi să fi răsunat, sau dacă în noaptea Învierii, întorcându-se de la biserică, ţinând în mina luminarea ar întâlni un înger care şi-ar aprinde luminarea de la el, spunându-i: „Hristos a înviat”, omul matur ar înnebuni, ar consulta un doctor de boli nervoase sau ar deveni idolatru.

Copiii nu sunt nici nebuni, nici îngrijoraţi de echilibrul minţii lor, nici idolatri. Sunt fiii omului matur, carne din carnea lui, dar omul matur nu mai e copil, şi ei sunt. Lucizi, înregistrează realitatea aşa de clar şi de amănunţit că dacă n-ar fi distraţi şi uituci – copii – ar fi cei mai acerbi filosofi. Nebunii cred toate miracolele posibile, şi poeţii le văd aievea, deşi nu-s. Şi mai au copiii ceea ce numai adevăraţii poeţi ai lumii au în rarele clipe când sunt: mirarea. Dar copiii o au mereu; inconştienţi de valoarea ei şi dezinteresaţi, o trăiesc, n-o exploatează.

De aceea, romanul copilăriei trebuie să aibă realităţi precise, enigmatice totuşi, prin ceva lăuntric, invizibil lectorului, cum sunt şcolarii în vrâsta ingrată când poartă o dragoste adorabilă subt uniforma de liceu, care-i sluţeşte mai tare. Să fie o senzaţie de dragoste, de îndrăgostire, în atmosfera romanului, fără ca micii eroi să iubească.

Eroii să se joace mereu. Să fie într-o continuă recreaţie. Să nu-i amestece în nici o dramă a părinţilor sau a altor persoane mari. Nici o tragedie matură să nu le impuie gesturi de liliputani actori. Să-i vadă lectorul mereu jucându-se – profesionişti ai capriciului într-o vacanţă ca toate vacanţele copilăriei, normală prin tot. Din când în când numai, viaţa, care treptat se adună în jurul lor, să fie vizibilă prin ceva: o melancolie, o durere. Atunci acea simplă prezenţă a vieţii să arate sfâşietoarea vremelnicie a copilăriei – care să capete prin aceasta o umbră de moarte – şi exactele ei dimensiuni de sătuleţ la poalele unui vulcan.

Trebuia să scrie acest roman. Vroia să retrăiască amănunţit dragostea lui pentru Monica, de atunci de când liniile de zare ale îndrăgostirii abia se limpezeau în sufletul lui de copil. Vroia s-o iubească din nou din clipa când o cunoscuse. Şi dragostea lui ca un vânt să-i aducă viul parfum al copilăriei. Simţea că numai când va isprăvi acest roman va fi copt, având într-adevăr vrâsta lui, schimbând anotimpul sufletesc. Ca să-l scrie, însă, avea nevoie de prezenţa Monicăi. Numai ea îl aduna, îl lămurea şi-i da exaltarea folositoare scrisului. Monica era singura fereastră deschisă pe sufletul lui. Visul lingă Monica era energic şi devenea creator. Prezenţa ei îl limita, dându-i intimitate. Monica era pentru el ca o hrubă în care visurile se închegau statui. Lângă ea scrisese Alunele veveriţei, lângă ea, Troiţa, lângă ea va scrie Medelenii, corabie pe care venea dragostea în alaiul copilăriei.

Totuşi, nu putea numi inactivitate timpul petrecut la Bucureşti. Lungile convorbiri cu Mircea erau un fel de pregătire a romanului viitor. Dănuţ se îndoia dacă o va putea realiza pe Olguţa.

— Olguţa, în scris, va fi neverosimilă. Când eram copil nu mi-o puteam închipui dormind pe Olguţa. Era într-o continuă efervescenţă. Avea ceva frenetic. Ea ducea toată casa. Pe mine mă prostea după câteva clipe de emulaţiune, care mă consumau. Cred că-i imposibil s-o redau pe Olguţa. Şi decât s-o falsific, decât să-i încetinesc ritmul, prefer să renunţ la ea.

Mircea susţinea că în romanul lui Dănuţ, Olguţa va fi un suveran ordonator al întregei atmosfere. Ca soarele, ea va da umbrele şi luminele romanului. Fără de ea, moş Gheorghe va fi un personaj inutil şi convenţional. Fără de ea, Monica nu va mai fi Monica. În sfârşit, fără de Olguţa, Buftea va părea energic şi odios tiran al Monicăi. Mircea vedea în Olguţa însăşi inima romanului…

— Înţelegi, Dan, romanul tău nu va avea şi nu trebuie să aibă acţiune. Dar lipsa acţiunii distruge un roman, face din el o grupare de fragmente statice. Ori, lipsa acestei acţiuni va fi înlocuită strălucit prin desfăşurarea temperamentului Olguţei. În peisajul Medelenilor, Olguţa va fi apa curgătoare…

— Da, Mircea, ai dreptate, dar viteza sufletească a Olguţei n-o am. Aş putea deveni Olguţa într-o pagină, dar într-un roman întreg nu cred. Ca să descriu o succesiune de gesturi de-ale Olguţei, trebuie să beau câteva cafele negre. Să-mi zbârnâie sângele. Să-mi fie gândul neprevăzut şi vivace ca un zbor de rândunică. Olguţa cere o tensiune prea mare ca s-o poţi plagia sau reconstitui… Aş prefera s-o trimit la Slănic în timpul romanului şi să vorbesc uneori despre ea, fără s-o introduc direct în acţiune. Sau să fi murit Olguţa şi să-şi amintească Buftea despre ea, sau să istorisească năzdrăvănii de-ale ei moş Gheorghe.

— Dacă moare Olguţa, mor şi Medelenii…

— Impresia ta.

— Convingerea mea, şi ţi-am explicat şi raţiunea ei. Olguţa, numai, va da romanului energia realităţii. Fără de Olguţa romanul tău e o poezie în proză, o altă Troiţă, mai mare ca dimensiuni.

— Nu, Mircea… Şi de altfel ţi-am mai spus că Olguţa într-un roman ar părea neverosimilă, ar fi chiar. Ar da o impresie de încordare obositoare pentru lector, ar părea antipatic precoce – şi asta ar distruge atmosfera de copilărie normală, pe care vreau s-o realizez.

— Dan, nu fi vanitos! Spune că nu poţi, nu că-ţi strică.

— Poate! Am impresia că nu pot.

— Te înşeli!

— Mă cunosc.

— Nu te cunoşti. Eşti fratele Olguţei. Nici nu-ţi dai seama de măsura în care sunteţi fraţi. Eu ştiu mai bine.

— Nu văd!

— Un singur exemplu: v-am privit jucând tenis. Eraţi identici. Acelaşi ritm. Dar asta n-ar fi mare lucru! Cum spuneai tu, aveţi aceeaşi „viteză sufletească”. Numai că Olguţa o are trăind, iar tu o ai scriind. Înainte de a-mi arăta Monica unele notaţii din Alunele veveriţei, credeam că eşti un liric. M-am înşelat… E greu să-ţi dovedesc, dar am intuiţia că aveţi aceeaşi viteză sufletească. Olguţa va fi pentru tine dificultatea şi tot ea va fi victoria. Ai copilărit cu Olguţa, eşti fratele ei. Creaţiunea în care vei realiza tot ceea ce-i lăuntric la tine – energia – va fi Olguţa. Greşala ta e convingerea că ar trebui să o plagiezi pe Olguţa, cum spuneai. Nu! Pe Olguţa o vei scoate din tine. Olguţa e o virtualitate a ta, existând întâmplător şi în realitate. Cu ea te vei descoperi pe tine.

Discuţiile cu Mircea gravitau mai ales în jurul Olguţei.

Dănuţ plănuia ca romanul să aibă două decoruri centrale, cu radiaţiuni speciale fiecare. Un decor în care să plaseze elementul cotidian al vieţii, şi altul de care să lege o emoţie de peste hotarul realităţii. Întâiul decor era ales: curtea moşiei Medeleni. Al doilea, însă, nu era încă fixat: ori podul casei, ori căsuţa lui moş Gheorghe. Podul casei ar fi însemnat proeminenţa în romanul proiectat a lui Buftea. Podul era refugiul lui. În pod erau mobile scoase din viaţă şi un trecut necunoscut, al străbunilor morţi. Acolo Buftea singur era stăpân. Dar căsuţa lui moş Gheorghe era locul unde Buftea o cunoscuse pe Ileana Cosânzeana. Acolo tremurase întâia stea în sufletul botosului erou.

Mircea era de altă părere. Şi podul, şi căsuţa lui moş Gheorghe. Podul trebuia să fie odihna şi hrana de vis a „turbincei lui Ivan”. Acolo „turbinca lui Ivan” se umplea de mister, de trecut, de prezent şi de melancolie, larg deschisă, la adăpost de viaţă în calmul decorului vetust. Căsuţa lui moş Gheorghe, însă, pe lângă emoţia din faţa Ilenei Cosânzeana, avea alt rost: trebuia să dezvăluiască un nou aspect al Olguţei, întregitor. Războinica, dârza, ireductibila Olguţa numai acolo putea fi „duduiţa moşului”.

Scenă cu scenă, capitol cu capitol, versiune cu versiune, Mircea lupta pentru Olguţa, apărând întâietatea ei din roman, aşa cum i-o indica realitatea.

Argumentul suprem, singurul eficient, fusese răspunsul Monicăi la scrisoarea în eare Mircea îi reedita minuţios discuţiile referitoare la roman, cerându-i părerea.

        „. Şi eu cred că ai dreptate. Suntem douăzeci de eleve în clasa şaptea. Din cauza Olguţei, toate avem note mici la conduită, dar se distrează şi profesoara care le pune. Mă tem că Dănuţ şi cu mine, fără de Olguţa, am fi avut zece la conduită, şi n-am mai fi fost copii…” „. Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne…”

Aprinse o ţigară.

— Zi de april!

Zâmbi cu ochii micşoraţi. Semăna cu Monica ziua aceasta limpede, plină de soare, gravă. Soarele ii juca pe genunchi. Închise ochii. Ar fi vrut să aibă capul Monicăi pe genunchi. Să fie singur cu ea, cum era cu soarele…

— S-s-salve, piciule!

— Bună dimineaţa, Tonel.

Înainte să-l vadă, auzise explozia pintenilor. Căci Tonel, după cum îi anunţase pe băieţi în ziua plecării lor la Medeleni, renunţase la cariera intelectuală, alegând cariera armelor, deocamdată a pintenilor. Pintenii lui Tonel erau mai guralivi chiar decât purtătorul lor. Era artilerist: sabie lungă, uniformă croită pe talie.

— N-n-nici K-k-kronprinţul, bă, n-are t-t-talia lu Tonel!

        …Cizme de lac, natural, cu rozete, şi acei zurgălăi epici numiţi pinteni când sunt destinaţi să intre în burta calului.

De când era artilerist trata pe foştii lui colegi de „pici”, chiar şi pe Dănuţ. Venea regulat în Pitar-Moşu dumineca, după subsidii băneşti, ţigări, parfum, colonie, pudră, „c-c-conversaţii amicale” şi plimbări la Şosea cu maşina.

— H-h-hai, bă, că e târziu!

— Unde, Tonel?

— L-l-la vernisaj, bă!

— Care vernisaj?

— L-l-la Ateneu, mă! P-p-pallă, mă, ă-ă-âla cu p-palatu!

— Ce cauţi tu la expoziţii de pictură, Tonel? Te interesează?

— Ce-ce-ce, mă? Tonel e civil, mă? M-m-mă crezi m-moftangiu! A-a-am un rendez-vous c-o damă şic! M-m-mergi, bă?

— Aşteaptă-mă.

Vernisajul expoziţiei lui Alexandru Pallă! Marele eveniment artistic al sezonului! Uitase! De cinci ani Alexandru Pallă nu mai făcuse expoziţii în ţară. Ţinea s-o vadă. Făcu în treacăt o legătură între ceea ce-i spusese Gheorghiţă şi deschiderea expoziţiei Pallă. În timpul lipsei lui din Bucureşti, venise Anetta cu o scrisoare din partea Adinei, întrebând unde-i Dănuţ. Gheorghiţă cercase, fără succes, să obţie scrisoarea. Înciudat, răspunsese că Dănuţ a plecat la Iaşi şi că nu se mai întoarce… Vra să zică tot mai există Adina Stephano! Oare Ioana Pallă izbutise? Evident, da. O dată cu venirea toamnei o expediase pe Adina de la Sălcii? Probabil. Poate că o trecuse cumnatului ei… Ce putea să-i scrie lui, Adina Stephano?

Porni împreună cu Tonel spre Ateneu.

— Piciule, ţi-am văzut d-dama! Şic, mă! A-are limuzină!

— Care damă, Tonel?

— E-e-ec!

— C-c-câte ai, bă?

— Niciuna, Tonel.

— Ce braşoave, bă? A-a-aia de la Gara de Nord. C-c-când aţi f-facut voiaj dă nos!

— Ce Gară de Nord, Tonel?

— M-m-măăă! Mă crezi fraier?! Pare rău… Ş-ş-ştiu de la Anetta, mă! M-mă faci să comit i-indiscreţii!

— De unde-o cunoşti tu pe Anetta?

— O-o p-pasadă, mă! P-pontam şi eu d-dama, d-d-da nici servanta nu-i rău! A-a-are crupă, mă!

Dănuţ râdea ca într-o grădină de zarzavaturi.

— P-piciule, n-o lăsa! S-stă bine, mă! P-palatu lui Pallă, bă! Ş-şi casă cu chirie!

— Aha!

Tonel îi făcu din ochi, dându-i o sfârla peste burtă.

— T-t-trai, 'oţule! Aţin'te!

Se opriră în faţa uşei laterale a Ateneului. Intrară din plin soare în umbră de coridor rece. Erau mai multe expoziţii, vizitate numai de câte un student cu hainele periate şi părul lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de şcolăriţe înghesuite în tablourile pe care n-aveau voie să le pipăie, deşi culorile erau atrăgătoare ca ale bomboanelor în borcanele vitrinei, şi de pictorul expozant, fumându-şi britanic luleaua în faţa artei proprii şi a profanilor calici.

O sală numai, răspândea zvonul de piuituri şi foşnet de mătăsuri ale seratelor dansante. Se îndreptară într-acolo. Întâia impresie era că nu se invită atâta lume într-o sală atât de mică. Înghesuială de tramvai ducând publicul la curse, dar elegantă. Predominau femeile. Expoziţie de parfumuri mai mult decât de pictură.

Tonel intră salutând publicul cu o bătaie de pinteni, ca un sublocotenent de jandarmi venit să facă o discretă arestare în „lumea mare”.

Dănuţ rămase la uşă, desolidarizându-se de Tonel. Mătăsurile vorbeau franţuzeşte, intercalând necontenitele exclamaţii admirative, care alcătuiesc vocabularul exclusiv al femeilor în faţa picturii. Pereţii ardeau de culori orgiace, ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul zării de apus dus în galop de valuri verzi, din orizont în orizont. Se desprindea parcă un vânt fierbinte din culorile în care aceeaşi inimă puternică şi pasionată bătea.

Ochii lui Dănuţ străluciră. Deşi era în afara uşei, se descoperise. Puterea şi fastul mitologic al culorilor îl cucerise deodată. Nu amănunţise nici un tablou în parte – era şi greu cu atâta forfotă de lume – dar pereţii iluminaţi îi împrejmuiseră sufletul ca un vârtej, dându-i un ritm nebun de bacanală. La fel îl tulburase muzica lui Wagner.

— Ce idioţi!

Apostrofa îi scăpase. Violenţa sângelui dezlănţuit prefăcuse gândul în vorbă. Un superb cap de bărbat, uşor surit la tâmple, cu ochi şi barbă orientală, se întoarse zâmbind spre liceanul cu ochi şi obraji entuziasmaţi şi injurioasă sinceritate pentru vizitatorii expoziţiei.

— Îţi place, tinere?

— Dumneavoastră sunteţi pictorul Alexandru Pallă?

— Da, tinere, răspunse pictorul, cercetând capul îndrăzneţ al lui Dănuţ.

— Isus i-a dat afară din templu, vorbi Dănuţ emfatic pentru urechile dimprejur, mirându-se el singur de îndrăzneala lui.

Faţa pictorului se încreţi de râs.

— Ai douăzeci de ani?

Dănuţ dădu din cap energic.

— Eşti poet?

— Da.

De la egal la egal.

— Adia! Adia! Enfin!

Un val de lume îi despărţi.

Dănuţ se dădu la o parte în afara uşii. Recunoscuse ochii Adinei, alături de obrazul impertinent al Ioanei Pallă. Îi răsuna ciudat accentul de triumf copilăresc, cu care pictorul o întâmpinase pe Adina. Îi amintise propriul lui accent de demult, când şi pentru el doamna Stephano era: „Adina! Adina!”

Vra să zică… Îi părea rău. Ar fi vrut să-l cunoască pe pictorul Pallă, să-i arate că el, Dănuţ, merita să stea în templu, şi că pe toţi ceilalţi trebuia să-i dea afară cu biciul.

Bietul om! Şi el vedea în Adina ceea ce văzuse Dănuţ! Şi ce furtuni va stârni Adina în sufletul unui om în care culorile erau ca hergheliile de cai sălbatici în puste…

Întâlnise, în sfârşit, un om spre care sufletul izbucnise cu aplauze şi aclamaţii, izbutise să schimbe o vorbă cu el – şi iată, Adina Stephano era între ei. Păcat…

Postat lângă uşă, aplecă din nou capul spre sarabanda culorilor. Privirea unui portret aşezat în faţa uşii, la loc de cinste, îl făcu să tresară. Ochii Adinei, zâmbetul Adinei, tenul de floare de măr, roşeaţa tomnatecă a părului, mânile încrucişate pe genunchi. Putea să se intituleze portretul: Fetiţa care vede şi aude îngerii. N-o turburaţi! Tăcere!

— Dănuţ!

Văzu mişcarea buzelor şi auzi numele nerostit. Încrucişase privirea Adinei prin mulţime şi-şi văzuse numele în buzele ei.

Plecă.

Auzi paşi mărunţi în urma lui, răsunând pe trotuar.

— Dănuţ!

Nu se opri.

— Dănuţ!

Adina era lângă el. Îl privea mirat şi trist. Gâfâia. Era îmbrăcată cu un tailleur de catifea neagră, luminat de gulersşul suplu al bluzei de mătasă albă. Pe cap, o tocă de catifea neagră, cu chenarul ruginiu al şuviţelor de păr.

— Sărut mina, doamnă.

Adina nu-i întinse mâna. Un zâmbet îi plângea pe faţă, înclinându-i capul.

— Doamnă?

— Doamna Stephano, răspunse Dănuţ, cu chipiul în mina.

— Doamna Pallă, Dănuţ.

— Aa! N-am ştiut. Felicitările mele, doamnă!

Mai mulţi domni, ajungându-i din urmă, o salutară adânc pe Adina.

— Sărut mina, doamnă, se înclină Dănuţ pentru a doua oară, hotărât să plece.

— Dănuţ… hai cu mine, Dănuţ…

Vorbea abătut, blând, cu ochii mari şi capul aplecat pe o parte de acelaşi zâmbet.

Dănuţ ridică din umeri. Vântul şi soarele îi aprindeau mişcări rotunde în păr.

— De ce te temi, Dănuţ? … Acoperă-te, e soarele prea tare… Dănuţ, hai cu mine, puţin numai…

Porniră alături. Tăceau amândoi. Ceva trist îi despărţea. Pe Calea Victoriei fură întâmpinaţi pas pas de saluturi plecate, la care Adina răspundea distrat, şi Dănuţ jenat. O luară la vale, pe ştrac Sfântul Ionică.

Trecură dincolo de „Enescu”.

— Vreau să-ţi dau scrisorile tale, Dănuţ…

Nu îndrăzni să-i spună iarăşi „sărut mina, doamnă”, fiindcă văzuse tremurul lacrimilor în gene şi în glas.

Traversară bulevardul şi, pe rând, străzile cunoscute ale celei dintâi iubiri de tinereţă apărură lui Dănuţ, aceleaşi, fără bătaia de inimă de atunci.

Se simţea ca la înmormântarea unei rude indiferente. Tonul „sărut mina, doamnă” îl ofensa prin odiosul convenţionalism teatral, şi altă soluţie nu găsea. Nu-i spunea „Adina”, fiindcă pentru el nu mai era „Adina”, şi era obligat să fie artificial faţă de Adina, care era – sau părea – naturală în „rolul trist”.

Mergeau încet, cu o cadenţă agreabilă când te plimbi pe o alee de toamnă, răscolind straturile de frunze veştede cu piciorul, dar incomodă când vrei să ajungi undeva şi să isprăveşti mai repede.

Revăzu vitraliul albastru şi tăbliţa:

MICHEL STEPHANO.

Căpitan din Marina Comercială.

De ce-o mai păstra?

Adina sună. Apăru Aneta, cu un zâmbet iscoditor.

Mirosea a pustiu în casă. Mobile împachetate, paie pe jos: dezordinea începutului de mutare.

Intrară în ietac. Numai ietacul mai continua să trăiască în clădirea moartă. Stăruia încă parfumul Adinei. Într-un vas erau tufănele. Pe măsuţa de noapte, într-un medalion, o fotografie de-a lui Dănuţ în costum de patinaj.

Adina îşi scoase toca din cap, se aşeză pe marginea patului, îl privi pe Dănuţ, apoi încăperea.

Ochii i se umplură de lacrimi.

Deschise buzele, le închise. Faţa-i era palidă ca lumina prin care a căzut o pasăre ucisă. Se ridică. Umblă în dulap, scoase un cofret de fildeş adus din Italia…

— Dănuţ… aici… aici… scrisorile tale…

Marele suspin al plânsului o cutremura toată, dându-i o respiraţie învălmăşită. Lăsă cofretul pe un scaun şi căzu pe pat plângând cu faţa în aşternut.

Ochii lui Dănuţ se aburiră. Era atât de deznădăjduit plânsul Adinei şi trupul ei zguduit în casa cu trecut împachetat, încât jalea îl birui, grea şi deodată asupra lui.

Plângeau alături amândoi, pe acelaşi pat al iubirii lor. Şi, ca împotriva unui îngheţ nemilos, trupurile lor se alipiră, căutând adăpostul căldurii omeneşti. Plângeau strânşi unul în altul, umăr lângă umăr, tâmpla lingă tâmplă.

Cu ochii închişi, ca prin somn, Adina cuprinse cu braţele capul lui Dănuţ, cufundându-şi faţa în părul lui. Plângea şi-l săruta. Buclă cu buclă, şuviţă cu şuviţă, îl săruta ca pe un cap de mort iubit, îmbrăcându-i tâmplele în jilava căldură a buzelor şi-a lacrimilor.

Dănuţ îşi răsuci capul îngreuiat de o vibraţie de întuneric opac. Buzele lui întâlniră buzele Adinei, ude, calde, arse. Se sărutară lung, lacomi, flămânzi, ciocnindu-şi dinţii, muşcându-şi buzele, îndurerându-se dând sărutării ţipătul sângelui. Braţele se cuprindeau, se încleştau, dezmierdau, dezbrăcau, smulgeau, chemau, ademeneau, porunceau, luptau – flăcări aiurite.

— Adina!

— Dănuţ!

Răsunase vechiul gemăt.

Zbor nebun deasupra unei prăpăstii cu vârtejuri mohorâte şi fulgere orbitoare.

— Dănuţ! …

Prăvălire rănită în prăpăstii fără fund. Deznădejdea vertiginoasă a fericirii vertiginoase…

Dulce ca o tânguire de vioară în cerul pierdut: „Dănuţ”…

Muţi, palizi, devastaţi, erau unul lângă altul, străini ca doi morţi în raclele lor.

Îşi aşezară hainele, tăcuţi, ca prin întuneric.

Dănuţ ţinea ochii în jos.

Se auzi motorul unui automobil. Se oprise la poartă. Răsunară două semnale ale claxonului.

Aneta se precipită în odaie fără să bată la uşă.

— A venit domnul!

— Bine. Spune-i să aştepte.

Dănuţ îşi luă chipiul. Adina îl urmărea cu ochii rătăciţi.

— Dănuţ! Dănuţ! … Să păstrez casa pentru noi?

— Nu.

— Dănuţ… rămâi, Dănuţ drag…

Îl apucă de pieptul tunicei, ghemuindu-se în el, cu ochii iluminaţi ca de un tremur de fulgere.

Se auzeau paşi în curte şi voci.

Dănuţ se scutură.

— Scrisorile, Dănuţ…

— Arde-le.

Trecu în goană prin sofragerie. Aşteptă.

Nu mai putea aştepta. Ieşi afară. Trecu hotărât prin curte, prin faţa şoferului blazat. Trecu înainte, înainte.

Avea în nări parfumul Adinei, şi din haine parcă şi din mişcări i se pulveriza mereu.

— Ce murdărie! Ce murdărie!

Din toate părţile soarele, soarele curat subt cerul albastru. Zi limpede şi gravă de april.

Monica! Monica!

Unde erau marile aripi de lebădă cerească ale îngerului drăgostii lui? Unde? Se înăcriseră deodată, fleşcăite, ca o vulgară frişcă.

— Ce murdărie! Doamne, Doamne!

Mergea în goană, cu spinarea aplecată. Un clacson cirii aspru. Întoarse capul, se dădu în lături. Adina între Ioana Pallă şi Alexandru Pallă, ca o fetiţă adusă de la o înmormântare. Amândoi erau aplecaţi asupra ei. Limuzina trecu.

— Ce murdărie!

Se simţea netrebnic şi bătrân.

O luă pe bulevard la deal, fără să vadă, fără s-audă mergând, mergând.

— Hei, tinere! Băieţaş! Numărul 432!

Întoarse capul.

— În ce clasă?

Se apropie, ducând instinctiv mina la chipiu.

— A! Dumneata eşti, Deleanu! Bine, Deleanu, ce Dumnezeu, nu eşti încă student!

— Mă iertaţi, domnule director, eram preocupat…

— Bine, bine! Tot elev bun?

— Dă!

— Bună ziua, Deleanu.

— Vă salut, domnule director.

Făcu vreo câţiva paşi. Se opri. Un zâmbet i se închega pe faţă. Bine că nu-l prinsese fumând pe stradă!

Şi zâmbi, un zâmbet la care participau şi plămânii.

Slavă Domnului! Era încă elevul Dan Deleanu dintr-a opta modernă.

SFÂRŞIT

1 Sărut mâinile, doamnă (fr.).

2 Cum? Nu intraţi, dragă domnule? (Fr.)

3 Mi-e teamă, doamnă, să nu-l deranjez pe soţul dumneavoastră! (Fr.)

4 Dar sunt singură, micuţul meu paj… El este în străinătate (fr.).

5 …care era mereu în străinătate (fr.)

6 „Satelit”, în argoul pensionatelor de fete, înseamnă: o jună elevă care gravitează liric în jurul alteia Ż dintr-o clasă superioară Ż numită „flamă”. Satelitul se roşeşte graţios şi pudic de câte ori îşi vede flama; îi aşază pupitrul; îi scoate petele de pe şorţ şi rochie; îi trimite cărţi poştale ilustrate în timpul vacanţelor… Într-un cuvânt, satelitul e un fel de ordonanţă pasionată a flamei (n.a.).

7 A îmbina utilul cu agreabilul (fr.).

81 Un vis visez adesea, ciudat, răscolitor, / Despre-o necunoscută Ż o iubesc, mă iubeşte, / Mereu e alta, totuşi mereu doar ea, fireşte, / Şi care mă iubeşte şi-mi ştie orice dor (fr.).

9 Am băut nişte molan, / Totul se-nvârteşte totul se-n-vârteşte. / Am băut nişte molan, / Totul se-nvârteşte-n han (fr.)

10 Era foarte necăjit/ Bietul cer de ambră-albastră, / Că era îndrăgostit/ De marea verde, de marea albastră (fr.).

11 Durere-a mea, o, de ce oare, / Dulce-adiere, blândă-adiere, / Vânt rece, vânt lin ca o legănare, / Rupi frunzele din meri, din merii inimii-n candoare? / De ce alungi aceste sonatine în floare, / Sub privirea triumfătoare, sub privirea batjocoritoare/ A celei ce-mi cunoaşte şi sufletul, şi iubirea, şi dorul care doare? (Fr.)

12 Melizanda, fereşte-te de Peleas! (Fr.)

13 Era un merişor cândva/ Grav ca o gingaşă Infantă; / Avea o rochie bufantă/ De frunze verzi şi-un obrăjor/ Alb-roz ca al păpuşilor/ Când primăvara-i surâdea. // Şi fredona cu voce-naltă. // Era un dulce băieţel, / Ca o cireaşă gras şi roz, / Cu buclele frumoase coz. / Şi rău de loc nefiind el/ Vedea prin ierburi mulţi pitici, / Şi cu mânuţele lui mici// Se închina-n altar frumos. II Şi merişorul de-altădată/ Crescu într-una, după dată, / Şi băieţelul de-altădată/ Făcu şi el la fel îndată. // O, dulce soră-a merilor, / Mai ştii acel copil frumos/ Ca palma mâinii tale roz? / Că mie, draga mea, mi-e dor/ Mereu de dragul merişor (fr.).

14 Pe fluviu, trandafirii amurgului sunt lavă, / Iar pala-n-fiorare a serii ce se lasă/ Evocă-un parc de toamnă cu-o bancă-n cari visează I De-acuma tinereţa-mi ca o vădană gravă (fr.).

15 Pe corpul vazei (fr.).

16 Cornul de aur (f r.).

17 Povestiri (fr.).

18 În grădina Infantei (fr.).

19 Se-mbată seara cu oţel/ Şi capul zilei curajoase-l taie. / Un vis stăruitor, mereu la fel, / Mi-ncercuieşte fruntea de văpaie. // Cum să te pot tăgădui/ Când inima-ţi haină/ Pe-a mea adânc se altoi, / O cruntă, vie rădăcină…// De tine cum să mă dezleg/ Când platoşa mea sfânta/ E numai crezu-acesta-ntreg/ Ce te binecuvânta…// Când voi pierde-acest crez frumos, / O spadă fulgerând grăbită, / Ca ţipătul de groază scos, / Va reteza inima mea zdrobită. // Seara care cu oţel se îmbată/

Trage din teacă arma ei fină: / Subţirea sabie încovoiată/ De lună adamantină (fr.)

20 O, dulce soră-a merilor, / Mai ştii acel copil frumos/ Ca palma minii tare roz? / Că mie, draga mea, mi-e dor/ Mereu de dragul merişor (fr.).

21 Atins! (Fr.)

22 În gardă! (Fr.)

23 Mii de scuze, colonele! (Fr.)

24 Mii de mulţumiri, copila mea, am onoarea să vă aştept (fr.).

25 Scriitor francez (1863Ż1944), autor de romane istorice

26 Ia te uită! Uitasem. Ce amabil din partea dumneavoastră, dragă domnule, că mi-aţi adus aminte! (Fr.)

27 O! Nu, mulţumesc! Nu am nevoie de asta ca să exist Ż nu-i aşa, scumpul meu coleg? (Fr.)

28 De fapt, îmi dau seama că familia mea de unchi se măreşte în chip amuzant! Însă, în schimb, am plăcerea de a primi o nepoată foarte simpatică, pe această cale neplăcută! (Fr.)

29 Taci, Barbaroza! (…) nu-i aşa, d' Artagnanette? Abia m-am despărţit de unul (fr.).

30 Cine e, domnule La Fontaine? (Fr.)

31 E un politician Ż desigur (fr.).

32 A! Asta e! Da, Costea Babic! Iată-l, d'Artagnanette! Are o manieră pomădată de a fi tachist; cu totul un produs Tache. Mă umple de bucurie! (Fr.)

33 Cum dezvoltă politica spiritul de observaţie! (Fr.)

34 …Spiritul, în general

35 Hm, e surprinzător! Şi cu toate astea, seamănă câteodată cu mătuşă-sa, Elencu Dumşa, care era oribil de urâtă şi înfiorător de inteligentă. Da, înfiorător de in-te-li-gentă, domnule tachist! Ai cunoscut-o, Barbaroza? (Fr.)

36 Dimpotrivă! Însă îi seamănă, mai ales când spune adevăruri. E straniu! (Fr.)

37 Cu inima răpitoare (fr.)

38 Dă ca să-ţi dau (lat.)

39 Sărută-mă, Ninette, sărută-mă (fr.).

40 Nu te jena! (Fr.

41 Duc tot ce am cu mine (lat.).

42 Şi roză, şi crin, şi columbă, şi soare (germ.).

43 Ea singură-i toată-a iubirii licoare, / E roză, şi crin, şi columbă, şi soare (germ.).

44 Stăpâne! Stăpâne/ Pe tâmpla-mi fierbinte/ Dulce umbră-mi pune/ De mintă s-alinte. // Inima mea, spune/ Cine-acest stăpân e? / Că iată cum plângi, / Iată-ţi doru-anume…// Unde-i bucuria? / Unde-i senioria? / Primăvara-i grea, / Tristă, vai, pustia! / Anii, mii, iubirea mea, / Albesc primăvara ta (fr.).

45 Şi roză, şi crin, şi columbă, şi soare, / Pe toate le-am iubit eu cu dragoste mare. / Nu le mai iubesc, doar pe una, altceva nimica: / Micuţa, Drăguţa, Regina, Unica. Ea singură-i toată-a iubirii lucoare, / E roză, şi crin, şl columbă, şi soare (germ.).

46 E o femeie autoritară (fr.).

47 Dramă istorică în versuri de Edmond Rostand (1868Ż 1918). L' Aiglon este ducele de Reichstadt, fiul lui Napoleon I şi al Mariei-Luiza de Austria.

48 Morcoveaţă, opera cea mai cunoscută a lui Jules Renard (1864Ż1910), publicată în anul 1394

49 Frumoasa Dunăre albastră (germ.).

50 Urăsc mişcarea care liniile mişcă; / Şi nu plâng niciodată (fr.).

51 Bot-de-lup, Bot-de-lup, / Bot-de-lup e omuleţul Bot-de-lup, Bot-de-lup (fr.),

52 Ce-ai făcut, o, tu, care-acum/ Îţi plângi tristeţea, Ce-ai făcut, zi, tu, cel de-acum, / Cu tinereţea? (Fr.)

53 Frumos de tot! (Fr.)

54 Voinice elefant, de ce râzi? (Germ.)

55 Afară (germ.).

56 Bucatele pământului, roman al scriitorului francez André Gâde (1869Ż1951).

57 Deci hoinăream, cu ochii-n pavajul vechi ţintiţi, / Când tu, cu soare-n plete, mi-ai apărut în stradă, / Şi-n seară atunci, râzându-mi, am zis că pot s-o vadă/ Privirile-mi pe zâna cu coiful de lumină, / Ce, cândva, peste somnu-mi de ţinc fără hodină, / Trecea, lăsând apururi din mâinile-i bogate/ Să ningă roiuri albe de stele-nmiresmate (fr.).

58 Dacă vrei să mă deplângi (lat.)

59 Jocul mâinilor, jocul răufăcătorului! Piei, răule! (Fr.)

60 Jupân Corbul, pe-o ramură sus, / ţinea nişte brânză în cioc (fr.) (La Fontaine).

61 Jupân Vulpoi, de mireasmă adus, / cam aşa-i trăncăneşte cu foc (fr.) (La Fontaine).

62 Cei absenţi n-au niciodată dreptate (fr.).