III.

MONICA.

La Medeleni, cel mai însemnat eveniment nu era nici toamna, atât de blândă, că zarzării înfloriră a doua oară, nici sosirea lui Her Direktor, venit să-şi petreacă ultimele zile ale vacanţei la Medeleni, nici din ce în ce mai mondialul război european, nici deschiderea şcolilor de peste câteva zile.

Cel mai important eveniment era nuvela pe care o scria Dănuţ.

— Sst! Nu faceţi zgomot! Dănuţ scrie, recomandă doamna Deleanu celor întârziaţi la glume în sofrageria depărtată de apartamentul lui Dănuţ tăcerea necesară tinărului nuvelist.

— Ce-o fi scriind fecioru-meu? se întrebă Herr Direktor, pentru ca singur să-şi răspundă: Descrie viaţa galantă a vrednicului său tată!

— Grigore! se-ncruntă doamna Deleanu.

— Nu te ofensa, dragă Alice! Vorbeam de mine, nu de soţul tău model!

— Dănuţ va fi cântăreţul Moldovei, proroci domnul Deleanu, privind violetul vioriu, în zările albastre, al dealurilor moldovene.

— Dănuţ scrie o nuvelă, îi informă doamna Deleanu, cu mândria celor în curent cu secretele zeilor.

Mai mult decât atâta, doamna Deleanu nu ştia. Monica tăcea. Interveni Olguţa:

— Metaforel s-a săturat de clocit ouă de găină. Acuma cloceşte unul de struţ!

— Olguţa!

Puiu se nărui de râs.

— Puiu!

— Nu te of usca, mamă dragă! Asta înseamnă în limbaj metaforos că scrie o nuvelă, cum spuneai tu.

— Olguţa, dă-i pace lui Dănuţ. Măcar atâta respect! …

— Mamă dragă, dar eu sunt vestala dumnealui!

— Olguţa!

— Am colaborat cu el…

— Ei!

— Crede-mă! Să-ţi spun subiectul nuvelei?

— Îl ştii tu?

— Sigur, eu am intrare separată în Olimp!

— Olguţa!

— Da, mamă dragă. Iaca, am să divulg şi titlul!

— Spune-l.

— Ce-mi daţi?

— Monoclul! exclamă Herr Direktor.

— Grigore!

— Primesc, Herr Direktor. Cine mai dă?

— Eu, licită domnul Deleanu, fără să precizeze.

— Altul.

— O piersică, ofertă Puiu.

— Tu, mamă?

— Grăbeşte-te, că-l spun la ureche numai celor care-au plătit.

— O cafea neagră.

— Fie. Tu, Monica? … Melizanda, un surâs! Tu, Profira? Bravo! Profira, un sughiţ!

— Hai, Olguţa!

— Încordaţi-vă!

— Pamfil, Caramfil şi Leonora.

— De ce atâta consternare?

— Invenţii de-ale tale!

— Ferească Dumnezeu! Spune şi tu, Monica.

— Eu nu ştiu!

— Aţi văzut! Numai eu ştiu ce se-ntâmplă cu Pamfil, Caramfil şi Leonora. Vreţi să tac?

— Spune.

— Pamfil era lung, Caramfil era scurt. Pamfil era Slab – scândura; Caramfil, gros – bute. Ştiţi procedeul antitezei!

— Lasă parantezele!

— Vedeţi că vă pasionează! Ei, Pamfil îl iubea pe Caramfil, dar…

— Caramfil îl detesta pe Pamfil, continuă doamna Deleanu, bătând cu vârful piciorului în duşumea şi cu degetele în masă.

— Nu! Şi Caramfil îl simpatiza pe Pamfil. Erau prieteni inseparabili, pe onoarea mea!

— Olguţa, lasă genul acesta de expresii!

— Să revenim la eroii noştri. Pe stradă, Pamfil se uita la case, Caramfil, la dame.

— Olguţa!

— Fie cucoane, pentru mata. Caramfil avea alt punct de vedere!

— Mai uită-te şi la mine!

— Nuvelistul se uită numai la eroii săi. Dar de ce Pamfil se uita la case?

— Era arhitect.

— De unde! Căuta o odaie de închiriat. Dar de ce se uita Caramfil la… la-la-la-la?

— Vroia să se însoare.

— Ferească-l Dumnezeu pe Caramfil de bigamie! Caramfil o căuta pe Leonora: o la-la-la-la!

— Infidela Leonora. Soţia lui cu cununie. Fugise. Era o la-la-la-la. Şi bietul Caranvfil fusese un la-la-la-la! Dar nu mai era. Aceasta-i expunerea. Acuma, lectorul intrigat îşi pune întrebarea: Pamfil şi-a găsit o cameră? Caramfil a găsit-o pe Leonora?

— Aşteptăm.

— Bine faceţi, căci deznodământul surprinde. Repet: Pamfil cel lung căuta o cameră. Caramfil cel scurt o căuta pe Leonora. Ori, Pamfil a găsit-o pe Leonora şi Caramfil a găsit o cameră.

— Cum?

— Tot zgâindu-se…

— Olguţa!

— Tot contemplând casele, Pamfil zări îndărătul unei ferestre furtiva apariţie a unui bust forte. Cine era? Pamfil se opri şi tăcu înăbuşindu-şi o exclamaţie revelatoare. „Ce-i, Pamfil?” zise Caramfil. „Ce să fie, Caramfil? zise Pamfil. Am găsit o odaie.”, Nu mă lăsa, Pamfil!” „Du-te, Caramfil, că vine şi Pamfil după ce vorbeşte cu proprietarul”, zise Pamfil. „Bine, Pamfil”. „La revedere, Caramfil”. Pe cine credeţi că văzuse lungul Pamfil? Chiar pe infidela Leonora a scurtului Caramfil. Căci şi Pamfil o iubea în secret pe Leonora. Pamfil şi Caramfil erau prieteni inseparabili.

— Bravo! aplaudară domnul Deleanu şi Herr Direktor, dezaprobaţi de privirea doamnei Deleanu, care totuşi zâmbea.

— Ne-am oprit, vra să zică, urmă Olguţa, în clipa când Pamfil suia scările spre Leonora, şi scurtul Caramfil se instală la o berărie, ştergându-şi sudoarea frunţii, căci Caramfil era gros şi soarele ardea cumplit. În timp ce Caramfil ofta sorbind o halbă, Pamfil intra fără să bată la uşă, în odaia Leonorei: „Tu, Pamfil!”, Eu, Leonoro!” Căzură zdrobiţi de emoţie, unul în braţele celuilalt. „Vai, Pamfil!” „Oh, Leonora!” „Oh, Pamfil!” „Vai Leonoro!” Leonora oferi lui Pamfil apă cu dulceaţă; Pamfil oferi Leonorei batista sa parfumată căci Pamfil era însetat şi Leonora emoţionată. După clipe de tăcere şi înduioşare indescriptibile, Leonora află că Pamfil căuta odaie, Pamfil află că Leonora fusese trădată şi ea la rândul ei, de infidelul la-la-la-la. „Rămâi în odaia mea, Pamfil” „Rămâi în braţele mele, Leonoro!” „Oh, Pamfil!” „Oh, Leonoro!” Caramfil aşteptă singur la berărie, cu zece halbe, pe care le-ar fi umplut cu lacrimile lui, dacă sincerul Caramfil ar fi ştiut de trădarea perfidului Pamfil. Erau prieteni inseparabili!

Râdeau toţi, în frunte cu doamna Deleanu.

— Se făcu seară şi Pamfil tot nu venea. „Cum o să mă-ntorc singur acasă, fără de Leonora şi fără de Pamfil? îşi zise Caramfil, oftând şi plătind talului douăzeci de halbe, căci afară era cald şi Caramfil era gros. Mai bine mă mut la hotel!” se hotărî Caramfil, sculându-se de pe scaun, împovărat de durere şl de bere. Astfel, Caramfil se mută la hotel şi Pamfil la Leonora… Dar… I-a prins! …toate cele-s trecătoare, chiar şi amorul lui Pamfil pentru Leonora, precum şi amorul Leonorei pentru Pamfil! Aşa că într-o bună zi, cu cine credeţi că se trezeşte Caramfil la berăria unde zilnic îl aştepta pe Pamfil, consumând douăzeci de halbe? Chiar cu Leonora întovărăşită de Pamfil… „Tu, Leonora?” „Eu, Caramfil!” „Tu, Pamfil?” „Eu, Caramfil!” „Ai venit Leonoro?” „Am venit Caramfil!” „Mi-ai adus-o, Pamfil?” „Ţi-am adus-o, Caramfil!” „Oh, Pamfil, de când te-aştept!” „Oh, Caramfil, de când te caut!” „Oh, Leonoro!” „Oh, Caramfil!” „Pupaţi-vă”, zice Pamfil. „Pupă-mă”, suspină Leonora. „Pup-o”, zice Pamfil. „Şi pe tine, Pamfile”, zice Caramfil. „Pupă-mă, Caramfile”, zice Pamfil. Şi se pupă. În ziua aceea, Pamfil, Caramfil şi Leonora ar fi putut umplea cu lacrimile lor cele şaizecei de halba consumate. Gaci Leonora era femeie, iar Pamfil şi Caramfil prieteni inseparabili… Cafeaua, mamă dragă.

Toţi ştiau că Dănuţ scrie o nuvelă, nu din cauza Monicăi, ci dintr-a lui Dănuţ, care, într-un moment de orgolioasă expansiune o anunţase pe doamna Deleanu că scrie o nuvelă. Atât se ştia. Monica ştia mai mult, dar nu spunea nimănui, nici chiar Olguţei care zilnic, după dejun şi după masă, compunea năzdrăvănii, atribuindu-le lui Metaforel, spre indignarea biruită de râs a doamnei Deleanu şi spre hazul celorlalţi.

Titlul nuvelei lui Dănuţ era Troiţa. Eroii: un băiat de liceu, un zarzăr înflorit şi o fată cu ochii verzi.

Troiţele răsar călătorului la răspântii de drumuri. Tot la o răspântie răsărise Troiţa eroului lui Dănuţ: la încrucişarea copilăriei cu tinereţa. Troiţa era zarzărul şi fata, dimpreună, căci zarzărul, cu albul lui hohot, acoperea tocmai fereastra odăii unde era fata cu ochii verzi ca frunzele, când floarea s-a scuturat.

Subiectul nuvelei îi venise fulgerător. Într-o dimineaţă cu foşnete galbene şi limpede chilimbar de soare Dănuţ se deşteptase auzind o ciocănitură la uşă. Intrase Gheorghiţă.

— Conaşule, mi-o spus duduia Monica şi ti trezăsc, c-o înflorit zarzării.

Gheorghiţă-i aducea de la Monica o creangă de zarzăr bifurcată rămuros cum sunt coarnele cerbilor bătrâni, înflorită, înflorită în plină toamnă. În clipa aceea, la ferestre zâmbiră poveştile copilăriei, şl Dănuţ era frumos de fericire, ca un copil cu cercei de cireşe.

Toată dimineaţa se plimbase cu Monica prin livadă. Nu înfloriseră toţi zarzării. Numai unii, mai timid decât primăvara, cu parfum mai suav, ca o amintire împăienjenită a celuilalt, încrezători şi zâmbitori ca nişte copii veniţi în cămeşi de noapte să se încălzească la focul toamnei.

Se scuturau frunze, plutea parfumul amar al toamnei, pe cerul albastru şerpuiau cârduri călătoare – dar înfloriseră zarzării.

Dănuţ avea încântarea aceluia care ar întâlni îngeri în drum. Nu-i venea să creadă. Zâmbea. Apuca mâna Monicăi, o strângea, o lăsa, ca să pipăie cu vârful degetelor crengile înflorite. Se întâmplase un miracol în livadă şi altul în inima lui Dănuţ.

Erau atât de frumoşi zarzării înfloriţi în toi de toamnă încât Dănuţ nici nu băgase de seamă cât de frumoasă era Monica, subt albastrul mai închis al cerului, care-i făcea părul mai auriu – de un auriu primăvăratec – şi-n preajma zarzărilor bucuriei, care-i făceau obrajii mai rumeni.

Târziu, după o dimineaţă întreagă de zarzări, soare, zâmbete şi exclamări, lui Dănuţ îi venise să scrie, Monicăi, să plângă.

Era sfâşietoare bucuria acelei dimineţe, lac blond cu uşoara dâra de spumă a zarzărilor, ca şi cum un înger nevăzut într-o barcă străvezie şi-ar fi muiat degetul în apă, însemnându-şi trecerea prin melancolia toamnei.

După-amiază, Dănuţ se retrăsese în apartamentul lui. Monica îi preparase, în ascuns, un pahar mare de cafea neagră.

Nu scrisese nimic în după-amiaza aceea. Vorbise cu Monica. Uitase să se pieptene. Numai noduri castanii şi arămii, părul îi era ca şi sufletul: tumult, dans, spirală deasupra unui zâmbet.

— Monica! Monica! Să iubeşti un zarzăr!

— Să crezi că-l iubeşti.

— Da. Să crezi că iubeşti un zarzăr! Ce poate fi mai delicios? mai delicat? mai proaspăt? Adorabila confuzie a copilăriei în faţa drăgostii… Monica, îl vezi pe băieţel, după o noapte de nesomn, cu părul şi pelerina stropite de petale… de petale albe ca noiţele pe o unghie de copil… văzând deodată zarzărul care a înflorit peste noapte, lângă el, la capul lui, fără ca el să ştie… Soarele răsare. Zarzărul e alb şi soarele îl suflă cu mărgean ca obrajii fetiţelor când se roşesc. Băieţelul vrea să plece, fiindcă e trist după o noapte de singurătate şi nesomn. Cine-l cheamă din urmă? O bătaie de inimă, ca atunci când îţi răsare dragostea. Se întoarce, priveşte… Ochii lui, Monica, în care un zarzăr înflorit se oglindeşte alb şi roz, ca un nour pe obrajii drăgostii… Se repede. Pelerina-i cade. Vrea să sărute, să strângă în braţe… Monica, să săruţi un zarzăr şi să crezi că săruţi! Să ai o creangă în braţe şi să crezi că iubeşti! În clipa aceea, Monica, îngerii sunt aproape, livada e mai albă, se întâmpla un miracol: un copil a sărutat un zarzăr! Zâmbeşte cerul. O sărutare a rostogolit petale albe… Simţi, Monica? Trebuie să cânţi în clipa aceea. Soarele, cerul, pomii trebuie să cânte – să cânt. S-a întâmplat un miracol pe pământ! Livezile înfloresc în cor. Totul e copilăresc. Albinele murmură. Soarele se înalţă mai sus. Un copil a sărutat un zarzăr. Pământul e un început de poveste…

În după-amiaza aceea, titlul nuvelei – căci Dănuţ o numea nuvelă – fusese Un copil a sărutat un zarzăr!

Toate cântau în după-amiaza aceea. Totul era copilăresc. Pământul era un început de poveste, căci un copil sărutase un zarzăr: Dănuţ, într-o clipă în care toate livezile lumii albiră, se-mbujorară şi se scuturară, roiuri-roiuri, o sărutase pe Monica: obraz alb în galben asfinţit de toamnă, cu genele prelungite de două lacrimi…

Eroina lui Dănuţ avea ochi verzi şi părui negru.

A sărutat-o pe Monica Dănuţ, sau nălucirea unui zarzăr înflorit?

Blândă ca de obicei, Monica era trista ca de obicei, dar nimeni nu ştia, căci Monica zâmbea ca de obicei.

Dănuţ era absorbit de nuvelă.

Cunoscuse Dănuţ până atunci ce înseamnă bucuria de-a aştepta o metaforă. O aştepţi: va veni din cer sau din pământ? Îţi bate inima. O auzi apropiindu-se în bătăile inimii. Şi deodată este. O vezi, nouă ca o altă planetă în care trăieşti, a ta totuşi. Era lângă tine, dar vine străfulgerând prin cosmice spaţii. Luceafăr desprins din cerul care eşti tu însuţi, oprit şi cules ca un fruct scuturat de mâna ta.

Dar nu cunoscuse încă Dănuţ fericirea de-a aştepta un om. Un om! Alt om decât tine, având un suflet, altul decât al tău, imens ca şi al tău. Nu-l cunoşti. Nici numele nu i-l ştii. Nu l-ai văzut niciodată. Ţi-e străin. E o respiraţie în întuneric. Nimic alt. Îl aştepţi. Se apropie cu pasul lui. Îţi bate inima ca atunci când cineva vine spre tine prin întuneric. Cine-i? Cum e? E în afara ta? E înlăuntrul tău? De unde vine?

Ce s-a întâmplat! Nu mai eşti. Ca o pulpană învăluind subit trupul care-o poartă, într-o izbucnire de vânt, blând şi năprasnic te-ai lipit de el. Eşti el, din cap până-n picioare. Eşti în sufletul lui, eşti privirea şi vorba lui. Te-ai pierdut în el. Străveziu ca aerul, îl împresori. E prizonierul tău. Crede că-i liber, crezi că eşti liber, dar te-a furat şi l-ai furat.

Solemn ca dezmorţirea întâiului Adam, un om a intrat în viaţă, din tine şi prin tine. Totuşi e el. Nu eşti stăpânul lui. Ai vrea să fie bun: e rău. Ai dori să fie frumos: e urât. L-ai vrea generos: e meschin. Uneori se preface, înşelându-te chiar pe tine; şi cu tine e făţarnic. Ţi-e drag fiindcă-i al tău, dar te temi de el, fiindcă-i el, şi eşti mândru de el, tot fiindcă-i el. Îl simţi mai deştept decât tine. Dacă l-ai întâlni în viaţă, te-ai teme de ironia lui şi l-ai ocoli sau l-ai duşmăni. Femeie, o simţi primejdioasă, nestatornică, dominatoare, crudă, indiferentă faţă de cei care-o iubesc, ademenitoare pentru ceilalţi până în clipa când, vânaţi. Îi zvârle în tolbă, dezgustată. Deşi feminitatea ei e însufleţită de tine, te depăşeşte. În viaţă te-ar înfrânge. Slab şi credul, în viaţă te-ai încrede vicleşugurilor ei, deşi din mintea ta-s desprinse, din tine venindu-i puterea.

Inconştient, în tine se urzesc treptat, de la sine, faptele creaturilor tale. Voinţa ta abdică, se preface fărămiţându-se în zeci de suflete şi, îmbinându-le delaolaltă, curge cu ele şi cu vremea: destin. Eşti copil, eşti tânăr, eşti bătrân, eşti fetiţă, femeie, eşti cine şi eşti cal, eşti pasăre şi cer, eşti iarbă, livadă, pădure, umbră şi-ntuneric, eşti biserică şi cimitir, şi eşti timpul compunând şi descompunând viaţa, cu mii de mişcări şi mii de neclintiri.

Unde eşti?

Moarte şi înviere în toţi şi tot, eşti Dumnezeu; în afară de tine, spaţiu, respiri. Eşti însuşi echilibrul involuntar şi inconştient al fericirii.

Dănuţ era fericit.

Afară era toamnă; el trăia în primăvară. Ultimele zile ale vacanţei: el trăia liber la începutul vacanţei de Paşti. Dezrobit de realitate, trăia în halucinanta realitate a ficţiunii, cu soare de april în livezi apriline.

Scrisul de pe fiecare pagină avea altă fizionomie.

Uneori cuvintele aveau oblicitatea impetuoasă a ploilor, torenţiale. Dese, grăbite, alergau, ritmate de aceeaşi emoţie vertiginoasă, în care bătăile inimii erau fulgere.

Alteori, şirurile de cuvinte şovăitoare ondulau neregulat, ca serpentinele cârdurilor pe cerurile de toamnă. Lungile respiraţii ale melancoliei erau desemnate în chiar linia cuvintelor care-o exprimau.

Alteori, literile se micşorau delicat, grupându-se în şiruri de mărgeluţe rotunde, clare, dar microscopice, pe care-ţi venea să le culegi cu vârful unui ac fin. Acele cuvinte povesteau cum două fetiţe mici îşi culcau păpuşile. Cinci ani aveau fetiţele, cinci ani aveau cuvintele minusculare, care se jucau de-a somnul cu fetiţele şi păpuşile.

Alteori, cuvintele păreau scrise-n salturi. Lipseau litere. Liniuţele, apostrofele, virgulele dispăreau: eroul sărutase zarzărul de la fereastră, îşi pierduse pelerina şi fugea nebun prin livadă, uitând ortografia şi punctuaţia: iubea.

Isprăvise partea întâia, cea care începea cu un zarzăr înmugurit şi prezenţa unei fete necunoscute în casa părintească a eroului-licean, unde şi el îşi petrecea vacanţa de Paşti – culminând în înflorirea de peste noapte a zarzărului şi în sărutarea din zori.

O dată cu partea doua, schimbase titlul. Din Copilul care a sărutat un zarzăr, devenise Troiţa.

Pe cine iubea? Pe zarzăr sau pe fata cu ochi verzi, din odaia la fereastra căreia era zarzărul? Începuse rivalitatea dintre un zarzăr şi o fată, pentru inima unui copil naiv: copil. Dănuţ vroia să analizeze sau, mai exact, să desfăşoare din primăvară în primăvară, din înflorire în înflorire – răsturnând clepsidra timpului cu albe flori de zarzăr în loc de nisip mort – emoţiile eroului său în faţa zarzărului înflorit, de pe când era copil mic, lector de poveşti, până când, licean în vacanţă, se deşteptase iubind, fără să ştie pe cine. Dacă înlătura din minte poemul născând, şi dacă examina schema, dezbrăcând-o de emoţie, i se părea absurd şi neverosimil ca un băiat – oricât de copil şi oricât de poet ar fi fost – să poată crede că iubeşte un zarzăr, oricât de contopite ar fi fost florile acelui zarzăr cu însuşi chipul femeiesc pe care-l ascundeau în livadă – fiind în faţa ferestrei – şi în sufletul eroului, fiind în faţa dragostei. Atâta candoare nu era admisibilă. Eroul juca un rol într-o piesă graţioasă, dar juca un rol.

Totuşi, Dănuţ nici nu minţea, nici nu „făcea literatură”, creând un conflict sufletesc din această confuzie, dând realitate rivalităţii dintre zarzăr şi femeie şi lăsându-l pe erou să se clatine, întocmai ca zarzărul încărcat de floare, când spre fereastră, când spre livadă.

Din copilărie, lui Dănuţ „îi bătuse inima” pentru zarzări. Pentru majoritatea oamenilor şi poeţilor primăvara e verde. Ochii verzi pe care-i deschide primăvara subt cerul din nou albastru. Codrul înverzit, iarba încolţită, griul răsărit. În mai toate inimile şi literaturile, semnul primăverei e verdele crud, fraged, răcorit în umbră şi aprins în soare.

Desigur că toţi cânta şi slăvesc şi livezile cu floarea lor de lumină şi cântecul albinelor culegătoare. Dar verdele domină. Tuturora le place mai mult trainica undă de verde a primăverii, căci vara în care se revarsă tot verde e, decât spuma vremelnică a pomilor O clipă înfloriţi, verzi şi ei apoi.

Şi chiar cei care se opresc în livezi, privind şi ascultând, cântând şi descriind, nu fac nici o deosebire între zarzăr, piersic, măr, cireş, păr, gutui şi toată felurimea pomilor care alcătuiesc buchetul de mireasă al primăverii.

Pentru Dănuţ, însă, primăvara nu era decât o singură clipă: aceea când zarzării, fără de frunze, numai flori albe, au înflorit deplin. O emoţie – ca frica unei sărutări sau amintirea ei – le dă o umbră trandafirie pe obrajii albi. Zâmbesc. Râd. N-au frunze. Verdele nu se presimte. Alb pur, în stranele trunchiurilor. Candoare luminoasă.” Lumini de lună şi de zori, roind în clar tumult. Mărgean palid cu vinişoare roze. Bluze de vară cu dantele, în care tinereţa unui trup e undă vag purpurieÂncântare pufoasă în faţa cerului albastru. Pomi îngereşti. Parfum prea copil ca să fie parfum. Zâmbet în petale, zâmbet în miresme. Zarzării. Nume plin de albine. Petale care cad, plutind, zbor întors spre pământ. Suspin naiv al primăverii. Când zarzării au înflorit, primăvara are rochiţă scurtă şi se duce la biserică.

Dar zarzării nu-s decât o clipă între clipele primăverii. Au înflorit: alb culminant. Şi-n seara aceleeaşi zile albul a ostenit, o undă gălbuie a întristat rozul. Copilăria albului, deodată, a îmbătrmit. Vin frunzuliţele: roi verde. Îngerii din jurul zarzărului au zburat, luându-i vaporosul nimb. A rămas pom ca toţi pomii, robust în haina verde, pe pământul negru: dar un zarzăr de lumină s-a stins între crengile lui.

Cine-a iubit zarzării a cunoscut melancolia adorabilă şi sfâşietoare a acelor visuri de tinereţă, când îţi apare în rochiţă albă fetiţa moartă pe care-ai sărutat-o o singură dată, făcându-te să respiri o clipă parfumul ei de păr, de soare şi de copilărie.

Nu era nici metaforă, nici alegorie, nici efect de siropoasă literatură, îndrăgostirea eroului din poemul lui Dănuţ de un zarzăr, nici confuzia care-l îndemnase să îmbrăţişeze o creangă înflorită. Nu. Era o candidă şi dureroasă ofrandă a buzelor neştiutoare şi a sufletului plin încă de poveşti, în faţa zorilor drăgostii – efemeră clipă, ca şi floarea albă, care tot de zori era.

Nuvela lui Dănuţ era poem desigur, ireală ca şi zarzării în clipa când par zbor şi nimb deasupra pământului, nu pomi răsăriţi din pământ.

Dănuţ însă vedea în zarzări toată primăvara, suflarea aburită a primăverii spre cer – iar ceilalţi văd primăvara verde, pământească, păscută de vite, rostogolind trupurile, de patima ei cuprinse, în patul nupţial al sevei.

Monica intră cu ceaşca de cafea.

— Scriai, Dănuţ?

— Nu, Monica. Remarcam un fenomen curios. Eroului meu nu-i prieşte statul în casă. Cum intră în livadă îl văd. Zarzărul îl învie. Cum intră în casă îl pierd, se împăienjeneşte, nu-l mai simt! … Nu merge!

— Scoate-l în livadă.

— Nu se poate. Acuma-i în odaia lui. Budează fără motiv şi nici n-are pe cine buda. Surorile lui l-au invitat la îngheţată împreună cu eroina. A refuzat, pretextând că-l doare capul. Trebuie să stea în odaia lui.

— Lasă-l singur şi du-te cu fetiţele.

— Nu pot! E un moment delicat, pe care trebuie să-l analizeze în sufletul lui. Dimineaţa a sărutat zarzărul. Întâia sărutare de dragoste. E natural să se gândească numai la ea. Dar nu poate. Gândul îi fuge după surorile lui şi după ochii verzi… Vezi, Monica, ochii verzi alungă florile zarzărului întocmai ea frunzele. Îl pândesc mai ales în zarzăr. Priveşte floarea albă, vede ochii verzi. Pe cine iubeşte?

— Tu ştii, Dănuţ?

— Nu. Dar asta nu-i nimic. Se rezolvă de la sine. Gândurile lui, însă, între zarzăr şi ochii verzi, trebuie să aibă o emoţie copilărească, pe care n-o pot găsi în mine… Nu ştiu! Aştept ceva. Caut parfumul unei amintiri şi nu-l găsesc. Îmi trebuie o emoţie din copilărie… Nu ştiu bine ce!

— Să-ţi dau Alunele veveriţei.

— Nu, Monica. Acolo e sufletul de anul trecut. Îmi trebuie ceva vechi de tot… de pe când eram copil mic… o jucărie… o carte. Tu ce cărţi mai ai din copilărie? Monica, n-ai cumva un Robinson Crusoe?

— Mi se pare că am o ediţie franţuzească.

— Nu. Cea românească. O carte cu ilustraţii. Văd culorile: barba lui Robinson, musteţile, căciula ţuguiată, marea, albastru decolorat, papagalul… Monica, haidem în pod! Să ştii că Robinson Crusoe e în lada cu jucării! Vai, Monica, aş da un an din viaţă să-l găsesc! Haidem în pod. Dar să nu ştie nimeni. Mergem numai noi doi.

— Bine, Dănuţ, mă duc să caut cheile.

— Eu te-aştept pe scară.

Dănuţ era în friguri. Uită să-şi ia ţigările, să-şi puie surtucul. Plecă aşa cum era, fără surtuc, în cămeşă descheiată pe piept, cu mânicile suflecate, aşa cum ieşi în întâmpinarea unui oaspe neprevăzut şi iubit atunci sosit.

Treptele scării de lemn care ducea la pod erau calde în soarele de toamnă. De sus, din balconaşul podului, toamna, galbenă şi roşie în livezi şi păduri, se scutura în vânt, şi valuri albastre cu dealurile, se pierdea în zări, afund.

De jos, Monica văzu profilul lui Dănuţ pe cerul albastru, şi zâmbi. Venea cu cheile. Alergase. Urca scările cu obrajii rumeniţi şi părul împăienjenit pe tâmple.

Dănuţ era grăbit să intre-n pod. În faţa uşii ţesută-n aţe de păianjen, aştepta emoţionat, cum demult aştepta ridicarea cortinei îndărătul căreia strălucea decorul feeriei. Nu mai fusese în pod din copilărie.

Monica încerca cheile pe rând. În grabă, uitase să întrebe care-i cheia podului.

Înaintea lor pătrunse vântul, înfiorând străvechile aţe de păianjen. Bruma uscată a colbului, an cu an cărunţise mai deasă. Culorile erau veştede ca şi lumina care, intrând prin ferestrele podului, îmbătrânea.

Penumbră înfierbântată cu miros de lemnărie şi de evanghelie mucegăită.

Monica nu intrase niciodată în pod. Tăcerea grămădită, decorul de mobile şchioape, demodate, scăpătate, colbul tragic ca o pulbere de moaşte în razele de soare şi mirosul mort făceau parcă să se presimtă sicrie: peceţi solemne pe trecut.

Monica apucă mâna lui Dănuţ.

— Ţi-e frică, Monica?

O strânse în braţe, caldă şi cu raze-n păr ca o creangă de tei. Îşi lăsă capul pe umărul lui Dănuţ.

Tăceau: doi, în tăcerea podului.

Dănuţ îşi lipi obrazul de părul Monicăi. Se auzeau lăbuţele hulubilor pe acoperiş. În vânt plesneau coarde de vioară.

— Monica, vorbi Dănuţ în şoaptă, hai să deschidem lada.

— Hai Dănuţ.

Dănuţ îi cuprinse tâmplele cu palmele, i le strânse – genele Monicăi tremurară – îi dezmierdă obrajii de-a lungul, încet, până la bărbie.

Dulce şi trist, capul Monicăi era pur ca după lacrimi prelinse pe obraji.

Dănuţ îi sărută mâna. Mai mâhnit, în singurătatea de o clipă, zâmbetul Monicăi se rătăci prin părul lui Dănuţ.

— Dănuţ, hai să deschidem lada.

Ladă imensă, ca o odăiţă scundă. Ridicară amândoi greul capac de pe arca lui Noe a copilăriei. Jucăriile plutiră de-a valma, din înecul umbrei şi al anilor.

Săbii, puşti, pistoale, vaporaşe, bărci, corăbioare, mingi, dulăpaşe de păpuşi, forme pentru nisip, căsuţe de păpuşi, diabolouri, patine cu rotiţe, funde, urşi de pâslă, mieluţi mâncaţi de molii, fluturi de hârtie şi gumă, marinari de tinichea răpănoasă, soldaţi cu piedestal de lemn, pâumiere, vioare mute, coifuri, paiaţe cu talgere, o lanternă magică, un pian miniatural, o arenă de circ, lampioane, o maimuţă decapitată, o cutie de bomboane „Riegler” plină cu scoici, codiţa unei veveriţe de tablă, un dinte de elefant, un picior de păpuşă, iarbă artificială…

— Monica!

Vorbise Monica.

— Ce-i, Monica? se miră Dănuţ, scotocind prin ladă.

Monica ridicase din vălmăşagul jucăriilor o păpuşă cu rochiţă albă şi părul tăiat din rădăcini. Ţinea în mini iubirea ei.

— O păpuşă tunsă, se veseli Dănuţ. Stai! … Monica, închipuieşte-ţi că mi-aduc aminte!

Obrajii Monicăi ardeau. Ţinea păpuşa în mini. Nu îndrăznea s-o strângă în braţe. O recunoscuse după rochiţa albă, de ea făcută, şi după şorţuleţul alb, contradictor cu găteala de mireasă.

— Monica, asta s-a întâmplat în anul când ai venit tu la Medeleni, în ultima noapte a vacanţei. Eu trebuia să plec la Bucureşti. Nu ştiu ce i-am făcut Olguţei, dar i-am făcut ceva, şi mi-aduc perfect aminte că mă temeam. Seara, la culcare, am găsit păpuşa în pat.

Inima Monicăi bătea, bătea.

— Am fost furios. Mai mare insultă nu puteam concepe. Să-mi puie Olguţa o păpuşă în pat! Ştii ce răzbunare am inventat? Am tuns-o, Monica, am tuns-o cu cuţitaşul… Un cuţitaş de os, din plumiera de lac japonez. Ţi-aduci aminte? Plumiera din biroaşul mamei. Mi-o dăruise… După ce-am tuns-o, am împachetat părul şi i-am dat foc… Da! Îmi tăcuse mama foc în sobă. Parcă văd cuferile gata de plecare, focul… Dimineaţa, n-am avut curajul să las păpuşa în patul meu. Am dus-o în pod… Stai! I-am mai făcut ceva! Barbă şi musteţi! Vai, biata păpuşă! I le-am şters cu radierul: se mai cunoaşte? … Cum de n-a aflat Olguţa?! N-a întrebat după ce-am plecat? … Uite-l pe Robinson Crusoe! Monica, l-am găsit!

Bucuria lui Dănuţ răsuna aşa de tare, încât tăcerea podului, fără ecou, deveni mai gravă. În timp ce Dănuţ răsfoia cartea cea mai scumpă a copilăriei lui, Monica se îndepărtă cu păpuşa, spre o ferestruică din fund. Întoarse capul. Dănuţ, aşezat pe marginea unui fotoliu, se cufundase în pozele cărţii.

Degetele Monicăi tremurau uşor. În buzunarul şorţuleţului era un plic. Îl scoase. Era nedesfăcut. Plic de păpuşă, cu un trifoi pe margină şi o caligrafie de copil: „Pentru Dănuţ”. Monica n-avea nevoie să-l desfacă. Atunci, ca şi acum, singurele vorbe, pe care mâna ei le putea scrie lui Dănuţ, erau: „Monica te iubeşte, Dănuţ”.

De-atunci, vorbele erau închise într-un plic, în buzunarul şorţului unei păpuşe, în lada cu jucării din podul de vechituri…

— Monica! Monica! La scris! Ne-am lenevit destul! Cu Robinson Crusoe şi cu Monica ieşi în balconaş.

Se coborâră pe scări. Podul le prăfuise hainele şi mânile, aşternându-le aţe de păianjen în păr.

— Mă pun la scris. Tu ce faci, Monica?

— Cetesc, Dănuţ.

— Te-aştept mai spre seară să-ţi cetesc. Da?

— Da.

Plecă fericit, cu egoismul albinelor când, iluminate de polen, zboară spre stupi.

Cu scrisoarea în mină, Monica porni spre odaia ei. În antret o întâmpina Olguţa, în costum de călărie.

— Melizando, îţi aduc o scrisoare de la gară.

— Mie?

— Da, Melizando. Un nou Pelléas?

— Nu ştiu nimic! se miră Monica, luând în nună voluminosul plic „recomandat”.

— Facem o partidă de tenis?

— Nu mai călăreşti?

— Cum vrei tu, Melizando! zâmbi Olguţa.

— Eu aş sta în odaie… Da cum vrei tu!

— Tu ce vrei, Cuţulachi?

— Călărie! izbucni Puiu, mai mândru să călărească alături de Olguţa, chiar pe mărunţelul Titi-Binghi, decât să nu-i poată răspunde la nici o minge.

— Facă-se voia ta!

Bucureşti, 7 septembrie 1914 „Dragă Monica, Dă-mi voie să-ţi mulţumesc şi să-ţi cer scuze. Abia când am ajuns la Bucureşti, am înţeles raţiunea invitaţiunii tale de a-ţi scrie de aici din când în când. La Medeleni, am crezut ca e o simplă gentileţă, o atenţie pentru cel care pleca descurajat. Ajuns aici, după câteva zile de izolare sufletească, mi-am dat seamă că singura bucurie la care mai puteam aspira era aceea de a scrie la Medeleni. Cui? Olguţei – ştii prea bine – n-aş fi avut curajul. După o vacanţă întreagă, abia de îndrăznesc să-i spun pe nume, şi parcă tot ezit. Lui Dan? El e prea ocupat cu ce scrie ca să se intereseze de altceva în afară de eroii lui. Singura fiinţă de la Medeleni care mă invitase să-i scriu – altfel n-aş fi îndrăznit – şi care mi-ar fi cetit scrisoarea cu aceeaşi bunătate lucidă şi atentă cu care îmi primea şi confidenţele era Monica.

Încă o dată, îţi mulţumesc, şi dă-mi voie să admir în tine cea mai delicată inteligenţă din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Era şi natural să n-o găsesc la un bărbat. Am bucuria şi mândria că dacă nu m-am întors de la Medeleni cu ce speram – copilăreşte – când am plecat în vacantă, am câştigat în schimb o prietenie din acelea care te lasă incredul – când le vezi în cărţi – şi evlavios, când le descoperi în viaţă. Sufletul mi-e trist, dar nu gol. Alături de mama şi de tata, pe care îi iubesc, dar de care sunt străin – ca toţi copiii faţă de părinţii lor – te am pe tine, deopotrivă de aproape ca şi ei în afecţiunea mea, dar legată prin egala transparenţă a prieteniei.

Sunt în plin examen, fără emoţie şi fără entuziasm. Regret că sunt atât de bine pregătit. Invidiez emoţia absorbantă a camarazilor pentru care examenul e un joc de loterie. Desigur că fiecare dintre ei a lăsat o dragoste acolo unde şi-a petrecut vacanţa, dar nici o tristeţă, nici o reculegere nu-i distrage din efervescenţa şcolarului în examen. Un răspuns norocos la oral îi face să delireze pe coridoare. Fac tumbe, îşi calcă în picioare chipiile, de care speră că se vor despărţi pentru totdeauna, aruncă în plafon cartea obiectului respectiv, fără să mai ţie socoteală că prin aceasta diminuează preţul oferit de anticar. Într-un cuvânt, pentru ei unicul dispensator de bucurii şi amărăciuni este examenul.

De ce nu pot fi şi eu la fel cu ei? Nici măcar nu pot fi camaradul lor, deşi majoritatea sunt băieţi cumsecade. Dar mă frapează ca niciodată vulgaritatea lor. Înainte de-a vă cunoaşte pe voi, o suportam, mă obişnuisem cu ea, o confundam chiar cu însăşi formula veseliei în mai mulţi. Credeam că-i singura fizionomie a glumei şi a râsului, aceea pe care o vedeam zilnic la şcoală, de când intram până când ieşeam. Olguţa mi-a dat un alt criteriu. Am căpătat de la ea noţiunea vie – nu livrescă – a exuberanţei irezistibile, care-ţi schimbă ritmul sângelui, făcându-te vesel cum te-ar face tânăr: adevărată ploaie de primăvară. Ce exil, Monica, atmosfera liceului, după a casei voastre! Râsul Olguţei – pe care de atâtea ori îl aud – îmi pare sunet din altă viaţă, fără de echivalent aici unde mă găsesc. Îmi devalorifică – sau îmi valorifică exact, pentru întâia oară – pe toţi oamenii, toate atmosferele, toate decorurile. Probabil că marii compozitori muzicali, atunci când ascultă melodiile care abia se încheagă în sufletul lor, dacă nu-s complect absorbiţi de ele şi dacă primesc simultan şi zgomotele vieţii exterioare, au aceeaşi impresie de exil în viaţă şi de trivialitate a lumii în care trăiesc. Dar aceştia au măcar făgăduinţa muzicei exprimate! Eu n-am nimic, Monica, decât sunetul Olguţei, mereu vibrând în mine, şi izolarea mea printre ceilalţi. Sunt prizonierul acestei vibraţii, pe care numai eu o aud, şi care, izolându-mă de ceilalţi, mă face să-i privesc sluţiţi, fără de bunătate, şi să-i aud barbari, fără de putere.

După cum vezi, Monica, nu ştiu să suport cu bărbăţie reintrarea în viaţă. Şi n-am, măcar, deprimarea aceea violentă – atât de minuţios reprezentată şi analizată de literatura romantică – deprimare care se elimină de la sine prin însuşi excesul care o consumă. Nici nu simt nevoia să plâng, nici să nu mă hrănesc, nici să nu dorm. Nici într-o clipă nu mi-a venit gândul să mă sinucid: ispită puerilă, pe care am cunoscut-o odată, şi despre a cărei romanţioasă futilitate mi-am dat perfect seama când am devenit lucid. Am rămas cum eram şi înainte: izolat. Cu o deosebire fundamentală însă. Înainte, eram izolat de ceilalţi din cauza sufletului meu, suprasaturat de lecturi; acuma, sunt izolat de ceilalţi din cauza altui suflet, care nu-i al meu, pe care-l doresc şi care niciodată nu va fi al meu. Mi-ai spus-o tu, Monica, şi-ţi mulţumesc pentru că ai avut o singură dată curajul să fii crudă cu mine, tu, atât de bună. Sunt oameni făcuţi să iubească o singură dată în viaţa lor, şi alţii făcuţi să fie iubiţi pentru totdeauna. Viaţa a vrut ca tocmai Mircea Balmuş, care face parte din categoria întâia, s-o întâlnească pe Olguţa.

Nu simt nici revoltă, nici amărăciune împotriva vieţii. Olguţa – oricum ţi-ar arăta-o viaţa, şi orice ţi-ar fi – e un dar din acelea cu care viaţa nu-i darnică. L-am primit pe jumătate, cunoscând-o numai. Îl voi socoti întreg fiindcă o iubesc.

Câţi oameni nu-s care iubesc o viaţă întreagă amintirea unui mort sau a unei moarte! Mă voi număra printre aceia, şi de la o vreme mă voi socoti fericit numai fiindcă iubesc.

Nu-mi dau seama de măsura în care cele de mai sus sunt sincere şi valabile, dar aş dori să fie.

Îmi displace fanfaronada şi grandilocvenţa, mai ales când vorbeşti de resemnare, şi mai ales când îţi vorbesc ţie, Monica. Ai deplina libertate să judeci ceea ce-ţi spun şi să-mi împărtăşeşti şi mie aprecierea ta, de a cărei sinceritate sunt mai convins chiar decât despre a mea.

Totuşi, cu nimeni nu mi-e uşor să fiu sincer decât cu tine. Spre tine gândurile şi sufletul se îndreaptă natural, ca floarea-soarelui după soare, aşteptând să le luminezi. Cu tine sinceritatea nu e un efort; dimpotrivă, reticenţele necesare uneori între un băiat şi o fată îmi par nefireşti şi greu de păstrat. De asta îţi voi împărtăşi o observaţie lămurită abia acum, la Bucureşti.

Închipuieşte-ţi că o iubeam pe Olguţa cu mult înainte de-a o cunoaşte! Prietenia mea pentru Dan – adevărată vasalitate – nu era decât o formă o iubirii mele pentru Olguţa. O presimţeam pe Olguţa în Dan, fără să-mi dau seamă, şi de aceea, înainte de-a o cunoaşte pe Olguţa, prietenia mea pentru Dan avea caracterul unei iubiri. Pe atunci nu-mi puteam explica şi eram turburat, ca de un echivoc descoperit în mine, de emoţiile pe care mi le dădea apariţia lui Dan. Mă intimida şi eram fericit lângă el, prea fericit, simţind nevoia de-a tăcea mai mult decât aceea de-a vorbi, atât de caracteristică prieteniei. Eram „sedus” de prietenul meu. Şi de aici se năştea susceptibilitatea mea pentru tot ce mi se părea că-l înstrăinează de mine şi de atmosfera de perfectă puritate în care doream să trăiască – susceptibilitate care-l revolta ca o tutelă şi pe care o trata fără menajamente, brutal chiar. Aceea e singura brutalitate din partea oricui, pe care am tolerat-o, pe care am acceptat-o, fără mirare la început, cu consternare mai târziu. Mă „repezea”, Monica, mă maltrata. Uneori nici nu-mi răspundea la întrebări. Alteori îmi întorcea spatele. Într-un cuvânt, mă tiraniza, conştient parcă de puterea pe care o avea asupra mea. Deşi timid, am fost întotdeauna independent şi mi-am apărat independenţa cu energia taciturnă şi netă pe care numai timizii o au – o cunoşti prea bine – şi care surprinde ca explozia unui pahar cu apă pe cei care confundă timiditate cu debilitatea voinţei.

Totuşi, faţă de Dan, abdicasem la tot ce, până atunci, fusese cheia de boltă a construcţiei mele sufleteşti. De câte ori nu m-am întrebat: de ce? Niciodată n-am avut curajul să-mi răspund cu francheţă: fiindcă îl iubesc. Vedeam în această iubire nemărturisită, o monstruozitate, o aberaţie, pe care n-aveam curajul s-o privesc în faţă, deşi, zilnic îi simţeam efectele. Abia acum îmi dau seama şi mă cutremur, nu fiindcă „iubirea” mea pentru Dan ar fi avut un substrat echivoc – nu-l avea – dar pentru că atâta vreme am putut convieţui cu o ipocrizie faţă de mine însumi, neavând tăria să o suprim. E actul cel mai urât al conştiinţei mele: ţi-l spovedesc ţie, ca să mă cunoşti mai bine. Oare toate marile prietenii dintre băieţi au la bază aceeaşi confuzie? Nu ştiu! În ce mă priveşte, simt lămurit că fără de asta n-aş fi avut pentru Dan o prietenie de egală intensitate. În prietenie, darul sufletesc, de o parte şi de alta, trebuie să fie complect şi egal. Dan nu ştie să dea: el acceptă. E prea distrat ca să fie capabil de amănunţitul devotament ai prieteniei. E prea leneş sufleteşte, ca să aibă neprecupeţitele solicitudini şi sacrificii ale prieteniei. De când îl cunosc, niciodată n-a simţit nevoia să-mi facă vreo confidenţă. Eu, până să nu vă cunosc pe voi, i le-am făcut pe toate, în mod, ca totul natural, nefiind solicitat decât de mişcarea de reflux a prieteniei, pe care Dan n-o cunoaşte.

Ce ştiu eu din sufletul celui mai bun prieten al meu? Câteva poezii şi unele fragmente de viaţă. Ce cunoaşte el, dintr-al meu? Adică ce nu cunoaşte? Mă tem însă c-a uitat: e prea neglijent ca să păstreze chiar spovedaniile unui prieten. Pentru el prietenia e un antract, o distracţie provizorie; pentru mine e singura oglindă în care încap total, singura oglindă odihnitoare ca o baie în râu de munte.

Şi totuşi îl iubesc. El va rămâne totdeauna pentru mine un mare prieten. Eu pentru el? Dumnezeu ştie!

Ce farmec ciudat şi rar a pus viaţa în aceşti doi fraţi: Olguţa şi Dan. Atât de osebiţi unul de altul, fraţi totuşi în acelaşi farmec: veselie, la Olguţa, frăgezime de copil melancolic, la Dan.

Când am aflat, anul trecut, că Dan are o soră, şi când am cunoscut fragmente din scrisorile Olguţei, pline de tachinări la adresa mea, am avut convingerea că veselia Olguţei e o mască adorabilă, mască totuşi. Credeam că are aceeaşi fizionomie ca şi Dan. Sau, mai exact, o compuneam imaginativ, cu tot ceea ce mă fermecase Dan, feminizând aşa cum puteam.

M-am înşelat? Nu ştiu! Dar am impresia că aceeaşi putere cu două feţe e într-amândoi. Melancolia aparentă a lui Dan e ca o osteneală datorită unei prea mari exuberanţe lăuntrice. Exuberanţa aceea există în el, identică exuberanţei aparente a Olguţei. În Olguţa, acea melancolie, vădită la Dan, sunt sigur că există, dar e ascunsă subt exuberanţă. Sunt fraţi amândoi: o simt perfect eu, care-i iubesc pe amândoi. Cu singura deosebire, că la unul şi la altul alternanţa de exuberanţă şi melancolie e invers aşezată. Ceea ce e aparent la Dan, e ascuns la Olguţa. Ceea ce e aparent la Olguţa, e ascuns la Dan.

Acestui mod de a judeca – poate greşit – datoresc un sentiment cu desăvârşire ciudat, pe care mi-l inspiră Olguţa, dimpreună cu celelalte: un sentiment de sfâşietoare milă. O milă protectoare, duioasă, ca aceea pe care-o au părinţii care-şi adoră copiii, văzându-i că intră în viaţă copii. Mi-e frică să nu sufere, Monica. Sunt îngrozitoare suferinţele acelea care râd mult! Suferinţa lor nu se refugiază în muşchii feţii, nici în glandele lacrimale, ci cade în adâncimile sufletului. Nu ştiu nici să plângă, nici să se zbată. Tac şi sufăr, pironiţi de acelaşi tăiuş, din ce în ce mai profund, până în cele mai lăuntrice ţesuturi sufleteşti, Nu-ţi pare ciudat, Monica, să-mi inspire tocmai Olguţa – ea care mă intimidează cum nici un profesor sau examen nu m-a intimidat – un astfel de sentiment? Logic, ar trebui să-l înlătur. E prea dominatoare Olguţa, prea puternică, prea decisă, prea biruitoare, ca să aibă cineva temeritatea de-a o compătimi. Totuşi, o intuiţie irezistibilă menţine şi alimentează necontenit acest sentiment zadarnic. Ce pot face eu pentru Olguţa? Eu, Mircea Balmuş? Dar tu, Monica, inteligentă, devotată, bună, generoasă, lucidă, poţi să veghezi. De fapt, tu eşti singurul sprijin al Olguţei. Te iubeşte şi te stimează. Tu ştii să fii prietenă altfel decât Dan, şi tu eşti singura ei prietenă, singura ei soră. Ea, cea mai bine dintre noi, ştie că nu eşti Melizandă. Tu, singură dintre toţi, o poţi… ştiu eu, ocroti. Deşi excesiv de inteligentă, Olguţa poate fi uşor înşelată. Se simte prea puternică în faţa oamenilor – şi este realmente – o distrează prea mult, cu toţii, mărindu-i colecţia de „păpuşi”, fiecare prin contribuţia de ridicol propriu, ca să aibă în faţa lor atenţia şi neîncrederea precaută, comună ţăranilor şi oamenilor slabi. E o fire prea generoasă, şi ceilalţi sunt prea puţin. Napoleon în Spania n-a fost învins prin lupte făţişe, ci demoralizat prin hărţuieli perfide. Aceasta-i primejdia care-o pândeşte pe Olguţa. Armele ei sunt făţişe, ale celorlalţi ascunse, mai ales în faţa ei. E prea strălucitoare prin toate cele, ca să nu deştepte mereu răutatea coalizată a invidiei. Mă uitam la Rodica: nu-mi explic cum a putut Olguţa s-o aleagă pe Rodica! În faţa Olguţei era ca un clopoţel în mina care-l sună. Pe la spate însă – am remarcat de multe ori – o duşmănea pe Olguţa, meschin evident, cu suflet de slugă, care la bucătărie urăşte pe stăpân până şi pentru că i-a dat bacşişul care-i măreşte capitalul adunat din furturi tolerate şi daruri generoase. Totuşi, Rodica se bucura la Medeleni de consideraţia datorită prietenelor Olguţei. Şi sunt convins că Olguţa o credea veselă, prostuţă, inofensivă: „Buftachi”, cum îi spunea. Şi câte Rodice n-o pândesc pe Olguţa, nu izolate, ca la Medeleni, ci solidarizate.

Să dea Dumnezeu să mă înşel! Aceste gânduri mă urmăresc aici, departe de Olguţa. Lângă ea, era imposibil să nu privesc totul cu cel mai temerar optimism – şi poate că atunci aveam dreptate. Poate că aici sentimentul de relativă dezarmare a Olguţei e datorit sufletului meu, singur cu mine, pe câtă vreme încrederea de la Medeleni îmi venea de la Olguţa, era o emanaţie de-a ei.

Logic, îţi spuneam şi mai sus, pot să argumentez că n-am dreptate, dar chiar rămânând fără replică sufletul nu e convins.

Să-ţi povestesc altceva în legătură cu Medelenii. Alaltăieri a venit Gheorghiţă pe la noi. Mama îl vede cu mare simpatie, ca pe tot ce vine din Moldova. Aşa că Gheorghiţă, abia sosit la Bucureşti, s-a şi grăbit să ne viziteze. E greu să-ţi descriu bucuria pe care am simţit-o văzându-l pe Gheorghiţă! Parcă aş fi primit o scrisoare de la Olguţa. Pe fratele meu – dacă aş avea unul – nu l-aş fi revăzut cu aşa demonstraţii de bucurie ca pe Gheorghiţă. Îmi venea să-l poftesc în odaie – de altfel l-am şi poftit – să-l arăt tuturora, să-i strâng mânile afectuos, să-i fiu cât mai agreabil. E un spectacol să ne vezi, pe Gheorghiţă şi pe mine, discutând. Eu caut să aducă vorba despre Medeleni, subiect care îl pasionează şi pe el, dar exclamă numai: „Hâi, s-o fi văzut pe duduia Olguţa cum o intrat cu otomobilul!” etc… Olguţa, mai ales, îi provoacă exclamaţii dese, dar numai exclamaţii. Reacţionează în faţa ei ca la o defilare de 10 Mai sau ca în faţa unei clădiri cu douăzeci de etaje. Alteori abundă despre întâmplările din sat. Şi totuşi, e singurul om cu care stau de vorbă, fiindcă e singurul care vine de la Medeleni. Ce s-ar distra Olguţa să ne vadă discutând, în timp ce Gheorghiţă grijeşte apartamentul lui Dănuţ, şi eu supraveghez oarecum în calitate de prieten! Mai este şi Coco, papagalul lui Nae, pereche binecunoscută de Olguţa. Îmi pare rău că nu pot să-i descriu aceste scene. Ar avea nişte „păpuşi” de tot hazul.

Curios! Înainte, adică la începutul vacanţei, mă temeam să nu devin şi eu una din păpuşile Olguţei. Acuma aş fi mulţumit şi cu atâta, dar mă tem că nici „păpuşă” de ajuns de interesantă nu-s. Mi se pare că fostul „Hardtmuth”, o distra mai mult decât „duduia Mircea”, devenită Mircea pur şi simplu.

Am aflat de la Gheorghiţă efectul pe care l-au avut cutiile de bomboane nedesfăcute, găsite pe dulapul odăii mele. Adevărul ar fi distrat-o pe Olguţa mai mult decât versiunea ei. Nu le-am uitat, Monica! Aceste cutii mi le dăduse mama, când am plecat la Medeleni, să vi le ofer vouă şi doamnei Deleanu. Din clipa când mi le-a dat mama, am avut convingerea că mă vor tortura. Aşa s-a întâmplat. În tren am uitat de ele, dar le-am regăsit, deschizându-mi cufărul. Vedeam scena oferirii lor: eu, cu trei cutii în braţe, intrând în sofragerie sau în salon subt ochii Olguţei! Mă simţeam devastat de ridicol. N-am avut curajul să vi le ofer în ziua sosirii. Am amânat tortura pe a doua zi. A doua zi mi-am dat seama că pe lângă reeditarea scenei terifiante, aşa cum mi-o închipuisem, aşa cum o trăisem, ar mai fi trebuit să înfrunt şi mirarea voastră că nu vi le oferisem cu o zi înainte. Mi-am spus: dacă mai las să treacă vreo două-trei zile, am să vi le ofer, atribuind distracţiei întârzierea. După vreo săptămână, mi-am dat seama că şocolăţile – mai ales vara – nu rezistă. Nu puteam deci să vă ofer şocolăţi stricate. Am renunţat la ele, fericit. Acum însă începea altă problemă: cum scap de ele? Nu-ţi poţi închipui câte nopţi am fost torturat, literalmente, de această întrebare! Le-aş fi zvârlit undeva, dar îmi era frică să nu mă vadă cineva cu pachetele în braţe. Le-aş fi dat la bucătărie, dar nici servitorilor nu le puteam da bomboane alterate şi, pe deasupra, riscam o indiscreţie. N-am rezolvat această problemă nici în ziua plecării. Am pus cutiile pe dulap, spunând cum mi-ar fi spus Olguţa într-o astfel de ocazie: Alea jacta est!

Acesta-i protectorul Olguţei!

Dor am vorbit de ajuns de mine! Îl aştept cu egoistă nerăbdare pe Dan. Probabil că anul acesta îi voi fi profesor de latină şi română. Închipuieşte-ţi! Directorul liceului mi-a oferit suplinirea acestor două catedre, din pricină că titularii sunt concentraţi. Am acceptat, fiindcă deocamdată e singura posibilitate întrevăzută de-a câştiga şi eu ceva. A sosit momentul! Mă apasă sacrificiile făcute de părinţii mei. Sunt hotărât să mă susţin singur. Acest gând numai, m-a împiedecat de a-mi face armata ca voluntar.

Aşa că anul acesta voi fi pentru Dan vecinul de pe catedră. Să fi fost la Iaşi – cine ştie – poate v-aş fi fost profesor, Monica. Mă vezi în această postură? Eu pe catedră, şi Olguţa în bancă! Eu profesor, ea eleva mea! Gândindu-mă numai, simt că aş renunţa la cariera profesoratului. Aş fi cea mai domnişoară dintre toate elevele mele!

Iar vorbesc de mine!

Sunt nerăbdător să cetesc întâia nuvelă a lui Dan. Cred, după puţinul care mi l-a spus, că va fi mai degrabă un poem.

Un băiat îndrăgostit de un zarzăr! E Dan eroul acela unic. Numai el poate fi „îndrăgostit” de un zarzăr. Pentru nuvelă, e un caz prea special, prea singular. Nuvela cred că trebuie să abordeze normalul cel mai cotidian, nu excepţionalul. Dat poemul – ca atare considerat – sunt convins că va avea o rară frăgezime. Va fi poemul primăverii din suflet, în faţa primăverii din livezi. Numai Dan poate realiza aşa ceva. Cred că delicateţa lui poetică – e ceva feminin – nu are echivalent în literatura românească. Poezia lui Dan are ceva din atmosfera odăii şi persoanei tale. Da, Monica. Poezia lui Dan seamănă cu tine. El nu, dar poezia lui da. Poate că din această cauză, în epocile când scrie, emană din el o puritate limpede, o înseninare blânda, pe care nu mai lângă tine le poţi găsi la fel.

Ce fericit e Dan la Medeleni, scriind în preajma voastră! Tu, Olguţa, doamna Deleanu, domnul Deleanu, atmosfera casei voastre: ce minune! Monica, Medeleni sunt cel mai admirabil material la care poate aspira un poet romancier. E păcat să se piardă, căci aşa cum sunt acuma, mâne-poimâne nu vor mai fi.

Datoria lui Dan e să construiască echivalentul literar al Medelenilor. Va fi un roman unic, pe care simt că numai Dan îl va putea scrie, cu tine alături. Roman prin dimensiuni – căci trebuie să fie o operă vastă – nu va avea fabulaţiunea confecţionată a romanelor în genere. Viaţa, redată într-o formă pură. Voi toţi trăind, fiecare cu fizionomia lui distinctă, atmosfera casei voastre – sunt viaţa şi poezia contopite.

Medelenii trebuie salvaţi de la pieire. Nu trebuie să-mbătrânească, nici să moară risul Olguţei, parfumul de tinereţă al odăii tale şi farmecul tulbure al tinereţii lui Dan. Nu trebuie să dispară Medelenii ca o moşie oarecare. Ar fi o crimă, când din copilărie Dan a trăit la Medeleni. Şi-i datoria noastră, Monica, a ta şi a mea, să-l silim pe Dan să fie rapsodul Medelenilor. Eu unul accept această datorie ca pe un ideal. Nu văd la ce mi-aş închina viaţa mai frumos, decât contribuind la realizarea acestei opere. Simt bine că în clipa când voi vedea în vitrina librăriilor, volumul, sau volumele, cu titlul Medeleni, voi simţi că mi-am făcut datoria, silindu-l pe Dan să şi-o facă. Căci titlul acestui vast poem-roman, trebuie să fie Medeleni. Numele frumos al realităţii nu trebuie ascuns. Cântarea Medelenilor trebuie să se numească Medeleni. Va suna titlul ca un clopot în inima cetitorului, căci numele acesta chiar e sunet de clopot limpede. Monica, primeşti să devenim fraţi amândoi întru această sarcină? Să nu-l lăsăm pe Dan să se irosească, să nu-l lăsăm să uite, să nu-l lăsăm să se înstrăineze de Medelenii voştri prin copilărie şi tinereţe, de Medelenii mei prin dragoste. Să fim pentru Medeleni, în sufletul lui Dan, ceea ce erau vestalele, în templu, pentru focul sacru. Să păstrăm, să întreţinem şi să ocrotim flacăra Medelenilor în sufletul lui Dan.

Monica, mulţumesc lui Dumnezeu şi-ţi mulţumesc ţie, că mi-aţi îndreptat gândul spre tine. Sunt fericit în această noapte. Mi-am găsit un scop mare şi frumos, care poate da vieţii mele modeste un ritm amplu. Fii alături de mine.

Îţi mulţumesc, Monica, şi rămân fratele tău devotat, Mircea.”

Monica privi îndelung asfinţitul de toamnă – corabie de aur plutind cu pânzele de nouri în depărtările albastre – până când ochii i se înlăcrimară. Oricum, la şaptesprezece ani e trist să-ţi jertfeşti iubirea, plecând cruciat spre izbăvirea unui sfânt mormânt.

Totuşi, Monica era alături de Mircea. Cu mişcări blânde, fărâmiţa plicul nedesfăcut de şapte ani, găsit în buzunarul şorţului păpuşei din pod.

În odaia lui, Dănuţ, aplecat deasupra caietului dăruit de Monica, avea cincisprezece ani neîmpliniţi în suflet şi surâs, şi nu ştia încă dacă iubeşte un zarzăr înflorit la o fereastră sau chipul cu plete brune şi ochi verzi dindărătul ferestrei.

Deasupra Medelenilor, cu lente pogorâri de frunze, Toamna de aur binecuvânta pământul în care odihneau primăverile şi toamnele de odinioară.

TITLUL ROMANULUI.

Situaţia lui Mircea, ca profesor al foştilor săi colegi, ar fi fost delicată, dacă excepţionala superioritate de cultură şi inteligenţă, cunoscută şi recunoscută de aceştia încă de pe vremea când era şi el în bancă, nu i-ar fi dat un prestigiu de pe atunci izolator.

Pe de altă parte, recentul profesor venea în mijlocul liceenilor cu laurii unui şampionat de curând câştigat, spre gloria Liceului Lazăr: succesul cu care-şi trecuse bacalaureatul. Media zece n-ar fi însemnat numaidecât mare lucru, deşi media următorului la clasificaţie era opt treizeci. Dar după dizertaţia sobrului candidat – dizertaţie ascultată vreme de o oră, când ştiut este că majoritatea fragezilor oratori abia poate umplea regulamentarele douăzeci de minute – profesorul universitar, preşedintele comisiunei, reputat pentru ceea ce şcolarii apreciază eu epitetul „constipat” – îl felicitase în numele comisiunei, făcând totodată şi elogiul liceului care produsese „un astfel de element”.

În loc să fie primit de elevii clasei a opta modernă cu exclamaţii, râsete şi ricanări – cum se aştepta – Mircea fusese întâmpinat cu aplauze spontane, la care se asociase şi taciturnul elev din banca cincea: Dan Deleanu. Directorul liceului, care pândea la uşă, gata să intervie la nevoie, intrase, acordând binevoitor şi el sonora acoladă gloriosului debutant. Într-un liceu, clasa a opta dă tonul, precum Bucureştiul în ţară. Aplauzele se generalizaseră din clasă în clasă, metamorfozând în chip firesc, faţă de toate clasele în care Mircea preda latina şi româna, pe fostul strălucit elev, în impunător profesor.

De atunci, raporturile dintre Mircea şi elevii săi păstrau nuanţa începutului, menţinută şi de genul curs universitar pe care tânărul student îl introdusese la liceu.

Spre deosebire de majoritatea studenţilor recenţi – care, ori arborează pălării garibaldiene peste anarhia pletelor şi a straielor, ori exagerează exorbitant ultima modă, de la pieptănătură până la cravată, ciorap, manşetă şi tăietura unghiilor – Mircea alesese sobrietatea vestimentară a hainelor negre, echilibrat croite pe trupul lui şi pe gustul lui de anonimat, în afară de orice modă, nuanţă socială, literară sau universitară. Îngrijit ca întotdeauna, Mircea, în noua ţinută, afirma o eleganţă personală, tocmai în cea mai impersonală epocă pentru băieţi: aceea a schimbării uniformei cu costumul civil şi a relaxării tutelei părinteşti. Răstimp când râvna de originalitate e primul snobism deformant, permanent în toate manifestările proaspeţilor studenţi, începând cu lavaliera, sau inelul cu cap de mort, sau cu monoclul şi culminând în cinismul sau idealismul verbal, ambele profesate în public şi contrazise de adâncile candori – cu lacrimi autentice – în faţa drăgostii.

În sfârşit, o nouă şi timpurie afirmare a personalităţii lui Mircea îl înălţase în stima tuturora. Revista ieşană Viaţa contimporană, hulită şi invidiată ca Parisul, îi publicase la rubrica Note pe marginea cărţilor, un studiu despre Jean-Cristophe. Studiul era închinat domnişoarei O. D. Succinta dedicaţie nu avea caracter de madrigal, ci arăta Olguţei că Mircea îşi aducea aminte de o convorbire avută cu ea, generatoare a acestui studiu.

În acest fel, Mircea recunoştea Olguţei rolul de inspiratoare, arborând, ca străvechii cavaleri, culorile ei.

Convorbirea cu Olguţa se referea la muzica lui Debussy, deseori auzită la Medeleni, din pricina preferinţei doamnei Deleanu pentru acest compozitor modern.

Neîncrezător în priceperea lui muzicală şi doritor să afle dacă aversiunea lui pentru Debussy era o atitudine motivată de o apreciere încă nelămurită sau dovada unei inferiorităţi de comprehensiune o întrebase pe Olguţa.

Lectorul atent la astfel de amănunte îşi aminteşte că Olguţa, încă din copilărie, în muzică avea simpatii şi antipatii violente, ca şi în viaţă. Debussy era din categoria doua. Aşa cel puţin pretindea Olguţa. Mircea găsise un puternic aliat într-o eventuală discuţie cu doamna Deleanu. Cum însă Mircea nu s-ar fi încumetat să provoace astfel de discuţiuni, cărora, din pricina drăgostii respectuoase pentru doamna Delenu, le atribuia un caracter jignitor – cu prezenţa, tonul şi vorbele Olguţei vii în mintea lui, începuse o discuţie mai amplă, adică un atac larg împotriva simbolismului, al cărui vag straniu şi, mai ales, enervant, îl vedea personificat în muzica lui Debussy.

Noţiunea aceasta de „enervant”, o datora Olguţei, care, natural, nu prevăzuse, în clipa când răspundea lui Mircea la întrebare, caracterul de diagnostic public al unui întreg curent literar pe care trebuia să-l capete butada ei în versiunea scrisă a lui Mircea.

Mircea condamna simbolismul, arătând că, spre deosebire de toate curentele literare, se adresa mai ales nervilor, un fel de periferie a sufletului în care simbolismul vroia să atragă întreg sufletul omenesc.

Răspunzându-i la întrebare, Olguţa-i arătase că ceea ce nu poate suporta nici în literatură, nici în muzică este „pisicismul”. Pentru Olguţa, antipodul pisicismului era Kipling: bărbat. Loti era o perfectă incarnaţie a „vagului felinizant”, care dă mal-de-mer sufletesc. Diferenţa – spunea Olguţa – e că răul de mare este eliminat într-o măsură prin însăşi convulsiunile stomahale, care-l caracterizează, pe câtă vreme răul de mare sufletesc are ca echivalenţă a crampei nostalgia sinuciderii. „Prefer să merg pe mare, cu orişice risc, încheiase Olguţa, decât să ascult muzică sau să cetesc literatură care să mă facă să regret că sufletul n-are stomah.”

Mircea vedea în simbolism o negare a vieţii, un fel de-a putrezi elegant, de dragul somptuoaselor fosforescenţe ale putregaiului. Vedea în el defetismul individualismului, care bântuia în ultimul timp, şi al „neputinţei de ideal”, denumită fanfaron „dispreţ pentru ideal”. Arăta că artisticismul atât de aparent al simbolismului e tocmai negarea artei, care e artă numai în măsura în care poate reconstitui viaţa, şi nu în a o elimina, mineralizând-o. Că o mumie egipţiană e minunată tocmai fiindcă a fost odată vie, pe câtă vreme literatura simbolistă e o desăvârşită mumie în sicrie armonios cizelate, care niciodată n-a fost vie. Că arta adevărată, ca şi viaţa, e nud încărcat de sânge, pe câtă vreme simbolismul e fast decorativ pe o absenţă, pe un vid.

Şi acestei orientări debilitante – mai curând masca unei dezorientări – opunea orientarea desprinsă din epopeea modernă a lui Jean-Cristophe. Recunoştea inferioritatea artistică a lui Rolland faţă de perfecţiunea şi subtilitatea artistică a simboliştilor, dar tocmai acest deficit de artisticism îl făcea să respire. Senzaţia soarelui viguros şi violent, după lămpile-giuvaeruri în care lumina e penumbră de mătasă, fard.

Vedea în Jean-Cristophe profilul luptei tragice a lui Prometeu, cu dublul fond al muzicei solemne şi umane a lui Beethoven şi al literaturii ruseşti convulsionată de idealuri, ca un teren vulcanic. Şi încheia, spunând că simbolismul modernei literaturi româneşti nu merită elogiul unei analize.

Cu toate că războiul mondial deţinea trustul tuturor preocupărilor, articolul lui Mircea stârnise furtună, cu atât mai mult cu cât un fost coleg glumeţ informase pe un critic simbolist că autorul articolului era simplu elev la Liceul Lazăr. Se făcuseră intervenţii la director ca elevul Balmuş să fie eliminat. Atunci se aflase că era student şi suplinitor eminent. Se bucurase câtva timp de gloriola cânilor cu cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenţă. O revistă bucureşteană răspunsese articolului, atribuindu-l printr-o confuzie strategică, redacţiei Vieţii contimporane, asupra căreia plouaseră din nou – cu verva ouălor clocite şi a murăturilor stricate – epitetele de „ramolisment”, „senilitate”, „fineţă rurală”, „apologiştii mămăligei”, „Olimpul cu miros de cojoc”, „crâşmarii tradiţionalismului”, „bisericuţa bărbilor de mujic”, „trustul Mioriţei” şi „feudalii de la Iaşi”.

Primise şi un mandat poştal noul colaborator căci inconsecventa redacţie a revistei moldovene avea cultul simbolismului într-atât, încât plătea munca intelectuală prin simbolul de argint. Mai primise şi o telegramă: „„Clubul burlacilor” te-a înscris printre membri.

Cotizaţia se plăteşte prin articole lunare. Nu te lăsa nici tu, nici tu, Olguţa.”

Acerbul şi intransigentul critic, după ce închisese uşile, sărutase iscălitura de pe banda telegrafică. Familiarul strigăt războinic, pe care Olguţa-l intona la tenis, îl primea ca o deviză săpată deasupra sufletului.

De când se înapoiase de la Medeleni, Dănuţ făcea plimbări zilnice în tovărăşia lui Mircea. Venise după vacanţă taciturn, sălbatec şi retras. Îmbrăcase de la început, cu un fel de satisfacţie, uniforma de liceu, ca pe o haină monacală. Spre deosebire de colegii lui dintr-a opta, care spre seară o părăseau, devenind noctambuli în haine civile, el o păstra de dimineaţă până seară, fără dorinţa de-a o părăsi.

Nu isprăvise Troiţa. O lăsase Monicăi, dăruindu-i-o ca şi Alunele veveriţei, fără de nici o veleitate de publicare, cu toate că Mircea, îl îndemna mereu, arătându-i că unul din factorii hotărâtori ai evoluţiei unui scriitor este contactul cu publicul. Îl sfătuia să trimită ceva la Viaţa contimporană. Dănuţ nu vroia. Un fel de orgoliu de-a se şti Cenuşăreasă şi bucuria pură de-a fi cetit numai de Monica îi anulau fireasca vanitate de-a culege elogii şi aplauze, sau de-a aspira la ele. Cât despre Viaţa contimporană nu-l atrăgea de loc, după cum nu împărtăşea de loc animozitatea lui Mircea împotriva simbolismului. Penumbra muzicală a tehnicei simboliste îl ademenea. Recunoştea o mare originalitate acestei literaturi. O socotea, faţă de celelalte curente literare, ca un fund de mare cu straniu ritm şi stranii vietăţi în lumină crepusculară, legănate şi apăsate de aceeaşi masă formidabilă de apă, creatoare a unei noi pulsaţii – mai lentă, mai onctuoasă, mai aiurită – şi a unei temeri nedesluşite, definită numai de cuvântul francez: angoisse.

Celelalte curente literare purtau pecetea pământului – acesta, a fundului marin. De asta, şi Debussy, cu tonalităţile lui speciale, dădea impresia unei alte lumi, neliniştitoare, alarmând instinctul pământean de conservare, cu seducţiuni de adânc iluminat de lună, în care sirenele sunt străvezii ca însăşi unda, şi muzica-i limitată întrebare pe buzele tăcerii.

Faţă de preceptele literaro-sociale ale Vieţii contimporane, şi faţă de orientările spre societate, recomandate de Mircea, se simţea mai curând solidar cu simbolismul. Nu se vedea prin nimic „social”, şi gestul creaţiunii lui literare îl îndruma spre singurătate, nu spre oamenii coalizaţi social.

        „Când scriu întorc spatele societăţii. S-o uit pe ea şi să mă uit pe mine, e mijlocul şi scopul literaturii mele.”

Mircea îl combătea cu intransigenţa caracteristică celor care au început să-şi împărtăşească părerile în public, convertindu-le, prin aceasta, în convingeri obligatorii.

În discuţii, Mircea era disciplinat. Argumentele se legau metodic, năzuind către idei generale. Dănuţ era neprevăzut, dar foarte dezordonat. La o perioadă de argumente de-ale lui Mircea, Dănuţ răspundea printr-o metaforă. Mircea medita cu seriozitate în faţa ei, ca lingă o cetate enigmatică. De fapt, numai Mircea discuta. Numai el îl asculta pe Dănuţ, răspunzându-i. Dănuţ era distrat. N-avea răbdare să lege şi să ducă până la sfârşit o discuţie. Avea o atenţie sporadică şi răspundea la fragmente numai, nesocotind restul, ignorându-l. N-avea aptitudini pentru lupta verbală, ci numai pentru monolog. Ceea ce-l făcea să caute, să dorească şi să aibă nevoie de tovărăşia lui Mircea. Nu erau discuţiile, care-l lăsau indiferent, ci Monica. În timpul vacanţei Mircea trăise mai mult decât el în apropierea Monicăi. La rândul lui, Mircea avea faţă de Dănuţ, într-o anumită măsură, reflexul captivant de feminitate, pe care odinioară, înainte ca Mircea s-o cunoască pe Olguţa, Dănuţ îl avea faţă de el.

O căuta pe Monica în Mircea.

Mircea avea pentru Monica o afectuoasă admiraţie. De multe ori vorbea despre ea lui. Dănuţ, comentând păreri de-ale ei, analizând farmecul atmosferei ei, minunându-se de maturitatea ei intelectuală, de siguranţa gustului ei şi de echilibrul armonios dintre sufletul şi trupul ei. Vorbea ca despre o soră a lui, cum însă rareori fraţii vorbesc despre surorile lor. Despre Olguţa nu vorbea niciodată. Medelenii, în conversaţiile lor, erau personificaţi de Monica. Şi amândoi simţeau nevoia de-a evada la Medeleni.

De la o vreme, însă, Mircea simţise o răceală, apoi o surdă ostilitate cu accese de sarcasm din partea lui Dănuţ. Blândeţea întristată de până atunci se convertise în ciudă înţepată, îndreptată mai ales împotriva preferinţelor lui Mircea.

Lăuda Mircea eclectismul civilizat al Vieţii contimporane, Dănuţ izbucnea vehement, arătând că prestigiul acestei reviste era o legendă, mai exasperantă prin neputinţa celorlalte reviste de-a o răsturna. Făcea Mircea elogiul prieteniei, afirmând că prietenia dintre un bărbat şi o femeie e cel mai armonios raport dintre cele două sexe potrivnice, Dănuţ ricana că acea prietenie nu e decât dragoste ratată sau ipocrită.

La astfel de apostrofe, jignitoare mai ales prin tonul tranşant şi ritmul sacadat, Mircea nu răspundea. Dar se întrista. Nu desluşea cauza. Simţea că-l irită pe Dănuţ prin vorbele şi prezenţa lui, şi totuşi, Dănuţ, departe de a-l ocoli, îl căuta. Zilnic venea să-l ia de la Universitate, sau îl aştepta în faţa liceului, când Mircea avea orele de după amiază. Porneau pe Calea Victoriei spre Şosea. Tăceau. Mircea se simţea spionat cu rea voinţă. Plimbările împreună deveniseră o corvoadă, ca ale menajurilor înăcrite.

Îi scrisese Monicăi, cerându-i un sfat. Răspunsul venise imediat. Îl ruga să fie bun cu Dănuţ, îngăduitor. Îl asigura că Dănuţ n-are alt prieten la Bucureşti decât pe el. Şi Olguţa avea astfel de ciudăţenii inexplicabile, şi totuşi Monica nu se îndepărtase niciodată de ea.

Argumentul din urmă fusese hotărâtor.

Tăcerea resemnată a lui Mircea îl exaspera pe Dănuţ şi mai tare. Mergeau alături spre Şosea ca doi duşmani legaţi printr-un blestem. La despărţire, Dănuţ mormăia un „salut”, fără să-i întindă mâna. În timpul aşa-zisei plimbări, Dănuţ mergea din cale-afară de repede, ştiind că lui Mircea îi place să meargă încet. Îl distanţa, şi-l aştepta, privindu-l dispreţuitor cu coada ochiului, cum sosea din urmă gâfâind. Pe drum, făcea reflecţii cinice despre femei, amănunţindu-le trupul, cu vorbe şi metafore impudice, cunoscând perfect oroarea lui Mircea pentru astfel de conversaţii. Făcea apoi apologia luxului bucureştean, ironizând apatia sărăcăcioasă a vieţii de la Iaşi. Dispreţuia şi accentul moldovenesc, cu epitetele: clăpăug, bleg, dicţiune de gură ştirbă, vorbele parcă merg în papuci târşiţi, canapea fără teluri etc. …Mircea tăcea. Exact aşa era Dănuţ spre sfârşitul trecutului an şcolar, după convorbirea avută cu el despre Adina Stephano. Totuşi, absenţa de cochetărie a lui Dănuţ – umbla numai în uniformă, deseori neras, cu pantalonii necălcaţi, cu un chipiu ferfeniţos – excludeau amestecul unei femei.

Mircea se hotărî să-i vorbească, preferând să afle sau să înfrunte orice, decât să prelungească această apăsătoare adversitate fără cauză ştiută.

Dănuţ îl aştepta în faţa liceului, cu geanta subt braţ. Porniră tăcuţi ca totdeauna, urmând, printr-un tacit acord, itinerarul zilnic.

Era o sâmbătă de toamnă, cu procesiuni de liceeni zgribuliţi în paltoane, voioşi în pasul care-i purta spre duminecă, punând la cale cu glas tare notele săptămânei şi programele spectacolelor.

Ciorapii groşi pe pulpele bunduce sau firave şi pelerinele în formă de clopot ale şcolăriţelor cu berete şi năsucuri ştrengăreşti, se încrucişau distrat, cochet sau agresiv cu uniformele liceenilor distanţi, sacerdotali, ghiduşi sau neastâmpăraţi.

Cursul inferior al Liceului Lazăr – masă de umbre piuitoare – se îndeletnicea cu minatul castanelor sălbatice din dreptul Cişmigiului până-n Calea Victoriei. Roşcatele castane, bătute cu vârful ghetei, săreau, săltau şi se rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea trecătorilor maturi.

În dreptul Cişmigiului – crâng prizonier în cuşcă – mirosea a toamnă. Un vânzător de castane, vrăjitor lângă un abur de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele aruncase câteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau dimpreună cu frunzele.

Mircea şi Dănuţ călcau apăsat, cu ochii în pământ.

Calea Victoriei era neagră de lume ca un te-deum într-o mitropolie, dar mirosea a benzină şi a parfumuri. Femeile căpătaseră farmecul de toamnă. Erau frumoase cum sunt femeile în doliu din pricina stofelor închise, cu obraji mai albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă mahometană. În ciorapii negri de mătasă, picioarele căpătau o înduioşătoare fragilitate. Toate femeile purtau mănuşi de piele, cenuşii sau castanii, care fac din amintirea mânilor goale de astă-vară o proaspătă pată de lumină, cum e ovalul alb din podul palmei înmănuşate. Unul după altul, Dănuţ în frunte, Mircea în urmă, păşeau pe marginea trotuarului, laolaltă cu oamenii grăbiţi, împroşcaţi de semnalele răguşite ale automobilelor. Păreau că se grăbesc să ajungă la Academie pentru studii absorbante. Lăsară în urmă şi somnolenta instituţie. Mircea gâfâia. Totuşi, îl urmă pe Dănuţ de aproape, hotărât să provoace explicaţia mult aşteptată.

Departe, într-o alee laterală, bătută-n galben şi violet, îl opri.

— Dan…

— Ce vrei?

— Dan! îl mustră Mircea.

— Spune-mi, ce vrei? se impacientă Dănuţ, ridicând glasul.

— Spune-mi, te rog, ce-i cu tine?

— Nimic.

— Dan, suntem prieteni!

Dănuţ ridică din umeri, pâcâind din buze.

— Dacă nu-mi mai eşti prieten, spune-mi-o, Dan. Nu suntem copii!

— Scuteşte-mă de tonul profesoral!

— Dan!

— Mă plictiseşti!

Mircea îl privi cu sinceră deznădejde, oftând.

— Nu ştiu ce să mai cred! … I-am scris şi Monicăi…

— Ţi-a răspuns?

— Da.

— AA. Dumneavoastră întreţineţi corespondenţă cu întrebări şi răspunsuri psihologice! Junele Paul Bourget! Şi ce v-a răspuns, iubite amice?

— Dan! Ce-i cu tine, Dan?

— Mă bucur, dragă Mircea, de diversitatea activităţilor tale intelectuale: articole la Viaţa contimporană, schimb de epistole cu nobila mea soră! … De când datează corespondenţa, dacă nu-s indiscret?

— Dan, tonul acesta în gura ta! Vai! …

— Te rog răspunde-mi la întrebare. Lasă indignările elegante!

— La ce întrebare?

— De când datează corespondenţa cu Monica?

— De când am plecat de la voi.

— Frumos! Admirabil! Vă scrieţi în proză sau în versuri?

— Dan!

— Lasă-mi numele în pace! Am să mi-l schimb.

— Bună ziua, Dan!

— Mircea!

Îl apucase de mini, violent, dominându-l cu toată puterea trupului. Îl măsura încruntat.

— De ce nu mi-ai spus că-ţi scrie Monica?

— Fiindcă nu dau nimănui socoteală despre ce fac.

— Cum? Monica e sora mea.

— Şi prietena mea.

— Minţi!

— Să-ţi fie ruşine, Dan, să-mi spui mie aşa ceva!

— De ce-ţi scrie?

— Fiindcă i-am scris.

— De ce i-ai scris?

— Fiindcă eu îmi iubesc prietenii!

— Prietenul Monicăi: nu??

— Da, prietenul ei!

Dănuţ tremura. Cuvinte crâncene îi sunau împotriva Monicăi, şi nu îndrăznea să le audă. Monica! Îl înşelase Monica! Îl minţise Monica! Sora lui, copilăria lui…

Atunci? …

Furia îi căzuse ca un copac abătut cu tot frunzişul.

Dădu drumul lui Mircea. Plecă. Mircea-şi ridică pălăria căzută jos şi se luă după spinarea îndoită.

— Dan! Îl apucă de mini, cu energică blândeţă. Dan, spune-mi o vorbă.

Dănuţ ridică spre el o faţă devastată.

— O iubeşti, Mircea?

— Pe cine?

— Pe Monica, murmură Dănuţ slab numele învăluit de toamnă în abur blond.

— Pe Monica? se lumină Mircea. Cum s-o iubesc pe Monica?

— Dar ea pe tine?

— Monica?! Dan, eşti orb?

— Da.

— Tu nu vezi cât te iubeşte?

— Pe mine?

— Vai, Dan!

— Mircea, jură-te că nu vă iubiţi!

Mircea şovăi o clipă. Faţa i se înroşise. Cu genele plecate ca şi sufletul, şopti rar, cu efort:

— Eu o iubesc pe Olguţa.

— Ei!

Dănuţ se metamorfoză exploziv, ca şcolarii declaraţi promovaţi la un examen temut. Ar fi strâns în braţe pe întâiul om întâlnit. Pe Mircea căzu furtuna bucuriei.

Dănuţ nu-l întrebase dacă şi Olguţa îl iubeşte pe el.

Taximetrul se opri în faţa Gării de Nord. Dănuţ sări cu scrisoarea în mina. Plăti şoferului şi intră precipitat.

În faţa cutiei de scrisori a vagonului poştal se opri şovăind. De când se înapoiase de la Şosea, se zbuciumase să scrie Monicăi tot-tot-tot. Nu izbutise să-i scrie decât două vorbe: „Te iubesc!”

Atât conţinea plicul pe care vroia să-l trimită Monicăi, şi nu îndrăznea.

Mai erau zece minute până la plecarea trenului Bucureşti-Iaşi.

Ridică mâna.

O retrase cu plicul în ea. Nu-i venea să trimită o astfel de scrisoare, şi totuşi, tremura de frică să nu se piardă, să nu deraieze trenul, să nu ia foc vagonul poştal, să nu i-o fure cineva…

Se lăsase frig. Frig metalic. I se înroşise mâna cu plicul. Plecase de acasă numai în uniformă. Îşi înfundă şapca pe ochi, cutremurându-se.

Mai erau opt minute până la plecarea trenului.

Şapte.

Şase.

Cinci.

Trenul Bucureşti-Iaşi…

Se căută prin buzunare. De când purta numai uniforma, îşi lăsa portefeuilles-ul acasă. Adună mărunţuşurile, făcu cincisprezece lei. Mai descoperi două băncuţe de cincizeci de bani şi un douăzeci de bani în căptuşala buzunarului. Se repezi la ghişeul de bilete.

— Domnule casier, cât costă un bilet de-a treia până la Iaşi?

Îi bătea inima aşa de tare, încât bâlbâia.

— Cincisprezece lei şi şaizeci de bani.

— Am, domnule casier. Dă-mi un bilet.

Cu biletul strâns în mină, se repezi, trecu pe uşă ca un evadat, sări în primul vagon de-a treia.

Trenul porni… spre Iaşi, spre Iaşi!

Vagonul era plin. Ferestrele, închise. Lumina gălbuie de tavernă pâlpâia uleios. O duhoare aspră de mahorcă, de vin, de iuft şi de oaie ţinea loc de căldură.

Plecau soldaţi în concentrare, cu credinţa că pleacă la război.

Dănuţ şovăia între platforma unde aerul era curat subt stele, dar tăios, şi vagonul cu miros concentrat de cazarmă.

O voce tânără, începu un cântec de ţară. Altele o urmară. Corul se formă în ritmul roţilor, pe două voci. Dănuţ rămase în vagon, se aşeză jos pe un desag şi, cu ochii la stelele de-afară, intră cântând în corul soldaţilor.

        …Ciurea… Nicolina…

Cădea o ploaie subţire, sur tremur de toamnă în văzduhul fumuriu.

Iaşi.

Dănuţ sări din vagon galben la faţă de frig şi de nesomn, cu uniforma mototolită ca scoasă din etuvă şi chipiul mai tras pe ochi. Zâmbea fericit. Recunoscuse Iaşul – pe care nu-l văzuse din copilărie – după mişcările somnoroase ale tregherilor şi după moile lor apostrofe:

— Lasă, măi, mai ghinişor! Nu ţi-nghesui, măi, că nu dau turcii!

— Bre, bre, ci mai om sucit!

Recunoscu Iaşul şi în dosul gării, unde aşteptau vreo cinci trăsuri, care deserveau întregul transport de călători. Birjari evrei cu ţuhali în cap, cu trăsuri făcute numai pentru oameni uscaţi – un om gras n-ar fi încăput – cu felinare strâmbe ca cele de pe mormintele părăginite, cu roţi debile şi cai de o holerică slăbiciune sub lehametea ploii de toamnă. Mai era şi un muscal cu poclitul tras.

— Liber, gospodin?

Un comisar de operetă scoase capul, îl măsură pe Dănuţ din cap până-n picioare şi zâmbi răsucindu-şi săbiile oxidate ale musteţilor.

— Reţinut, băieţaş, nu se vede?

Între timp, trăsurile evreieşti porniseră hai-hai, hai-hai, dominate de ţuhalii ţuguieţi ai birjarilor, cu ritm de înmormântare grăbită.

Dănuţ o luă pe jos, cu mânile înfundate în buzunare. O caterincă îl întâmpină, cântând Deşteaptă-te, române. Papagalul tăcea într-un picior, cu gulerul zgribulit, mahmur deşi verde. Începea duminica.

Sui treptele incerte ale Râpei Galbene.

        „Tufjli”

Tuffli!

Acolo erau toate prăjiturile şi acadelele copilăriei. Deasupra, balconul Jokey-Clubului: nu căzuse încă. Subt ploaia de toamnă avea aerul nehotărât al sinucigaşilor în clipa când privesc prăpastia.

Iaşul era strâmb! Da, era strâmb cum sunt gândurile asupra somnului.

La deal – Copoul; la dreapta – strada Lăpuşneanu. Piaţa Unirii…

În afară de precupeţele lipovence, grase ca un dâmb, cu pata de soare a tulpanului galben pe cap, Dănuţ era singurul trecător fără umbrelă. Deşi era dimineaţă de tot, treceau pensionari cu galoşi transatlantici şi pălării arhaice, adăpostind sub clopotniţa umbrelor panerul din care ieşeau cozi de zarzavaturi, vâzdoage portocalii şi colţul rumen al pânii alături de sulul Universului.

Strănutau în batiste vaste şi oftau vorbind singuri.

Tropăi de frig. Grăbi pasul. Coti pe strada Coroi, intrând în cartierul eminescian al „Junimei”. Totul era cenuşiu, şters, mort, ud. Stinse erau zările albastre cu faldul ceresc al dealurilor. Zidurile, dărăpănate. Străzile, pustii. Grămezile de frunze, moarte.

Monica! Monica!

Naltă şi de aur pur, Monica, singură flacără în oraşul de cenuşă, fum şi abur ud.

— Domnul avocat se repauzează dumineca.

Dănuţ, ud în faţa uşei, zâmbea picurând. Neculai, hieratic în redingota cenuşie, îl privea de sus.

— Neculai…

— Domnule Neculai, rectifică Neculai, domn prin atitudine şi casa impunătoare pe pragul căreia se afla

— Iacaaa! Sărut mina, conaşule! chiui Sevastiţa din capul scărilor, lăsând să-i scape covoraşul din mină.

— Nu-i fi cuconaşu Dănel?

— Ba chiar eu, Neculai… Lasă, Neculai!

Dar Neculai nu se lăsă. Frânt în două, sărută mâna lui Dănuţ.

— Dorm toţi, Sevastiţo?

— Dorm, numai duduia Monica-i trează.

— Unde-i duduia Monica?

— În odaia 'mneaei.

— Unde-i odaia?

— Nu ştii mata odaia lui „cocuţa Dănel”? interveni Neculai. Of, of, of, mi-o ajutat Dumnezeu să te văd mare!

Fără cruţare pentru covoare, Dănuţ urcă scările, trei câte trei. Îşi mai aducea aminte de foasta odaie a copilăriei lui. Bătu la uşă.

— Intră, Sevastiţa, răsună, neverosimilă pentru Dănuţ, vocea Monicăi.

Bătu din nou.

— Intră Sevastiţa, răsună acelaşi glas, grav şi blând.

Auzi paşi. Uşa se deschise. Monica apăru în cadrul uşei, cu lung halat albastru peste cămaşa de noapte, în papuci mici, cu gâtul gol, cu cozile spânzurând pe tâmple, icoană înălţată a Monicăi din copilărie. În odaia ei ardea focul, jucând suluri de aur pe covor. Leila se ivi.

— Monica!

Monica îşi lipi mânile una de alta, privindu-l cu ochi măriţi.

— Eu sunt, Monica.

— Dănuţ! Tu?

Îi pipăia faţa ca o oarbă, faţa udă de ploaie. Dănuţ îşi simţi gâtul încolăcit de două braţe luminoase. Plângea. Monica îi sărută pe rând ochii. Dus de ea, reintră în odaia copilăriei. Lipiţi unul de altul, tăcură, tăcură. Se auzea numai focul, torsul Leilei şi picurul ploii la ferestre.

— Dănuţ! Dănuţ!

Şi iarăşi focul, Leila, ploaia.

Era cald în odaia Monicăi şi plutea parfumul tinereţii deşteptate din somn.

— Dănuţ! De ce-ai venit, Dănuţ?

Îi tremurau atât de tare buzele pure, încât vorbea cu trudă, având ceva înduioşător pe toată faţa. Îi întinse scrisoarea mototolită din buzunar. Monica recunoscu scrisul lui Dănuţ pe plic. Îl rupse.

        „Te iubesc, Monica.'„

Obrajii Monicăi albiră, înnegrindu-i ochii, carbonizându-i.

— Monica, spune-mi tu… tu…

Din nou focul, Leila şi ploaia. Dănuţ era ud, cu, faţa palidă, şi tremura.

— …mă iubeşti?

Înainte ca Dănuţ să-şi fi dat seamă, Monica se aplecase, sărutându-i mână murdară. Şi tot ea, cu obrajii în flăcări, drept, fără sfială şi fără şovăire, îi cuprinse tâmplele şi-i sărută lung întrebarea buzelor, întrebarea vieţii.

Se auzea numai focul, Leila şi ploaia – dar nimeni nu le asculta.

Inginer Grigore Deleanu, Pitar-Moşu 20, Bucureşti urgent „Dan venit Iaşi gutunar Bucureşti unde batiste date spălat. Certificat medical doctor autorizat membru Club burlaci soseşte joi dimineaţa cu palid convalescent, Olguţa.”

Profesor Mircea Balmuş, Popa-Nan 24, Bucureşti urgent „Elev Deleanu strănută Iaşi în familie. Ia măsuri motivare absenţe: Director incredul poate asculta telefon serie strănuturi gutunar de mai sus. Elev soseşte joi cu placă gramofon gutunar Iaşi pentru diriginte clasa opta, Olguţa.”

Gutunarul lui Dănuţ era real, dar numai gutunar. Însoţit de o uşoară febricitare şi puţin roş în gât. Pentru doamna Deleanu, însă, deşi diagnosticele doctorului Prahu erau infailibile şi deşi doctorul Prahu recomandase bolnavului numai batiste şi puţină gargară, gutunarul lui Dănuţ însuma o neagră virtualitate de gripe, pneumonii, pleurezii şi tuberculoză.

Aşa că Dănuţ era în pat, cu compresă la gât, tulpan pe cap, flaneluţă subt cămeşa de noapte, inundat de ceaiuri fierbinţi cu rom, de întrebări neliniştite despre „mersul bolii” şi de termometre mal optimiste şi mai obiective decât doamna Deleanu.

Camera pătimirii lui Dănuţ era odaia Monicăi, cea mai la o parte de zgomotul casei. Monica se mutase în odaia Olguţei.

În sobă ardea un foc bogat. Odaia mirosea a boală răsfăţată de copilărie: oţet aromat de trandafiri; rom, dintr-o sticlă păstrată până atunci în casa de fier a domnului Deleanu: colonie şi fum de răşină.

Pe la zece, lui Dănuţ i se făcu somn în mod eroic, căci glumele Olguţei, şi ea soră de caritate, îl făceau simplu oştean al râsului, ca şi pe ceilalţi. Doamna Deleanu dădu semnalul retragerii în vârful picioarelor. Plecară toţi, afară de Monica. Olguţa o sili să-şi mai revadă lecţii pe luni dimineaţă, veghindu-l pe Dănuţ.

— Asta te obligă să nu adormi.

Monica stinse lumina. Se aşeză pe o pernă, jos pe covor, la căpătâiul lui Dănuţ, rezemându-şi bărbia de marginea patului. Un obraz îi era luminat în roş, celălalt, învăluit în umbră, şi părul, ardea blând. Afară ploaia cădea cu ritmul de veşnicii al ploilor de toamnă.

        …Poveste şi tremur de gene, sufletul lui Dănuţ zâmbea lingă Monica, străbătând anii.

        „Oare de ce-o săruta Făt-Frumos pe Ileana Cosânzeana când erau singuri?”

Aşa se întrebase cu ani în urmă, întins pe laviţa din odaia lui moş Gheorghe, luminat de flăcări, lenevit de căldură, privind cozile Monicăi, hăţuri îndeobşte, cosiţele Ilenei Cosânzeana în acea clipă.

De-atunci o iubea pe Monica, şi ani de-a rândul o căutase pe Ileana Cosânzeana de atunci, fără s-o vadă alături de el, an cu an mai naltă, mai aurie, mai frumoasă, înălţând spre el parfumul de faguri al copilăriei şi amintirea întâii sărutări de dragoste, care-l înfricoşase pe făt-frumosul copil din odaia lui moş Gheorghe.

O dragoste străveche, an cu an crescută, an cu an ascunsă, îşi risipi frageda imensitate pe sufletul destins în perspectiva anilor îndrăgostirii. Se legau bucuriile vacanţelor cu melancoliile toamnelor, neliniştea vacanţelor cu panica declinului lor. Şi căpăta alt înţeles tot ce scrisese până atunci cu sufletul întors spre copilărie, nostalgic şi atent, în loc să fie avânt voinic spre viitor. O căuta pe Monica, şi-n loc s-o caute alături de el, o căuta în copilărie. Şi nu găsise sărutarea rătăcită prin toate amintirile copilăriei. De ani de zile, în sufletul lui era un joc de-a baba-oarba între el şi o Monică de zece ani, cu rochiţă scurtă, cozile pe spate şi ochii religioşi de gravi în faţa de copil. Toate amintirile copilăriei i-o ascundeau, dar subt toate era. Şi îşi iubise copilăria fiindcă acolo era întâia bătaie de inimă a drăgostii şi şovăitoarea cadenţă a paşilor ei dintâi.

Parfumul unei sărutări! îl căutase în zarzării abia înfloriţi: iubise zarzării. Troiţa nu era minciună. Îi bătuse inima în faţa zarzărilor – fiindcă parcă-i amintea o respiraţie depărtată ca o stea – şi-l mâhniseră adânc zarzării, fiindcă ceva pierdut trecea nedesluşit în fumul lor de flori, pierzându-se din nou…

Monica tresări simţind două mini care se aplecară prin somnul tăcerii asupra ei. Un lănţujel îi lunecă pe obraji, căzându-i în jurul gâtului.

Lănţujelul de argint cu o cruciuliţă în care era o aşchie de lemn sfânt de la Muntele Athos. Îl purtase mama doamnei Deleanu; apoi doamna Deleanu, care-l dăruise lui Dănuţ. Acuma era al Monicăi.

Lui Dănuţ îi bătea inima aşa de tare, că nu îndrăzni să deschidă ochii. Auzi paşi ireali, mişcări, un fâlfâit mătăsos, apoi un sunet scurt de foarfece. Odaia caldă se umpluse de parfumul părului despletit…

Monica plecase lăsându-i în mini o moale şi lungă şuviţă de umbră; în roşeaţa jarului spuzit se lumină, zâmbind ca şi obrazul aplecat asupra ei. Ţinea în mini şi săruta hăţul de aur al copilăriei şi al dragostei.

Noaptea se topi ceas cu ceas în ochii închişi ai lui Dănuţ.

Două, bătu clopotul solemn al Mitropoliei, deasupra laşului.

Trei.

Patru.

Cinci.

Şase.

Dănuţ mângâia şuviţa tăiată din părul Monicăi. Focul se stinsese demult. Dar odaia Monicăi era caldă ca o noapte de vară, şi plutea prin ea, înduioşată, amintirea părului de aur despletit în întuneric. La ferestre cădea aceeaşi ploaie cu şoapte aiurite.

Însă Dănuţ asculta glasuri răsunând în el.

Şapte…

Se auziră paşi desculţi, uşi deschise, focuri aprinse cu trosnetul lemnelor şi vuietul flăcărilor. Apoi, corul nazal al samovarului.

Dănuţ se îmbrăcă repede punându-şi halatul de noapte al domnului Deleanu. Intră în antretul care despărţea odaia Monicăi de-a Olguţei. Pe masa din mijloc, samovarul prezida arămiu tăcerea matinală a ceştelor rotunde. Mirosea a pâne prăjită. Se aşeză pe un scaun aşteptând.

Monica intră îmbrăcată în uniformă, cu geanta în mina şi şorţul negru peste rochia cafenie.

Se priviră lung şi zâmbiră lung.

Dănuţ îi luă geanta din mină. O deschise.

— Ce cauţi, Dănuţ?

— Un caiet de notiţe.

— Vrei să scrii, Dănuţ?

— Poate!

— Am caiete pentru tine dincolo.

— Nu. Monica. Dă-mi un caiet început de tine, un caiet de şcoală.

— Poftim: „Notiţe la istorie”.

— Dă-mi şi un creion. Îmi dai mie caietul?

— Mai întrebi, Dănuţ!

Se aşeză la masă. Monica îşi aplecă bărbia pe umărul lui.

MEDELENI.

ROMAN

— Monica, începu Dănuţ fără s-o privească, luându-i mâna într-a lui, astă-noapte am vrut să-ţi scriu o scrisoare. Aveam o noapte întreagă înainte. Şi abia azi dimineaţă mi-am dat seama că scrisoarea către tine era un roman…

— Scrii un roman, Gutunărel? îl întrebă Olguţa, apărând cu şorţul de uniformă pe umăr şi ghetele descheiate.

— Voi scrie, răspunse Dănuţ, fără să dea drumul minii Monicăi. Am găsit titlul.

— Notiţe la istorie”, ceti Olguţa titlul tăiat al caietului. Frumos titlu! Eşti inspirat!

Monica şi Dănuţ zâmbiră, strânşi alături.

— Şi tu eşti în romanul meu, Olguţa.

— Mă dai publicităţii! Ce nume-mi pui?

— Olguţa.

— Vra să zică „Notiţe la istorie?”

— Da. La istoria Medelenilor.

— Şi de unde se luminează „negurile istoriei”?

— De la descălecat.

— Al cui? Al iui Buftea-Metaforel-Gutunărel-voievod?

Dănuţ zâmbi.

— Nu. Al Monicăi.

— Domnie fericită?

— Uite-te şi tu…

Toţi trei zâmbiră. Monica era roşie în haina întunecată de şcoală.

Olguţa se înclină adânc în faţa Monicăi, ţinându-şi şorţul în mina.

— Măria-ta, în faţa posterităţii, adică în istoria scrisă a Medelenilor, voi fi plecată damă de onoare a măriei-tale. Dar până atunci rog pe măria-ta să-mi încheie şorţul, să toarne ceaiul şi să-mi spună ce-avem la istorie.