CARTEA ŞI SĂPUNUL

Câteva constatări triste, câteva sugestii utile.

Cultura românească a mers în progresie geometrică, civilizaţia, în progresie aritmetică.

Aceste noţiuni, aiurea când nu cumulate, cel puţin conexe, la noi sunt încă antinomice. Punerea lor de acord trebuie să formeze obiectivul principal al instrucţiei noastre publice. Cei care poartă această grea răspundere, au avut suficient timp să remarce că românul e foarte accesibil culturii şi paradoxal de refractar civilizaţiei. Luat de la coarnele plugului şi instruit în şcoli, după douăzeci de ani de învăţătură, el poate combate pe Kant şi polemiza cu Bergson, poate concura în mântuirea bisturiului cu Roux şi să se măsoare cu Mackensen, dar pentru a învăţa să se radă, să se spele, să mănânce, să discute şi să se comporte în societate, nici contactul cu Occidentul şi nici mai multe generaţii de bună stare materială, nu-i ajung. Şi e desigur întristător şi din punct de vedere naţional umilitor Spectacol să vezi un om de înaltă cultură sau* un ministru al ţării, comportându-se ca un valet, când se pot vedea (şi foarte des), valeţi prezentându-se cu mai multă distincţie.

Fără îndoială că o adevărată civilizaţie românească începe să scoată la lumină, ca puiul din ou, un cap zăpăcit şi că în această privinţă, nu suntem cei din urmă. Chiar satiricul Bernard Shaw, recunoaşte în Bucureşti, faţă de stările de lucruri de la vecinii noştri de la sud, un colţ de occident. Dar din atâta nu putem bate monedă şi nici să ne declarăm satisfăcuţi. Avem toate drepturile şi în acelaşi timp datoria să formulăm aspiraţii mai mari. Faţă de veacul în care trăim şi faţă de cultura pe care am izbutit s-o asimilăm, pseudo-civilizaţia în care respirăm e un penibil anacronism.

Dar nu despre civilizaţia română mi-am propus să scriu, ci numai despre o latură a ei, cea mai izbitoare şi cea mai uşor de remediat: higiena. Aşa cum s-a predat şi se predă în şcoli, nu e de mirare că se află în faza ei actuală, sau, mai bine zis că nu se află deloc, e de mirare însă că nici un semn de ameliorare nu se arată de la cei în drept (nu s-arată, nu s-arată!).

Remediul stă în primul rând în puterea celor două ministere cu primordial rol educativ: al Instrucţiei publice şi al Armatei şi bine înţeles şi a celorlalte, în măsura în care au, sub a lor oblăduire, căminuri şi şcoli.

Atâta vreme cât Şcoala nu va avea ca deviză:

* Acest saw, nu e pus la întâmplare.

Spală românul şi pe urmă dă-i cartea Şi Armata Spală soldatul şi pe urmă dă-i puşca şi când pune puşca-n cui spală-l iar, nimic de făcut!

— Prin asta vrei să spui că românul e murdar? Ar putea interveni iritat un susceptibil.

— Exact! I-aş răspunde.

Dar, pentru că e preferabil să demonstrezi decât să afirmi, voi demonstra.

Înainte de a purcede însă la această operaţie, fie-mi îngăduit a face câteva necesare consideraţiuni preliminarii, de ordin general. Pentru a proceda metodic, să începem prin a defini noţiunea, la lumina căreia va să examinăm acest aspect al necivilizaţiei noastre. Aşa dar:

Higiena = Acea parte a medicinei, cuprinzând totalitatea regulilor care asigură conservarea vieţii.

E deci, o ştiinţă preventivă. Ea se ocupă de om în măsura în care îl poate pune în maximum de apărare faţă de mediu şi de mediu, în măsura în care îl poate modifica în sens util vieţii. Prin urmare, câmpul ei de activitate e vast. Dar, nu ne vom ocupa în prezentul articol nici de latura locuinţă, nici de cea vestimentară nici de cea alimentară, ci exclusiv de latura higiena corporală, stricto sensu, nu pentru că celelalte ar prezenta o importanţă mai mică, ci numai pentru că aceasta e cea dintâi şi cea mai uşor de observat şi nu cere din partea nimănui decât. Bunăvoinţă (nu voi neglija să dovedesc şi temeinicia acestei afirmaţii auxiliare, în demonstraţia de mai jos).

E fapt notoriu că în ceeace priveşte confortul în general şi higiena corporală în special, popoarele nordice (englezi, germani, danezi, suedezi, norvegieni), deţin întâietatea. Constatarea aceasta a îndemnat mulţi teoreticieni să susţie că murdăria ar fi unul din defectele care întunecă strălucirea, din atâtea puncte de vedere inegalabilă, a rassei latine. Dacă e aşa, atunci avem încă o dovadă (şi peremtorie!), că suntem latini. Dar, cum în privinţa latinităţii noastre avem suficiente dovezi, îndrăznesc să afirm că aceasta e prima la care putem renunţa, fără primejdie istorică. * Ş-apoi (în hipoteza că alegaţia e justă), chiar de o fi adevărat că popoarele latine sunt murdare, nu sunt nici singurele, nici cele 'mai murdare.

În zilele noastre nu cred să existe om pe lume mai murdar ca soldatul rus. Unui escadron de Cazaci căruia nu i-ar ajunge, ca să-şi astâmpere setea zece butoaie de alcool, îi e destul, ca să se spele, o cană de apă. I-am văzut, cu ochii mei, în timpul războiului, pe toţi aceşti urlători combatanţi, luând tpă în gură dându-i drumul în palmele aduse-n scoică, sub formă de şuviţă, care, în ultima emisiune exploda zgomotos şi răspândind-o apoi pe hirsuta lor fizionomie, cu răcnete de vădită satisfacţie. Operaţia terminată, bărboşii cavaleri ai haosului, erau gata să-şi dea viaţa pentru Ţar, sau pentru un clondir de votcă.

Dar, (ca să reluăm firul întrerupt), dacă pentru a susţine vocaţia latinităţii pentru murdărie, ne-am osteni (puţin!), suindu-ne până'la origini, afirmaţia

* Nu-i aşa? 53 –

Ne pare cel puţin pripită. Urmele grandioasei concepţii edilitare a romanilor sfidează şi astăzi omenirea şi e cunoscută tendinţa lor spre curăţenie şi confort.

Patricianul în piscină proprie, plebeul în băi publice, dar toţi se Kpălau. Prin urmare, nu în predispoziţiuni de rasisă, ci într-un concurs de împrejurări trebuie căutată explicaţia. Şi nu e greu de găsit.

Ca o reacţiune împotriva desfrâului din epoca decadenţii romane, catolicismul a preconizat cultivarea sufletului şi neglijarea celor trupeşti şi trecătoare, până la dispreţ şi completă uitare. Replica era firească, dar a mers prea departe şi a durat prea mult. Datorită acestei noi orientări, Evul Mediu a fost o pepinieră de idealişti şi eroi nespălaţi. Au speriat Bizanţul cu. Murdăria lor. Numai gândul la efectele sălbatecii centuri de castitate e suficient; să scârbească până la vomitare, ambele Americi. Bineînţeles că acest detaliu nu avea cum să împiedice menestrelii şi trubadurii să închine galante compoziţii nevinovatelor victime şi nici pe superbii cavaleri să moară cu gândul la ele, dar cred că nici cel mai infect ciolovec din pedestrimea moscovită n-ar putea dormi astăzi în aceeaşi încăpere cu nobilul „cavaler fără frică şi fără de prihană", răpus ca un viteaz la Abbiategrasso, cu faţa la inamic şi am motive să cred că vampirul din Duseldorf, ar fi cru~ tat~o pe Monna-Lisa. Miroseau castelanele, miroseau Cardinalii şi Papii, miroseau Regii şi împăraţii, toţi, toţi, Suzerani şi Vasali, madone şi paji, maeştri şi ucenici, occidentul în întregime, ca ţapul mirosea.

Renaşterea (fenomen cultural şi artistic), pune contimporanii în contact cu gândurile anticilor, nu cu obiceiurile lor (procesul nostru actual).

Murdăria se menţine până în timpurile moderne, persistând pe alocuri şi în contemporaneitate. De ce şi cum se vor fi pus mai repede d la page Anglo-Saxonii, decât italienii, spaniolii, francezii, e o întrebare pe care o las fără răspuns. Fapt e că în Italia de la 1914, într-un port ca Brmdisi (localitate în care a murit Virgiliu), nu se găsea decât un singur hotel cu instalaţie de baie, adică având o singură instalaţie de baie pentru tot hotelul (ca astăzi la Bacău sau Roman)*, că în Spania actuală foarte · multe oraşe de provincie nu sunt mai avansate şi că în Franţa mai'există încă ceea ce se numeşte acolo bains d domicile (citeşte: o societate care trimite acasă celui ce doreşte să facă o baie o cadă, cu apa* caldă respectivă). Prin urmare, nu după menţionatele ţări trebuie să ne orientăm, în această privinţă. Ar fi de dorit să procedăm cu higiena, aşa cum am procedat cu telefoanele de pildă, căci e oportun să amintesc că România e cel 'dinţii stat din Europa care a instalat telefoane în toate comunele rurale. Că funcţionează şi acum ca şi atunci, e altă poveste.

Saint-Sinion raportează că Ludovic al XIV invitând un segneur la Curte, acesta nu s-a prezentat, scuzându-se că făcuse cm o zi înainte, baie. Scuza a fost acceptată ca firească şi suficientă, întrucât în acel grand siecle, care îi poartă numele,

* Uitam laşul!

Însăşi Majestatea Sa, Regele Soare, Roi tres chretien, n-a făcut decât o singură baie, în tot decursul glorioasei lui vieţi. Dar, de atunci au trecut mai bine de două veacuri. Eu am. Cunoscut însă, în copilărie, un apreciat magistrat superior, care nu ieşea din casă în ziua în care se spăla pe picioare, ca să nu răcească, zicea el. Dacă ţinem seama că în fiecare zi avea slujbă şi că în fiecare Duminică era invitat, concluzia e de prisos. Aşa dar, iată un om al legii, cu înalte studii şi deţinând o mare demnitate în stat, el însuşi creator de legi, la curent poate cu tot ce e nou în materie de legislaţie, perpetuând superstiţii de acum două sute de ani. Acest om cult, nu e numai necivilizat, nu e numai murdar, e foarte murdar, e superlativ murdar, e scârnav, e parşiv. Dar, pentru că am dat acest exemplu de cultură fără civilizaţie, e timp să dau şi unul de civilizaţie, fără cultură.

În fabricile de şocolată şi alte produse alimentare din România, lucrătorii care de cele mai multe ori nu au alte studii decât cele patru clase primare, conformându-se unei salutare legiferări a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, nu pot intra la lucru înainte de a se spăla sub un duş cald. În Suedia unde noţiunile s-au contopit de mult, la toate şcolile primare sunt instalate duşuri, înainte de a începe cursurile, copiii sunt trecuţi sub duş şi îmbrăcaţi la fel, cu haine păstrate în şcoală. Se mai îndoieşte cineva că în asemenea condiţii epidemiile sunt excluse şi că mortalitatea infantilă e într-o sensibilă descreştere?

La noi, unde epidemiile sunt în floare şi murdăria la apogeu, ceeace Ministerul Muncii a făcut pentru lucrătorii alimentari, Ministerul Instrucţiiunii Publice. Nu a făcut încă pentru conducătorii de mâine, dintre care se recrutează şi profesorii.

Aceste incursiuni în timp şi spaţiu nu le-am făcut din îndemnuri agresive, ci numai dintr-o sinceră dorinţă de tămăduire. Faptul că în Sfatul Ţării nu m-a chemat încă nimeni, nu mă împiedică să zugrăvesc o jalnică stare de lucruri, supunând de la această tribună orizontală, judecăţii celor aleşi, care nu-s totdeauna şi cei chemaţi, câteva utile sugestii.

Am definit mai sus higiena. Ţinând seamă de faza ei actuală, să căutăm acum o definiţie a omului care înţelege să trăiască în condiţii higienice, adică a omului civilizat (deci curat), valabilă pentru vremea în care trăim.

Înţeleg prin om curat, omul care îşi spală cu apă caldă şi săpun corpul în întregime, cel puţin odată pe zi şi care îşi perie dinţii după fiecare masă.

Am subliniat mai sus pe cel puţin, pentru că îndeobşte oamenii se spală dimineaţa şi în centrele mari, asta nu-i suficient pentru păstrarea unei desăvârşite curăţenii.

Dovadă: -'.-

Facă oricine următoarea experienţă: după o prelungită baie de vapori (cel mai radical mijloc de curăţenie trupească), să se plimbe nu mai mult de-un ceas, prin oraş. Întors acasă să ia un colţ de şervet curat, sau o bucată de vată, să-l (sau s-o) moaie în alcool şi să-şi frece obrazul.

Va vedea pe şervet sau pe vată urme negre, la fel cu acelea pe care le lasă funinginea locomotivelor în călătoriile cu trenul. Prin urmare, logica însăşi ne indică să facem baie seara, pentru a intra în pat curaţi. Dimineaţa, un duş rapid ajunge. Pentru acei ce nu au instalaţie de baie, un tub cu apă caldă seara şi fricţiuni cu o mănuşă aspră dimineaţa cu apă călduţă şi, pentru cine suportă, rece.

Aşa dar, aşezându-l în limitele riguroase ale acestei definiţii, rămâne să dovedesc:

I) Că românul e murdar.

II) Că poate înceta de a nu fi, fără cheltuială. Pentru că murdăria nu e apanajul unei singure Categorii de cetăţeni, s-o luăm de jos (de la popor), pornind de sus (sus la munte, la izvor) şi haida-ha haida-ha, prin toată ţara, până la cele mai piramidale aşezăminte culturale, până în, vorba ceea, vârful piramidei.

Îmi închipui că nu e nimănui necunoscută zicala populară: numai mortul nu face păduchi*.

Optimiştii extremişti îşi vor închipui poate că zicala citată e o simplă reminiscenţă a. unor vremi de mult apuse, în cazul acesta nu le rămâne decât să facă o mică anchetă pe ori care „picior de plai şi gură de rai" şi să întrebe pe badea Ion sau pe leliţa Ioana (direct şi f ară nici o jenă), dacă au sau nu păduchi. Să nu se îndoiască cumva că i se va răspunde altfel decât cu menţionata zicală, care, ca toate proverbele şi zicalele, oglindeşte înţelepciunea poporului şi experienţa de veacuri adunată.

* De altfel şi la poporul francez se găsesc expresii similare. De exemplu verbul bassiner înseamnă şi a încălzi palul ţi i umezi o rană (de la băseiu) şi a plictisi.

— Da ce-s mort! (sau moartă) să n-am? Vor obiecta nedumeriţi de bizareria chestiunii.

Şi dacă anchetatorul nostru îşi va arunca în treacăt privirea pe satul din vale, nu se poate ca în clipa feerică în care mândrul soare apune pe holdele de aur, să nu fie oprit locului de această pitorească privelişte: pe prispa din faţa casei, în timp ce vitele se întorc de la păşune şi oamenii de la lucru, o bătrână gârbovă, zbârcită şi, cum. Zice poetul, încărcată de ani, căutând păduchii din capul sprijinit pe ai ei genunchi, al unei descendente nevrâstnice. Îl pot asigura că în această clipă eminamente poetică, pe miile de prispe din miile de sate ale ţării, mii de bătrâne scotocesc în miile de capete ale miilor de nepoate, în căutarea milioanelor de minuscule hemiptere, într-un grandios şi perfect sincronism, nerealizat încă pe asemenea scară, de niciuna din marile case de filme din Hollywood. Curiozitatea îl va împinge desigur pe călător să intre şi în casă. Se va convinge uşor de firea blândă şi primitoare a ţăranului nostru, de isteţimea lui, dar va fi silit sa ia act în acelaş timp şi de starea de primitivă înapoiere în care trăieşte. De cele mai multe ori, o numeroasă familie se adăposteşte în două camere scunde şi cu lut pe jos; una, în care primeşte musafirii (cea mai bună) şi alta în care mănâncă, doarme. Şi se reproduce. Pe paturi de scânduri, la pământ, pe cuptor, doarme fiecare pe unde apucă, la un loc cu porcul, viţelul şi diferite orătănii. Cu toate acestea, atâţia domni poeţi ne-au cântat pe cele mai variate metrici curăţenia ţăranului român. Vederile acestor literatori apologetici asupra higienii nu merg mai departe de cămaşa albă şi frumos Brodată care, în adevăr, e de un minunat efect plastic, mai ales în. Adunări, ca hora şi hramurile (în Oltenia, nedei). Acestui elegant port strămoşesc îi datorim sugestiva expresie de lume albă, prin care vioiul oltean indică o mare mulţime de oameni. E clar că şi domnul poet e murdar, dar are scuza că e murdar fără să ştie, Citadinului care nu vrea sau nu e în măsură să se j deplaseze, îi ofer un izvor de informaţie mai comod şi desigur mai plăcut. Citească domnâa-sa inimitabilele Amintiri din copilărie ale neîntrecutului nostru povestitor Ion Creangă. Acele pagjni magistrale îl vor edifica asupra felului de viaţă ai fruntaşilor satului din acea nu prea îndepărtată epocă (şi nu s-a schimbat nimic de-atunci!). Recomand în special atenţiunii cititorului pasajul în care autorul ne descrie, cu mult humor ce-i drept, cum a căpătat râie.

La aceste pilde, la îndemâna oricui, voi adăuga şi câteva observaţii personale.

Vorbeam la începutul acestui articol despre oarecare recalcitranţă la civilizaţie, din partea anumitor compatrioţi. Pentru că satul l-am luat de jos, să luăm şi oraşul, tot de-acolo.

La cererea prefectului de poliţie al capitalei proprietarul unei băi publice şi-a pus la dispoziţia prefecturii stabilimentul, o dată pe săptămână, dând astfel putinţă sergenţilor de oraş să-şi curate anatomia, pusă în slujba ordinei şi siguranţei statului. Pentru a controla dacă dispoziţia e executată, fiecare sergent trebuia să prezinte şefului ierarhic o viză, din partea casierului băii. Rezultatul prim a fost că cea mai mare parte din paznicii vieţii şi Avutului nostru se prezentau la casier, stăruind să le puie viza fără să mai facă baie şi făgăduind să-l mulţumească în schimb pentru acest serviciu.

O atitudine similară am observat pe vremea epidemiei de tifos exantematic, la un spital de triaj.

Pentru că această cumplită boală se propagă îndeobşte prin păduchi, primul tratament la care era supus pacientul era despăducherea.

Fiecare nou venit era tuns cu maşina (pe toate părţile acoperite cu păr, după cum suna ordinul), schimbat de rufe şi dus la baie. Ei bine, mulţi din cei care înfruntaseră cu vitejie gloanţele vrăjmaşului, cercau să dezerteze în faţa săpunului.

— Eu n-am nevoie de baie, îi auzeai spunând jigniţi, că sunt curat.

Concepţia curăţeniei fără apă şi săpun e de altfel foarte răspândită şi nu odată am auzit oameni cu studii superioare susţinând că ţăranul român nu are nevoie să se spele, deoarece e îmbrăcat foarte uşor şi trăieşte în plin aer.

Exemplul acesta, îmi aminteşte însă, de-o conversaţie la care am asistat odată la o tutungerie periferică, pe când patroana îmi schimba nişte bani.

Un fercheş plutonier de cavalerie glumea cu două domnişoare plinuţe, desigur din partea locului.

— De ce n-ai fost joi la Cişmigiu, întrebă una? —- Joia nu vin niciodată, că mă duc la baie!

— La baie? Interveni a doua pufnind de râs.

— I-auzi, Lenţo, reluă prima, adresându-se unei a treia, care intrase în grup: domnul Jenică se duce la baie!

— Poate că are nevoie, replică ironică aceasta, muşcând dispreţuitoare buze subţiri.

Aceste exemple nu trebuie să mire pe nimeni. Ele pot fi luate în aceeaşi măsură din lumea oamenilor cu dare de mână şi a intelectualilor.

Iată câteva:

Mă aflam în cabinetul unui profesor de la Facultatea de Litere, aşteptând să-şi termine toalet<^. Se nimerise zi de alegeri la Senatul universitar. Servitorul introduse un coleg de facultate care se interesă:

— Ce face domnul?

— Vă roagă să-l aşteptaţi puţin: e în baie. Omul şcolii, avu un gest de nemulţumire.

— Bine, domnule, tocmai azi şi-a găsit?

Proprietara unei pensiuni din Bucureşti mi-a spus despre o profesoară pe care o avea chiriaşă şi despre care ştiam că are o conduită exemplară, că-i o stricată. La protestările mele, mi-a ripostat congestionată:

— O femeie cinstită nu face baie în fiecare zi, ca dumneaei.

La conacul unui proprietar venise un vecin şi el proprietar de pământ, pentru nişte socoteli care aveau să dureze câteva zile. Dimineaţa, musafirul ceru feciorului cele necesare spălatului. Acesta îi indică, după obiceiul casei, odaia de baie.

— Nu, nu, adu-mi mai bine aici, insistă el.

Î s-a adus un lighean, o căldare şi o cană cu apă, după cum a cerut. Amfitrionul, punând această comportare pe seama timidităţii, a trimis a doua zi dimineaţa pe unul din copiii lui, să-l anunţe că baia e gata.

— Mulţumesc, nu-i nevoie!

A treia zi, s-a prezentat gazda însăşi:

— Poate că vrei să faci o baie?

— Mulţumesc, mulţumesc, nu fac azi. Fac eu baie acasă, poimâne.

Întâlnindu-l peste câtva timp la Bucureşti, mi s-a plâns:

— Frumos, frumos, n-am ce zice şi bine, la amicul dumitale, dar prea te pisează cu baia lui. Dumneata, care eşti mai intim, ai putea să-i atragi atenţia. Parcă ce? Eu n-am baie la ţară? Dar fac când vreau!

Şi, pentru a dovedi încă o dată că opulenţa nu-i numai decât un indiciu de trai civilizat, voi mai da un exemplu, cel puţin tot atât de caracteristic. Condusesem un cunoscut până la poarta casei (un palat!), pe-o arşiţă mare.

— Ce bun ar fi acuma un duş suspină el!

— Ce, dumneata n-ai baie acasă? Îl întreb mirat.

— Am şi n-am!

— Cum ai şi n-ai? Ori ai, ori n-ai!

— Să-ţi explic, urmă el, nevinovat. Am o instalaţie splendidă: faianţă şi marmură, tot, dar nevastă-mea ţine-n ea rufe murdare, le mai moaie femeia înainte de a le spăla, aşa că nu prea e chip să te apropii!

L-am auzit pe un profesor al meu, om foarte inteligent şi de mare cultură, dojenindu-şi un fost coleg de şcoală, ai cărui fii îi erau elevi:

— Am auzit că duci băieţii la baia de abur. Rău faci! E foarte periculos! O pneumonie, doamne fereşte şi se prăpădesc copiii. Nu te potrivi la farafastâcurile astea moderne. Uite, bietu tată-meu, Dumnezeu să-l ierte, a trăit până aproape de nouăzeci de ani şi n-a făcut niciodată baie!

E drept că profesorul de mai sus era un om foarte bătrân şi de provenienţă modestă. Voi lua însă un exemplu din corpul didactic superior, citind cu exactitate surprinzătoarele cuvinte ale unui tânăr profesor universitar, cu doctoratul luat în străinătate şi aparţinând unei familii de oameni bogaţi şi cu rădăcini în trecutul ţării.

Răspunzând invitaţiei pe care mi-a făcut-o, am vizitat împreună o şcoală model.

În adevăr, sufrageria, sălile de studiu, sala de gimnastică şi dormitoarele, erau toate spaţioase, aerate şi bine întreţinute. Dormitoarele erau despărţite de încăperi lungi, destinate spălatului elevilor şi având scris, deasupra uşilor, la intrare; Spălător.

De-a lungul celor doi pereţi laterali se aliniau chiuvete, strălucitoare de curăţenie.

— Cheltuială inutilă şi ilogică, îi şoptesc.

— De ce?

— Nu-ţi dai samă că banii cheltuiţi pe două chiuvete numai, ar fi fost suficienţi pentru instalarea duşurilor întregii săli? (Iată exemplul de higiena economicoasă). *

O chiuvetă mult mai simplă ar fi putut servi foarte bine pentru spălatul pe mâini şi pe dinţi.

— Şi unde să se spele elevii dimineaţa?

— Sub duş, zic.

Tovarăşul meu mă privi scandalizat:

— Cum adică, să facă elevul duş, în fiecare zi?

— Şi de ce nu?

De astă dată, mi-o tăie, scurt:

— Asta-i sibaritism şi efeminare!

O astfel de replică din partea unui asemenea om, mă dispensează de a mai vorbi de simpli imbecili, de calibrul acelui bogătaş, locuind o casă în care nu lipsea nimic din tot ce-i mai modern ca instalaţie şi care mi se plângea într-o zi:

— Am auzit că englezii fac până şi copiilor baie, în fiecare zi!

— Dar, ce te împiedecă pe dumneata să faci la fel? Îl întreb uluit.

— E greu, domnule: trebuie să faci foc şi vara (avea calorifer, se înţelege), stropeşti pe jos şi se face apăraie. E deranj.

De altfel replica tânărului profesor şi o recentă întâmplare de la o şcoală secundară m-a determinat să scriu aceste rânduri:

— La un cunoscut liceu, un elev intern a fost pedepsit pentru că, plângându-se de regimul din

* Am anunţat că voi lămuri şi acest detaliu. Vă amintiţi^'

AL. O. TEODQREANU Şcoală unui pedagog, acesta l-a reclamat directorului că s-a lăudat, că la el acasă, făcea baie în fiecare dimineaţă.

Astfel de concepţii şi astfel de fapte nu trebuie să demoralizeze, ci să îndârjească pe acei care doresc o îndreptare. Astăzi, când atâtea boli contagioase bântuie prin toate colţurile ţării, secerând atâtea vieţi omeneşti, astăzi, când în atâtea aşezăminte publice, pe lângă molimele stabilizate, scabia, tricofiţia şi alte scârbe, se ivesc, ca tot atâtea stigmate ale normelor perimate, astăzi când se clădesc atâtea şcoli, socot ridicarea chestiunii cel puţin oportună.

Ştie oricine că primele noţiuni de higiena pe care, cu aprobarea ministerului, le-am primit în şcoală încă din abecedar, pentru o mai uşoară reţinere (dovadă că nu le-am uitat), au fost, precum urmează, versificate:

Dimineaţa cum mă scol, Mă-mbrac iute şi mă spăl* Faţa-ntreagă, gâtul tot Şi minele pân' la cot.

Evident că în cele mai multe şcoli se găseau şi şcolari ai căror părinţi nu împărtăşeau acelaşi dispreţ pentru restul anatomiei umane. Dacă s-ar fi încredinţat acestor copii redactarea menţionatului capitol din abecedar şi dacă ei ar fi avut oarecare aplicaţie la versificare, ar fi fost îndrituiţi să scrie:

* Rima, după cum se vede, nu-i tocmai rimă, dar, mărturisesc că la acea vârstă fragedă, n-am băgat de seamă. Fondul însă (nu-i aşa?). Sare-n ochi.

Dimineaţa, cum mă scol. Nu mă-mbrac: întâi mă spăl* Faţa-ntreagă, trupul tot, Nu mânele pân' la cot"

Dar, îndeobşte, la vârsta de şapte ani zeflemeaua ia forme mai simple, mai violente şi mai nocive.

Neajunsurile unei astfel de învăţături sunt uşor de remarcat şi deci, uşor de înlăturat.

În primul rând, ea împarte elevii în categorii, ceea ce e o gravă eroare pedagogică. Celor ce urmează să-şi formeze educaţia exclusiv în şcoală li se impune o falsă noţiune, despre higiena corporală. Cei care au avut avantajul să primească o educaţie de la părinţi, se află, de la primii paşi încă, în conflict cu oficialitatea, pe care vor avea destule motive s-o nesocotească mai târziu, pe măsura ce se vor lumina. Ei vor dispreţui, atât profesorul care le dă asemenea învăţături, cât şi pe colegii lor, care cred în ele.

O astfel de stare de spirit, nu poate decât dăuna bunului mers a şcolii.

Dacă adăugim la acea'sta şi faptul că mai sunt profesori de higiena care în anul de la Hristos 1934, iar de la facerea lumii 7742 şi de la Pasteur 112, propovăduiesc de pe catedrele statului, elevilor de curs secundar, că e bine ca omul să-şi spele trupul odată pe săptămână (facultativ!), e inutil să afirmăm că rolul instrucţiei publice în civilizarea românului nu e numai nul, ci de-a dreptul dăunător.

* Qnod licet bovi, non licet Jovi.

Şi dacă sub regimul unor astfel de principii de bază, căpătate în şcoală funcţionează astăzi liceele, cazărmile, căminele, [spitalele, atâta vreme cât aceste principii nu vor fi înlocuite, nu avem nici motiv să sperăm în ameliorare şi nici drept să ne mai mirăm că într-un penitenciar românesc, un deţinut chiar politic, * trăieşte în condiţiuni mult mai puţin higienice decât o vacă dintr-o fermă elveţiană.

Dar, la această cauză a cauzelor, care e instrucţia publică, se adaugă şi altele secundare, cu mult mai uşor de înlăturat, repede. Citez două, din cele mai aparente:

1) Hotelurile;

2) Casele de raport.

În hoteluri, camerele de baie se menţin în preţuri inabordabile unei pungi mijlocii. Dar dacă faptul acesta îşi poate găsi scuză, e inexplicabil ca preţul unei băi să fie atât de scandalos urcat, încât să egaleze preţul unei camere. Să se fi constituit hotelierii în Ligă în contra oamenilor curaţi? Îşi închipuie ei că au ceva de câştigat condaninând la murdărie forţată pe proprii lor clienţi? Şi dacă vor fi căzut în asemenea uimitoare aberaţie, cine poate împiedica Ministerul Sănătăţii să oblige pe toţi proprietarii de hotel să aibă, asemeni cabinelor de telefon şi alte încăperi comune, permiţând călătorului având halat şi săpun propriu să se poată spăla, fără sa plătească nimic?

Cine şi ce poate împiedica acelaşi minister să introducă obligativitatea băii, pentru toţi călătorii veniţi din gară, înainte de a-şi ocupa camerele?

* Când nu, mai ales!

Dar dacă în hoteluri, plătind,.se înţelege, omul se poate spăla, sunt case de raport în capitala ţării în care omul e împiedicat să se spele. Există unele case, care odată cu trenurile C. F. R. în ceea ce priveşte încălzitul, intră, în ceea ce priveşte apa caldă, sub regimul programului de vară, afişat de altfel la portar şi introdus nu după capriciile climatului, ci la date prestabilite; după anotimp.

Prin program de vară, unii proprietari de imobile de raport înţeleg să întrerupă curgerea apei calde, nepermiţând locatarilor să se spele cum trebuie, decât în anumite zile din săptămână şi la anumite ore, de ei fixate. Când am asistat pentru prima oară la aplicarea prin surpriză a unei astfel de măsuri meschine (încălzirea centrală e ridicol de ieftină), dintr-un imobil cu şapte etaje, nu s-a ridicat decât o singură voce de protest, în felul acesta se suprapun etajele pe toată întinderea capitalei, câte cinci, câte şapte şi câte unsprezece, ca sertarele unor vaste scrinuri tixâte cu molii, ploşniţe şi nespălaţi.

Şi iată cum, din încălzirea centrală, element de economie-şi de progres, speculantul · român, educat de şcoala românească şi tolerat de moravurile. Româneşti a reuşit să facă un obstacol în calea progresului. Da, veţi zice, dar un om deprins să trăiască omeneşte, adică făcându-şi zilnic baia, va prefera să o facă rece, decât de loc. Aşa este, dar în cazul că e reumatic, apa rece îi e interzisă, aşa că el nu va putea trăi higienic înfavun imobil de raport din Bucureşti decât cu condiţia.ca acel imobil să nu fie tocmai modern. Tntr-un imobil nu tocmai modern, adică fără încălzire centrală, el îşi poate încălzi nesupărat cazanul de la baie, când vrea. Într-un imobil derier cri însă, el e oprit din primăvara şi până toamna târziu să se spele, de către proprietar.

Şi dacă aşa stau lucrurile, cine poate împiedica Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale să oblige pe toţi proprietarii de imobile de raport să dea drumul zilnic la apa caldă în tot cursul anului, dacă nu neîntrerupt, măcar la anumite ore?

Şi cine poate împiedica acelaşi minister, dacă nu să desfiinţeze apometrele şi să acorde prime de încurajare pe consumul de apă, * dar să intefvie măcar la o serioasă reducere a taxelor, punând apa la îndemâna tuturor?

Şi cine îl poate împiedica să organizeze şcoli de misionari care să stimuleze în acest sens?

Nu neg, că pe acest negru tablou se ivesc din când în când şi datorită hazardului, sau iniţiativei particulare, puncte luminoase. Aşa, un distins medic rrii-a mărturisit că în casa unui preot dintr-un sat oltenesc a găsit o frumoasă instalaţie de baie, cu rezervor în pod şi tot ce trebuie şi că preotul î-a spus că mai sâtit opt gospodării în sat, care, nu numai că şi-au instalat şi ei baie, pentru a nu se lăsa mai prejos, dar că o utilizează'. Faptul acesta e făcut să bucure mai mult pe acei ce doresc propăşirea acestei ţării, decât înfiinţarea unei noi Academii.

Dar acel care a contribuit mai mult Ia civilizarea condiţiilor de trai a ţării, a fost tocmai necivilizaţul îmbogăţit, de război, milionarul subit, proprieAşa ar trebui!

Tarul de cai de curse de alaltăieri, gentlemanul nounouţ, comicul nouveau riche.

După ce felul în care s-a executat exproprierea a ruinat majoritatea marilor proprietari, clasă de oameni evoluaţi şi adevăraţi stâlpi ai economiei naţionale, singurii deţinători şi cheltuitori de băni, aii rămas ei, samsarii. Epataţi de noile posibilităţi de viaţă picate pe negândite şi când se aşteptau mai puţin, ei s-au simţit zguduiţi de ambiţii care, de cele mai multe ori le depăşeau mijloacele, aşa că astăzi mulţi se pot împăuna cu titlul de fost nouveau riche.

E un început de trecut. Unii, au căpătat chiar cu vremea în urma bunelor relaţii oarecare patină. Dar dacă, în comparaţie cu foştii conducători, oamenii aceştia ne apăreau naivi, primari şi ridicoli, nu e mai puţin adevărat că au fost şi folositori fermenţi de civilizaţie. Nimeni mai mult ca ei n-a introdus în ţară frigidere, patefoane, telefoane, aparate de radio. Şi săpun. Tot ce au văzut aiurea, au poftit să aibă imediat la ei în casă. Şi dacă o maimuţă poate învăţa în câteva luni să meargă pe bicicletă, nu e de mirare că un parvenit ignar, dar ambiţios şi oricum om, să înveţe într-un sezon la Ostanda sau Aix-les-Bains, să ise spele.

Ambiţia a provocat imitatori, aşa că, de la apariţia acestui troglodit cu automobil şi frigidere, săpunul românesc intră într-o perioadă de inflaţie.

Din motive lesne de înţeles, contactul acestei lunii cu lumea intelectuală nu s-a făcut. De altfel, e şi firesc ca ambiţiile acestui strat nou să se îndrepte mai mult (deocamdată), către politică şi mondenitate, decât către intelect (politica i-a primit cu Braţele deschise şi mondenitatea rezistă uşor)., De aceea, unii au rămas cu săpunul şi ceilalţi cu cartea.: în chip de concluzie, putem spune deci, fără a fi acuzaţi de exagerare că, atâta vreme -cit instrucţia publică nu-şi va lua asupră-şi o sarcină ce-i revine de plin drept şi atâta vreme cât efectele acestei intervenţii nu. se vor simţi, pătura conducătoare românească va rămâne despărţită în două categorii de cetăţeni:

Cei care nu cunosc baia şi cei care au deiscoperit~o.

Prima nu se spală. A doua nu vorbeşte decât de noua ei descoperire.

Ambele sunt infrequentabile.

SFÂRŞIT