CĂMINUL

Mulţi reduc semnificaţia acestei înalte şi nobile noţiuni, la aparenţele ei materiale. Pentru aceştia, un acoperiş de ţiglă, tinichea sau stuh, aşezat pe patru ziduri şi cu om înăuntru, constituie un cămin.

Redus astfel, căminul e tot atât de puţin cămin, cât e un strat de grâu din Grădina Icoanei agricultură şi o cucoană care a învăţat două valsuri şi trei tangouri după ureche, la clavir, o artistă. Nu pe zidărie, nu pe materie şi nici măcar pe om, ci în primul loc, pe sufletul lui cade accentul în această noţiune. Materia e un efect şi-un accesoriu. Cu voia dumneavoastră am îndrăzni să definim căminul: expresia materială a sufletului acelor ce locuiesc laolaltă între patru pereţi, în căminul lui, omul nu e numai la el, este el, în toată puterea cuvântului, e cel mai el, maximum de el. Fiecare încăpere, fiecare ungher, fiecare obiect, ni-l denunţă, harnic sau leneş, neglijent sau ordonat, murdar sau curat, generos sau meschin, artist sau cârnăţar, om de gust, sau gorilă. Dar nu despre latura psihologică şi estetică m-am îndemnat a scrie. Există o altă la Tură, care, momentan primează. I-am putea zice, fără să greşim, socială, dar pentru că mai aproape de trup ne e cămaşa decât paltonul, să-i zicem numai naţională. Asupra ei va să stăruim.

Căminul.

— Şi când zic căminul înţeleg familia şi când zic familia înţeleg ţara – a reprezentat şi reprezintă în ordinea spirituală, ceea ce a reprezentat şi reprezintă în ordinea materială, proprietatea individuală, absolută şi transmisibilă, adică una din cele două pietre de temelie pe care s-a zidit omenirea şi pe care a vieţuit de la întemeiere, până în zilele noastre. E firesc deci, ca degradarea uneia din ele, să ameninţe existenţa întregului edificiu. Exemple avem destule, din toate timpurile şi la toate punctele cardinale. Ne gândim la aceste toate, astăzi, când în ţara de abia înjghebată, căminul românesc e departe de ceea ce-a fost şi de ceea ce-ar trebui să fie.

Marele cataclism care, cu preţul sângelui, ne-a statornicit hotarele la locul lor, unde-au fost, a adus, fără îndoială, uimitoare progrese tehnice omenirii, dar i-a sugrumat sufletul din faşă. Sleită de mizerie, lipsită de îndrumări şi ocrotire, în bubuit de tun, înapoia frontului a crescut o generaţie aprigă, setoasă de viaţă, ignară, primitivă şi brutală. Oamenii toţi au devenit mai răi, raporturile dintre ei mai aspre, preocupările lor mai vulgare, în locul poeziei, în bibliotecă stă astăzi mănuşa de box, iar în ghiozdan, patina. Nu vreau, Doamne fereşte, să iau cumva atitudine în contra sportului, indispensabil unei armonioase dezvoltări, dar dus până la monomanie, ca acum, el devine o serioasă primejdie şi-l condamn. Victoria n-a fost câştigată de saltimbanei şi cei ce şi~au dat viaţa pentru România-Mare n-au făcut-o pentru ca astăzi, peste mormintele lor, ea să fie transformată în circ, cu menajerie. Ostaşii lui Ştefan şi-ai lui Mihai îşi vedeau de trebile şi necazurile lor şi fără să ştie ce~i aceea „match" şi „campionat" şi-au apărat destul de bine tara, între intelectualul cocoşat şi atletul găunos, e loc destul pentru omul întreg. Un tânăr de douăzeci de ani, care în timp de douăzeci şi patru de ore n-a citit nici un rând şi nu s-a gândit la nimic, nu mai e un sportiv, ci de-adreptul un imbecil. E trist ca la această vârstă el să nu ştie pe de rost măcar o strofă – şi nu ştie. E trist ca la această vârstă el să nu-şi fi cheltuit măcar odată toate economiile pentru a-şi ajuta un prieten, sau a face un chef cu mai mulţi – şi nu le-a cheltuit. E trist ca până la această vârstă el să nu-şi fi pierdut măcar o zi din viaţă pentru a strecura o floare unei fete – şi n-a făcut-o. Dar, să fim drepţi, asta nici nu mai are de ce s-o facă, de vreme ce fata vine la el, după fiecare match, pentru antrenament. Acasă n-o păzeşte nimeni şi pe acasă nici nu stă. Când nu-i la el, e la ştrand, când nu-i la ştrand e la dancing, când nu-i la dancing e la vreun bar, sau măcar pe Calea Victoriei. Mama, n-o aşteaptă, nici n-o caută. E şi ea la vreo partidă de bridge, la un ceai, la modistă, la dentist, mai ştiu eu unde? Tatăl, dacă nu-i la slujbă, e la Club, sau la Bodegă. Membrii familiei se vor vedea la masă, în cazul că nu mănâncă pe rând (în ordinea sosirii) şi dacă nu sunt reţinuţi aiurea. Dar casa care adăposteşte asemenea exemplare umane nu reprezintă un cămin şi cei ce convieţuiesc în ea nu reprezintă O familie, decât printr-o anacronică prejudecată legală. Toţi îşi trăiesc viaţa separat şi în afară. Camerele lor nu au alt rost decât acela al cabinelor în care actorii se îmbracă şi se grimează, pentru spectacol. Piesa se joacă aiurea.

Din fericire, acest fel de a convieţui nu e generalizat încă şi, spre onoarea ei, provincia continuă să-i reziste, pe alocuri destul de dârz. E tot atât de adevărat însă, că şi acolo viaţa de familie a suferit simţitoare prefaceri şi că acei ce se adună la prânz şi seara în jurul unei mese, nu prea au ce-şi spune.

Tata, stă şi astăzi cu pălăria în mână în faţa camaradelor fiului.

Fiul, salută cu degetul, la beretul basc, pe prietenele mamei lui.

Tatăl, înainte de-a stinge lampa, mai citeşte o pagină, două, din Voltaire, Renan sau France, când nu are la îndemână o carte nouă.

Fiul nu citeşte decât pagina sporturilor, din cotidiane.

Mama, când rămâne singură, mai încearcă la piano o arie de Bach, Mozart, Beetehoven, Dupare sau Debussi.

Fiica nu ştie decât fox-troturi.

Mama n-a fumat niciodată (dacă fumează), în faţa părinţilor ei. Fiica fumează pe stradă.

Bineînţeles, acestea toate pe treapta cea mai de sus şi în casele în care părinţii şi-au făcut studiile complete, primind o educaţie desăvârşită.

Scoborând scara. Dar de ce să mai scoborâm?

Subiectele discuţiilor la masă s-au schimbat şi tonul lor, idem. Apostrofa grosolană, a înlocuit gluma, zeflemeaua şi ironia, conversaţia a devenit Ceartă, când nu, între tineri, păruială şi pugilat. Curtenia, politeţea şi bunele maniere, au fost. Cartea? Parcă n-ar fi fost nicicând? Pentru oamenii aceştia, nici nu poate fi, căci, vorba cântecului, dacă ar fi, s-ar povesti.

Uitaţi-vă puţin la petrecerea de la acest tânăr menaj: toţi vorbesc deodată, fără să se asculte unul pe altul. Nimeni nu poate urmări o idee şi nimeni nu posedă una. Fragmente, frânturi, monoloage, interjecţii. O cucoană îşi întreabă vecina asupra ultimului flim cu Ivan Petrowich. Drept răspuns cealaltă o întreabă, la rându-i, ce rochie va pune la balul de la prefectură. Doi tineri se ceartă pe rezultatul echipelor respective de, fot-baal". Domnul de gazdă e nemulţumit de pilaf. Doamna de cravata domnului.

Ascultaţi un pic:

— Ştii că Mărie divorţează?

— O să-ţi spun una nostimă!

— Proust? E autorul preferat al Magdei, nu cred că e ceva de capul lui.

— Habar n-ai, domnule! Mai bune sunt cele de morun.

— Eu nu iau decât seara.

Toate acestea simultan, în timp ce aparatul de radio e lăsat deschis, pe când în faţa microfonului cântă George Enescu, sau glăsuieşte Tudor ArghezL Nimeni nu-i ascultă şi nimeni nu se gândeşte să închidă aparatul. Au nervi de cauciuc şi asta nu-i deranjează.

— Este acesta un cămin?

— O, nu!

— Formează oamenii aceştia o familie?

— Nici atât!

— Sunt ei, intelectualiceşte europeni, în sens ante-belic?

— Nu, nu!

— Trib deghizat?

— Asta, da!

Evocând acestea, cu violenta aversiune pe care mi-o provoacă multele şi desele exemple care mă năpădesc, tiranica lege a contrastului mă duce departe şi demult, într-o seară petrecută în casa bunicului, la Iaşi. Era după masă. Ne adunasem toţi (şi eram mulţi), în salonul de lângă cabinetul lui de lucru. Pe bătrâni îi aştepta masa de preferans, pe copii domino-ul, loto-ul şi alte jocuri. Deodată intră tata, vestind că Ardealul ne trimite un nou şi mare poet. Avea în mână primul volum de poezii semnat Octavian Goga. A citit una, a citit două, apoi trei, patru, cinci, tot volumul. Bătrânii au uitat de preferans şi nimeni nu s-a mai gândit că ora de culcare a copiilor trecuse demult.

Astfel treceau serile de iarnă, în mai toate casele de cărturari, în acele vremi. Astăzi însă, în câte oare vor mai fi trecând aşa!