Cortina

— Banalităţi paradoxale —

I Taina fericirii constă în a avea un ideal. Durata ei e condiţionată de neîmplinirea lui.

II Dascălii începuturilor noastre cărturăreşti, credincioşi cronologiei sacramentale, împărţeau istoria simetric, pe fiţuici rezumative. Epocile se deosebeau categoric şi nu mai mult ca straturi de legume: lăptuci, arpagic, spanac.

O linie cu creta pe tabelă despărţea vremea: în stânga ev mediu, în dreapta ev modern. Ghilotina nu desparte altfel cap de trup, nici cuţitul feliile de cantalup.

Lumea veche sfârşeşte cu prima statuie pagină dărâmată de noua credinţă. Exact în acelaşi moment apare o alta. Deces şi apariţie simultane. Pe ruinele templului, catedrala gotică, peste noapte, Schimb de năzuinţi ca de cărţi de vizită. Precis şi uşor de reţinut (bucuria elevilor).

III Profesorii noştri au râs. Au făcut comparaţii şi mai bune şi mai proaste (în felul celor din Cap. II), pentru că ei au aflat că, între momentele istorice, există un „infinit de stări intermediare", imperceptibil. Ei ne spuneau: „domnilor (sau chiar domnilor mei), când afirmăm că evul mediu începe la 1201, nu vrem să înţelegem că el începe la 1201. Aceasta este o simplă ficţiune, o convenţie impusă de metodă, pentru a facilita reţinerea. Evul mediu exista mai înainte de această dată. Ca să ziceni aşa, el se pregătea, şi, în momentul în care îi notăm apariţia – cifra e tiranică – poate că o altă epocă începuse. Epoca istorică e asemeni stelei, din versul lui Eminescu:

Era pe când nu s-a zărit Azi o vedem şi nu e – ş. a. m. d.

IV După aceştia timpul face un fel de repetiţie – pe ascuns – pentru a juca un „rol nou".

Rolul nou e de obicei o încăierare sângeroasă.

„Infinitul de stări intermediare" e literatură. Istoria îl constată (cel mult), ia act, cum se zice, în pagini introductive. Imixtiunea lui, în chiar cuprinsul ei, e în afară de subiect. Punctele cardinale ale istoriei sunt marcate de „rolul nou". Lui i se rezervă Paginile de cinste. „Infinitul de stări intermediare" nu interesează decât ca interval între două „roluri nouă".

V Mulţi tăgăduiesc valoarea educativă a unei astfel de învăţături. Pomelnicului războinic i s-ar substitui cu folos o istorie a gândirii. Ei socot o împărţire istorică după cugetători şi poeţi cel puţin mai frumoasă.

Învăţată aşa, istoria ar fi un cântec trecut din ţâţă-n fiu, din gură-n gură, din generaţie în generaţie, un cântec frumos.

Imn de slavă ar creşte de la primul om, stingându-se cu cel din urmă, imn de slavă s-ar înălţa spre stele, inin de slavă ar rătăci prin haos, târziu, ca un ecou al cântecului planetei moarte.

VI S-a remarcat că după o înfrângere se cântă mai bine. Totuşi, nimeni n-a urmărit înfrângeri. Dar, optimist, omul a conceput înfrângerea iminentă şi chiar necesară. Pentru comoditate a imaginat progresul, civilizaţia, ascensiuni cromatice şi teoretice. „Mai binele" şi „mai răul" nu s-au sfiit să alterneze capricios. După un „scop nou", urmărit şi atins, n-a urmat totdeauna „mai bine", împlinirea a dat loc cel puţin la nebunie şi cel mult la blazare.

VII Aceste reflexii, oarecum nepermise, le făceam răsfoind un volum de versuri patriotice.

Hârtia a scârţâit sub peniţa bardului ca o placă de gramofon.

Premierea volumului e semnificativă: gramofonul place.

VIII Cântecul victoriei? Imnul eroilor?

Eroii nu-l aud.

Victoria e teritorială, străină sufletului, e a pământului mai gras. Drumul la noile hotare duce printre cruci ce veghează „morţi pentru patrie".

IX Singurul cântec sincer de triumf e al cocoşului., când cheamă soarele.

Dar cocoşul e naiv. Naivitatea şi lipsa de memorie i-au hărăzit un ideal cu repetiţie.

X; '

Idealiştii de după război sunt cocoşi.

XI

„Infinitul de stări intermediare" comenteze-l profesorii. Noi am asistat la o schimbare bruscă. Pe Fiţuica noastră rezumativă însemnăm cu roşu: anul 1916, luna august, ziua 16-a, ora 12 p.m.

XII Mobilizarea ne-a găsit la operetă. Comandantul pieţei venit s-o anunţe, emoţionat de însemnătatea evenimentului, a îngăimat zăpăcit: „Starea de asediu e declarată, mobilizarea a sunat pentru această Scenă".

Nu greşea.

XIII Cortina se lăsa pe-o lume pentru ca, instantaneu, s-o despartă de alta.

XIV Actorii au pornit cu săbii de lemn la lupta cea adevărată. Au pornit voioşi, pentru că întâmplarea trebuia să sfârşească o tristă piesă prea lungă.

XV Nu s-au întors decât mutilaţi şi istoviţi, în schimbul mâinilor şi picioarelor li s-au dat prea frumoase decoraţii. Publicul i-a aplaudat.

Piesa se jucase bine.

XVI Lumea s-a obişnuit cu ei. Se pregătea o nouă piesă. Chiar pentru teatru sunt preferabili oamenii valizi.

Actorii au aflat însă din ziare că sunt eroi. Un comunicat oficial – ultimul – Ie aducea la cunoştinţă că şi-au atins Idealul.

XVII Idealul nu-l vedeau.

Vedeau în schimb în jurul lor oameni roind buimaci ca muştele ce-şi îndreaptă zborul spre azur şi se lovesc idiot de sticlă.

XIX Ficţiunea încetase.

XX Şi-au dat seama că omenirea caută alt Ideal. Ei şi-l atinseseră: nu mai aveau ce urmări.

Au încercat să ridice cortina operetei, dar nu mai funcţiona. S-au strecurat cum au putut în dosul ei, resemnându-se să privească viaţa prin gaura din pânză. Când după atâtea jertfe găseşti atât de puţin înainte, e cuminte să te întorci liniştit înapoi.

XXI Au încercat să joace din nou opereta, dar costumele erau decolorate, vocile lor sunau straniu. Zgomotul celorlalţi, de-afară, îi acoperea, covârşitor. Glasul lor îi irita.

Căutau ficţiunea.

XXII XXIII Am asistat, demult, la prima întrunire a conservatorilor-democraţi. Pe vremea ceia, în Iaşi, era mare lipsă de apă. Un orator spunea: „Domnilor, cu ce v-aţi ales de pe urma lungii guvernări liberale? Atât, că pe timpul ei, a vrut Dumnezeu să fie cramele pline de vin.

Ei bine, noi vă aducem apa".

Inevitabilul cetăţean turmentat remarcă: „Dar era mai bine înainte".

XXIV Trăim din amintiri, cum fumăm mucuri de ţigări când isprăvim tutunul.