Un parvenit al tiparului: F. Aderca

Cu prilejul piesei „Sburătorul" Act. I ¹ Viaţa Românească.

Domnul poet F. Aderca a scris o piesă. E loc să ne întrebăm: de ce? Primul act e tipărit în numărul de mai al Vieţii Româneşti. Plutonul respinşilor s-ar părea că are dreptul să scoată capul din marele coş al redacţiei şi trăgând de pantaloni pe domnul Ibrăileanu, să-l interpeleze în cor: Atunci de ce nu ne publici şi pe noi? Interpelarea nu ne-ar părea justificată. Mărturisim. Spre cinstea lui Aderca. Adică nu tocmai, în fine cum vreţi. Ş~apoi, e mai bine să nu vorbim de stafii. Renunţăm. Inimicii Vieţii Româneşti vor arăta titlul piesei pe copertă, cu degetul, fără argumente: vedeţi? Şi vor râde. Asta n-o putem tolera. Pentru noi, noţiunile Viaţa Românească şi G. Ibrăileanu sunt inseparabil cumulate. Oricât ar spune domnul Ibrăileanu că piesa i-a plăcut, ne permitem să credem că nu. E desigur o delicateţă de părinte bine crescut, care nu vrea să-şi mustre copilul în faţa musafirilor. Am putea chiar jura că dacă ar exista vreun mijloc prin care cineva să devie invizibil şi dacă în această stare l-ar urmări ca umbra e cu neputinţă să-l surprindă pe domnul Ibrăileanu desfătându-se cu lecturi din Aderca. Pe cât ştim, în liniştea cabinetului său de lucru d-sa are preferinţe, cum ar zice d-l Dragomirescu, anti-naţionale. Pe ascuns, d-sa citeşte pe Tolstoi, Turgheniev, Anatole France şi-n dauna literaturii noastre se delectează. Nu ne îndoim de asemeni că d-sa se îndoieşte de calitatea multor producţii pe care le publică. Chiar de ale domnului Aderca. Mai ales de ale domnului Aderca. Îndoiala e un privilegiu al minţilor alese şi-i pleonasm să afirmi că domnul Ibrăileanu e una. Dar pentru un director de revistă numai relativul e absolut. (Situaţie penibilă şi anterioară lui Einstein). Între prost şi foarte prost alegi prostul. N-ai încotro. O revistă bună reprezintă maximum-ul de bun ce i se înfăţişează la un moment dat. Alegerea nu poate depăşi limita. Să se fi golit masa încărcată a Vieţii Româneşti? Nu cred. Să se fi umplut coşul până la înălţimea mesei? Posibil. Să fi avut hazardul un capriciu stabilind o ierarhie în straturile marelui coş? De ce nu? Să se fi nimerit manuscrisul d-lui Aderca la suprafaţă, în proximitatea mesei, mai la îndemână Mister. Ştim de pe altă parte că piesa d-lui Aderca a fost primită cu elogii de comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti. Pentru acei ce cunosc compoziţia şi activitatea acestui comitet înseamnă că piesa e proastă*. Domnul ^ leanu însă nu o putea respinge pentru aceasta. Dar nu o putea nici publica pentru a dovedi că nu. Uti-^ lizează criteriile consacrate. Paradoxul e prea ieftin pentru un spirit ca al domniei sale. De altfel i s-a întâmplat comitetului de lectură din Bucureşti-să primească şi piese bune (fără elogii însă, cu stăruinţi sau din eroare).

Dacă domnul poet Aderca s-ar fi mărginit cu elogiile menţionatului comitet şi dacă şi-ar fi publicat al său Sburător în acela al d-lui Lovinescu* sau Tiribombă, (tot una), îl asigurăm că nu ne-am fi ocupat nici de d-sa, nici de piesă. Acolo ar fi fosila locul ei.

În Viaţa Românească însă, uimeşte tot atât cât ar uimi pe-un păsărar, apariţia în plasă a unui mistreţ, în copaci, printre păsări. Nici domnul Aderca nici scrisul d-sale nu pot fi ai Vieţii Româneşti. Nici nu trebuie. Apariţia acestui pseudonim în aceasta revistă nu ne poate fi indiferentă.

Copil, în Viaţa Românească, am învăţat a preţui scrisul fruntaşilor literaturii noastre.

Adolescent, cu Viaţa Românească petreceam cele mai frumoase ceasuri ale vacanţelor.

Astăzi, în Viaţa Românească am urmărit desăvârşindu-se cele mai de seamă talente ale acestei vremi: Topârceanu, Demostene Botez, Philippide, Lucia Mantu. Şi pentru a spune tot, Viaţa Românească ne-a călăuzit cu indulgenţă şi simpatie pri-

* Pe vremea când s-a scris acestea, d-l profesor M. Dragoniirescu era factotum în comitet.

* Sburătorul, revistă săptămânală, soasă din ambiţie şi moartă de inaniţie.

Mii paşi nesiguri pe poleiul primejdios al publicis-' tâcâi.

Îi păstrăm respect şi recunoştinţă.

De aceea vom căuta să dăm o explicaţie f aptului Aderca.

Numele d-lui Aderca pe coperta Vieţii Româneşti ne aminteşte o altă întâmplare.

Într-un târg liniştit din nordul Moldovei trăia un tânăr vlăstar al unei vechi familii boiereşti, băiat inteligent şi instruit dar stăpânit de patima cărţilor, îşi pierduse toată averea într-un club din Bucureşti şi se retrăsese iar în casa părintească, unde trăia modest şi retras. Veni războiul. Trecu. S-au răsturnat valori şi situaţii, s-au îmbogăţit unii, au sărăcit alţii, în fine prefacere: altă lume. Moştenind o rudă foarte bogată, tânărul plecă la Bucureşti. Nu mai intrase în club de câţiva ani. Mulţi din prietenii de altă dată lipseau, în locul lor, figuri necunoscute. Se simţea străin. Se apropia de masa de baccara. Aruncând un bilet de-o mie pe primul tablou anunţă: 500 de lei în bilet. Pierdu. Crupierul întârzia cu restul, îi atrase atenţia: „N-aveţi de cât 500 de lei în bilet". Crupierul îi servi restul. Dar bancherul, un nou venit, i se adresă c-un aer vădit nemulţumit: „Altădată vă rog, anunţaţi mai tare". Bătrfnii membri au înlemnit. Tânărul care lăsase o avere pe masa aceasta ştiind să pară că asta îl distrează foarte mult, era o fire susceptibilă şi violentă. Se făcu tăcere. Bancherul îşi dădu seamă prea târziu de nesocotinţa lui. Păli. Dar, spre uimirea tuturor, tânărul nu se supără de loc. Se mulţumi să remarce cu oarecare tristeţe în glas: „Domnule, a trebuit să vie războiul ca să Ajungi dumneata să joci la o masă cu mine". Apoi plecă şi jocul reîncepu ca şi cum nimica nu s-ar fi întâmplat.

„A trebuit să vie războiul ca d-ta să joci la masă cu mine".

Dacă tânărul acesta, în ultimii şase ani ar fi trăit în alt continent sau ar fi dormit, lucrurile s-ar fi petrecut altfel, întors, sau trezit deodată, dacă ar fi zărit bancherul prin sala de joc, i-ar fi cerut poate o dulceaţă şi-n gândul lui l-ar fi plâns sincer că din băcan cinstit a ajuns chelner. Dar dacă l-ar fi găsit aşa cum l-a găsit la masa de baccara şi dacă cineva i-ar fi spus că e membru în club ca şi el, l-ar fi lovit desigur apoplexia. Da, a trebuit să vie războiul ca d-l Aderca să „schimbe idei" cu d-l Ibrăileanu. A trebuit să vie războiul ca d-l Aderca să scrie la Viaţa Românească. A trebuit să vie războiul ca acolo unde eram deprinşi să vedem Caragiale, Hogaş, Anghel şi losif, Coşbuc, Sadoveanu, Arghezi, Goga, Brătescu-Voineşti, Galaction să se aşeze d-l Aderca. A trebuit să vie războiul ca pagini ca acele ce cuprind piesa d-sale Sburătorul să-şi găsească loc în revistă.

Se pare că şi arsenicul luat progresiv nu mai ucide nici chiar în cantităţi foarte mari.

Cu d-l F. Aderca ne-am deprins cu-ncetul, e drept. Nimeni n-a fost lovit de apoplexie. La Teatrul Naţional repetăm, nu ne surprinde. Scena aceasta reclamă chiar imperios Aderci, ca elemente de tranziţie, spre mai bine. În Viaţa Românească, Sburătorul e totuşi o supra-dozare.

A trebuit să vie războiul.

Din piesa d-lui Aderca n-am citit decât un act – şi ni-i destul, într-un act prim se pregăteşte de obicei o acţiune. Nu vom vorbi de ea, pentru că nu există. Căutând-o însă ne-am amintit de o călătorie la Huşi. Pentru a intra în acest târg pitoresc trenul miniatură care face trajectul trebuie să se strecoare prin o serie de coline aşa că Huşul apare când la dreapta, când la stânga. Faptul acesta înveselise nespus câţiva călători cheflii. Tumându-şi vin îi auzeai în cor: Iaca Huşul! Pentru ca după puţin, unul care se cam întrecuse să remarce melancolic: Nuuui. Iar când Huşul apărea de cealaltă parte a vagonului toţi se înveseleau din nou semnalându-l sgomotos: Uite Huşul dom' le (şi râdeau). Şi tot aşa cu Iaca Huşul, nu e Huşul, uite Huşul, am ajuns la Huşi. Dar Huşul există. Mai la dreapta, mai la stânga, la urma urmei tot îl găseşti. Nu putem spune acelaşi lucru despre piesa (adică actul) d-lui Aderca. Piesa e lipsită cu desăvârşire de conflict. Nu-i nimic. Mai ales la lectură, ce are a face! În formă dialogată s-au spus şi se pot spune lucruri atât de interesante. Nici Cometa lui Anghel şi losif nu prea are conflict. Dar are versuri. Multe din piesele lui Sacha Guitry nu au conflict. Dar au spirit. Ultimile piese ale lui Fr. de Curei nu au conflict. Dar au gânduri. Ce are piesa d-lui Aderca? Are mai întâi un sub-titlu. Comedie contrară. Contrară cui? Genului dramatic? Talentului? Modestiei? De acord. Pe urmă trei persoane: El – Ea – Soţul – Servitoarea (servitoarea e bine găsit). Singurul pasaj bun din piesă aparţine lui Eminescu, dar d-l Aderca îl aşează în dosul cortinei, în adevăr, d-sa pretinde ca înainte De ridicarea ei să se audă o voce de fată care „să rostească limpede": „Sburător cu negre plete Vin la noapte de mă fură."

Pe urmă începe dezastrul. Pretext: Ea se desparte de musafiri şi-şi aşteaptă soţul. Apare el (adică în metafora d-lui Aderca Sburătorul), mascat şi în frac şi o ameninţă întâi cu revolverul, pe urmă cu conversaţia. De-aci încolo el o plictiseşte pe ea şi amândoi cititorul. Plictiseala se menţine şi pe alocuri creşte chiar. Genul nu e nou. Se numeşte genul plicticos.

Pentru că piesa, nefiind piesă, să rămâie totuşi o bună literatură, conversaţia între cei doi ar fi trebuit să intereseze prin ceva. Ar fi fost bine chiar ca ea să fie strălucită. Pe-un mozaic spiritual pe care paşii de căprioară ar cădea prea greu, F. Aderca tropăieşte însă ca o ordonanţă care aduce ofiţerului sufertaşul cu tocană şi cighir. E pretenţios şi vulgar, atât. Foarte vulgar, greţos chiar, scârbos. În situaţia în care şi-a pus el personajele dramei, câte nu se puteau spune! Octave Mirbeau, de pildă ar fi fost vehement, tăios, crud. Anatole France ironic, bonom, seducător. Jules Renard ar fi pus observaţie, fineţă, duioşie, Oscar Wilde ar fi fost elegant, paradoxal, sclipitor. Courteline ar fi fost hilaritant până la lacrimi. F. Aderca însă rămâne tot F. Aderca. Şi nu se mulţumeşte să rămână F. Aderca. Ni se prezintă în felurite feluri.

Iată:

Spiritual. Citez: EA (crezând că el vine să fure).

Te înţeleg domnul meu, te înţeleg foarte bine. Cred Că am ghicit. Numai că n-ar fi stricat să-mi spui totul de la început. Ştiu, cu toţii suntem supuşi viciilor. Unul bea, altul e jucător de cărţi. O, nu vreau să spun că dumneata eşti cartofor (aluzie fină), dar aşa, prin familii, cu ce vrei să-şi omoare timpul oamenii bine crescuţi? Jucând popiei? La pocker se pierd mulţi bani. Ai pierdut şi dumneata, ai avut ghinion. N-ai noroc la cărţi. EL, Nu. Am noroc la femei – (Ha! Ha!) EA., ', Sunt sigură că cunoşti pe bărbatul meu, ştii, (acest ştii ne-a sedus) preşedintele secţiei a II-a de la Casaţie. Ţi-o fi refuzat vreodată cu bani şi acuma, spiritual cum eşti ai vrut să-i joci o farsă —· (Ha! Ha!). Minunată farsă. El însă nu e acasă. EL Se vede.

Ironic. Femeia aceasta, cu toată teroarea şi dezgustul pe care trebuie să i le inspire un om care a venit s-o prade şi care îi afirmă că are succes la femei (femeile sunt totdeauna rău impresionate de acest gen de fatuitate), nu mai departe decât în replicile imediat următoare îşi râde (aici spiritul continuă dar se adaugă ironia), de bărbatul ei, faţă de acest om. EA Ce vrei să facă acasă? (bărbatul ei). E şi el om Cult. Nu joacă popice. (Ha! Ha!)*. Preferă chemin de fer (ha! Ha! Ha!). De altfel trebuie să pice (vai!) şi el. EL Pică ceva mai târziu. Deocamdată picai eu (Ha! Ha! Ha!). EA Ar fi venit el de mult acasă, dar e în câştig probabil şi nu vrea să se ridice de la masă. E om de onoare. Nu vrea să părăsească jocul până nu-i curăţă (aici ironia culminează) pe toţi.

Distins (pur şi simplu). EL Scumpă doamnă ai imaginaţie. Ceea ce înseamnă că deşi eşti măritată. (Adică tot te gândeşti la amant, citeşte Sburător).

După subtitlul „deşi eşti măritată", F. Aderca pune puncte, puncte. Cititorul trebuie să ia aminte ca în replica aceasta aşa numitele printre rânduri încep de la puncte şi se cuprind în ele.

Distins (şi în acelaşi timp pervers). EL (ceremonios – asta-i culmea).

O cât e de frumos! Cât e de necesar pentru o inimă feciorelnică de soţie virtuoasă. E alcoolul omului care nu bea; havana bolnavului de piept; viciul copilului care doarme cu mă-sa; da, sburătorul femeii măritate.

Sau: EA De unde ştii că madam lonescu e nedespărţită de madam Popescu!

* Parantezele îmi aparţin. Ele traduc perfect starea mea sufletească în faţa textului.