Capitolul întâi

— Am vorbit cu Ţuchi pentru tine, spune Coechipierul.

Se-ntoarce pe stânga, cu partea de obraz desfigurată spre Pilotul tolănit regal pe bancheta din fund. Pilotul savurează deconectat de orice preocupare, alunecarea perfectă a lui „R.16”, pe panglica de asfalt a şoselii. Ploaia bate în portiere. Trece pieziş prin lumina farurilor… Un iepure ud şi rebegit. Aleargă nebuneşte în lamele strălucitoare. Navigatorul trece pe faza mică. Iepurele o zbugheşte în întuneric. Pilotul constată modalitatea artistică a Navigatorului de a se integra vitezei şi maşinii. Constată că e cuprins de-o lene totală. Că e foarte obosit. Şi că se acomodează greu la condiţia terestră.

— Am vorbit cu Ţuchi pentru tine, repetă Coechipierul.

— Asta-i bună! Nu-mi legalizez încă testamentul.

— Nu pentru testament… Pentru divorţ…

Tăcere. Pneurile pe asfaltul ud. Stâlpii de telegraf ţâşnind din noapte. Dispărând fantomatic în noapte.

— Aţi aranjat să vă căsătoriţi?

— Nu te prinde rolul titular din „Idiotul”… Ţi-am povestit chestia cu Wilhelm? Tu o ştii?

Navigatorul ridică din umeri. Frânează uşor. Se văd coborând felinarele roşii ale barierei de la calea ferată. Navigatorul opreşte ştergătoarele de parbriz.

— Era într-un mai. În Bucureşti. Lumină, soare, femei exuberante, îţi venea să bei aerul, mergeam în sus pe bulevard, ajunsesem pe la Dalles, ţigănci cu flori, văd în faţă o femeie superbă, tot soarele era-n ea mă, toată primăvara, provocatoare şi incendiară, într-un costum albastru, albastru, îmi aranjez cascheta, pusesem coafa albă pentru întâia oară, eram în uniforma veche, îmi iau alura, o ştiţi voi şi zic că n-am văzut de mult o femeie mai femeie ca Ea… Frapant de frumoasă şi de femeie. Se-apropie. Plutea… Eram dezarmat. Tot arsenalul ieftin se spulberase. Sărise-n aer. Nu era pentru soţie. Era amanta… Trecea amanta, iubita, singura, unica… începusem s-o iau în derivă. O văd că se-nsufleţeşte brusc. Se transfigurează. Se iluminează. Ca-ntr-un extaz… Se repede printre tramvaie. Printre maşini. Trece bulevardul ca o nebună, ori dacă vreţi ca o iluminată. Îmi zic: numai un bărbat putea face asta. Şi m-a durut atroce. Parcă-mi smulsese un drept. O realitate.

Mă opresc pe bordură. Deschide braţele. Cine era fericitul?! Cine era fericitul în lumina aia de Renoir? Wilhelm Taciturnul…

Ieşise dintre paraşutiştii care păzeau Comandamentul… N-au ţinut cont de lume. De galonaţii care se foiau acolo. S-au îmbrăţişat. S-au sărutat. Au plecat la braţ. Mai târziu am aflat că era încă soţia căpitanului State… Trebuie să fie rapidul de Bucureşti… Ăştia lasă bariera cu un ceas înainte… La Mamaia la trageri. După o zi de plaje, de valuri, toridă. Ştiţi… Seară. Adâncă, de-mi venea să plâng. Stăteam pe gardul ăla de pământ bătut şi-aşteptam să răsară luna. Mă gândeam prin câte-am trecut noi patru, că nu mai suntem tineri şi c-ar fi timpul să mai facem şi altceva, care să adâncească realitatea zborului. Vine lângă mâne. Se aşază pe gard. Miros de nisip încins, de tizic, de alge. Ascultăm marea. Îşi descleştează fălcile, el, pe care în cinci ani nu l-am auzit decât receptând şi emiţând ordine…

Îmi povesteşte tot. Toată nenorocirea căsniciei cu femeia aia închisă, mahmură, căsnicie contractată de babaci – îmi deschide dintr-o dată ochii la nişte raporturi pe care le credeam din domeniul romanelor „Via mala”, ori altceva de genul ăsta…

Luna. Răsare luna. Pervers de leneş. De fastuos. De voluptos.

Nu i-am spus nimic de dimineaţa aia de mai… Mi-a spus el. Tot… O dragoste inumană… Am stat până târziu… Marea, luna, satul vârât sub salcâmi, cerul, simţeam că mă dizolv, ca mă purific, vorbea exaltat, cu o nevoie dureroasă să se confeseze. Mi-a vorbit de părinţi, de copilărie, de-o dragoste din adolescenţă, dragoste de licean la Roman, pe sub livezi, pe măsură ce vorbea, se adâncea în el cu o lăcomie nestăvilită, mi-am zis: – noaptea asta halucinantă e de vină, m-am uitat la el, m-am uitat în ochii lui şi-am văzut-o acolo… O simţise şi el.

Inconştientul receptase chemarea… A doua zi… Tu o ştii mai bine. Tu ai ajuns primul…

Se vede farul puternic al locomotivei „Diesel”. Pilotul se strânge-n mantaua de ploaie. Da. El o ştie mai bine! A doua zi tragere la ţinta terestră… Ţinta aşezată la o sută de metri de ţărmul mării, în golful Midia. Ieri, când se-ntorsese de la o încercare de avion-motor dibăcise unde fac nudism toate soţiile şi fiicele ofiţerilor de la poligon şi flotilă. Picase pe mare, la rasmot, sărise gardul de stuf, apoi întorsese avionul pe spate, urcase pe spate, executase o frumuseţe de jumătate de tonou şi-şi văzuse de treabă. Seara, la cazinou, rumoare. Dansase cu soţia comandorului, tânără, blondă, vaporoasă care-i spusese:

— Dacă te mai prind, am să-ţi rup urechile, locotenente.

Şi-l trăsese tandru de urechi, gest care l-a burzuluit pe comandor.

Erau amândoi lângă avion. Wilhelm trebuia să zboare primul. Ia spus:

— Du-te tu… Nu prea mă simt bine… Pe urmă, precis te cheamă ştabul să-ţi ardă două zile de arest pentru indisciplină…

Măcar să ţi le ardă cu plinul făcut.

L-a legat în chingi. I-a verificat cabina. La a treia trecere a retezat piciorul ţintei cu rafala. S-a comunicat rezultatul:

75%… A fost rândul lui să-i lege chingile…

— Măi, dacă nu te simţi bine, dă-l dracului de zbor, i-a spus.

— Fac 90%… Altfel nu sunt eu…

Decolare. Înălţime. Angajare pe ţintă din viraj. Picaj… Ce nebunie… Picaj… Redresare… Târziuuu, a urlat, când cele aproape patru tone de metal s-au înfundat în aerul rarefiat al zilei toride, izbindu-se surd de nisip; lovitură, salt, altă lovitură, o aripă târâtă pe plaje, salt, apa ţâşnind în jerbe, spumă, avionul rămas crucificat în valurile albastre, la douăzeci de paşi de ţărm, deasupra cerul pur şi pescăruşii… Sirena. Sanitara. S-a agăţat de scară. A ajuns cel dintâi la avion prin apa până-n brâu. El smuls din chingi. Proiectat pe o aripă. Cu picioarele în mare. Gemea. Avea spumă de sânge la gură. A vrut să-l ridice în braţe. Oroare. I s-a scurs printre mâini ca un Arlechino… O masă de carne fără un os întreg. Încă gemând.

Rapidul trece prin ploaie – masă de metal şi ferestre luminate sugerând confortul – bubuit de roţi, geamătul aerului despicat, linişte, ploaia răpăind în parbriz…

Pilotul are senzaţia acută a ireversibilului.

Senzaţia acută a ireversibilului. Cu douăzeci de metri să fi redresat mai sus. O fracţiune de secundă de neatenţie. Ori poate chemarea implacabilă a Doamnei în negru, a cărei imagine o văzuse Şurub în ochii Taciturnului, în seara când i se confesase… Spaimă. Început de panică. Pilotul ştie că tumultul interior care-i bântuie celulele până la nivelul protoplasmei, se numeşte panică. Că inconştientul care-a recepţionat integral momentul când s-a salvat catastrofei; clipa aceea unică, microsecunda care i-a redat viaţa, inconştientul a corelat toate adiacenţele, că emoţia refulată la nivelul conştiinţei a explodat în interior, a pus în alarmă conştiinţa vegetativă şi că celălalt eu, ancestralul, se răzbună, că-l va tortura cu coşmaruri îngrozitor de limpezi, în care se va vedea ciocnindu-l pe Şurub, arzând, căzând din paraşută, în care el nu va putea acţiona, va asista paralizat la propria lui nimicire, poate de aceea vorbeşte Şurub atât de dens, să scape de panica care-i dă târcoale; şi clipa aceea se-nscrise pe orbita ireversibilului, dar inconştientul lui nu cunoaşte valoarea noţiunii ireversibil – acţionează asupra conştiinţei celulelor, asupra acelor sisteme obscure, abisale, care-au scăpat investigaţiei omului, transpiră abundent şi spaima, spaima ilogică, animalică până la răcnet se instalează în toată fiinţa lui, e zadarnic să cheme în ajutor conştientul, nu este nimic de făcut, există o lege a compensaţiei, acolo sus, a învins logicul, aici învinge ilogicul… Maşina lunecă perfect stabilă pe amortizoare, înăuntru e cald, încearcă să se destindă şi să reia ideea ireversibilului în raporturile lui cu Valentina…

Şurub e de-o luciditate extremă. Poate asta-l face unul dintre cei mai temuţi piloţi de vânătoare reactivă, pentru că îşi stăpâneşte afectul, raţiunea lui are ceva de bisturiu, ori de raze Röntgen – ce idee să vorbească cu Ţuchi despre divorţ – numai raţionalitatea lui excesivă putea să-l autorizeze la asemenea acţiune – nu mai poate evada, panica s-a stabilizat, criza a trecut, ştie acum perfect că nu se mai poate agăţa de nici o iluzie, de nici o amintire, toate sunt lucruri moarte, defuncte din clipa când se consumau, abia mai palpită undeva proiecţii trunchiate, devitalizate, ce straniu că oamenii clamează pentru prezentul viu în numele amintirilor defuncte – îl ascultă pe Coechipier într-o dedublare ciudată, un pilot obosit sfâşiat de panica târzie a iraţionalului, abandonat pe ban-chetă, înregistrând mecanic sunete – propoziţii – fraze şi celălalt, defunctul, refăcând un film impersonal, aproape o abstracţie, o ecuaţie nesfârşită de imagini…

Felcerul cu mânecile suflecate îl coase pe Taciturn în sac.

Îl impregnează cu formol. Îi surâde cu dinţi de viplă: – gata don' locotenent… Îi împart hainele. Lenjeria. Lucrurile intime. Câinele ţopăie între paturi. Cere mereu gulerele, gulerele albe, imaculate ale Taciturnului. Lui îi revin papucii de rafie pentru baie. Îi are şi acum…

Vede papucii lui de rafie sub chiuvetă. Ea în baie, cu umerii brumaţi de picuri, iese goală de sub duş, îşi caută pantofii de plastic, se-mpiedică în cei de rafie şi-i ocărăşte: – ce obicei rural să foloseşti papucii ăştia ignobili de rafie…

Din afară, un glas persistent, uşor monocord… Şurub:

— Am revăzut-o atunci la biserică, când s-a frânt lumânarea peste el şi-a luat foc, când s-a repezit să-l acopere cu vălul de amantă îndoliată; ştiam măi, de când v-aţi întâlnit mâinile deasupra lu-i (Navigatorul virează lansat. Întră în şoseaua naţională. Trece o autosanitară cu sirena sfâşâind dimineaţa brumoasă. La orizont, oraşul proiectat pe tot cerul, luminiscent… Pilotul îşi ridică gulerul mantăii) c-are să alerge la tine. Mi-a venit să-i trag palme… Era chemarea celuilalt, întins acolo în coşciug, ştii bine că era a lui, că nu pe tine te-a căutat, că n-a-nţeles niciodată ce s-a-ntâmplat şi de ce i s-a-ntâmplat tocmai ei, că nu putea să se resemneze tocmai atunci când celălalt, auzi tu, el, cel mort îi revelase adevărul despre tinereţea propriului ei corp, propriul ei suflet… (Pe parbriz broboane de apa. Pe portiere broboane grele de apă. Autosanitara aleargă. Farul cu eclat roşu, alb, roşu. Broboane de apă grele pe fereastra garsonierei. Dincolo, Herăstrăul biciuit de ploaie. Cerul jos. Ploaie de noiembrie. Mucedă. Densă. Îşi curăţa pistoletul. Asculta „Patetica”. Când nu zbura, asculta „Patetica” şi citea Dickens. În epocile bulversate, Dickens linişteşte. Şi în-duioşează. Lumile prospere au loc pentru duioşie. Soneria. Scurt. Aproape neauzit… Uitase de război, citind Dickens. Deschide uşa. Ea. Fulgarinul şiroind. Capişonul şiroind. Un geamantan de piele. Secătuită. Nefardată.

— Am venit, a şoptit cu atâta disperare, încât s-a speriat de ecourile pe care disperarea Ei le-a trezit în el.) De-atunci încercam să te ferim de mort şi tu n-ai lnţeles niciodată, eşti un găgăuţă, te-ai robit Ei, l-a-nceput rupului, te-am înţeles, ce viaţă ne-a adus nouă războiul, o femeie între o aterizare şi-o decolare, altă femeie la capătul unei aterizări, o escală de trei zile aiurea şi o a treia femeie, femei făcute pentru asemenea întâlniri triste, te-ai robit şi te-am iertat, nu ţi-am iertat că i-ai pângărit iubita, ştii bine asta, n-ai nici o scuză, am crezut într-un timp că Ea înţelege, auzi tu înţelege, speranţă vană, nu era decât spaima, laşitatea care-o adusese, mai târziu ai îngenuncheat-o, eşti bărbat, apoi s-a revoltat, i-ai stăpânit doar trupul, nu vezi pustiul dintre voi împreună sunteţi penibili, o superbă pereche bună pentru eugenie şi-atât, în rest o superbă şi penibilă pereche, n-aveţi ce vă spune, pentru că niciodată nu v-aţi spus nimic, alergam noi să ţi-o aducem de-aiurea, ori de la şcoala aia populară de artă…

— N-ai văzut nimic deosebit acolo? întreabă Navigatorul.

— Unde să văd?

— La şcoala populară de artă.

— Ce să văd, măi, tinichea? De asta e vorba acum?

— Ei! Să vezi şi tu nişte moruni, ori ceva pictat în mov…

— Vezi să nu te pictez eu mov la nas… îmi vărs sufletul pentru…

— Răposatul, mârâie Navigatorul şi trece pe faza mică.

Din sens opus se-apropie un autofrigider care ocupă aproape toată şoseaua.

— Te aştept la 16 şi 15 la locul ştiut”, scris pe-un bilet de tramvai.

— Pardon… De autobuz.

— Plajă, excursii cu maşina etc. etc. Tot ca s-o fereşti de amintirea…

— Nu fi măgar… O singură dată la plajă, încornoratul în devenire, când a acceptat să iasă Dana cu mine…

— Dana? Cine este Dana?

— Nu v-a spus Valentina?

— O vorbă n-a suflat.

— Complementul… Trecem s-o luăm. Am ieşit toţi trei)

Dana nu voia să iasă numai cu mine şi Dănuţ…

— Dănuţ?! Eşti plin de mistere don' Şurub.

— Nu mai puţin decât tine Falcozaurus… Falcone ştie unde-a murit Iulia Herth! De peste 20 de ani ştie.

Ştii ceva de femeia asta şi taci de 20 de ani?

Coechipierul:

— Nu tace amice. Scrie.

— Nu-nţeleg nimic.

— Ai să-nţelegi imediat… Isprăveşte pledoaria.

— Nici o pledoarie… Ai început să joci în martir. Nu te prinde… Rolul celălalt, de cornut, mai puţin decât oricare altul. Valentina face gargară… „Hallo” emotiv…

— Ascultă Valentina, explică-mi la esenţă pe acest domn Robbe-Grillet… Practic ce-ai citit, am întrebat-o atunci.

— Dans le labyrinthe”!

— Uluitor. După o singură carte dai sentinţe ca un magistru, Valentina. Ce dracu mesteci tu tot felul de superficialităţi! Nu-ţi dai seama că băiatul merită altceva?

— Acelaşi cântec! M-am plictisit!

— De ce te-ai plictisit?

— De raţionalitatea voastră excesivă. De pozele voastre de eroi… (Fii atent: poze de eroi. Ventriloga ideile Pictorului, ale asexuatului ăluia.) De banalitatea existenţei la care sunt supusă… Pe urmă e prea cald. Şi voi opaci la dimensiunile suprasensibile. Du-te la Dana, ea e o femeie raţională… Lasă-mă să dorm pe nisip. Ador să dorm pe nisip… (N-a-ncercat niciodată să seducă pe nimeni din jur, dar are permanent aerul că vrea să seducă pe toate lumea, orice prezenţă masculină o înviorează, s-a abandonat, mai precis şi-a abandonat trupul ăla de felină feroce şi râzgâiată pe plajă, Dana era cu Dănuţ să facă pipi; s-a uitat la mine printre gene, ochii ei verzi, insinuanţi).

— Ascultă, Valentina. N-am nici un drept să mă amestec în viaţa ta.

— Remarcabil…

— Dar vezi tu, cu Falcone e altceva… Prietenia ta cu Pictorul este pe cât de stupidă, pe cât de jignitoare. (Tu virai în urcare cu nenorocitul ăla de P. O2 şi cred că n-a auzit foarte clar ce-i spuneam).

— Era mai puţin jignitor dacă te-alegeam pe tine?!

Asta a fost tot… Pe urmă am văzut-o pe malul apei cu Pictorul. Şevaletul. Culorile. Tu erai după avioane la Praga… M-au reţinut. Vorbeau cast despre lumea suprasensibilă. Pictorul transpira gras… O corecta, apucându-i mâna la încheietură… „Ai tuşeuri generoase, fluide” i-a spus şi mi-a venit să ies din pantofi.

— În concluzie, ce facem cu Falcozaurus, întreabă Navigatorul.

— Îl divorţăm.

— Perfect. Ce zice, Ţuchi?

— Greu.

— Trebuie.

Navigatorul îşi drege glasul. Cântă uşor fals, cu glas plăcut de tenor: „Priviţi-i sclipesc de mândrie Cadeţii aviatori ne-nfricaţi Priviţi-i sclipesc de mândrie;

În lături geloşi însuraţi!

Femeie, sublimă beţie, Ia uite clipesc de mândrie Iar soţu-i o biată mumie…”

Cântecul lor din „S. O. Av.” care parafrazau cântecul „Cadeţilor gasconi” a lui Ronsard. Coechipierul îşi adaugă baritonul catifelat… E imposibil să gândeşti lucruri esenţiale în felul ăsta… De ce nu şi-ar mărturisi-o?! E dintr-odată foarte uşor. Cu o neîngăduit de sărbătorească stare sufletească… Ea n-are nici o vină că el există esenţial în altă lume. Când se-mbrăca i-a dat două telefoane:

— În sfârşit! Bine că te mai găseşte omul acasă. Îmbracă-te repede şi vino… Dacă mai întârzii, îmi strici toată seara…

Te rog…

Absurditatea poate atinge câteodată sublimul. Aici e paradoxul ei. Şi farmecul ei.

— E vorba acum de moartea lui Cernea… De morţile voastre, spune Navigatorul şi micşorează viteza pentru că la postul de control se aglomerează câteva camioane încărcate cu mărfuri.

Navigatorul filează uşor, până-n apropierea staţiei de benzină. Reclama cu neon, un „Peco” aerodinamic se desenează viguros pe fundalul lichid. Opreşte maşina la intrarea betonată a ştrandului.

— Ei? Ce hotărâm? întreabă.

Pilotul îşi spune, că altădată, cu foarte mulţi ani în urmă şi-ar fi apropiat capetele mimând deliberarea interioară profundă şi Şurub ar fi spus cu glas cavernos:

— Albatrosul se gândeşte. Apoi, unul din ei ar fi dat semnalul:

— O Schivivi! O schavava! Albatrosul s-a gândit… Zâmbeşte… Se apleacă involuntar peste speteaza scaunului din faţă.

Fălcosul vorbeşte cu Valentina. Omeneşte. Vede ce vrea. Ce gândeşte. Cum înţelege prezentul şi viitorul imediat, ori pe cel de perspectivă. Hotărăşte. Subiectului ăsta i-am pus punct. Şi-acum explică ce e cu Cernea şi cu decesul nostru, bebeluş?!

— Întâi. Trebuie să citesc toate notiţele lui Falcozaurus.

În orice caz, el atestă că Iulia a fost ucisă la Budapesta… Era tocmai ceea ce-ai crezut tu, Şurub. O spioană. O diversionistă…

A murit doar Iulia, sau numai Iulia ştim c-a murit din toată organizaţia „Şarpelui”? A murit Iulia, trăieşte Eduardo.

— Eduardo?! Zburătorul?!

— L-a descoperit dumnealui…

— Ştiu şi cei care trebuie să ştie, mârâie Pilotul.

— Vorrrba Teutoane, spun sincron cei doi.

Navigatorul:

— Astă-noapte nu bruscăm nimic. Priceput?! Revenim la formula „Albatros” până lămurim povestea.

— Nu putem singuri.

— Vorrrba Teutoane!

— Doi: trebuie să găsim tablourile. Înţelegi deşteptoidule? Totul va porni de la tablouri… La program ies la raportul generalului. Treaba asta o lăsaţi pe mine. E o chestiune mai veche. A mea. O ştiţi voi… Trei: deocamdată ordonă să se ocolească zona de munte, am să-ţi dau eu coordonatele, mâine; să se ocolească până se recepţionează cel dintâi semnal din câmpie. Verific nişte ipoteze. Deci, vă scutesc de oboseala gândirii logice…

— Generosule!

— O schivivi!

— O schavava!

— Dă drumul la rablament.

— Am un chef grozav de dans.

— Totuşi…

— Vorrrba Teutoane.

Demaraj înapoi. Frâne. Demaraj de cursă pe asfaltul spălat de ploaia torenţială.

— Trecem pe bulevardul Victoriei şi-l opreşti pe Zigoto ăsta nenorocit la numărul 48, păpuşică.

— Înainte, opresc pe strada Primăverii 23, bebeluş…

Haide… Dă tonul… Mă simt nou născut…

Coechipierul îşi drege glasul. Frazează începutul unui foarte vechi cântec ostăşesc în care e vorba de generoasa Madelon, crâşmăriţa care „serveşte berea-n spumă, când o iei de mână şi o strângi uşor”… Pilotul constată dispariţia totală a spaimei din interior, a spaimei ilogice, imposibil de controlat şi cenzurat, înfiptă în protoplasma celulelor… Ştie că şi ceilalţi… Are gustul vieţii. Îşi reprezintă gustul vieţii. Amărui. Uşor acid. Superbă ploaia. O aude ropotind viu pe caroserie. Motorul. Bate viu, echilibrat. Superb motorul. Oraşul. Sub lumina fosforescentă a lampadarelor, cu olanele acoperişurilor lucind, cu streşinile curgând, cu storurile trase, doarme sub ploaie oraşul, familiar şi paşnic, el îi asimilează doar arhitectura, de data asta nu vrea să treacă dincolo de aparenţe, la dramele şi neîmplinirile de sub acoperişurile de olane, la invidiile şi dragostele, la adulterele şi morţile oraşului… „Căci Madelon serveşte berea-n spumă, când o iei de mână şi o strângi uşor”… O stradă pietruită. Blocuri rectangulare, monotone, cu faţadele pastel ieşite la umezeală. Salcâmi. Mulţi. Negri…

— Aşteptaţi-mă un minut, spune Navigatorul.

La etajul trei, o lumină.

— Noaptea tuturor misterelor… mormăie Pilotul.

Coechipierul se-ntoarce brusc

— Ascultă, măi…

Tace.

— Iartă-mă, spune Pilotul.

— M-ai interceptat perfect… începusem să fiu în pom, acolo sus…

— Fără tinicheaua asta bătrână…

— Şase…

Pilotul deschise portiera. Iese din maşină. Iese şi Coechipierul. Sub copertina blocului o femeie înaltă, într-un pardesiu argintiu spre mov pal. Le face semn cu mâna înmănuşată. Alături, Navigatorul.

— Pentru voi, sunt Ioana.

Le strânge mâna bărbăteşte. Are alură sportivă şi-n pofida alurei, degajă un fluid „parcă material” îşi spune Pilotul, de feminitate strălucitoare. Pilotul ţine portiera deschisă până când se instalează, li vede gamba, atunci când îşi ridică pardesiul, orelungă. Ioana – „ce simplu, Ioana” – are ceva de amforă antică. Comparaţia îi sugerează nu amfora în sine. Îi sugerează ecoul cuvântului, emoţia lui, poezia lui, vechile purtătoare de amfore, cretanele mitice, ori femeile din Mycene, unduitoare şi totuşi statuare, această stranie asociaţie, statuarul prin excelenţă marmorean, pietrificat şi fluidul, mişcarea graţioasă a şoldurilor, la zonele sublimate spre muzical. Trece lângă ea. Foarte brunetă. Ostentativ brunetă. Buzele mulate viguros, carnale, ochi negri, mari, adânci, cu corneea deosebit de albă, suplă, viguroasă, obrazul prelung, măsliniu, nările răscroite, emanând din tot trupul un parfum vag de levănţică. Prezenţa Ioanei echilibrează dintr-o dată atmosfera. Erau trei, undeva se producea un dezechilibru, fiecare mutaţie spre unul din vârfurile triunghiului schimba raportul de forţe – sunt patru, totul pare mai stabil.

— De când voiam să vă cunosc, băieţi… Practic de 20 de ani… Tu eşti Şurub… Tu eşti Falcozaurus.

— Bine ne-a mai pictat, onorabilul.

Ioana râde. Dinţi albi, regulaţi, feminini, „cu ceva feroce, de carnasier”, tatonează interior Pilotul.

— Păreţi stingheriţi, domnii mei… Nouă contra unu c-aţi pus la cale lucruri grave.

— De ce dracu tot mormăi – scuzaţi-mă doamnă…

— Ioana.

— Scuză-mă, Ioana, dar prietenul tău…

— Fratele.

— Cum fratele?

— Bine…

— O schivivi…

— O schavava, râde din nou femeia… Râs puternic. Sănătos, de-o sinceritate străvezie. Cuceritoare… Nu vi-a spus-o onorabilul?

— A tăcut precum sfinxul.

— Ce-i puişor? Ţi-era frică să ne dezvălui taina?

— Gelos, mormon afurisit?

— Te porţi ca un predicator baptist, îngeraşule!

— Ne-ai ascuns frumuseţea asta de femeie, două decenii? Meriţi să fii scalpat, capsomane, spuse Pilotul şi se simte foarte lejer lângă femeia înaltă, cu obrazul măsliniu, uşor prelung şi dinţi feroci, de carnasier tânăr.

— Lăsaţi-l… N-are nici o vină… Un complex de împrejurări.

Are vocea cantată, de alt. Îşi deschide pardesiul. Pilotul îi admiră gâtul puternic, rotund, curgând unduios în linia decolteului, sânul zvelt, cărnos, mişcări fireşti, stăpânite cu graţie şi mâinile. Cu degete lungi, expresive.

— Un complex bizar de împrejurări, niciuna veselă… Gelu e un timid. Un mare timid.

— Bebeluşul, mârâie Coechipierul.

— Suzeta şi babeţica îi lipsesc.

— Nu v-a spus chiar nimic?

— O vorbă!

— O silabă!

Femeia se-ntoarce spre Pilot. Genele lungi îi umbresc ochii.

Are sprâncene viguroase, încondeiate arcuit până spre tâmple.

— Semeni cu ţiganca lui Grigorescu, îi spune Pilotul.

— De-un veac caut asta şi n-o găsesc, râde Navigatorul.

Ioana, ce rost are?

— Ce rost ar avea tăcerea? Sunt Ioana găsită între linii în 1944… Asta nu vă spune nimic?

— Pe legea mea, nu!

— Nici ţie, Pilotule?

— Ioana!

— Nu-mi plac compromisurile. O ştii…

Se lasă pe speteaza banchetei. Un strop cu pulsaţii galbene îşi trimite eclatul pe obrazul măsliniu, transfigurându-l. Îşi pleacă genele. Vorbeşte egal… Liniştit. Firesc… Tatăl, directorul unei şcoli într-un sat lângă Turda. Nu spune numele satului. Îl evită ca pe ceva dureros. A rămas acolo după cedarea Ardealului… Când s-au apropiat trupele române, în septembrie 1944, într-o noapte – „aveam 8 ani, şopteşte” – tăcere, îşi frământă degetele, Pilotul ştie, presimte, au fost cumplite lunile acelea din toamna lui 44; în noaptea de septembrie Pilotul vede patrula hortystă intoxicată de ură, tropăind în casa cu cerdac, scoţându-l pe director din aşternut cu vârful baionetelor, târându-l în curtea bisericii – „era acolo un nuc pe care bătrânii îl numeau nucu' lu' Horea” – spune Ioana alb, impersonal, „un nuc plin de păsări ciripitoare”; desigur, acolo şi-n alte sate şi pretutindeni crima ignobilă, Secicar crucificat pe uşa bisericii ortodoxe din Turda, ce destin, ei îi ziceau „Hristoase” – directorul legat de nucu' lui Horea, ucis bestial cu baionetele, apoi, cu un pumnal înfipt în inimă i se fixează pe piept portretul lui Avram Iancu şi tricolorul găsite sub un podium, la şcoală… Au fost lupte în sat a doua zi. L-a stăpânit o patrulă românească. Noaptea l-au ocupat blindate germane şi infanteria hortystă. În zori au ridicat-o pe învăţătoare. Au ucis-o tot cu baionetele, pe mormântul cu pământul încă umed al învăţătorului… – „Pe mine m-a luat moş Gheorghe şi m-a dus la vie, la colibă şi de-acolo la coliba lui frati-su, moş Toader, pădurarul. Acolo m-a găsit Gelu. Aproape nebună de spaimă. M-a luat cu el. Era plin de sânge-nchegat… Ne-a scos moş Toader, dincoace de linii. M-a trimis cu un avion cu trei motoare, la Bucureşti. M-a ţinut unul din piloţi pe genunchi şi mi-a cântat tot drumul. Am văzut norii. Munţii. Am adormit. Pe aerodrom ne-a aşteptat mama. A lui. De-atunci, a mea. Liceul. A murit şi mama. A doua oară mi-a murit mama. Facultatea. Nu m-am mai întors niciodată în satul acela. Deci, sunt sora lui, Ioana.”

Rămâne cu ochii închişi. Vede limpede nu ceea ce a povestit, e foarte liniştită, n-a spus nimănui, niciodată, lucrurile astea – acum se simte uşurată, vede limpede via însorită, o pată de soare pe via lor, undeva jos turlele bisericilor din Turda, un nor cu cap de dulău acolo-n cerul albastru, ciocănitoarea abia stropită cu roşu în nuc, mama culegând strugurii dulci în coşul de răchită, mama cu cojocelul peste rochia de stofă, cu tulpanul legat sub coc, mirosind a cald, şi-a casă, şi-a busuioc, cu ochii ei negri, mari, cânta dulce în vie, ea plutea parcă pe cântecul mamii, îi era bine şi cald şi-ar fi vrut să coboare Lăbuş de-acolo din norul ăla, auzi-l cum latră prin vie – mamă – mamă – Lăbuş a găsit un arici – Arici, Pogonici – Arici, Pogonici.

O durere ascuţită în toată fiinţa. Secătuitoare… O mână bărbătească, fermă, îi ia mâna. Deschide ochii. Vede fruntea Pilotului plecându-se peste mâna ei.

— Niciodată nu putem scăpa de amintiri, şopteşte… Am ţinut să fiu astă-seară cu voi. Sunt biolog. Cercetător ştiinţific. M-am mutat aici numai de-o lună…

— Unde zici să opresc? întreabă sec, Navigatorul.

— Pe bulevardul Victoriei… Ia-o la dreapta, spune uşor răguşit, Coechipierul.

— Aici… Ioana vin-o cu noi… Haideţi. S-o cunoaşteţi pe Dana… Vă rog.

Vilă banală în stilul dintre cele două războaie, un fel de „chalet” autohtonizat, înconjurată de brazi canadieni, albaştri sub lumina lampadarelor cu neon. Grilaj de metal cu vopseaua sărită. În spate se văd siluetele enorme ale stejarilor din parc, negre. Ploaia a-ncetat. Norii atârnă zdrenţuiţi deasupra oraşului… Coada sistemului oragios, îşi spune Pilotul, ajutând-o pe Ioana să coboare. Atmosfera suprasaturată de umezeală. Casa scărilor luminată de un bec anemic. Gălbui. Prăfuit. Pereţii cu tencuiala căzută pe alocuri. Păianjeni prin colţuri. Etajul doi. Înainte de a suna, se deschide uşa.

— Te aşteptam… Scuzaţi-mă…

Femeia îşi frânge mâinile. Se roşeşte până la rădăcina părului tăiat scurt şi coafat proaspăt. O femeie de talie mijlocie, şatenă, cu carnaţie albă, sub lumina pală a lampadarului din holl. Ochi căprui, catifelaţi, trăsături dure, voit dure parcă…

— Poftiţi, doamnă… Poftiţi, domnilor…

Pilotul citeşte pe tăbliţa fixată pe uşă: Dr. Dana Ştefănescu.

— Bogdan e atât de ciudat… Ora asta neobişnuită… Mă scuzaţi… Vă rog, intraţi…

Îmbrăcată într-o rochie simplă, albă, din lână şi uşor mioapă, femeia deschide uşa spre interior. Sufragerie stil florentin, decentă, un studio şi pe studio ochelarii deasupra unei cărţi voluminoase. Glasvand acoperit pe jumătate cu o draperie de creton în verde pal. Ei stau cu caschetele sub braţ, nemişcaţi. Gazda îşi frânge mâinile, privind-o cu imploraţie pe Ioana.

— Am văzut mantoul în cuier, spune Ioana… Să mergem, doamnă.

— Haide, Dana… Ai să te reobişnuieşti cu oamenii… Dana a divorţat acum trei ani. Noi ne cunoaştem numai de cinci luni…

— Şi două săptămâni, dragul meu.

Coechipierul îi sărută mâna… Pilotul se stăpâneşte greu. Ei sunt de peste douăzeci de ani împreună şi iată că nu i-a cunoscut, ori a cunoscut numai zburătorii, bărbaţii în uniformă, camarazii, fiecare dintre ei a trădat „Albatrosul” într-un fel sau altul şi uite-l pe Şurub în bărbat grav, stăpânit de-o emoţie concentrată, dominând blând această femeie mioapă, cu trăsături asprite, cu buzele nefardate, bine împlinită, cu umeri rotunzi, inhibată…

— Dacă te hotărăşti să-ţi definitivezi martiriul, atunci, acum şi aici, de faţă cu ei, repet cererea mea de căsătorie… Haide. Ce face al treilea membru al familiei? Ssst… Măi, gloabă bătrână, nu tropăi ca un pachiderm.

— Bogdane!

— Scuză-mă, Dana… Ai să te obişnuieşti. Trupa asta – am înţeles, fără zoologie – trebuieşte stăpânită… Şi civilizată.

Femeia deschide glasvandul. O cameră combinată prin ferestrele căreia intră lumina unui lampadar de vizavi. Pat alb cu plasă. Un picior dolofan scos peste plapuma de mătase. Pumnii abandonaţi pe pernă. Nasul vârât în colţul plăpumii. Ioana se pleacă uşor peste marginea patului. Şurub, livild în spatele femeii ce şi-a pus ochelarii cu rame subţiri de aur, care-i schimbă toată fizionomia…

În stradă îl învăluie o pală de vânt, rece. Miros de toamnă. De parc ud. În văzduh vag, trist, stoluri de gâşte clamând… Ioana se opreşte lângă Pilot.

— Visează sudul, şopteşte.

Maşina filează bulevardul larg, peste asfaltul căruia se-ncrucişează umbrele descărnate ale salcâmilor.

Pilotul surâde amintirilor de liceu. Mai, castanii înfloriţi, el cu bicicleta spre parc, poarta internatului deschisă, intră cu bicicleta, aleargă toate fetele din curte, iese, revine, încă un tur în viteză printre castanii monumentali, la geamuri ciorchini de fete, gulere albe, scrobite, clasa de pian cu ferestrele deschise se cânta „De ce nu vii”, aerul vibra, aer de mai străveziu şi duios, la geamuri chipuri smolite, ori blonde-aurii, totul într-un caleidoscop, rapid, pedala straşnic şi se vedea în „îndrăgostiţii din Toledo” – bicicleta „Diamant” necheza, cabra, era un armăsar negru de Cordoba şi el cu sombrero, pistoale la şold, cartuşieră, un fel de sinteză de hidalgo, cow-boy şi gaucho; ca apoi să fie d'Artagnan asaltând mânăstirea Carmelitelor, nişte diavoliţe plantate de directoare în spatele porţilor i le-nchid în nas, smuceşte frâul, pune pinteni, şi armăsarul de Cordoba se transformă într-o nenorocită de bicicletă „Diamant” care nu poate sări gardul de cărămidă galbenă al internatului şi s-o lase cadou babetei de directoare nu-i dă ghes inima… Viraje printre castani în tăcerea ferestrelor de la care-au zburat stolurile ciripitoare de fete, alungate de „stafia”, pedagoga prăjină, cu pince-nez-ul agăţat pe vârful nasului cât un morcov…

În sfârşit. Una din fete se-ndură şi întredeschide poarta. A doua zi careul cursului superior… Directorul grăsun, rubicond, cu zwicheri, uşor astmatic, transpirat, un logos fulminant asupra elevului liceului „C. Diaconovici Loga” cu numărul de ordine 45, îi spune numele şi anunţă solemn, eliminarea pe o lună.

Privirea asasină a bătrânului când s-a prezentat acasă după cele două ore de zgâlţâială în trenul provincial. Drumul cu trăsura la Bocşa Română, Nanci şi Mura la trap lansat, unde bătrânul l-a înghesuit în singura frizerie a târgului, poruncind să fie tuns zero. Să fie tuns zero, cu o maşină de tuns nenorocita, puţind a gaz, cea dintâi freză a celui dintâi an din cursul superior. Abominabil… I-a căutat nod în papură bătrânul până când i l-a găsit, intrase în grajdul instituţiei, o înşeuase pe Nanci şi-o şterse la Ramna, peste Bârzava, unde-îl aşteptase „La grădini”, Iconia… L-a-ntrebat pe sub mustăţile de schipetar daca şi-a făcut lecţiile. Fetele, pe care le zgâlţâia de cozi, mâncau cu ochii-n farfurie. Şi mama era supărată. Mânca şi ea cu ochii în farfurie. La tăcerea lui dispreţuitoare şi superioară, bătrânul i-a tras două scatoalce după ceafă. Lui… Unui domn în primul an de curs superior… Are să regrete toată viaţa acest tiran mustăcios… Ah, îşi va pregăti răzbunarea cu rafinament oriental… După masă, n-a mâncat, bine-nţeles, nimic stând demn în scaunul lui, a luat frânghia de rufe, un săpun şi s-a urcat în podul tuturor refugiilor, plin de grinzi solide, de lăzi cu hârţoage şi blăni jumullite, devorate de molii, cu veioze fără picior şi linoleum-uri scorojite, podul celui dintâi amor asta mai târziu (la etajul unui bloc s-aprinde lumina, jaluzelele nu sunt lăsate şi se vede din filajul uşor al maşinii silueta unei femei cu un copil în braţe) podul în care după ce-a frecat îndelung frânghia cu săpun, a hotărât să-şi plătească umilinţa, prin moarte… Dar mai ales să se răzbune. Să-l vadă pe bătrân zdrobit la picioarele sicriului, în care el va sta ţeapăn, palid, înnobilat prin acest act de curaj, să-l audă hohotind şi cerându-i iertare, iar acolo, la „morminţi” să fie Uţa, şi Iconia, şi Mărioara lui Chiţu, cu braţele pline de flori, scăldate-n lacrimi…

Un foşnet, şoapte, capetele prevăzute cu codiţe ale fetelor (surorilor lui „turnătoare” şi spioane), un glas mieros întrebându-l dacă nu se simte rău, apoi liniştea suspectă şi imediat paşii grei ai satrapului. Încă două scatoalce au pus capăt acestei aventuri înduioşătoare şi tragice… Liceul. Comoţie bruscă, ceva dureros şi tandru, geamurile deschise, vrăbiile ciripind în tufele de tuia, lumina de primăvară, radioasă, el citind sub bancă „În zodia săgetătorului”, o carte de aviaţie a primului zbor mondial şi glasul precis al profesorului de matematici, spaima liceului, scund, voinic, ochi albaştri, oţelii, păr alb, un alb lucios, mereu cu gulere tari, impecabile şi cravate albastre, la costume albastre:

— Ia ieşi dumneata, domnule Tâheodorescu (îl accentua pe haş cu bună ştiinţă) şi dezvoltă-mi binomul lui Newton, (spunea „Niütân”, pronunţându-l pe î nazal, în aşa fel încât să-l imprime în urechile lor de băieţoi cu coşuri pe obraz, la primele aventuri sexuale)… N-a ştiut binomul lui „Niütân” şi Coman l-a lăsat corijent, iar el în vară s-a dus şi-n locul binomului lui „Niütân” a-nvăţat să zboare la o şcoală de zbor fără motor… Aude cu perfectă limpezime corul vrăbiilor în arbuştii de tuia… Nu sunt arbuşti, sunt arbori stufoşi, ajunşi cu creasta la etajul doi, laboratorul de fizico-chimice, Biloi pe halatul căruia desenau ei cu chimic capete de mort şi ciolane încrucişate – sunt arbori, liceul stă sumbru în întuneric şi-n arborii din spatele grilajului nu ciripeşte nici o vrabie. Strălucesc viu stropii de apă adunaţi pe ramuri…

— Nu aprecia umorul nostru de aerodrom, decât sub specia compensaţiei, Dana, spune Coechipierul. Dacă nu l-am practica, probabil n-am mai putea zbura… Am visat dintotdeauna să zbor pe linii internaţionale şi… intercontinentale. Mi-ar place să avem o casă familială, pe lângă un aeroport internaţional… Auzi tu, Dana? în noaptea asta suntem al dracului de obosiţi… Ai să ne ierţi dacă n-o să fim prea amuzanţi?

— Nu-mi plac bărbaţii amuzanţi,… Au ceva ridicol. De paiaţă.

— Depinde în ce fel sunt amuzanţi, Ioana…

— Amuzamentul implică superficialul, Gelule… Nu e aşa doamnă?

— Vă rog pe toţi să-mi spuneţi Dana. Ierta-ţi-mi felul acesta de a fi… Am trăit foarte singură… În general, bărbaţii cred ca o femeie singură este dispusă… Ştiţi… Sunt şi inhibată şi de ce n-aş spune-o, total străină de lumea voastră… Pe urmă, Valentina, soţia dumneavoastră…

— Mă cheamă Ştefan, spune Pilotul… A rămas pe retină cu gestul tandru cu care femeia mioapă pe care nu reuşeşte s-o integreze atmosferei lor, a-nvelit copilul bosumflat, copilul unui bărbat oarecare, indiferent şi străin, căruia Şurub s-a hotărât să-i fie tată… Probabil Dana este o femeie total onestă. Lui Şurub nu-i place decât onestitatea. Şurub, căruia această Dană retrasă timid în colţ, cu genunchii strânşi, crispată, îi spune atât de tandru: Bogdan… Ei îşi uitaseră numele de botez. Poate din pricina asta au omis să-şi cunoască unul, altuia, celălalt ego – cel de dincolo de costumul de zbor, ori de uniformă, dincolo de aerodrom…

— Soţia ta, Ştefan, m-a-mspăimântat… Tocmai ai trecut cu un avion şi asta a fost aproape înspăimântător…

Pilotul izbucneşte în râs. Râd şi ceilalţi. Bunul, străvechiul, P.02 cu fuzelaj de pânză şi comenzile din corzi de pian pe din afara fuzelajului, care cunoaşte o singură viteză – 120 km/h – târlia aceea cu aripi şi înspăimântător…

— Am spus o prostie?

— Nu draga mea, o linişteşte Şurub… E perfect ce-ai spus… Apropo de înspăimântător. Am vorbit cu directoarea de la grădiniţă. Îl ia pe Dănuţ după Anul Nou. Se elibereaaa un loc…

— Mulţumesc… am să fiu mai liniştită.

— Ai vorbit cu doamna Niţulescu?

— Da… Are cheia. La şase jumate e la noi. Când o face ochi, o găseşte pe ea…

Dana spune ceva de guturaiul copilului şi altceva, lucruri mărunte, familiale, deschide simplu, fără pretenţii, un univers bine fortificat. Pilotul o ascultă distrat – „Visează sudul” a spus Ioana, Ioana a perceput trecerea stolurilor spre sud, tristeţea şi dorinţa speciilor migratoare, îşi aduce aminte de drumul cu „Hai-hui” în Deltă, clamau şi-atunci stoluri de lebede – el a anunţat prea târziu întâlnirea cu Eduardo şi ceea ce e absolut stupid, n-a coroborat prezenţa lui Eduardo la întâmplările acelea mai vechi, tragice de la Vinţ din toamna lui 1944, de prezenţa „Şarpelui” acolo… Zadarnic. Manevra de evaziune nu-i reuşeşte… Prezentă într-un mod deosebit. Ioana…

Am avut o operaţie grea astăzi, abia şopteşte Dana, o biată femeie care nu l-a plătit pe doctorul Scrofulea şi imbecilul a lăsat-o până-n ultima clipă… O naştere îngrozitoare…

Dana se strânge în pardesiul din lână cărămizie, cu un sentiment de eliberare şi, ciudat, de ocrotire. Îşi ţine pleoapele întredeschise. Îi vede pe cei trei bărbaţi masivi, în mantăile de ploaie, cu caschetele lor albastre, asta e atât de ciudat, doctorul Rizescu, aşa-l gândeşte pe fostul ei bărbat, doctorul Rizescu, asociind numelui senzaţia de greaţă, de silă organică, trupul uscat înainte de vreme, cu epiderma scofâlcită, pungi sub ochii veşnic înroşiţi de băutură, mirosul stătut de tutun, alcool şi iodoform, unghiile necurăţate, ori netăiate la timp; „eram făcut pentru Capitală, Dana, pentru o clinică ultramodernă, nu pentru provincia asta stupidă, ucigătoare”, aventuri galante cu surorile, beţii şi partide interminabile de pocher, părul rărit în creştet, dezinteresul pentru tot ce se lega de viaţa lor, casa doar un popas pentru schimbat cămaşa şi halatul.

Doctorul Rizescu spusese odată, cunoscând undeva, un militar: „Te confundă cu o cazemată, Dana… Atenţie!”… Ea făcuse „botic”, el o sărutase şi-i spusese „haide iepuraşule, suntem în lume, să fim cuminţi, asta se-ntâmplase cu zece ani în urmă, erau tineri, citeau noaptea tratate de medicină şi-şi încropiseră în cămară un laborator…

Navigatorul virează la stânga. Aleea, parcul mahmur sub plasa de stropi, căsoaia „Plasticilor” sub acoperişul cenuşiu, înconjurată de tufe descărnate de liliac şi lemn câinesc. Gang sonor, placat cu cărămidă, prost luminat. Panouri. Copii de ghips: Discobolul… Capul lui Moise… Placarde cu miros pătrunzător de vopsea proaspătă. Lumină sub uşile duble, enorme ale Pictorului. Şi „Oh! Pretty woman” dublată de rumoarea de glasuri, de frecatul tălpilor pe parchet – uşa smucită… Glasul Valentinei, stăpânit:

— Ce v-am spus eu? Au venit!

Valentina înfăşurată într-un şal enorm de caşmir, cu ciucurii atingându-i glezna. Îl ştia. Îl folosea Pictorul, pentru modele. În cadrul de lumină difuză, verzui-opacă, capul leonin al Pictorului.

— În sfârşit… Aviatorii… De trei ori hip, hip, ura!

Miros de tutun, de alcool, de trupuri încinse. Valentina unduitoare, luându-i braţul. Lipindu-se de el, calină.

— În sfârşit, dragule… Haideţi, băieţi… Cuierul e după paravan…

Îl trage după ea în atelierul vast, cu fereastra cât un perete întreg acoperită de o draperie din pânză pictată ca o imensă plasă de păianjen. Grupuri. Femei decoltate, balerine, câţiva pletoşi, câţiva bărboşi, lumina cernută savant din aplicele de alabastru şi un glas tunător care acopere „Oh! Pretty Woman”:

— Ce să mă rogi dom'le, Nelu Lupuleţ…

— Dar insist… Vă rog…

— Nu retractez o silabă. Eşti cea mai lichea dintre toate lichelele pe care le-am cunoscut. Şi din păcate, dom'le, am cunoscut foarte multe lichele în viaţa mea.

Pilotul vede un bărbat zvelt, întors cu spatele – posesorul acelei voci tunătoare şi a unui sacou din antilopă, care domină net o chică sură, zbârlită. Bărbatul se răsuceşte pe călcâie.

— Radu Belcotă, spune Navigatorul.

Omul îşi vâră pipa în buzunarul sacoului din antilopă.

— Voi, mă?

Îşi deschide braţele. Îi îmbrăţişează pe rând.

— Măi, băieţi, mă! De când n-am mai mirosit a aerodrom, mă!

Se dă câţiva paşi înapoi…

— Cum dracu aţi nimerit printre nevertebraţii ăştia, mă? O clipă! Se-ntoarce spre chica sură:

— Ascultă dom'le, Nelu Lupuleţ. Roagă-te să nu-ţi plăteşti gheşefturile cu dezonoarea… Pardon. Uitasem că nu ştii ce-nseamnă cuvântul acesta „feudal”… Şi-acum, îmi face plăcere să nu te cunosc, domnul meu… Revine… Măi, băieţi… Voi, mă?

— Loc! Loc! strigă o fată slăbuţă de sub un coc imens… Vă rog… Muzica… Am învăţat împreună cu Rodica cel mai nou dans la modă…

— Loc! Loc! mormăie baritonal trei bărboşi îmbrăcaţi în sacouri ciudate, jumătate albe, jumătate roşii.

— Mi-ai făcut cea mai mare plăcere, şopteşte Valentina la urechea Pilotului… După dansul ăsta, surpriza… Te-am aşteptat toată noaptea, ca un copil… Scuză-mă o clipă… Nic! Hei, Nic! Am o vorbă…

Se desprinde de lângă el. Îi zâmbeşte cu dantura perfectă. Glisează prin clar obscur spre locul unde Pilotul stă nemişcat, cu braţele încrucişate la piept şi spatele la un şevalet acoperit cu o bucată de mătase verde.