Capitolul doi

— Mă, băieţi! clamează viguros Radu Belcotă… Le strânge mâinile… Îi bate pe umăr, puţintel ciobăneşte…

— Veniţi măi, încoace… Uite, pe patul ăsta de fachir al maistrului Prişniţă… E un curge muci simpatic. Simpatic, face gargară abisală, dar băiat bun în fond… Femeia platinată e nevastă-ta? Mă, băieţi! Nu v-am văzut de aproape 15 ani. De când m-au trimes la pension cu chestiile alea din munţi. Colonelul Vărzaru… Comandorul Borlovati… Tu ştii, Ştefane… O idioţenie… Poveste lungă şi până la urmă neinteresantă.

Îşi îndeasă pipa cu tutun. Pipă din spumă de mare, cu coada în formă de S. Pilotul îl regăseşte familiar în gestul ăsta. Cărunt la tâmple. Cu trăsăturile accentuate viril. Tot suplu. Bronzat. Dincolo de vigurozitatea cu care vorbeşte, ceva reticent. O inhibiţie abia sesizabilă. A fost unul din cei mai temerari piloţi de vânătoare ai Grupului 9. L-a vizitat odată în satul lui, un sat de munte unde-şi improvizase un atelier de pictură într-un fel de turn. Satul de munte… Teroriştii… Satul de munte de sub Sglivanu… Maiorul Cernea…

— Ne primiţi şi pe noi la colocviu, întreabă Ioana care-o aduce pe Dana la braţ…

Un moment de tăcere penibilă.

— V-am vizitat expoziţia personală la Bucureşti, domnule Belcotă, spune foarte limpede Ioana… Cred că a fost tot ce-am văzut mai emoţionant, mai inexplicabil, mai… Mi-e greu să-mi explic…

— Mulţumesc, doamnă.

Pilotul constată surprins că Radu Belcotă, una din celebrităţile picturii româneşti, trecută sub tăcerea ostentativă, vizibil duşmănoasă a criticii, vechiul comandant de patrulă, e livid… I se broboneşte fruntea. O priveşte pe Ioana într-un fel de transă, fără s-o vadă. Totul durează o fracţiune de secundă.

Cineva stinge plafoniera. Rămân aprinse cele patru aplice din colţuri. Un glas:

— Încă o secundă Rodica! Nu ştiu ce dracu are pistolul ăsta.

Aplauze sacadate: Rap, rap; rap-rap-rap!

— Vă pun în curent să ştiţi cum manevraţi… Necula Pastore, ridicolul care amestecă literatura cu pictura şi pictura cu cursurile lui şablon, ăla fălcosul, cu fruntea retezată, dintre cei trei poeţi bărboşi şi nespălaţi, e la cuţite cu Homosexualul. Scuzaţi-mă, doamnelor… (- Nu se uită la Ioana. Când se uită parcă vede o fantomă. A-ncărunţit bine. S-a ridicat. I s-a rejudecat procesul. Acum câţiva ani. A fost reabilitat. L-au arestat atunci. A făcut trei ani de temniţă, nevinovat… Sglivanul. Cernea. El aici. Azi noapte, la interceptare… Ce gânduri idioate). Nu ăla, mă. Celălalt. Lividoidul cu mătreaţă-n ochi… Staţi o clipă. Mă duc să-i zic câteva de la obraz activoidului… Unul Bocuţă… îngâmfatul ăla pozând în gentleman. Răspunde de cultură. N-a citit o carte. N-a-nţeles un tablou în afară de nuduri. Îl caut de trei zile. (…

— Probabil aşa-i tratează şi pe critici, zâmbeşte Pilotul. Auzise de la Valentina. Scandalul de la Uniunea Artiştilor Plastici… Pictorul Radu Belcotă, un şef de trib ascuns în spatele unui pseudonim, o cabală murdară la un ziar). Am venit din partea biroului Uniunii… Nu l-am găsit. Stă tupilat în spatele formulei sacre: „Tovarăşul e pe teren”. A doua zi: „Tovarăşul e în şedinţă”…

Vorbeşte sacadat, privind peste ei, cu o notă de forţat.

— Ai o gură, Belcotă, râde Coechipierul… Moară de petice.

— Mai ţineţi minte când s-a luat cu Mopsu? Mopsu – un general, doamnelor – spune Navigatorul – milităros, cazon până-n lampas, la o inspecţie.

— Dă-l dracului, Gelule… Scuzaţi-mă.

Muzica. Explozie de sunete ritmice. Lumina unui reflector pistol pe paravanul din pânză de sac, peste care Pictorul şi-a revărsat pasiunea coloristică pulverizând culori vii, carnale, traducând perfect explozia aceea sonoră. Apar cele două balerine în costume negre de gimnaste, mulate intim pe corp. Poartă pantofi de lac cu tocuri exagerat înalte. Aplauze.

— E şi asta o lume, şopteşte Coechipierul la urechea Danei.

— Te destinde?

— Da!

— A fost greu în noaptea asta?

Tăcere. Coechipierul îi caută mâna. Dana are mâna mică, viguroasă şi fierbinte.

— Da! A fost la limită, Dana.

Dana se lipeşte de el. Se-nroşeşte până la rădăcina părului.

— Vreau să ne căsătorim cât mai curând… Te rog… Mută-te la mine… Acum. Mâine…

— Dănuţ?

— Dănuţ e prea mic să-nţeleagă… Ştii cât te iubeşte…

Pilotul se pleacă la urechea Navigatorului:

— Maiorul Cernea… Sglivanul… Interceptarea noastră… Voalarea ecranelor. Staţia pilot… Comuna Prislop sub Sglivan. Radu Belcotă. Teroriştii. Banda fascistă a lui Bălteaniu… Caroul determinat de tine. Du-te şi ia-l la întrebări.

— Eşti nebun de legat.

— Poate… Mă cheamă Valentina. Du-te… Ia-o şi pe Ioana…

— Ai observat şi tu?

— Da.

— Curios. Nu mi-a spus niciodată că l-ar fi cunoscut.

Valentina face mici semne drăgălaşe cu mâna. E degajată. Trece lângă Necula Pastore Berger. Îl cheamă acolo. Constată că emoţia vizibilă a lui Radu Belcotă la vederea Ioanei îl agasează…

— Prostii… Balerinele execută sincron cei dintâi paşi ritmici.

— Superbe trupuri, spune Ioana… începusem să mucezesc singură… Mă bucur nespus de noaptea asta… Ce mutre de-necaţi… Lividoid… Ce expresie… Cum ţi se pare Radu Belcotă, Gelule?

— Ca-ntotdeauna! Dat dracului. Şi modest…

— I-ai văzut florile? Şi peisajele alpine?

— Nu… Falcone, te cheamă Valentina… Unde dracu' a dispărut Belcotă? Aha: haidem, Ioana.

Balerinele ritmează viu, într-un dans pantomimă, acest fel de a fi exact şi rupt al muzicii uşoare.

— Există o limită a capriciului feminin, pe care Valentina n-o cunoaşte”. Nu-i place să fie chemat cu degetul, ca un şcolar, îşi face loc pe lângă câteva femei oneste.

— Lucrează la o carte unică despreee… Hm…

— Nuvela românească, aude de sub nişte bucle făcute cu fierul. Femeia poartă o rochie sac, de culoare rozbombon… Valentina îi înlănţuie braţul.

— Cine-i bruneta? întreabă.

— Sora lui Beton.

— Aha! N-am ştiut că are o soră! O cunoşti de mult?

— De când avea opt ani! (De ce minte? Poate nici nu minte… Are senzaţia unei prietenii vechi cu Ioana… O vede între Radu Belcotă şi un tip înalt, cu un facies bărbătesc, brunet, uşor cărunt la tâmple, cu o îngâmfare abia disimulată sub pleoapele pe jumătate închise. Îi surprinde privirea lunecată pe gâtul Ioanei.)

— Nu mai auzi, dragul meu?

— Te aud foarte bine, Valentina.

— Spuneam că e cam trecută pentru vârsta ei… Şi neinteresantă… Ssst… Hai să-l ascultăm pe maestrul Paastore. (Spune maestrul afectat şi asta-l irită brusc… Mai bine dormea. Era în câştig). E un om de mare viitor…

Un jilţ dintr-o recuzită de teatru. „Vlaicu Vodă”. Ori „Apus de soare”. Probabil pentru tablourile de epocă, de care Pictorul vorbeşte de câteva luni… Necula Paastore Berger, revărsat acolo. Interiorizat. În dreapta, cei trei bărboşi în sacouri jumătate roşii, jumătate albe. În stânga, rezemată visător de speteaza jilţului, o fată cu chip de păpuşe. Albă, ochi negri, mari, miraţi. Ascultă cu veneraţie:

— Ritmul domnilor. – nu stupiditatea pe care-o frazează în pseudomicroromanele lui parazitul rectral – face un semn spre locul unde literatul „Lividoid” spune ceva unor tineri străvezii – ritmul domnilor este esenţa modernului. Dacă vreţi, sublimarea mutaţiilor conştiinţei în necesităţi plastico-muzicale de expresie. Paradoxul tragic al expresivităţii moderne, vizavi de sentimentul cosmicităţii. Priviţi aceste trupuri perfecte anatomic şi pictural, exprimându-şi aderenţa la modern prin acest ritm expresiv… Nu recunoaşteţi aici, felul nostru de a fi noi înşine în contemporaneitate?

— Eşti emoţionat? îi şopteşte Valentina la ureche.

Respiraţia ei caldă, învăluitoare. Trupul plin, dumnezeescul ei trup de care dintr-o dată e lacom, carnal şi voluptos, cu muşchi flexibili sub pielea catifelată, cu parfumul care i-a pătruns senzualitatea, ochii verzi, uşor opaci, gesturile moi acum, lascive, Valentina în maturitatea frumuseţii ei, Valentina cu care-a-nvăţat alfabetul voluptăţii totale.

— Din pricina teoriei „ritmului”?

— Nu fi rău. Trebuie să fii emoţionat. Eu sunt emoţionată până la saturaţie… în noaptea asta mi se dă verdictul.

— Ce verdict?

— Taci… E cea mai mare nelinişte a vieţii mele.

Se apropie femeia cu bucle şi rochie rozbombon. Rotunjoară. Cu mutră comică de pekinez.

— Pot să-mi ascult şi eu soţul? întreabă provocator pe ton uşor periferic.

— Te rog, draga mea… Vorbeam de ritm, spune grav Necula Paastore, fără să-şi cedeze jilţul.

Femeia pekinez aruncă o privire asasină fetei cu obraz de păpuşe.

— Adică de bâţâitele astea, taie rochia rozbombon.

Valentina îl împinge uşor.

— Nevasta… O ţoapă incultă. Maestrul a făcut amor nebun pentru una din studentele lui – eu îi zic „Genoveva de Brabant”. – ai văzut ce figură angelică… Nu-l înţelege. Este o casnică prin excelenţă… îi trebuia altă femeie. Asta-l paralizează. Îi retează aripile.

— Vreun apropo?

— La ce dragul meu?!

— Nu poţi să renunţi la acest „dragul meu”?

— Începi?

— De unde! Mă simt excelent. Apropo. N-am înţeles totuşi chestia cu ritmul.

— Nu vulgariza.

Glasul baritonal al unuia dintre bărboşi:

— Ritm! Ritm şi ritmuri ancestrale, Subliniind devenirea, De la sunetul cornului de bour uitat în rădăcinile codrului Până la cel al inimii circumscriind dragostea.

De la subtila palpitaţie a protoplasmei.

La palpitaţia ideilor…

— Încearcă şi tu, spune interiorizat Necula Paastore Berger.

— Ce-nseamnă asta? întreabă Pilotul.

— Poeţii preiau ideile maestrului Berger şi le transfigurează…

Al doilea bărbos, cu coşuri roşii pe frunte.

— Ritmurilor spune-le să lunece Spre răspântiile vântului Din ierburi, din pietre să soarbă Sevele anteice ale pământului…

— Prea tradiţionalist, dragul meu. Prozodia… Ideea… Ţţţ…

Trebuie să revii. Reţin „sevele anteice ale pământului”… O idee preţioasă… Perfect preţioasă… Derobeaz-o de prozodia vetustă. Mai elevat… Mai abisal, amice.

— Aveţi dreptate, maestre…

— Şi-acum, tu fiul meu, spune Necula, arătându-şi dantura perfectă într-un surâs amical.

Al treilea bărbos. Sau pseudobărbos. Obraz feciorelnic pe un craniu de dolicocefal. Câteva fire de barbă, tânărul e spânatic şi pare timid. O clipă de tăcere. Ridică privirea în plafon.

— Sunt atât de îndrăgostit de ritmuri Încât ochii mi s-au adunat în fereastră Şi umblu îmbrăcat în glaspapir…

Sunt atât de îndrăgostit Încât locuiesc de-a dreptul în ritmuri, Alergând mereu prin ele Până-n locul de unde Mureau degetele spre tine…

Maestrul Necula Paastore Berger îşi aruncă fruntea spre înălţimi. Închide ochii. Proiectorul pistol se fixează pe gambele celor două balerine. Aplauze în ropot. Pilotul întâlneşte privirea ironică a Ioanei.

— Bis! Biis! Biiis!

Balerinele primesc aplauzele cu graţie. Pilotul aude un glas fără culoare:

— Stupidă, primitivă excitaţia exhibiţionistă cu care femela tratează masculul, de la-nceputul erelor. Niciodată n-am putut să suport sexologia travestită aşa… Nici alura agresivă a domnilor care-şi etalează masculinitatea cu ostentaţia tamburului major.

Pilotul se opreşte.

— Lasă-l, şopteşte Valentina… Îl trage spre locul unde Pictorul stă singur lângă şevalet…

— E beat. De altfel se spune despre el că este unul dintre cei mai buni scriitori de microroman.

Lividoidul îl priveşte provocator. Într-una din serile făcute la Pictor şi-a permis să citeze din Huxley, spunând subţire că Huxley la rândul lui a citat din „Marea Enciclopedie Britanică”, „există trei feluri de inteligenţă: inteligenţa animală, inteligenţa umană şi inteligenţa militară”, asta în replică la observaţia Pilotului că Pictorul reproduce fără multă oboseală proprie, maniera lui Miro. Cu oarecare perversitate Pilotul împinsese discuţia spre esenţa suprarealismului, se ajunsese la precursori şi Literatul, obişnuit s-arunce câteva nume reţinute la o lectură superficială, de ultimă oră, rămăsese în afara discuţiei… Motivul real al aversiunii era altul. Odios…

Literatul încercase să „seducă” un tânăr locotenent, mare amator de grafică, el însuşi grafician îndrăzneţ. Locotenentul reacţionase violent şi-i raportase incidentul, iar el îi trimisese Literatului, prin Pictor, câteva rânduri. Spelb, cu buzele vinete, o urmă de păr şaten şi creţ pe craniul golaş, mătreaţă pe umerii sacoului boţit, ochi gălbui sclerozaţi de alcool, Literatul se ridică greoi. Un tânăr efeminat îi şopteşte:

— Domine, dolicocefalul perorează pe tema ritmului…

Râsete provocatoare în grupul tinerilor.

— Salut aviatorule, spune Lividoidul… Cum stai cu „morala proletară”?

Scund, cu mâinile scurte, flasc, are ceva de amiboidă. Îi face impresia că pielea verzuie abia poate stăpâni masa protoplasmatică, onctuoasă, prost distribuită pe scheletul decalcifiat.

— În mare ţinută? Ha! Ha! Pe cine vrei să dai gata?!

Şi astea?

Pune un deget îngălbenit de nicotină, cu unghia murdară, pe baretele cu ordine şi medalii.

— Câţi oameni ai ucis ca să capeţi asta, viteazule?

Tăcere rece.

— S-ar putea să şterg din controalele cârciumilor o secătură degenerată, fără să mă remarce nimeni. Poate doar ecarisajul, spune foarte limpede Pilotul.

— Perfect, tună glasul lui Radu Belcotă.

— Muzicaaa!

— Bis! Biis! Biiis!

Explozie sonoră… Tocurile balerinelor ritmând muzica. Lumina pistolului pe gambele lungi, expresive.

— Nu trebuia! Nu trebuia chiar acum, of, nu trebuia îşi frânge Valentina mâinile… Doamne, cazoneria asta.

— Taci, taie Pilotul scurt.

Valentina îl priveşte stupefiată.

— Ce-ai spus?

— Să taci, dacă vrei să nu-ţi întorc spatele.

Femeia îşi ridică o şuviţă de păr platinat, aproape alb, căzută pe frunte. Îi zâmbeşte surprinzător de candid.

— Bineee! Am tăcut.

Pilotul are senzaţia diluţiei în atmosfera străină, fundamental străină a clarobscurului percutat de ritmuri şi vârtejul de mişcări sacadate ale celor două balerine care traduc sincron sincopele muzicii (- o lume de vorbe, fir-ar al dracului, şerpoidală, ptiu, m-am molipsit de la Belcotă, cuvântul nu sună tocmai rău… şerpoidal, am să-l notez, mi-e silă de Lividoidul ăsta rânced, în fond este un biet nenorocit, la dracu, mi-e milă).

Plafonierele cu lumina filtrată, de acvarium. Bărboşii bat din palme în ritm. Într-un colţ dansează două perechi. „Activoidul”, îl cunoaşte de undeva, se pleacă spre Ioana. Spune, privindu-i decolteul printre gene:

— Dacă aveţi greutăţi cu locuinţa… Ori la serviciu… Căutaţi-mă.

E înalt. Poartă un costum închis tăiat sobru. Afişează cu ostentaţie un aer atotputernic, „într-un fel este atotputernic”, îşi spune Pilotul şi nu-şi explică dorinţa surprinzătoare de a-l lua la palme.

— Dansaţi, o întreabă pe Ioana cu ton care nu admite replică.

— Nu! răspunde Ioana foarte clar… Nu dansez!

— Literatul s-a cam ciupit, zâmbeşte Pictorul…

Le face semn să ia loc pe taburetele aşezate în cerc în jurul unui butuc de stejar. Taburetele sunt tot butuci de stejar abia fasonaţi) acoperiţi cu perne şi scoarţe româneşti… Pilotul are relevaţia clipei. A faptului că nu percepe universul prin intermediul tehnicei de bord. Că „vede” acuarelele de pe peretele din dreapta, percepe cu o bucurie interioară caldă şi familiară formele geometrice ale ramelor şi paspartu-urilor, peisajul acesta în albastru violent în manieră cubistă, un oraş văzut de la cel mai înalt etaj al unui bloc turn, forme şi volume aglomerate după o lege savantă, a faptului că „simte „ materialitatea perdelii pictată ca o pânză de păianjen, că muzica, culorile, femeile şi bărbaţii sunt ceea ce sunt în realitatea lor intrinsecă şi nu simboluri percepute de radioundele reflectate; că degetele pipăie coaja zgrumţuroasă a butucului de stejar şi asta îi creează o senzaţie acută a viului; că simte respiraţia Valentinei pe obraz şi vede pungile de riduri fine de sub ochii încercănaţi ai Pictorului; ia mâna Valentinei şi toate deliciile intimităţii lor vibrează în el, i-o duce la gură, i-o sărută şi buzele se-nfioară atingând carnea palpitândă a femeii. Ar vrea să-i ispună asta. Să-i comunice bucuria copleşitoare de a-şi fi regăsit simţurile şi viaţa normală a senzaţiilor. Îl invidiază pe Pictor. Omul ăsta adus uşor de spate, cu nas roman, voinic, cărunt la tâmple, cu fruntea inteligentă, omul ăsta trăieşte la paroxism lumea senzaţiei directe, nemediate… îşi freacă culorile, le vede, le potriveşte, îşi întinde pânza pe şevalet, o bate în cuie, trebuie să fie delicios să fixezi pânza spongioasă, aspră, în cuie mici, negre şi apoi să-i dai grundul cu gândul să ieşi la peisaj să pictezi pomii de toamnă, mestecenii cu trunchiuri albe, feciorelnice şi frunzişul galben-pal, mesteceni pe care să-i încarci cu melancolie, cu glodurile tale cele mai intime, să-ţi vezi gândurile şi sentimentele transformându-se în culoare…

— Nu mi-e bine de loc, toamna, spune Pictorul pe ton plângăreţ… Am o răceală cronică.

Se smârcâie. Îşi suflă nasul. Tuşeşte afectat.

— Stai o clipă… Am să-ţi fac un ceai fierbinte, tresare Valentina.

Îşi trage mâna din mâna Pilotului. Se duce unduindu-se după paravanul care le adăpostise pe balerine. Pilotul constată contrariat familiaritatea Valentinei în atelier… Repeziciunea cu care se grăbeşte să facă ceaiul… Plecările lui, noaptea, la zbor.

— Poate are mai multă dreptate Şurub, decât mi-ar place mie să recunosc… Divorţul! E monstruos! Cum s-a ajuns aici? La dracu… Ia să ne apărăm fruntea de protuberante nedorite.)

Râde-n el, amar.

— Ţi-am pregătit o surpriză nebună, Pilotule, zâmbeşte Pictorul.

— Văd! Straşnică surpriză. Am fost undeva şi cândva slab. N-am înţeles, n-am sesizat „momentul psihologic” când ea a avut nevoie de intervenţia mea forte…) Pilotului îi este într-un fel milă de omul care duce un flacon la nas şi aspiră profund pe fiecare nară… (- Curios, parcă e vorba de o terţă persoană. Nu sunt nici măcar gelos. N-o iubesc? N-am iubit-o niciodată? N-o mai iubesc? Ori sunt prea obosit pentru rolul lui Othello?)

Muzica.

— Dansezi, aviatorule?

Ioana, înaltă, felină, cu părul negru strălucitor tăiat scurt, buclat deasupra frunţii monumentale.

— Cu plăcere, Ioana… Scuză-mă, Pictore… Aştept „surpriza nebună” cu nerăbdare.

Se ridică agil. Îşi dă seama că e înalt şi că tunica azurie îi strânge talia cu cochetăria uneia de locotenent.

În spatele paravanului, cuierul plin de paidesie şi fulgarine mirosind a stofă udă. Chiuveta în faianţă. Reşoul. Dulăpiorul de perete cu toate cele necesare unei zile de lucru în atelier.

Valentina veghează apa din ceainic cu aer preocupat. Cutia cu ceai de Ceylon „Lipton Tea, Coffee and Cocoa Plantee – Ceylon”…

— Ceaiul ăsta îmi evocă culorile crude „fauvismul”, pe Vlaminck, pe Braque, mai presus de toţi pe Matisse, a spus Pictorul când ea i-a preparat cel dintâi ceai din cutia în ambalaj galben…

— Ceylon! Insulele fericite ale Oceanului Indian… Ale Pacificului… îl înţeleg perfect pe Gauguin. A fugit acolo să cunoască culorile în stare pură. Să scape de rigorile oficialilor… Eu unde dracu să mă duc? îi place fără lămâie. Amărui…

— Sunt atât de lejeră aici. Atât de lejeră… Magnetofonul scoate un sunet scrâşnit, de metal torturat. Tresare… Rămâne nemişcată. Îşi astupă urechile cu podul palmelor. Îngrozitor. Mugetul motoarelor. Fasciculul de lumină al proiectorului la decolare o despică în două cum stă în balcon numai în cămaşa de noapte, îi anihilează voinţa, personalitatea; aversele, ropotul ploii, aşteptarea… Mereu aşteptare. Minutele. Tic, tac; tic-tac; tic-tac! Deşteptătorul cu rezonanţa lui morbidă, ploaia, noaptea, minutele…

— Nu se mai poate. Sunt secătuită! înnebunesc! Apa din ceainic dă în clocot. Trage priza reşoului.

Rezistenţa electrică roşietică. Familiară. Pune ceaiul…

— Doamne, nu se mai poate! Coşmarul ăsta mă ucide! Fixează pânza paravanului stropită abundent cu roşu carmin…

Sânge, Doamne! Sânge! Priveşte halucinată, nu se poate smulge obsesiei, în străfundul ei simte o voluptate aproape carnală, voluptate a roşului carmin, ei amândoi, cel dintâi şi cel de-al doilea, culcaţi în sicrie, lumânările, unde stau lumânările, asta va fi sursa de lumină, nu ferestrele, o singură lumânare aşezată undeva la cap; ori poate invizibilă, doar lumina izvorând de undeva şi căzând rece pe masca împietrită a morţii, care n-a reuşit să le smulgă „autoritatea” de pe obrazul golit de sânge – Salvador Dalli cu trupurile lor sfârtecate, cu carnea aceea sfâşiată – roşu carmin – şi spectrul descompunerii în miriapodele groaznice… Ridică ceainicul… îl pune într-o crăticioară cu apă rece… Aici, după paravan a îmbrăţişat-o Pictorul, o îmbrăţişare timidă, ea s-a smuls, a ieşit furioasă şi nu s-a-ntors o lună, o îmbrăţişare mirosind a vopsele, gelatinoasă, ah, cât şi-a dorit atunci bărbatul ei puternic şi vesel, şi gura lui lacomă cum a dorit-o, l-a-ntrebat în noaptea aceea de vară, se auzeau greierii, câmpul palpita dincolo de ferestrele deschise, „am crezut că sunt frigidă, iubitule”, îmbrăţişarea Pictorului a făcut-o frigidă, i s-a-mpietrit carnea şi fiecare fibră vie, lui îi căzuse o şuviţă neagră pe frunte şi ea l-a căutat sălbatic, lacom, ca după o absenţă îndelungată, l-a găsit ca întotdeauna, tânăr şi pătimaş, apoi când el a adormit, l-a vegheat până târziu, dezmierdându-i fruntea umedă, trecându-şi palma prin părul sârmos de pe pieptul cu muşchii destinşi, s-a lipit de el şi l-a simţit cu tot trupul, a fost nebună după el luna aceea de vară…

Un glas timid:

— Doamna Valentina!

Se-ntoarce. Tânărul student la arte plastice – „o nădejde” a anului meu a spus Pictorul… Transfigurat. Transpirat. Palid.

— Ce este, Cornel?

— Acordaţi-mi acest dans, vă implor.

— Ţii mult, Cornel?

Îl fixează cu ochii verzi, intens verzi. Nu vede cum tânărul înghite în sec, dintr-odată copleşit de bufeuri fierbinţi… Toarnă ceaiul în ceaşca de porţelan chinezesc, străveziu: „- numai aşa poate fi băut ceaiul de Ceylon” spune Pietonii… „Lipton Ltd” completează ea, surâzând.

— Vino cu mine, Cornel… Ia tava cu paharele astea de coniac.

Trece pe lângă studentul la arte plastice „o nădejde” a anului trei, unduitoare, învăluindu-l în parfumul ameţitor al feminităţii ei mature…

— Doamne, aici este permanenţa, aici mă pot salva, nu mai pot rămâne încă o dată singură, el să se pulverizeze în neant, ori să mi-l aducă în formol, n-am nervi, nu mai am nervi… Aude gâfâitul aţâţat al „nădejdii”. Îi simte respiraţia pe ceafă, cu o urmă de oroare… Pictorul o aşteaptă zmârcâindu-şi nasul…

— Unde este Ştefan?

— Dansează, mormăie Pictorul.

Valentina vede perechea glisând uşor în clarobscur… Se face lividă.

— Haidem… Ce-mi stai ca o bucată de lemn, Cornel?

Problema stă în refuzul nostru la compromis, molfăie cuvintele Literatul, trecând pe lângă Pictor… La compromis şi la conformism… A căuta dincolo de substanţă. De determinarea cauzală, motorul tuturor superficialităţilor.

Asta e… Spre zonele indeterminismului… Ale oniricului. Pentru asta e nevoie de o anumită disponibilitate… Criş, mi-e puţin rău. Vrei să te plimbi cu mine câteva minute?

Coechipierul remarcă obrazul verzui, de-necat, al Literatului. Rigiditatea mecanică a mişcărilor. Hainele boţite. Cravata strâmbă. De undeva din fundul atelierului, dintr-un colţ de umbră, apare Nelu Lupuleţ, ducând cu încântare un carton.

— Maestre, gâfâie omul comprimat sub chica sură… Ai aici o capodoperă, maestre. Verdele ăsta e ucigător. Dă-mi-o să ţi-o reproduc pentru revistă. Pagina întâi. Scoatem un supliment ilustrat. Formidabil maestre… Uriaş… Ucigător… îngrozitor…

— Vezi să nu le facă pe numele lui, ca pe celelalte, spune Literatul… Apropo. Tot mai conduci almanahul ăla, cum naiba-i spune? Tot îi trafici spaţiul? Cât ai oferit viitorilor opozanţi de la doctorat? Juma de revistă? Trei sferturi? Că de plătit ştiu că-i plăteşti întreit… Vezi că ţi-am rambursat onorariul pentru schiţa aia pe care mi-ai publicat-o. Curnpăra-ţi ceva de el…

— Maestre…

— Zut! Ori dă-i acont pentru acuarela asta… Hai… şterge-o şi toarnă-mă… E singurul dumitale talent. Unicul. Superbul… în chestia cu doctoratul, consultă-l pe maestrul Necula Paastore Berger… E specialist… Salut…

— Hermafroditule! se aude glasul didactic al maestrului Berger.

— Porcule, replică demn Literatul şi trece pe sub nasul stupefiat al tovarăşului Nelu Lupuleţ.

Chestiunea doctoratelor celor doi corifei rămăsese de pomină. Necula Paastore Berger se prezentase la doctorat după ce-i apăruse volumul de studii asupra „Genului scurt şi modernitatea lui”… Preşedintele comisiei avusese umorul negru de a-l interoga tocmai asupra acestui subiect, constatând spre stupoarea comisiei că doctorandul era total străin de conţinutul propriului său volum. Căzuse cu brio şi chestiunea devenise publică spre hazul studenţilor cărora maestrul Berger le impusese volumul în bibliografia obligatorie, de bază. Nelu Lupuleţ prelungea stagiul de doctorand, publicând regulat în fiecare număr al revistei pe probabilii şi posibilii lui opozanţi, cu articole interminabile, organizând cu ei „mese rotunde” publicate cu fotografiile participanţilor în mărime carte poştală şi plătindu-le onorarii ilegale, cu plusul rezultat din plata la minimum a tuturor celorlalţi colaboratori.

— Ce lume, spune Dana. Mă timorează frusteţea asta a raporturilor dintre asemenea oameni. Credeam că artiştii…

— Sunt mai neconformişti şi violenţi decât alţii, Dana…

Haidem să-ţi arăt câteva portrete, câteva peisaje în adevăr încântătoare… O ia de talie. O duce spre colţul cel mai retras al atelierului mare, cât o hală de montaj…

— Nu vreau să-mi aduc aminte de nimic. Totul e mort. Sunt aici pentru acum. Mereu pentru acum… Stai, te rog… îi trage un fotoliu de paie, aşezat spre peretele acoperit cu zeci de tablouri… Uleiuri. Foarte multe uleiuri. Le priveşte atent. Nu reuşeşte să distingă nimic. Pete de culoare. Pete de lumină şi umbră. A făcut eforturi ani de zile sa reducă la esenţial rolul memoriei afective. Să-şi concentreze toate posibilităţile intelectuale şi fizice asupra prezentului. Să trăiască fiecare secundă conştient. Să-şi activeze simţurile, să biciuie lenea senzaţiilor. Ani de zile s-a sculat dimineaţa rostind formula rituală compusă de el însuşi: „Iată soarele, cerul şi pământul. Percep rotirea Terrei pe ecliptică. Exist. Sunt fericit că exist. Astăzi îmi voi îmbogăţi cugetul cu noutăţi. Să fim atenţi, deci. Exist. Sunt fericit că exist”. În fiecare zi, uitând printr-un exerciţiu îndelungat şi bine condus intim, lua totul de la capăt cu entuziasmul novicelui. Asta i-a creat o permanentă lăcomie de viaţă… Peretele este prea în umbră să poată vedea tablourile…

— Acum nu sunt penetrabil decât la un singur gând, Dana. Sunt obsedat de o singură idee. Vom reuşi sau nu să ne reconciliem destinele? Să trecem peste toate diferenţele care ne separă, peste lumile care ne-au format atât de deosebit, peste egoismele noastre de oameni singuri? E întrebarea pe care-ar tenta-o oricare alt bărbat la vârsta şi experienţa mea.

— Tu, nu?

— Eu nu! Am grifonat un simplu exerciţiu… Eu zic: ai nevoie de mine. O simt acum. După felul cum mi-ai abandonat mâna. După încrederea cu care ţi-ai lipit umărul de umărul meu. Şi după altceva, Dana. Am receptat integral fluidul emis de structura ta cea mai intimă – voi medicii cunoaşteţi doar organe, ori sisteme umane, n-aţi ajuns încă să cunoaşteţi omul în toată splendida lui unitate – am recepţionat mesajul tău, sânitem pe aceeaşi lungime de undă, îţi răspund:

— Da, Dana! Am şi eu nevoie de tine… Ţi-a spus cineva că ai un oval pur, de madonă, haide, ieşi din scoarţa asta frigidă, ieşi în lume Dana, ne-am găsit la jumătatea vieţii, nu e prea târziu, auzi tu, Dana?

— Înţeleg, Bogdan!

— Am vorbit destul. Hai să tăcem.

— Am tăcut de ani. Aproape că nu-mi mai pot exprima gândurile. Aproape c-am uitat cuvintele care sunt în afara medicinii şi maternităţii. Am uitat că sunt femeie… Mai curând cred că n-am fost niciodată femeie.

— Dana.

— Haidem afară. Mi-e dor de aer curat. Cumplit de dor.

— Încotro? întrebă Navigatorul, care-l ţine de braţ pe Radu Belcotă şi-i povesteşte ceva cu aer conspirativ de carbonar.

— Ne plimbăm zece minute, răspunde Coechipierul.

Îi pune Danei pardesiul pe umeri. Îşi ia cascheta… Parcul stă negru şi umed sub cerul de toamnă, limpede. În crengile sălciilor uriaşe de pe malul râului, fuioare subţiri de pâclă fumurie. Şi mirosul de toamnă. Răscolitor.

— Doamne! întineresc, şopteşte Dana.

Coechipierul o ia de talie, protector. Dana îşi culcă tâmpla pe umărul lui. Aleile îşi şerpuie asfaltul pe sub boschetele de liliac. Dana îşi reaminteşte întâmplarea aceea penibilă datorită căreia s-au cunoscut. Se-ntorcea de la spital prin ploaia de primăvară, caldă, cu un sentiment greu de neîmplinire. Iarăşi tentase doctorul Ghişu, cu ochii lui de gânsac pluvios, una din manevrele stupide de seducător decrepit. Îl pusese pe prietenul lui, doctorul Baibarovsky, un fel de clovn al oraşului, şeful unei echipe hipice compusă din cai reformaţi, funcţie care-l îndreptăţea să umble travestit în cow-boy, cizme cu toc înalt, jiletcă de vinilin cu nasturi strălucitori de alamă, mustăcioară a la d'Artagnan, îl pusese s-o propună din partea sindicatului în conducerea echipei hipice „Esculap”, ea refuzase, şi-n ziua aceea doctorul Ghişu o chemase la el în cabinet încercând s-o intimideze pe de o parte, pe de alta sugerându-i aluziv c-ar putea foarte uşor scăpa de toate sarcinile obşteşti etc., etc.

— Eşti cel mai josnic individ, doctore Ghişu, îi spusese. Şi cel mai odios…

Dacă mai tentezi vreodată vreo manevră, te avertizez, îţi trag o bătaie soră cu moartea… Gânsacul rămăsese perplex. Atunci. Pe urmă câte gărzi abuzive îi dăduse, ce critici savante îi adresa, ce coaliţie a nulităţilor organizase împotriva ei, asta numai ea ştie… Se-ntorcea pe ploaie, jignită până-n străfunduri. La colţul parcului i-a ieşit în faţă doctorul Rizescu. Băut. A luat-o de braţ.

— Haidem la tine, Dana… Mi-e dor de tine… E o idioţenie divorţul ăsta… A-ncercat să-şi elibereze braţul. Doctorul Rizescu a strâns-o până la leşin.

— Să-mi dai copilul, nenorocito! Copilul meu, auzi?! Târfă! Atunci l-a văzut pe Bogdan. O privea întrebător de sub gluga pe care şiroia apa.

— Să-mi dai copilul, că de nu te ucid, s-a bâlbâit doctorul Rizescu. A ridicat mâna s-o lovească.

— Domnule, a strigat…

— Aţi strigat ca din fundul infernului, doamnă, i-a spus mai târziu Bogdan…

— Nu ţi-e ruşine derbedeule, i-a spus atunci doctorului Rizescu, apucându-i mâna ridicată… Doamnă, vă stau la dispoziţie… Haide amice. Şterge-o până nu mi se urcă temperatura la ulei… Pe ea a bufnit-o râsul. A râs cu lacrimi, a râs plângând cu hohote, mutra stupefiată de alcoolic a doctorului Rizescu, senzaţia ei de greaţă şi fraza aceea teribilă: „şterge-o până nu mi se urcă temperatura la ulei”… Apoi spaima. Paralizantă. Doctorul Rizescu plantat în colţul străzii.

— Domnule ofiţer, te rog condu-mă, stau la câţiva paşi de-aici, nu te supăm, dar mi-e frică… Groaznic de frică… A condus-o sus. Dănuţ se juca grav cu trenul electric. L-a luat în braţe cu disperare. Era îngrozitor de singură. De hărţuita… La început a îngrozit-o obrazul lui ars pe maxilarul stâng…

— Vă datorez o explicaţie, domnule ofiţer…

— Niciuna, doamnă. Viaţa e câteodată nedrept de crudă cu noi. Cu ce vă mai pot fi de folos?! Atunci a avut ea îndrăzneala aceea uluitoare, de care se miră şi acum. L-a rugat să rămână la masă cu ei. Dănuţ l-a-ntrebait ce-are la obraz cu inconştienţa feroce a inocenţei.

I-a spus că a căzut cu avionul şi s-a ars. Asta l-a doborât pe Dănuţ… A rămas, sugerând că n-are pe nimeni care să-l aştepte. Apoi, râzând:

— Permiteţi-mi să-mi joc rolul până la capăt. Vă voi însoţi câteva zile de la spital… Desigur, văzuse cartea de vizită pe uşă. S-a destins. Era intimidată, obosită, situaţia i se părea paradoxală, ireală, nu ştia cum să iasă din încurcătură… îşi jurase că nu va fi altceva decât medic şi mama lui Dănuţ. Atât… A venit a doua zi la spital, cu maşina. A trimes vorbă printr-o soră. Erau cu toţi în cabinetul profesorului. Sora a spus tare:

— Doamna doctor Ştefănescu, vă aşteaptă tovarăşul locotenent-colonel jos, cu maşina… Doctorul Ghişu dintr-o dată livid… Ea şi-a luat poşeta. Şi-a rujat buzele…

— Camelia spune-i tu profesorului că astăzi am o treabă urgentă… A ieşit de-acolo, parc-ar fi fost dintr-odată dezbrăcată sub ochii miraţi ai colegilor… Râde…

— De ce râzi, Dana?

— Pentru că sunt nespus de uşoară! Vezi tu, credeam şi cred în medicină, a fost şi este idealul meu, pentru asta îţi trebuie o disponibilitate sufletească totală, îţi trebuie forţă să poţi lua de la capăt în fiecare zi puroiul, mirosul de fecale şi sânge, să auzi ţipetele isterice şi gemetele sfâşietoare de durere, să vezi mizeria profundă a sexului tău, toate nenorocirile cu care-şi plăteşte naivitatea, plăcerea şi raţiunea de a fi… şi eu, de mulţi ani, nu mai am această disponibilitate. Viaţa cu doctorul m-a scârbit de mine însămi. De orice intimitate fizică ori spirituală! De orice fel de a fi al femeii normale. M-am refugiat în maternitate, pentru că eram o femeie mutilată.

— Asta nu mai există, Dana! Eliberează-te de trecut… Sst… Auzi?

— Ce?

— Prezentul!

N-am mai dansat din studenţie, spune Ioana.

Asta nu-nseamnă să te răzbuni pe mine.

— Adică?

— Să mă conduci atât de energic.

— Nu suporţi să fii condus?

— Aşa nu!

— Altfel, da?

— Explică-te.

— O femeie deşteaptă ştie să-şi conducă bărbatul fără ca măcar s-o simtă… Lui îi place tehnica, ea îl iniţiază în prozodia modernă, ştiind să spună în vers alb, te iubesc…

Pilotul recepţionează aluzia transparentă şi aerul nevinovat cu care este spusă. Magnetofonul suspină ritmic un tango argentinian. Ioana se destinde. Devine din elastică, mlădioasă şi din ritmică, lirică. (- Un lirism de structură, cum spune Valentina, reproducându-l pe Pictor).

— Tu, Ioana, ai încercat vreodată să conduci un bărbat?

— Încă nu!

— Ai vrea să-ncerci?

— Depinde de partener…

— Eşti conştientă că refuzul tău la „Activoid” te-ar putea costa? De ce l-ai refuzat?

— Nu-mi plac oamenii care-şi exploatează funcţiile… Sunt de părere că funcţiile trebuie să-i exploateze pe cei care le ocupă. Este în asta o nobleţe a socialului.

— Ai idei foarte exacte.

— De exemplu ideea că-mi place să dansez cu tine.

— De ce?

— Stai bine pe picioare. Nu te bâţâi şi n-ai mutră de cotoi în călduri.

— N-ai vrut să te exprimi atât de brutal.

— Adevărat.

— Atunci de ce-o faci?

— Din spirit de conservare. Sunt o fată bătrână şi puţin acrită.

Pilotul râde.

— Tu? Cu fasonul ăsta de Cleopatră?

— Vă amuzaţi, spune Valentina; îşi ritmează şoldurile cu lascivitate uşoară lângă partenerul transpirat abundent, roşu de emoţie. (- Sărmanul, îl compătimeşte sincer Pilotul. L-a ameţit… îşi reaminteşte cuvânt cu cuvânt fraza Coechipierului; „N-a-ncercat niciodată să seducă pe nimeni din jur, dar are permanent aerul că vrea să seducă pe toată lumea, orice prezenţă masculină o înviorează”… în adevăr, e splendidă, iradiază feminitatea, ce curios să vezi un om atât de apropiat, să-ţi vezi femeia ta fără opacitatea cotidianului. „Pe urmă am văzut-o pe malul apei cu Pictorul. Şevaletul. Culorile… O corecta apucându-i mâna de încheietură”… Ce oroare. Să divinizezi încheietura cu petele cafenii, arsurile vechi de-atunci, tocmai pentru istoria lor şi mâna aceea străină să-şi închidă degetele peste micile şi tragicele pete cafenii).

— Ne distrăm în adevăr perfect, doamnă, răspunde Ioana. Soţul dumneavoastră este spiritual şi dansează excelent.

Valentina se face că n-aude. Se pleacă spre Pilot.

— Dragule, vreau să-ţi spun ceva… Nu acum. După!

Îi surâde inocent. Pilotul descoperă în ochii verzi ai Valentinei o duritate rece. Tăioasă şi necunoscută. Gelozie? Absurd. El nu joacă jocul ăsta copilăresc şi mortal. Îi face plăcere să danseze cu Ioana. O simte vibrândă, fermă, îi susţine privirea franc, fără indecizia aceea promiţătoare şi vag reticentă, şi vag pudică, şi vag lacomă a majorităţii femeilor, are-n ochii negri profunzi, dar mai ales inteligenţi, o doză de maliţie, de amuzat şi aerul că nu-i scapă nimic, asta este reconfortant… Perfect reconfortant, un om viu, prezent, activ, ironic…

— Totdeauna ţi se spune „dragule” pe tonul ăsta?

— De ce?

— Nu prea ai mutră de bebeluş!

Îl sileşte surâzând să facă o piruetă, apoi o mişcare largă de „passo doble”…

— Ce ai Belcotă, băiatule? Parcă ţi-a pus cineva jar sub noadă, spune Navigatorul, îl ia pe Radu Belcotă de braţ şi-l implantează în fotoliul de paie din care se ridicase Dana.

— E foarte târziu, măi… Am venit pentru gazdă… M-am bucurat că v-am văzut… M-aş bucura şi mai mult dacă ne-am întâlni numai noi la o şuetă.

— Iartă-mă, Belcotă că insist… Au trecut totuşi cincisprezece ani de la întâmplarea aia nenorocită. Tu eşti astăzi un artist cu renume. Eu un simplu maior.

— Lasă tâmpeniile. Când ai mâncat „salată orizontală” tip „S. O. Av”, ai zburat plan la plan şi-ai trecut prin ce-am trecut noi, nu mai există decât experienţa aceea unică… înţelegi? Sunt esenţial ce-am fost atunci… Dă-i drumul… Trec pe recepţie.

— Ceva sau cineva de aici ţi-a schimbat dispoziţia radical, Belcotă. Te-am găsit exuberant, mi-era ruşine de oboseala mea şi-acum…

— Şi-acum?

— Parcă eşti halucinat şi eu vreau să-ţi captez atenţia pentru câteva lucruri esenţiale.

Un moment de tăcere. Pictorul îşi trece degetele prin părul tuns sourt.

— Măi, au fost destule lichele şi printre noi… Toţi avortonii zborului. Toţi „piloţii” refulaţi, cocoloşiţi prin birouri a la Ionel Cătunescu, ori cretinoidul ăla Michel Caraman, monstroidul ăla perfid care-a lucrat mână-n mână cu Tătăraş şi cu celălalt şchiopârlan, Florenţiuc, ori adjutantul ăla microcefal care făcea pe ţârcovnicul escadrilei – l-am prins odată pe Tisa învârtindu-se după propria-i coadă, trăgea cu tot armamentul de bord în gol şi striga la radio că se bate cu două patrule germane…

— Bihordea.

— Ăla… Nu m-a iertat. Nu te supăra. Mi-aduc aminte de notele lor informative, false, de ura stătută a nerealizaţilor care-n anii aceia credeau că prin treaba asta murdară au s-ajungă generali. Ştii bine cum au corelat atitudinea mea din unitate, la faptul că aveam un văr imbecil fugit în munţi… Totuşi… Mi-au distrus trei ani din viaţă, Gelule.

— Ce-are asta cu mine?

— Nimic… Iartă-mă… O doză de amărăciune. Şi poate de regret…

Priveşte în gol. Îşi masează tâmplele.

— Ei bine, domnul meu, spune sec, nu pot suporta prezenţa femeii brune care-a venit cu voi.

— Eşti nebun? De unde-o cunoşti?

Navigatorul se simte dintr-o dată ultragiat.

— N-am văzut-o în viaţa mea.

— Atunci?

— Poveste lungă… Şi tragică.

— Regret, Belcotă… N-are nici o vină.

— Tocmai în asta stă absurditatea situaţiei. Rămân încă zece minute… Te ascult.

Navigatorul îşi face de lucru cu batista. Îşi tamponează fruntea. Cărei drame a supravieţuit acest bărbat ferm, lângă patul căruia a dormit doi ani de şcoală militară, cu care-a zburat în misiuni aproape de sinucidere, acest bărbat de un orgoliu nebunesc (la popotă, după o misiune, locotenent-comandorul jovial i-a spus „dă-te-n mă-ta Belcotă cu atacurile tale la sol” la care locotenentul i-a răspuns: „dă-te-n mă-ta comandorule cu jovialitatea ta cu tot”. Linişte de moarte în popotă. „- Cum îndrăzneşti domnule locotenent?”… „- Dacă gradul de intimitate dintre noi este atât de mare încât vă permiteţi să mă-njuraţi, domnule loootenent-comandor”… Locotenent-comandorul, excelent pilot, a-nţeles. Şi-a cerut scuze. L-a luat în patrula de comandă. Au terminat războiul „plan la plan” la relaţii de camaraderie eroică şi „domnule locotenent” ori „domnule locotenent-comandor”… Radu Belcotă. Venit la examenul de admitere cu un premiu de matematici pe ţară „Tinerimea română” ori aşa ceva… Ce mai ştie despre Radu Belcotă? Aproape nimic. Şi totuşi parcă s-au despărţit ieri. Parcă ieri l-a văzut aterizând în limită de viteză, bălăbănindu-se, avionul bontisând aiurea şi locotenentul căzut în chingi, cu cojocul de zbor plin de sânge în acel martie 1945, spre sfârşitul războiului. Există între noi acelaşi fluid vital, îl simt, asta nu se poate explica, ori nu mi-o pot eu explica, simt că Radu Belcotă este un om. Cu majusculă. Nu, n-a putut uita nimic din ce-a fost esenţial în viaţa lui. Aici, dacă fac pe diplomatul, stric totul). Îşi vână batista-n buzunar.

— Îţi aduci aminte de „Şarpe”, Belcotă?!

Pictorul Radu Belcotă tresare. Îi apucă mâna deasupra cotului. I-o strânge puternic, într-o convulsie abia stăpânită…

Apoi îşi scoate pipa din spumă de mare. Dintr-o pungă de piele scoate tutun auriu, puternic aromat. Spune răguşit:

— A reînviat?

— Cred că da… Pentru asta voiam să-ţi solicit atenţia.

Pictorul îşi aprinde pipa. Se-nfundă în fotoliu.

— Ce-mi ceri, spune-mi-o direct. Pune-mă întâi în temă.

Eşti sigur că aici se pot spune asemenea lucruri?

— Nu! Dacă accepţi, te luăm cu noi.

— Perfect. Haide să vorbim despre pictură…

— Nu-mi place să ascult din umbră, şopteşte Dana. (coechipierul îi astupă gura cu palma. O trage uşor, aproape pe sus, în spatele uşii deschise spre parc. Coridorul placat cu cărămidă, plin de modele de ghips, „Discobolul”, mai în fund capul lui Moise, placardele de circulaţie, dintr-o dată vede placardele de circulaţie, pictate pe tablă. – „Cine dracu se ocupă cu asta, probabil sunt mai rentabile” îşi spune Coechipierul. Dana se strânge lângă el. Tremură toată. Un glas:

— Movul ăla funerar, la un biet pictor amator… înapoi la naivi, Criş… (- Beton vorbea de mov şi de Eduardo, ce idiot, face pe sibilinul, ce e cu movul ăsta)… înapoi la naivi.

Ori în oniricul pur, ori în naivitate… Ah, cât îi urăsc pe soldăţoii ăştia rebarbativi care-au infestat atmosfera noastră plină de opacitate, cu cadenţa lor cazonă.

— Domine, n-am văzut rostul atacului la aviator… Sunt prea bărbaţi şi poate ieşi rău…

Paşii se apropie. Coechipierul le vede umbrele scurtându-se pe măsură ce se apropie de becul ofticos din mijlocul coridorului.

— Pălăvrăgim nopţi întregi despre viaţă şi ei realizează asta clipă de clipă. Murim înecaţi în propria noastră pălăvrăgeală, murim amorfi, timoraţi şi ei trăiesc clipă de clipă…

Şi ce femei au! Şi ce siguranţă stupidă, de parcă ar viza nemurirea, idioţii.

— Domine.

— Să lăsăm asta. Nu are nici o consecinţă. Mâine să-l rugăm pe Actor să ne ducă în satul ăla infect să-ţi arăt ceva uluitor. Seara petrecem acolo… Criş, eşti cel mai drag dintre prietenii mei.

— Pentru asta nu trebuie să mă săruţi. Nu suport chestia asta pe gură.

— Criş.

— Îţi pute gura. Eşti bălos. Rămâi la literatură.

— Eşti crud, Criş. Staţionezi mereu la funcţiile genitale primitive, Criş? Când atâţia dintre sublimi… Gâfâit aţâţat. O-njurătură scurtă.

— Ia mâna, n-auzi, imbecilule?!

Lovitură surdă. Luptă. A doua lovitură. Dana îi înlănţuie gutul. Siluetele celor doi într-un joc de umbre chinezeşti. Huruitul, zăngăniitul, scrâşnetul tăblăriei pe care sunt pictate cu culori evidente „întâmplări de circulaţie”.

— Ce dracu se-ntâmplă aici? strigă răguşit un glas din fundul coridorului… Nu v-ajunge că benchetuiţi noapte de noapte, paraziţilor?! Vă dau pe mâna miliţiei, huligani nenorociţi…

Câţiva Dumnezei ambalaţi în obiecte de cult, apoi linişte.

Uşa enormă a pictorului, capitonată cu sac, deschizându-se incert.

— Haidem, Dana, şopteşte Coechipierul.

— Groaznic… îngrozitor… Degradant şi scabros… îmi vine să vomit, Bogdan…

— Respiră adânc… Simţi aerul? Adânc, Dana… Aşa… Mergem, Dana.

Zumzetul obosit al glasurilor, feţele verzui, balerinele rămase în maieurile lor negre, bărboşii, câteva necunoscute cu coafuri montante, câţiva necunoscuţi, totul cufundat în lumina de acvarium fulguită din aplice, Ioana care-i face semn Navigatorului, Radu Belcotă ridicându-se din fotoliu, Coechipierul cu Dana acolo lângă Navigator chemându-l cu semnul „pas alergător”, totul într-un caleidoscop de estompe, siluete, şi umbre indistincte şi acut, oboseala zborului. În toţi muşchii.

Şi-n psihic. Un fel de ceaţă care-l învăluie, cleioasă, amortizând sunetele, vidând mişcările de sens, diluându-i acuitatea percepţiilor – „am îmbătrânit”, apoi Valentina străbătând ceaţa granuloasă în care se cufundă, surâzându-i, încleştându-i braţul şi şoptindu-i:

— Acum!

Se sting aplicele. Rumoare. Într-o suită rapidă de deelicuri sonore se-aprind câteva tuburi cu neon din spatele perdelii pânză de păianjen. Bătăi puternice În uşă, Pictorul, până atunci amorf, dă semne de enervare. Umbra şevaletului proiectată pe perdea. Cineva dă drumul unei benzi de magnetofon pe care este imprimată „Paterica” lui Ceaikovsky. Uşa se deschide larg.

Apare un tip cu mâinile înfundate în buzunarele unui demi culoarea oului de raţă, cu mutră de onanist, obrajii aspiraţi sub pomeţi, ochii căzuţi sub arcade, gulerul ridicat.

— Salve! strigă.

E beat.

— Actorul, şopteşte iritată Valentina.

Fagotul îşi tânguie tema sumbră, apăsătoare, contrabaşii tind să acapareze toate disponibilităţile elegiace. Prezenţa individului din uşă răstoarnă situaţia în folosul ridiculului. Pilotul recunoaşte unul din bufonii de proastă calitate ai teatrului din localitate, un fel de agronom cu nume ciudat: Tremovici, ori Ţârnovici, nu reţine, alcoolic înveterat, care-i producea o repulsie fizică de câte ori îi vedea bufonadele groteşti pe scenă.

— Ce cauţi aici? întreabă Pictorul, glacial. Iese din starea pluvioasă. Se-ndreaptă în sacoul larg…

— Ţi-am interzis categoric să mai pui piciorul aici.

— Uşurel, hâc, maestre, hâc, uşurel că…

Tipul imită fără haz „cetăţeanul turmentat”.

— Ieşi afară!

Pictorul arată uşa cu un gest larg, de cabaleros.

— Dacă procedezi aşa cu prietenii mei, nu te mai cunosc, spune Literatul, care-şi ţine batista apăsată pe gură.

— Perfect, replică Pictorul… Aştept să plecaţi amândoi. Dacă nu…

Izbucneşte intempestiv tema principală. Violele, violoncelele, flautele şi clarinetele în acel „Allegro non troppo” chemător la luptă, viril şi dramatic.

— Dacă nu? bâlbâie beţivul.

— Chem miliţia.

— Nu e nevoie s-o chemi. O ai aici, spune Literatul… Şi încă în mare ţinută… Să-ţi păzească principialitatea.

Valentina i se cramponează de braţ. Pilotul se dezmeticeşte. Îi vede pe ceilalţi lingă el. Şi Radu Belcotă. Unul din poeţii bărboşi, spătos, bine hrănit, apucă un scaun de picior.

— Ieşiţi canalii, bubuie din spatele bărbosului… Ieşiţi că…

Ţârnovici, ori Tremovici face câteva clownerii. Îşi ridica poalele demiului. Se-ascunde în spatele lor. Îşi înmoaie cartilagiile. Mimează spaima… Literatul iese demn şi verde.

— Mă pupaţi în c., spune bufonul din uşă.

— Afară potaie! răcneşte bărbosul, aruncând scaunul care se face ţăndări în uşa închisă la timp.

— Mi-e rău, şopteşte Valentina… Ah, nu se putea altfel…

Asta numai din cauza ta… Tu cu avioanele alea imbecile.

Parcă au să-ţi ridice statuie… Dac-ai fi venit ca oamenii la o potrivită…

Pilotul întâlneşte în fugă privirea Ioanei. Ironică. Pictorul bate din palme.

— Doamnelor şi domnilor… Atenţie. Doamnelor şi domnilor. Vă rog să trecem peste acest incident penibil. Regret…

Vreau să vă descopăr ceva de-o uluitoare prospeţime. De-o uluitoare ingenuitate şi-n acelaşi timp, paradoxal, de un surprinzător rafinament intelectual.

— Din trei în trei ani, cu precizie de mişcare ciclică, băiatul ăsta descoperă „ceva de-o uluitoare prospeţime”, şopteşte Radu Belcotă la urechea Pilotului, nu atât de încet să n-audă toţi cei din jur.

Valentina îi aruncă o privire ucigătoare.

— Trăieşte cu obsesia marilor revelaţii. Încolo, v-am spus. Băiat bun şi talentat.

Pilotul are senzaţia că abia acum Pictorul îşi trăieşte adevărul. Animat, pare mai tânăr cu zece ani. Pe obrazul mahmur, posac în general, se-n tipăreşte o expresie caldă, uşor timidă.

Trage deasupra şevaletului o lampă de lucru cu suport extensibil. O potriveşte în stânga sus, acoperind-o cu un văl străveziu. Marşul plin de vigoare în care s-a metamorfozat chemarea patetică la luptă domină tăcerea atelierului.

— Un artist de mare suflet, se aude glasul doctoral al maestrului Berger… Aşteptăm revelaţia… doamnelor şi domnilor.

(E ceva penibil, jenant, în toată ceremonia, Doamne, ce superficial sunt, ce idiot, ce rinocer, a, nu amice, eşti cel mai cornut dintre cervidee, asta nu se poate).

— Valentina! Cum ai îndrăznit să mă transformi într-o paţachină…

— Grobule!

Cu mişcări sacerdotale, grav, Pictorul ridică pânza care acopere şevaletul.

— Mor, şuşoteşte Valentina, înfigându-i unghiile în palma pe care i-o strânge spasmodic.

Necula Paastore Berger îşi face loc lângă tablou. Îşi pune o pereche de ochelari negri, cu ramă groasă de baga. Se da câţiva paşi înapoi, căutându-şi unghiul cel mai potrivit. Scoate sunete misterioase. În spatele lui, poeţii. Mişcare în asistenţă. Ronronul lui Berger trece la exclamaţii reţinute.

— Ce zici de tuşele astea fluide până la muzical, maestre Berger? explodează Pictorul.

— Încet. Întâi emoţia, impresia totala, apoi mijloacele, asta este treaba dumneavoastră, a specialiştilor, eu nu sunt decât un simplu amator.

— Maestre…

— Vă rog, domnilor. Poate mai avizat, dar totuşi… simplu amator. Mult lirism şi dacă mă pătrund de ce văd, un lirism sublimat, cenzurat, filtrat într-o inteligenţă selectivă, riguros selectivă…

Pilotul se ridică pe vârfuri. Vede peste coama zbârlita a unuia din poeţi, trei arbori deşiraţi, unul cu rădăcinile în sus şi crengile sprijinite pe pământ, ca o mie de tentacule răsucite, pline de nişte flori ori fructe roşii.

— Asta este impresia momentului, mormăie Berger; dar aici este vorba de cu totul altceva, de o încifrare a tragicului, acest cap asimetric, hm, acest cap asimetric încercând să străbată labirintul de crengi fixate în pământ, acolo unde în mod obişnuit se fixează rădăcinile, oh, labirintul, labirintul…

În adevăr, Pilotul vede acolo un cap grotesc, cu o falcă pătrată prevăzută cu un ochi şi el pătrat, roşu; iar cealaltă falcă dreptunghiulară prevăzută cu un ochi triunghiular, de culoare albastru azur…

— Triunghiul, semnul ezoteric al Treimii, această noţiune înalt filosofică, hm, da… Mai departe… Tabloul ăsta are o cheie „filosofică” aş spune, s-o găsim domnilor, să descoperim conţinutul simbolisticii acestui artist rafinat.

— Mă tem că este o artistă, spune Pictorul emoţionat.

Valentina se lipeşte de Pilot. Îşi freacă obrazul de umăml lui.

— E genial acest Necula Paastore Berger, îi suflă-n ureche. Genial…

— Pictorul Radu Belcotă priveşte tabloul printre gene. Îşi ţine pipa stinsă între dinţi. Braţele încrucişate la piept. Vede arborii, nu hibridoizii stupizi pictaţi cu naivitatea totală a ignoranţilor, deci cu dezinvoltura neştiinţei meşteşugului, unde tot conţinutul tabloului este grămădit într-un singur plan; ceilalţi arbori, uriaşi, din Prislop; codrii străvechi din valea Cernei până-n Mehedinţi, biciuiţi de furtună, luminaţi la intervale de fulgere strălucitoare, vede norii joşi, scămoşi prăvălindu-se din Sglivan asupra „morţăriei” vechi, satul cu olanele şiroinde, aversele în trombe lichide şi-n toată orgia asta de-ntuneric şi eclaturi fulgurante de lumină electrică, „colonelul”, un bătrân în opinci şi cojoc, o siluetă apocaliptică, rădăcinoasă, torsionată de reumatisme şi spaimă, cu aer pitecantropoid, cu Maria deshumată în braţe, cu Maria luminată de un fulger, obrazul livid, gata să împărtăşească destinul materiei în descompunere, cu părul lung, imens, negru despletit, poate-mpletit cu rădăcinile acelor arbori multiseculari şi cu ploaia, obrazul de brută cinică al colonelului Vărzaru, comandantul sângeros al bandelor din munţi, năpădit de barbă şi evident pitecantropoid, umanizat tragic, bruta îşi duce pe braţe fiica, singurul suflet omenesc care-l lega de umanitate, pe Maria lui, târâtă în aventura disperată, ilogică şi sângeroasă, pe Maria care s-a sinucis atunci când totul s-a sfârşit şi ea şi-a dat seama de enorma absurditate a vieţii ei, pe Maria iubită de locotenentul aviator Radu Belcotă până-n pragul demenţei… Aici, aproape, femeia asta vie, suplă, cu fruntea şi părul, şi gura, şi umerii, cu aerul Măriei, ce-a căutat aici, ce destin crud scormoneşte-n tot cimitirul de sedimente aşternute an de an vreme de şaptesprezece toamne şi şaptesprezece ierni şi alte şaptesprezece primăveri şi şaptesprezece veri – o imensitate de uitare, de mortificare, femei, multe femei, dar niciodată „o femeie” şi-acum durerea atroce care-l macerează, pitecantropoidul plângând monstruos cu moarta în braţe, va trebui să picteze asta cândva…

— Iată simbolul Treimii repetându-se şi-n aceşti trei arbori ciudaţi, spune grav Necula Paastore Berger… Da, onorată asistenţă. Asta ne îndeamnă la meditaţie.

— Autoarea… Autoarea, se aude glasul sufocat de emoţie al „speranţei din anul trei”.

Pictorul, cu aceleaşi gesturi largi de cabaleros se-nclină în faţa Valentinei, palidă de emoţie.

— Oo! Dar asta este cu totul tuşant! spune Necula Paastore Berger… Dumneavoastră, doamnă?

Pilotul simte nevoia să facă explozie. Explozie totală, care să-l catapulteze prin acoperiş, undeva în spaţiul extraterestru.

— Unde mă duci? În definitiv, acum mi-e indiferent.

Absolut indiferent. Du-mă oriunde. Sunt atât de fericită!

Absolut şi integral fericită… Poate mai trebuia să rămânem.

Are să se simtă foarte singur în dimineaţa asta. Un prieten admirabil… Un autist care şi-a părăsit de mult egoismele. Egocentrismele. Cultivarea până la patologic, până la demenţă a orgoliului creaţiei… Devotat… Vreau să dau drumul la radio…

De ce eşti posac? Nu te interesează absolut de loc triumful meu? Spune-mi-o?

„R. 16” filează în viteză varianta şoselii care duce la râu. Se-nfundă silenţios în pânzele de pâclă alburie ale zorilor de noiembrie. Spre răsărit, cerul limpezit se tincturează vag cu o pastă albuie, incertă. Dincolo de parbriz semănăturile de toamnă aleargă spre marginile nopţii. (- Am trecut punctul „mort” de criză… Acum pot sta la volan 24 de ore…

— Băiatule, i-a şoptit Navigatorul, când Necula Paastore Berger a lansat ideea uneii expoziţii personale şi Pictorul a tras perdeaua pânză de păianjen cu un gest dramatic, descoperind cele douăzeci şi trei (23) de tablouri, etajate pe trei rânduri asimetrice şi luminate savant: iată expoziţia personală a pictoriţei Valentina Patricia Şerbu, a strigat Pictorul – de unde dracu se cheamă „Patricia Şerbu” s-a-ntrebat şi l-a durut – numele meu nu corespunde, e prea banal „Patricia Şerbu” sonor, plastic, apoi când a citit titlul câtorva tablouri s-a bucurat intens pentru alegerea numelui de artistă. Tablourile se numeau: „Adăpost agnostic”, „Apus în W”, „Invers”, „Latenţe magice”, „Labirint I”, „Labirint II”, „Labirint III”, „Gnoseologie miriapodică”…

— Băiatule i-a şoptit Navigatorul, umfl-o pe Patricia Şerbu, plimb-o să se răcorească douăzeci de minute şi culc-o… Belcotă e la mine. Nu trebuie să ştie nimeni. Şurub are veşti… Şi… fii atent. Vezi să n-o iei „Invers”.)

— Tu nu vrei, sau nu poţi înţelege ce-nseamnă pentru mine triumful acestei prime expoziţii personale… L-ai auzit pe maestrul Berger? O „naivă hiperintelectualizată… Are şanse să expună în străinătate, tocmai datorită candorii cu care exprimă abstracţiunea”. Ah, Veneţia, Rio de Janeiro, Parisul! Am crezut atâta vreme că nu pot fi altceva decât o soţie devotată. Amanta propriului meu soţ – şi, dintr-o dată revelaţia acestui al doilea eu. Cel adevărat. Cel dominant. Cel esenţial… Şi permanenţa… înţelegi, tu? Permanenţa…

Varianta face o curbă scurtă. Abordează râul. Îl dublează câţiva kilometri. Sălcii străvechi, uriaşe, care-şi împreunează creştetul peste apele mâloase, fumegânde. Stuf. Galben. Foşnitor. La răsărit tente dulci de verde opalin. (- Aş fi un monstru dacă n-aş încerca să mă identific cu Valentina… E groaznic să-ţi transformi viaţa într-o aşteptare permanentă. Aşteaptă-l să decoleze. Aşteaptă-l să aterizeze. Aşteaptă-l să plece într-o misiune pe 10 zile. Aşteaptă deşteptătorul să sune la ora 02.00. Aşteaptă. Aşteaptă, cu mereu întrebarea asta terorizantă: se mai întoarce astăzi?

— De ce-oi lăsat facultatea la jumătate, Valentina?

— Ah, dragul meu, dac-ai şti cât mă plictisesc toate poveştile astea şi felul cum se gudură asistentul ăla bâlhâit… Mi-am creat un univers, casa mea, mi-e atât de greu să mă rup din el. Lasă-mă să te iubesc. Să te-ngrijesc! Să te aştept.

— N-are să-ţi ajungă, Valentina!

— Ba da, iubitule… Pentru toată viaţa…

— Ce-nseamnă pentru Valentina „Adăpost agnostic”? Dincolo de masa de cuburi verzi, şi roşii, şi negre vârâte-n pata de culoare albastră, care foarte bine poate fi luată drept ori ce vrei să gândeşti despre ea? O evadare din teroarea aşteptării? O evadare din ea însăşi? Ori tocmai „Adăpost agnostic”, „Invers”, „Gnoseologie miriapodică” constituie marea chemare a femeii care în adevăr se numeşte Valentina Patricia Şerbu şi nu simplu, Valentina… Valentina cu ochi verzi, misterioşi, venită odată din ploaie, cu pelerina şi capişonul şiroind?)

— De câţiva ani caut o permanenţă, şi tu n-ai de ce să te sulperi, ştii cât te iubesc, ştii cât m-am schimbat lângă tine, ceva sigur de care să mă agăţ şi salvez, nu pot să rămân încăodată singură, voi vă acceptaţi destinul cu o seninătate care mă ucide, îţi trebuiesc nervi de fier să fii soţie de pilot, ori o uriaşă forţă de dăruire, ori o nesimţire de tapir. Pe mine m-au secătuit aşteptările, înţelegi dragule, m-au secătuit! (- Ce glas straniu, alb, gol) Sunt secătuită, uscată, veştedă în interior, fug de tine să-mi pot salva dragostea pentru tine, ce se poate compara, ce termeni pot exista între forţa ta tumultoasă şi acel biet bărbat bântuit de gripă, cu nasul veşnic pluvios, care se sperie când latră brusc un peckinez pe stradă… Ce? (- N-am văzut niciodată sălciile într-un răsărit devitalizat de noiembrie… Ce crengi contorsionate dramatic şi lumina firavă, roşul ăsta spre gri, dacă poate exista roşu spre gri. „Hai-hui” noaptea pe Dunăre. Sălciile, şi-n sălcii mii de stârci, şi deasupra luna, senzaţia de întoarcere în timp la începutul genezei). Nu mai pot… Mă-nţelegi? Tu trebuie să mă-n ţelegi. Şi să mă ierţi. Pentru că eşti puternic. M-ai făcut să fiu femeie până-n străfunduri. Dar m-ai ucis. Am plătit asta cu mine însămi. Lasă-mi amăgirea culorilor. Lasă-mi credinţa că pot fi şi altceva, decât femeia bătrână căreia îi aspiri viaţa la fiecare decolare.

— Odihneşte-te câteva clipe, draga mea!

— Nu-mi vorbi ca unei bolnave de nervi.

— Am cele mai camaradereşti sentimente. N-am prea înţeles ce vrei să spui în tablourile acelea, dar asta nu e vina ta.

Am oroare de abstracţie, poate pentru că mă izbesc mereu de ea… Cred că suntem prea obosiţi acum să putem lua o hotărâre definitivă.

— Vorbeşti foarte lejer, domnul meu, despre o „hotărâre definitivă”… Bruneta te-a făcut atât de tranşant?

— Asta e bună… îmi mărturiseşti cu patos că ţi-ai găsit împlinirea lângă…

— Lângă nimeni… Nu denatura.

— Valentina Patricia Şerbu.

— Fără ironii cazone… Ce răsărit tragic… Şi sălciile… Mulţumesc. Îmi place, totul e atât de fascinant! Îşi culcă tâmpla pe umărul lui. (- Ceilalţi au ajuns. Când au ales maşina, Valentinei i-a plăcut tapiţeria albastru ultramarin. Un post din alt continent emite muzică languroasă. Poate Buenos Aires. Ori Asuncion. Ori Corrientes. Mermoz. Bătălia Anzilor. Bahia Blanca până la Santiago… Fără abstracţiuni. A-ţi dărui viaţa legăturii poştale aeriene. Ori Saint Exupery…) Pilotul rememorează decolarea cu forţajul în zori, la mare, ţâşnirea supersonicului din întunericul atmosferei în culorile irizate ale stratosferei. Valentina, cu ochii întredeschişi, se iubeşte în ipostaza nouă, savuros de nouă care i-a creat-o notorietatea în cercul restrâns de astă noapte. Mâine, astăzi, vor vorbi cu toţii, în cercurile cele mai diferite. Teatru, operă, la Universitate. Va fi un „caz”. Puţin exotic. „- Cum dragă n-o cunoşti? Soţia unui colonel de aviaţie. Maestrul Berger spune că este revelaţia anului”…! Un mariaj nefericit, cât s-a compătimit când era „nefericita soţie a căpitanului State” – i-au plăcut eghileţii, şi pintenii, şi mama:

— Ia-l maică, are carieră frumoasă şi taică-su, magistratul îi asigură participare la „Forestiera”, o să trăieşti ca-n poveşti„, State numai cu caii, încăleca la concursuri şi zicea că-l recrutează în echipa hipică naţională, cu caii, pocherul şi vânzătoarele de la „Lafayette”… Nebunia de-o jumătate de an cu el. L-a iubit? Ori s-a iubit pe sine în rolul de amantă, gata să fie surprinsă şi ucisă cu focuri de pistol? Ce gânduri absurde… Pe urmă?!

Priveşte printre gene profilul dur al Pilotului… „- M-a luat ca pe-o fecioară, pură şi-am fost atunci fecioară pură şi neîntinată, am vrut să fiu şi-am fost şi m-am iubit infinit în fecioara de-atunci, pentru că n-am ştiut decât atunci ce-nseamnă puritatea şi dăruirea… Ce curios! M-a făcut să retrăiesc vârste pe care le depăşisem de mult. Am fost cu el o permanentă adolescentină… Pe urmă?!”… E foarte lucidă. Luciditatea oboselii fizice care parcă biciuie psihicul „- trebuie să mă gândesc la asta”… – „A fost aşa până când mi-am dat seama că pasiunea lui mistuitoare, definitivă, este zborul. Că a fost înainte de a mă cunoaşte. Că are să rămână permanent. Că eu sunt un popas plăcut între o aterizare şi o decolare. Un popas plăcut şi blond”… Râde.

— De ce râzi Valentina?

— Aşa mi-a venit. Haidem acasă, Sunt frântă. (- Tu iubitule eşti prea puternic ca să fii integral al meu. Şi pe mine mă torturează instinctul matern, n-am nici o vină că natura mi-a interzis maternitatea; iar tu, ah, tu mă domini şi mă neantizezi, şi mi-e o spaimă groaznică de sclavia dulce, înrobitoare a cărnii, a dragostei tale pustiitoare, aş prefera de o mie de ori să-ţi fiu amantă şi nu soţie – tu neînduplecatule şi risipitorule, care ţi-o împărţi pe Valentina ta cu maşinile alea îngrozitoare, pe când Pictorul?! Oh, l-am citit până-n gândurile pe care el însuşi nu şi le bănuieşte. El iubeşte pictura în măsura în care-i asigură notorietatea. Accesul la puternicii zilei. La comenzile uşor de executat şi bănoase… Asta pentru că îi este frică de viaţă. E un timorat. Are nevoie de mine să-şi vindece frica. Să se descătuşeze. Eu am nevoie de el să-îmi vindec frica. Să mă descătuşez. De tine. De robia ta. Îşi freacă tâmpla de umărul lui, apoi obrazul, îi ia dreapta de pe volan, i-o sărută, îl sărută pe gât, pe colţul gurii, îi muşcă buzele.)

— Valentina… Intru în apă… Stai cuminte…

Ea şopteşte ceva, Pilotul o simte fierbinte, nimic din mirosurile atelierului aceluia nu s-a prins de carnea pietroasă, albă sub rochia de dantelă neagră, carnea care iradiază mireasmă vagă de levănţică, de trup gol şi elastic (- Ai s-aştepţi tu bruneto mult şi bine, ce mi-l mai mânca din ochi neruşinata!), soarele se ridică roşu palid deasupra orizontului pustiu, Valentina închide ochii şi şopteşte:

— Nu ştiu de ce, dar îmi vine să plâng, iubitule.

— De ce nu te dezbraci? l-a întrebat Valentina din baie.

— Am o vorbă cu Beton. Dau telefon la regiment de la el… Mă-ntorc imediat.

— Vreau să mă duci în braţe.

— Valentina! (era să spună… Patricia Şerbu).

— Te rog… Mult, mult de tot.

Valentina cu umerii brumaţi de stropi. Făcuse duş rece şi sânii tari, impertinenţi, şi coapsele, şi toată carnea reîmprospătată, palpita. A luat-o în braţe. A dus-o în pat.

— Iubitule…

Mâinile cu degete lungi, fine, în jurul gâtului… Buzele răsfrânte. Ochii verzi, încercănaţi. A mângâiat-o pe frunte. Valentina a oftat uşor. A adormit pe loc, zâmbind. Are şi-acum întipărit pe retină zâmbetul răzgâiat, uşor ironic, atoateştiutor, atoatefăcător… O invidiază pentru uşurinţa cu care poate zâmbi înainte de-a-nchide ochii. Adaugi la Valentina un nume suplimentar „Patricia Şerbu” şi adormi zâmbind, pentru că alţii, care chiar dacă şi-ar adăuga o sută de nume sonore în plus, nu pot scăpa de răspunderile fiecărei zile, ori de răspunderile celelalte, definitive, faţă de ei, faţă de destinul colectivităţii. Poate de aceea Literatul şi Necula Paastore Berger scot panglici pe nas. Au reuşit să tragă răspunderea pe sfoară. Sunt angajaţi în slujba unică a propriei lor prosperităţi.

— Într-o clipă vă servesc dejunul, spune Navigatorul de dincolo. Staţi să mă schimb.

Radu Belcotă, la fereastră, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor… Pilotul vine lângă el. Se vede pista luminată de soarele de noiembrie, melancolic… în marginea dinspre turnul de comandă, reactoarele trase la linie. Husate. În jurul câtorva aparate, mecanicii. „Zebra” vopsită în pătrate albe şi roşii.

— Ce siluete perfecte, spune Radu Belcotă.

Pilotul înţelege. Radu Belcotă n-a scăpat de obsesia desprinderii. A plutirii. Îi vede obrazul pietrificat într-o expresie chinuitoare.

— Nu trebuia să viu aici. Aproape uitasem. Ori îmi închipuiam c-am uitat… Ascultă-mă. De ce-ţi laşi nevasta să se preteze la mascarade ieftine?

— Are talent?

— Talent? La dracu! Cine-o poate şti? Chiar dacă l-ar avea! Ai auzit până acum de un Leonardo, ori un Michelangelo cu fustă? De un Rambrandt, de un Delacroix, de un Mault, ori Renoir, ori Grigorescu, ori Luchian cu chiloţi tetra? Dă-mi corespondentul feminoid al oricărui mare romancier, ori compozitor… Până şi în materie de bucătărie, au existat bucătari celebri şi nu bucătărese celebre… Scuză-mă.

Rămân la punctul meu de vedere. Asta este altceva decât… Ceva atât de intim, încât… Deocamdată ce-am văzut sunt doar elucubraţii penibile. Ori cvasi-puerile. N-am spus o vorbă din stimă pentru tine. Păcătosul ăla de Pictor ştie că sunt în comisia de jurisare a Uniunii… Acum înţeleg de ce-a insistat atâta să vin… îi pregăteşte rampa de „lansare”… Mai ştii?

Poate mă-nşel… Spleen de cuconiţă răsfăţată travestit în culori.

Măcar dac-ar fi învăţat cum să le pună… Nu te superi?

— Deloc.

— De ce dracu nu-i faci trei copii regulamentari, să aibă de ce se ocupa?!

— Strică cuiva că „pictează”?

— Poate ţie, băiatule… Mai la urma urmei, decât să-şi irosească timpul în serate insipide, mai bine să „picteze”.

O-nvaţă să gândească… îi ascute sensibilitatea.

Vorbeşte răguşit, privind forfota mecanicilor şi servanţilor la pistă. Se-ntoarce spre Pilot. Îi pune mâinile pe umeri.

— Există o limită cvasiimperceptibilă acolo unde libertatea fiecăruia din noi, ultragiază armonia vieţii în doi… Râzând: hei, Beton! Crăp de foame, băiatule… Unde-a dispărut, Şurub?

Vineee… O clipă drăgălaşilor. Nişte varză acră mânoaţi? În moarea ei? Falcone trap la cămară şi umflă-i nevasti-ti o căpăţână. Mai îndesată, măi.

În casă se răspândeşte miros de omletă cu cârnaţi prăjiţi. Apare Coechipierul în ţinută de serviciu. Radu Belcotă face un efort dureros să se încadreze clipei… Altădată, asta era viaţa lui. Tot ceea ce credea esenţial despre el însuşi. Pista. Avioanele. Cerul nesfârşit. Zborul. Camarazii… îi ajută lui Şurub să întindă faţa de masă. Pilotul aranjează tacâmurile.

— Voi nu plecaţi la serviciu, măi? S-a făcut ora şase!

— Am avut zbor de noapte.

— Pe furtuna aia cumplită?

— Pe!

Radu Belcotă are senzaţia că abia acum recunoaşte interiorul de burlac, sau că-l gândeşte pe fostul lui camarad în acest interior sobru, aranjat pedant şi că ceea ce cu o clipă înainte a luat drept boemă matură, este cu totul altceva, poate o emoţie transmisă aici de la pistă, poate bucuria profundă a supravieţuirii lor în condiţiile unui sfert de veac de luptă cu toate stihiile, şi altceva mult mai adânc decât sentimentul solidarităţii bărbăteşti, poate solidaritatea speciei faţă de propria ei creaţie, de atâtea ori întoarsă împotriva creatorilor…

— Ia treceţi şi faceţi plinul, spune Navigatorul. Poartă şorţ de nylon. (Radu Belcotă nici n-a băgat de seamă când s-a echipat în ţinuta de serviciu). Aduce pe tavă o omletă rableziană, acoperită cu un strat roşu de boia. O varză acră despicată în patru, într-un castron adânc în care plutesc felii de morcovi tăiate în formă de floare…

— Pictorul ne-a cam ţinut la regim. Şi eu unul nu consum cu plăcere teoriile, oricât ar fi ele de savante… Falcone, pune-l în temă… Fapte nude îngeraşule, fără comentarii subtile… Dă-i drumul. Am trecut pe recepţie.

Navigatorul strânge masa. Radu Belcotă ascultă cu cotul rezemat pe masă şi fruntea lăsată în palmă. Pilotul nu-i vede decât bărbia pătrată. Şi buzele. Relatează sec. Catastrofa maiorului Cernea. Navigatorul îi întinde o coală de hârtie. Pilotul desenează schema de principiu a unui aterisaj în sistem. Rolul şi rostul unei staţii de radioaducere apropiată.

— O asemenea staţie criminală s-a găsit atunci şi azi noapte, în munţii din jurul satului tău natal, Belcotă.

— Azi noapte?

— Azi noapte…

— Victima?

— Presupusele victime, râde Coechipierul… El şi cu mine.

— De necrezut! De necrezut… Ce scop au toate astea?

Şi pentru ce? monologhează Radu Belcotă.

— E stupid să crezi că ar fi o acţiune de spionaj. Un avion intrat într-un munte între 400 şi 1200 de kilometri pe oră, nu mai dă nici o relaţie despre el însuşi, spune Pilotul.

— Dar foarte bine poate certifica eficacitatea unei staţii amplasată în proximitatea unui aerodrom şi folosită de o grupă de „comandos” paraşutată acolo, spune Coechipierul.

Pictorul Radu Belcotă face eforturi vizibile să-nţeleagă.

— O să-mi daţi nişte date tehnice, spune – nu ştiu – m-am cufundat într-o altă lume, în lumea mea interioară, există o infinitate de probleme ale meseriei mele, nici acum nu ştim formula după care-şi preparau romanii roşul acela pompeian, şi nu asta, altceva, lucruri legate de mine însumi atât de organic, fără de care îmi încetează raţiunea de a fi şi dintr-o dată îţi întâlneşti câţiva foşti camarazi – lumea vorbeşte de creaţia tehnică, se construiesc hidrocentrale gigant pe Dunăre, trăim ca într-o reverie pacea – viaţa şi-a restabilit circuitele vitale, te simţi cetăţean al unei lumi devorată de mistica construcţiei, a creaţiei, a exprimărilor plenare – şi acei câţiva camarazi vorbesc de o staţie criminală… O simplă şi singură staţie pirat criminală… Un accident, poate… Elucubraţia unei asociaţii de terorişti, poate… Elaborarea unui paranoicid… Vrei să fie aşa. Şi, în fundul conştiinţei ştii că nu este aşa… Ştii că staţia asta furişată acolo sub Sglivărul de care s-a izbit Ivanovici – este un fel de Elena lui Menelaos.

Ori mai curând a lui Giraudoux… E îngrozitor… Şi tocmai pentru că e îngrozitor trebuieşte distrusă…

Bate cu pumnul în masă. Repetă sacadat:

— Distrusă! Distrusă… Distrusă până-n străfundul gândului că ar putea vreodată fi folosită de o grupă duşmănoasă.

— Te-ai dezobişnuit să gândeşti la război, Belcotă.

— Ah! Da! M-am dezobişnuit până-ntr-atâta, încât numai cuvântul ăsta scris în ziare mă pune într-o stare vecină cu nebunia… Haide. Să ies din vrilă… Deci unul din voi mă repede la noapte până-n Prislop. De aici facem trei ore. Mă lasă în gura unei văi… Nu intră în sat şi eu trec pe potecă…

Sunt un sperjur. Am jurat să nu mai pun piciorul acolo… Am nişte poliţe de plătit. Voi ştiţi… Daţi-mi câteva date tehnice…

Ce putere instalată are o asemenea staţie… Pe acumulatori? Ce sursă de energie? Poate o microturbină, care se amplasează într-un şuvoi de munte, spune Coechipierul… Este bine să vezi dacă există amenajări… Scânduri, ori butuci care să sugereze un amplasament.

— Tot atât de bine un motor de automobil şi nişte acumulatori.

— O clipă. Am hotărât să fac pasul ăsta şi să risc… Voi risca… Vreau să ştiu ce rost a avut să-mi pomeniţi de „Şarpe”.

După două decenii şi mai bine de când, noi, atunci, l-am…

— Eşti sigur că „l-am”…? întreabă Pilotul.

— Pentru că, el, l-a văzut pe Eduardo, Belcotă… Şi pentru că, tu, după ce vei scotoci tot ce poate fi scotocit acolo în Prislop – scrii rapid pe adresa Ioana Şandru, notează – Ioana Şandru, Navigatorul îi dictează adresa – după ce faci asta, ai să cauţi în toată ţara, la toate casele de cultură orăşeneşti şi aiurea, prin târguri, tablouri de felul ăstora, tablouri în mov, ca astea de-aici… Te prinzi?

— Eşti nebun de-abinelea, măi…

Navigatorul îi vâră sub nas caietul de-nsemnări al Pilotului.

Radu Belcotă îl închide cu un gest ferm.

Măi, băieţi, mă pregătesc pentru Bienala de la Veneţia – la dracu cu povestea asta poliţistă!

— Elena lui Menelaos, puişor… E şi asta o problemă…

Soneria. Strident. De trei ori scurt. Odată lung.

— Ne-am ars, râde Radu Belcotă… Frumoasa necunoscută, cu semnal exact să nu fie confundată. S-o ştergem.

— Staţi, spune Navigatorul.

O clipă de incertitudine. Se privesc miraţi.

— N-o mai face pe naivul, preacuvioase.

— Nici un pas, Şurub… Rămâneţi pe locuri. (- Aşa – am sunat atunci – ce nebunie!

— Ella, strada Crizantemelor Nr. 2. Et. II. Ap. 6… Domnul Enescu!) Se duce la uşă. O deschide brusc.

— Am venit pentru acvarium, tovarăşe maior… Pentru acvarium aude clar Pilotul şi-n hol intră un bărbat scund, toarte spătos, cu o cicatrice adâncă în umărul obrazului drept, ochi albaştri cenuşii, care-şi scoate pălăria de fetru moale. (- Ce mult a-ncărunţit, îşi spune Navigatorul. Îngrozitor a-ncărunţit). Îşi lasă gulerul hainii de piele şi-i şopteşte:

— Singur?

— Dumneavoastră, aici?

— Singur?

— Nu!

— Cine?

— Hei, Beton, cu cine te şopocăieşti acolo? strigă Coechipierul.

— Un prieten vechi, băieţi…

— Sunt inginerul Constantiniu, suflă noul venit. Victor Constantiniu, specialist în transmisiuni.

Îşi scoate haina de piele. Navigatorul bănuieşte teaca pistolului sub sacou.

— Pofteşte Victore, spune tare… Pofteşte…

La vederea necunoscutului, pictorul Radu Belcotă se ridică livid.

— Iertaţi-mă, spune. Nu mai pot rămâne o clipă.

— Ce plăcere locotenente Belcotă, spune bărbatul cu cicatrice.

— Dumneata? întreabă Pilotul.

— Dumneata? şopteşte Coechipierul.

— Eu! Regret că ne întâlnim la un veac odată… Ei, domnii mei, pe o mie de pipe că puneţi la cale exterminarea „Şarpelui”. Şi acolo unde se vorbeşte de „Şarpe”, implicit se vorbeşte şi de „Vultur”. Ce ziceţi, domnii mei? Din nou împreună! Nu vi se pare straniu?! Şi semnificativ? Mai ales semnificativ? Rămâi, locotenente în rezervă aviator Radu Belcotă… Şi uită ce este de uitat… Ei, domnii mei… Prezentările sunt făcute de-o viaţă… V-ascult!