Capitolul trei

Moş Fofează îl aştepta în cabinetul plin de amintirile aviaţiei. Erau acolo machete ale avioanelor lui Vlaicu – dincolo de ferestrele înalte câmpul Cotrocenilor, cupolele hangarelor, noaptea, când făcea de santinelă, deasupra cerul rarefiat toamnă, asculta greierii ţârâind amorţit, câte-o pală de vânt aducea miros de pânză de avion şi emailită, iarba sfârlogită a Cotrocenilor avea rădăcinile hrănite cu imaginea avioanelor de-atunci „Farman” şi „Morane”, era de santinelă şi-n trei ceasuri de nemişcare trăia dramele oamenilor acelora bravi a căror amintire şi destin l-au adus la aripi, Vlaicu, şi Muntenescu, şi Zorileanu, şi Craiu, pe maşinile lor incredibile, gondole agăţate între mari planuri de pânză, zmee cu motoare ronţăitoare, primul război mondial, apoi epoca temerarilor, raidurile intercontinentale, echipajele româneşti deasupra Africei – Moş Fofează pilotase unul din cele trei avioane pe ruta Bucureşti – Capetown – apoi mirajul liniilor: Mermoz şi lupta cu Atlanticul; Mermoz şi lupta cu Cordilierii Anzilor;

Saint Ex. şi „Terre des hommes”, oamenii aceia în combinezoane de zbor, hotărâţi să demonstreze că umanitatea poate cuceri cerul, că mitul lui Icar este realitatea eroică a secolului XX: Romeo Popescu, Papană, Gheorghe Bănciulescu, pilot de mare raid cu proteze la ambele picioare, toate astea la un loc şi o suită de alte sentimente inefabile, un romantism viril, poezia acestor elici albastre bipale şi acestor bombe de avion pe care observatorii le lansau cu mâna asupra trenurilor germane din gările Transilvaniei; „Dracii roşii”: Pantazi, Ivanovici, Manolescu executând loopinguri în formaţie plan la plan, legând avion de avion cu o sfoară care la aterizare era intactă, mereu provocarea bărbătească zvârlită necunoscutului, mereu dorinţa de a depăşi o limită vegheată de morţi, de a smulge inerţiilor ipostaze abia descifrate de fantezie, a le da contur şi conţinut, toate astea împlinite în machetele de nichel ale avioanelor cu nume de rezonanţă romantică: „Devosine” „Potez XV” „Fleet”, toate astea în portretele aliniate pe pereţii cabinetului cu reflexe albastru palid, portretele acelor bărbaţi care visând cerul, s-au aliniat în rânduri tăcute, veghiate de elici, acolo sus în cimitirul militar Ghencea – abia atunci, în cabinetul lui Moş Fofează s-a simţit părtaş la destinul dens, eroic pe care şi-l visase, destinul aripilor româneşti.

Moş Fofează s-a lăsat în jilţul pe braţele şi speteaza căruia, unul din meşterii nepreţuiţi ai aerodroarraelor sculptase cu migală şi har ca pentru un scaun voievodal, elici şi aripi, aripi şi elici, hărăzindu-le gloria frunzelor de stejar şi a ghindei, într-o metaforă simplă şi emoţionantă.

— Ţi-ai îndeplinit misiunea, domnule elev adjutant?

— Da, domnule comandor.

Comandorul îşi aşază mâinile puternice, osoase, pe birou, închide ochii. Are obrazul uşor mumifiat, cu ceva de Ramses.

— Te rog, ia loc… Toate lucrurile astea sunt abominabile elevule adjutant… în alte timpuri, escadrilde inamice îşi anunţau printr-un mesaj lestat ora sosirii la aerodromul care-şi pierduse unul din piloţii de clasă. Soseau la ora anunţată, în formaţie de paradă. Aruncau acolo, pe pământ inamic, coroane de flori. Omagiul zburătorilor, pentru zburătorul căzut.

Era asta un act simbolic. Dincolo de adversitatea momentului, solidaritatea inteligenţei cutezătoare în faţa destinului pe care-l provoca… Aşa a fost omagiat Guynemmer… Şi nu numai el… Războiul modern întrece în hidoşenie, toate războaiele omenirii la un loc. Probabil astăzi se trage în paraşute…

Tamburinează placa lucie a biroului.

— Ţin să te anunţ că prietena dumitale şi sper, a noastră, a părăsit astăzi la orele 13.30 Bucureştiul, la bordul unui „Ju. 52” al „Lufthansei”… Şi că mâine, la orele 07.00 te prezinţi la Marele Stat Major, camera 202.

Îl priveşte cu ochi albaştri oţelii.

— Ascultă-mă, tinere… Probăbil ai visat aripile, aşa cum le-am visat majoritatea dintre noi. Ca pe una din posibilităţile de a ajunge la zei… Repet. Păstrează-te pentru ele. Îţi vor cere totul… Iar în situaţia în care se găseşte astăzi ţara, îţi vor cere mai mult decât totul… Dacă se poate admite acest „mai mult decât totul”. Şi încă ceva… De acum încolo, pentru că aşa a vrut-o destinul dumitale, învaţă-te să taci. Nu-ţi reaminti nici în vis, aventura cu femeia blondă… Ai unde dormi noaptea asta în oraş?

— Da, domnule comandor.

— Perfect! Eşti învoit cu începere de la ora 18 până mâine la ora 13… Nu vreau să pleci din şcoală… Prezintă-te la comandantul escadrilei. Mâine nu mai este nevoie să-mi raportezi ce-ai făcut… Eşti liber, domnule elev adjutant… Şi, nu trebuie să-mi restitui revolverul. Păstrează-l… Dacă simţi nevoia, repet, dacă simţi nevoia, foloseşte-l…

Noaptea de coşmar în camera sordidă a unui hotel care-nchiria camere cu ora, pe Griviţa. Poate acolo a murit elevul adjutant aviator. Şi s-a născut dintr-un adolescent romanţios, bărbatul… Poate…

Ora 07.00. M. St. M. Camera 202… Uşi capitonate. Telefoane. Un aparat de radioemisie-recepţie minuscul, într-o carcasă neagră de ebonită… Are senzaţia că s-a produs un declic.

Sunetul unui aparat de fotografiat pus în acţiune în mod repetat. O uşă… Surpriză. „Domnul Enescu” în uniformă de căpitan de transmisiuni. Zâmbindu-i.

— Ia loc, domnule elev adjutant.

Omul îşi lasă fruntea în palma viguroasă, cu degete puternice, acoperite de păr negru, des.

— Se strânge tot mai tare laţul, spune. Şi suntem o biată ţară, gangrenată de politicianism… îţi datorez o explicaţie. O mare putere străină şi-a activizat spionajul la maximum. Problema e mai largă. Te interesează politica?

— Nu!

— Rău!

— Sunt militar, ca şi dumneavoastră, domnule căpitan Enescu.

— Căpitan Enescu? Râde aspru, mai mult mârâit… Dar lupta de culise, lupta surdă, aventuroasă, inteligentă…

— Nu, domnule căpitan.

— M-aşteptam. Voi zburătorii, umblaţi cu capul în nori. Păcat… Visaţi numai zborul şi…

— Atitudinea fermă, faţă-n faţă, domnule căpitan. Este singura armă a războiului modern în care individul luptă împotriva individului…

— Ivanhoe contra sir John, domnul meu, la lance şi-n galop…

— Galopul a 1200 de cai putere, domnule căpitan, în spaţiul tridimensional, unde valoarea alungirii are mare importanţă asupra caracteristicilor aerodinamice ale aripei după formula Ë=b2/s în care b…

Căpitanul îşi vâră degetele-n urechi.

— Destul, aviatorule… M-am lămurit… Opacitatea asta la realităţile complexe o să ne facă să sângerăm din belşug… Hai să lăsăm teoriile. Îţi mulţumesc pentru mesaj. Este de foarte nare importanţă. Acum, te rog (zâmbeşte) povesteşte-mi cum ai cunoscut-o pe Suedeză? Cine ţi-a prezentat-o? Cu toate amănuntele pe care le crezi sau nu importante. Dar absolut toate… Şi-ţi imaginezi, sper, că de data asta nu mai glumim…

Nu cumva Suedeza a apărut vreodată altfel decât foarte blondă? Să zicem, brunetă… Foarte brună. Sarcastică. De-o feminitate rece şi-n acelaşi timp provocatoare?! Să nu anticip… Te-ascult, zburătorule!

— V-ascult! V-ascult zburătorilor, spune omul cu cicatrice… Iată ordinul scris al generalului vostru. De data asta trecem peste formalismele de rigoare. Acţionăm împreună (râde, un fel de râs din gât, hârâit, Pilotul vede urma rotundă a unui glonte în gâtul lui, chiar pe linia gulerului moale al cămăşii de dejalen)… Ce spui, tovarăşe maior de ironia cu care ne tratează viaţa, atunci am încercat să-ţi sugerez că Germania hitleristă îşi infiltrează masiv Coloana a V-a la noi, că trebuie să ne apărăm şi dumneata n-ai vrut în ruptul capului să ai de-a face cu B2-iul, ai crezut asta sub demnitatea dumitale de ofiţer de front, de zburător, obişnuit să lupţi cu inamicul avion contra avion, calm contra calm, măiestrie contra măiestrie şi viaţa te-a amendat permanent: „Şarpele” la Vinţul de Jos. Suedeza la Turda, când ţi-a salvat viaţa… Şi-acum, după două decenii de la război, poate tot „Şarpele”… Vrem nu vrem, trebuie să considerăm şi acest aspect al realităţii… Viaţa de fiecare zi a tuturor… Dincolo de ea, în culise, lupta de fiecare zi, de an cu an, deceniu după deceniu… Ai nevoie de nervi de fier… Vedeţi. Inamicul face o greşală, iese din anonimat, din tenebre; şi-atunci, atunci mă-ntâlniţi pe teren comun… Destul cu logoreea… Domnule Belcotă, n-am nici o vină pentru atunci… Ştii bine.

— Ştiu, domnule colonel.

Omul zâmbeşte imperceptibil.

— Singura vină a fost „neutralitatea” dumitale. Şi-acum, la treabă, domnii mei. Vă spun ce ştiu eu. Mai ţineţi minte, tovarăşe colonel ce mi-aţi spus în pădurea de la Vyzovice: „Treaba mea este să lupt. Politică fac domnii din ţară pentru mine, pentru toată aviaţia, pentru toată armata”… Haide să-ncepem cu politica deci… într-una din localităţile din Bade-Würtemberg, să zicem Kaufbeuren s-a înfiinţat în 1960 o societate sportivă de alpinism şi turism, numită „Allgäu”…

— Explozie, îşi spune Navigatorul. Lumină clară pe toate reticenţele de-atunci. Moş Fofează mereu oprit de la înaintare, mereu comandor, nici măcar comandor cu stea, distincţia care anticipa gradul de general de escadră aviator – niciodată la recepţiile oficiale ale vremii unde-ncepuseră să apară consilierii Luftwaffei, lucruri cărora nu le dăduseră nici o importanţă, nici un consilier german în şcoală, un fel de autonomie de universitate)… „Allgäu” pe firmă şi foarte mulţi ofiţeri şi oameni ai fostului Abwehr, în chip de instructori, ghizi şi funcţionari. (- Domnule locotenent Belcotă, aici e vorba de însăşi viaţa noului stat român, nu de aprecieri filosofice ale situaţiei… Ai fost sau nu în legătură cu vărul dumitale fugit în munte, profesorul legionar Simu Belcotă?

— Nu!

— Ai avut sau nu legături cu fiica criminalului de război, fostul colonel Vărzaru, doctoriţa Maria Vărzaru?

— Este un subiect asupra căruia nu discut, domnule colonel.

— Formidabil, locotenente… Cum dracu de nu puteţi ieşi unii dintre voi din corsetele stupide ale educaţiei cvasiprusace, cvasifeudale, de cavaleri rătăcitori? Aici nu e vorba locotenente de o „onoare” în sine, de o „demnitate” în sine, aici e vorba să lichidăm cu un ceas mai devreme banda de terorişti care-a degenerat până la crima abjectă, să aducem liniştea în satele de munte, respectul faţă de viaţă şi mai ales, locotenente, faţă de statul român, unul şi inalienabil, Republica… Aşa tânără cum este. Înţelegi?

— Vă-nţeleg perfect dar nu vorbesc asupra subiectului propus… N-am ştiut că este fiica lui Vărzaru. Era. O femeie chinuită şi-atât…

— Aş vrea ca toţi anchetatorii de-acum în colo să-ţi respecte intimităţile, aşa cum ţi le respect eu, locotenente, i-a spus omul care vorbeşte de societatea particulară de alpinism şi turism „Allgäu” care antrenează în munţii Alpi şi Jura-Suabi grupe de „sportivi de performanţă”…

E adevărat. Alţi anchetatori nu i-au respectat nici un fel de intimitate, începând cu cea corporală. Pictorul Radu Belcotă face un efort penibil să asculte dizertaţia asupra societăţii sportive „Allgäu”).

Pilotul are revelaţia stupidităţii lui în aer. Mai precis a stupidităţii transferului relaţiilor de pe Terra la presiunea scăzută a marilor înălţimi. Este perfect atent la expunerea sobră a omului cu cicatrice. „Allgäu” s-a specializat în culegere de informaţii, paraşutare de „alpinişti” şi aparataj radioelectric de ultimă oră… Există indicii că din anul 1965 a fost paraşutat unul din specialiştii de mâna întâia ai fostului Abwehr, perfect cunoscător al limbii române, al ţării şi mai ales al agenţilor rămaşi aici din ordin, după 23 august 1944, şi neidentificaţi.

— Agentul V42 supranumit „Şarpele”, spune omul cu cicatrice… Aţi intuit exact, domnii mei. Specializat odinioară în transmisiuni şi aviaţie. Astăzi specialist, recunoscut unanim, în rachete, aviaţie reactivă şi… atomică. Ascultă, înregistrează într-o zonă subordonată a conştiinţei, pe care-o controlează direct, în timp ce, în altă zonă, este conştient de existenţa cvasimaterială a acesteia, retrăieşte critic sentimentul dilatării până la diformare pe care l-a încercat azi noapte în carlingă – probabil lipsa atmosferei terestre care să echilibreze prin lumea ei sonoră, prin densitate şi presiune tensiunea interioară a sentimentelor – la dracu, dacă gravitaţia se materializează prin unde electromagnetice, de ce nu s-ar materializa sentimentele? Pot exista „sentimente” în afara unor surse de energie materială? Se lasă cucerit de ideea că sentimentele lui de incertitudine şi amărăciune de o tensiune = T la sol, transportate la 10.000 în câteva minute, au devenit pătratul lor, după legile fireşti care se aplică trupului uman ridicat la acea înălţime şi atunci el a imaginat, sub presiunea la pătrat a acelor sentimente, o cabală dramatică realizată de Coechipier, Navigator şi Pictor, care urmărea să i-o smulgă pe Valentina – apoi a aterizat, s-a acomodat la presiunea în care s-au jucat toate dramele de la Oedip până la Romeo şi Julieta şi de-atunci până la Madame Bovary, Ana Karenina şi Enigma Otiliei, tensiunea sentimentelor a revenit la = T, adică nasul guturăiat al Pictorului, „Apus în W”, „Adăpost agnostic”, apoi dintr-odată sonda lunară aselenizată lin transmite fotografii ale solului selenar, tot atâtea universuri distincte, cu puzderia lor de relaţii şi valenţe, de intercomunicaţii şi câmpuri gravitaţionale, universul lui „Adăpost agnostic” şi cel al (supersonicului 351, universul „Şarpelui” şi universul omului cu cicatrice, ce noapte în pădurea de la Vyzovice şi locotenentul acela francez, locotenentul aviator Gerard Leclerc care zburase în escadrila franceză din „North Africa Reconaissance Wing” cu Saint Ex. Îşi aminteşte perfect: escadrila G. R. 2/23. Aşa spusese atunci, sub viscolul orbitor al acelui martie 1945, locotenentul aviator Gerard Leclerc. Adevărul stă aici, în infinitatea de universuri umane, plutind în conformitate cu legea atracţiei universale, uneori tangente unele la altele, alteori secante, alteori interferârudu-şi sferele – o să fac tetanos la creier de deştept ce sunt, îşi spune şi recunoaşte că trăieşte în două ipostaze ale evoluţiei spre Hommo Cosmicus: ipostaza esenţială, pe care-a visat-o Icar şi Leonardo da Vinci – zborul, migraţia în spaţiu, limitată deocamdată la posibilităţile supersonicului şi cea terestră, tradiţională, neesenţială, şi-atunci, de ce i-ar pretinde Valentinei ca ceea ce pentru el este un intermezzo, o aterizare forţată, pentru ea să fie universul total, esenţial?

— Doi ani de când a dispărut total. Şi-acum dintr-o dată, primul semnal în afara mesajelor interceptate de noi la intervale largi, cu date despre industrie şi amplasarea aerodroamelor… Acţiunea. Adică rostul lui aici… „Şarpele” a scos capul la drum. Noi am avut răbdarea să-l aşteptăm, pentru că timpul lucra pentru noi şi-n defavoarea lui… M-aţi înţeles, domnilor?

Poate pictura este felul ei de a fi esenţial şi chiar dacă nu s-a văzut încă un Picasso cu chilot tetra, poate că totuşi ea este Pictoriţă, după aceeeaşi lege după care el este Pilot… Al dracului Ali Khan, mârtanul siamez, nici n-a ieşit azi dimineaţă din cameră şi dumnealui a sărit pe plapuma ei, şi-a făcut loc la picioare şi l-a privit verde, crud şi triumfător… Simte oboseala curgându-i grea şi confuză în tot trupul.

— Asta este domnilor, conchide omul cu cicatrice, după ce Pilotul îi relatează întâlnirea cu Eduardo în Deltă şi Coechipierul cele spuse de Literat, apropo de movul stupefiant pe care vrea să-l vadă astăzi.

— Toate jocurile de-a hoţii şi vardiştii ar semăna aidoma dacă am rămâne doar la perspectiva lui Sir Arthur Conan Doyle. Reîntâlnirea noastră cu „Şarpele” se face pe alte coordonate. A pierdut în al doilea război mondial, dând vina pe mijloaceile tehnice de-atunci. Pe conjunctura militară. Astăzi s-a utilat cu tehnică de ultimă oră, are în spate milioanele supra-statului Capital şi jonglează din nou cu aceste două forţe: milioanele şi supratehnica… Uită ceva esenţial. Voinţa celor cărora vrea să le aplice „medicamentaţia”… Modul lor de a se gândi în raport de univers. Ia să-mi notez eu ce conţinea tabloul ăla… Domnule locotenent Belcoită, vă-usoţesc într-o excursie în munţii natali… Nu e nevoie ca aviatorii să se ostenească… Deocamdată… Literatul? Vom vedea… Literatul şi Actorul deci… Nici o grabă… Avem timpul cu noi… Timpul, înţelegeţi dumneavoastră? Aţi zburat azi-noapte, sunteţi obosiţi… Vă lăsăm. Discreţie… Şi? Consideraţi-vă mobilizaţi… Nu în stare de alertă… Să zicem, de război… Orice dată tehnică ne este esenţială. Mijloacele noastre sunt în alarmă… De acum încolo este nevoie să-i creăm o psihoză. Aceea că ştim totul despre el. Şi că, încet dar sigur, strângem laţul… Asta-l va face să greşească… Pentru legătură vi-l trimit pe căpitanul Rădulescu. Un bărbat scund, cu părul negru, uşor ondulat… Se va legitima singur… Somn uşor! După dumneavoastră maestre Belcotă. Să ştiţi că eu sunt cel care v-am cumpărat la ultima expoziţie „Bradul”… Nu este nevoie să ne conduceţi… Pe curând…

Radu Belcotă aruncă o privire rapidă avioanelor tractate spre start. Le strânge mâna.

— Toate paradoxurile vieţii mele au explodat într-o singură noapte, spune… Luaţi-mă al patrulea, în formaţie.

Pilotul gândeşte brusc la Ioana… Al patrulea în formaţie…

Oftează. Este firesc să intre Belcotă… Stau toţi trei la fereastră, în dosul perdelei… Cei doi, Belcotă şi omul cu cicatrice urcă într-un „Jaguar” argintiu.

— Mă duc să mă culc, spune Coechipierul.

— Şi eu… Sunt frânt, spune Pilotul.

— Atunci, ne revedem la program, spune Navigatorul.

Are încă în parbriz imaginile luptei rulate cu viteză ameţitoare. Tancurile hitleriste izbite de proiectilele celor de la asalt, rămase într-o rână, fumegânde. Batalionul hortist de infanterie, pe care au căzut ei din soare, cu tunurile şi mitralierele, soarele de octombrie, de aur vechi indiferent şi solemn, acest zef al zefilor care-a împodobit cultul lui Zamolxis, aici pe Mureş, spre coamele abia ghicite ale munţilor, pentru că patrula se-ntoarce la firul şoselei şi el încearcă să se debaraseze de imaginea Clujului plin de coloanele inamice, ca de ceva dureros şi jignitor, ceva care-l lezează profund. Patrula în formaţie de luptă, siluetele de păstrăvi metalici ale avioanelor şi-n faţă, la o jumătate de kilometru, patrula întâi lansată tot la finul şoselei cu carlingile fulgerând scurt în lumină. Pilotează relaxat, cu chingile bine strânse, cu degajarea umedă de după luptă. Îşi simte cămaşa îmbibată de sudoare lipită pe şira spinării. Regăseşte familiaritatea austeră a carlingii, cu zecile ei de contacte, cu bordul indicând „în regulă”… Glasul comandantului de escadrilă:

— Atenţie patrula doua! Coloană… Lichidaţi-o!

— Am înţeles, răspunde din stânga lui, Pilotul… Treceţi în fir indian!

Reduce motorul. Virează să treacă în coada Coechipierului care glisează abrupt din stânga Pilotului.

Pe şosea o baterie de autotunuri mascate sub crengi, încercând o camuflare sub câţiva duzi crescuţi în contrapantă. Celula Pilotului se angajează în picaj dulce. Vede trasoarele celor doi percutând îngrămădirea de crengi. Uşor cu manşa. Reticulul luminos al colimatorului se fixează pe capota autotunului vopsit gri, cu ape verzui, culoare de camuflaj. Servanţii sar de sub crengi. Rafală. Trasoarele cu traiectoria lor, fulgerătoare. Două, trei proiectile de tun. Economie. Până la bază mai pot fi surprize. Avionul marchează reculul. Jos, explozie.

— Plus unu, aude în căşti glasul Taciturnului.

— Treceţi în formaţie de luptă… Patrula doi, în formaţie de luptă.

Se-ntoarce la bază cu idei foarte limpezi despre război… Boostul normal. Temperaturile normale. 3500 ture la motor. Lansat. 600 pe vitezometru. Rezervoarele neatinse. Manşa răspunde. Palonierele răspund… Adică tot ce i-a intrat în reflex, acum perfect armonios cu ziua asta luminoasă, aurie, bucolică.

— Alo, 411, văd Cheile Turzii, spune în laringofon.

— Strângeţi formaţia, ordonă Pilotul.

— A-nceput jocul, comunică Coechipierul.

Cele patru avioane din faţă se-nfundă într-o plasă verticală de traiectorii luminescente.

— Flacurile, mârâie Coechipierul.

Mii de traiectorii luminoase ţâşnesc spre înalt, într-un baraj vertical agăţat de cerul senin de octombrie. Peisajul îi intră în parbriz. Mai precis, se striveşte de parbriz. Trăieşte intens modul acesta mereu nou inimaginabil de a exista, comprimarea imaginilor vizuale înainte ca ochiul să le poată înregistra, comprimarea până la explozia lor, când rămân pe retină cu o precizie uluitoare: un nuc enorm cu frunzele galbene, trei plopi piramidali, cantonul de lângă calea ferată cu acoperişul smuls de proiectile şi zidurile ciuruite. Îşi împătură harta pe genunchi. O vâră în cizma îmblănită. Într-un fel se pregăteşte pentru aterizare, pentru că în parbriz se-nscriu turlele bisericilor din Turda, acoperişurile cenuşii din ardezie, trupele asaltează oraşul în drumul lor spre nord, vede în planul drept Cheile Turzii şi în tot acest peisaj rulat ameţitor, lumina de aramă fluidă a zilei de octombrie. Dintr-o dată realitatea. Materializată din eter în căştile de radio.

— Ne-au prins, domnule căpitan.

— Revin la atac… Celula doua atacă bateria est pod.

— Am înţeles.

— Ce face infanteria noastră?

— Se-apropie.

— Asta era.

Recunoaşte glasurile celor din patrula întâi… E acolo şi Hristos, cum îi spuneau ei lui Secicar, şi Lulu Ionescu, maestrul de ceremonii al escadrilei, pe care Tănase-Cărăbuş şi-l luase drept fin când îl invitase să dea un spectacol la Grup – spectacol în hangar, cu toate vedetele estradei bucureştene, acum ţâşnesc unul după altul într-un carusel pe verticală, ţesuţi în plasa luminescentă a trasoarelor… Cunoaşte până-n ţesuturi şocul care-l strânge pe manşă… Trec la rasul acoperişurilor de ardezie şi ţiglă. Curţi pătrate. În curţi, tancuri. Camuflate în grabă. Un pluton hortist, uniforme verzui, rupe rândurile. Umbra turlelor proiectată peste piaţă. Caldarâmul cu pete de soare. Arieşul. Imaginea globală a oraşului pârjolit de război.

— Patrula doua, angajează bateriile vest pod.

— Am înţeles, spune Pilotul.

În microsecunda următoare vede avionul acestuia înfigându-se în lumina aurie, cu Coechipierul manevrându-i strâns în coadă şi el însuşi trebuie să tragă puternic de manşă, să-ncline şi să strângă până la ameţeală în virajul de luptă executat de Pilot cu motorul în plin.

— Lovit! strigă cineva în căşti.

Glasul căpitanului:

— Degajează, sublocotenente!

— Imposibil. Ard.

— Aterizează spre liniile noastre!

— Am înţeles, domnule căpitan.

Undeva, în stânga, dâra de fum alb-cenuşiu şi flacăra, binecunoscută, care-i înfige în inimă lama de oţel rece a neliniştii şi-n aceeaşi clipă lovitura, surdă, brutală în motor, şocul, hârâitul asurzitor al pistoanelor măcinând bucăţile din chiulasă, altimetrul: 1000, perfect, chingile, mânerul roşu de largare a cupolei, lovitură pe manşă, curentul de aer şuierător smulgându-l, zvârlindu-l spre pământul care se-nvârte ameţitor, trasoarele venind drept spre ochii lui, mânerul de comandă, ceva uriaş trece fulgerător pe lângă el:

— Taciturnul, îşi spune şi trage de mâner cu toată puterea. Fâşâitul paraşutei pilot, apoi aerul umflând paraşuta, smucitura care-i despică umerii, voalura albă plutind ca o meduză în cerul luminescent, apoi groaza. Paralizantă. O dâră luminoasă biciuie aerul pe sub tălpile lui. Trag în paraşută, imbecilii… Rânjeşte cu gura până la urechi. Trei siluete subţiri trec mugind în dreapta, înfigându-şi rafalele în scuturile bateriilor, în poziţiile de infanterie… Explozie puternică. Răbufnită. 287… S-a dus 287. Apoi, într-o imagine totală, oraşul cu acoperişurile de ardezie legănându-se în dreapta lui, vântul împingându-l uşor spre Cheile Turzii, şirul lung de trasoare urmărind patrula care degajează peste panglica strălucitoare a Arieşului, o autoşeniletă mişcându-se într-un nor de praf pe direcţia în care-l împinge vântul, un „tout-terrain” nemţesc pe aceeaşi direcţie, şi sub el mascate în viroage adânci trei „Henschell”-uri, probabil maşinile flacurilor şi câţiva soldaţi germani fugind cu armele în cumpănire spre locul unde va cădea în câteva secunde. Îşi trage tocul pistolului pe şold. Se pregăteşte de aterizare. Pripor însorit. Un gard viu. O livadă tânără. Vântul cedează brusc. Lovitură în piciorul stâng. Zeci de gheare îi sfâşie carnea. Voalura îi cade flască în cap. Buşitură pe spate. Ameţeală. Duduitul puternic al unui motor, scrâşnetul şenilelor, se descurcă greu din voalură, din suspante, vrea să-şi tragă pistolul din toc, şenileta trece prin gardul viu care-i smulsese carnea de pe pulpă şi trei soldaţi hortişti îi sar în cârcă, îl izbesc cu patul puştilor, cu vârful bocancilor în fluierul picioarelor, iar unul scund, cu mustaţa prelinsă la colţul buzelor încearcă să-l izbească în testicule. Se aude un ordin.

Copleşit de pumni, umilit, este suit în autoşenileta care demarează brusc. Are vreme să vadă maşina de comandament germană virând pe urmele autoşeniletei. Deasupra, trei avioane cu cocarda tricoloră trec mugind spre liniile româneşti… Se deconectează de la ritmul insuportabil al senzaţiilor care l-au aglomerat până la explozie. Îşi spune că i-a rămas un singur lucru esenţial de apărat acum, când totul este pierdut, mustăciosul aşezat pe blindaj îl înţeapă cu vârful baionetei în gât, spune ceva, probabil îl înjură, ştie exact, cu o luciditate perfectă că totul este pierdut, feţele soldaţilor sunt sălbatice, îşi spune că va trebui să-şi apere demnitatea, onoarea de ofiţer, nu poate răspunde brutelor cu lovituri, dar îşi poate ucide în el gemetele şi memoria. Mai ales memoria.

Îl îmbrâncesc într-un beci dărâmat de proiectile. Deasupra, cerul. Zidurile, macerate de explozii. Un petic de cer deasupra, albastru, plin de lumină. Câteva aparate telefonice. Un post de radio F. G.16. Un bărbat înalt, foarte slab, cu mustaţă coadă de rândunică, ochi verzi, buze cărnoase, roşii, într-o uniformă elegantă, pătată de moloz. Rezemat de zid, Secicar. Plin de sânge. Mâna dreaptă inertă. Mâneca combinezonului sfâşiată.

Sânge cleios curgându-i peste palma atârnată inert. Piciorul stâng răsucit neverosimil, cu laba întoarsă spre stânga. Faţa stropită de ulei, combinezonul ars la genunchi şi piept, ochiul drept tumefiat. Îl vede. Zâmbeşte. Zâmbetul lui Secicar, venit din moarte îl sfâşie. Dimtr-un salt e lângă Secicar.

— Hristoase, îi şopteşte.

Omul acela zdrenţuit îi caută umărul. Spune clar:

— Taci.

O lovitură surdă în tâmplă. Ameţeşte.

— Nu se poate. Nu acum. Nu acum. E smucit brutal. Lovit peste obraz. Îşi revine. Doi soldaţi îi ţin mâinile răsucite la spate. Ofiţerul cu mustaţă coadă de rândunică îi spune lui Secicar în franţuzeşte:

— Sunt căpitanul conte Ianoş Czilley de Káposvár.

Pricepi?

— Perfect, răspunde clar Secicar şi-l vede căutând sprijinul zidului cu umărul.

— Şi dumneata?

— Te somez în numele onoarei de ofiţer să-l expediezi pe camaradul meu la o ambulanţă.

— Eşti grăbit, domnul meu.

— Este inadmisibil ca prizonierii să fie trataţi în afara legilor internaţionale.

— Sunteţi naiv, zâmbeşte căpitanul conte.

Se-ntoarce spre Secicar.

— Eşti ofiţer?

— Sublocotenent.

— Atunci îmi datorezi respect.

— Exact atât cât îmi datorezi şi dumneata.

— Se pare că ai nevoie de un medic.

— Încetează barbaria…

Un semn cu mănuşa de căprioară. Unul din soldaţi îl izbeşte peste gură cu dosul pumnului.

— Mă obligaţi, răspunde ironic Secicar.

— Ce unitate?

— Ce unităţi sunt dispuse la Turda?

Tăcere. Secicar caută mereu zidul cu umerii. Îl vede trăgându-şi piciorul rupt cu efort care-i schimonoseşte trăsăturile, vede mâna teafără strângându-se convulsiv şi expresia de suferinţă tragică pe care nu şi-o poate stăpâni. Iată războiul. Ora de educaţie, onoarea militară, legile internaţionale, acordurile de la Geneva şi Haga, patetism, oratorie şi-aici domnul căpitan conte şi palma mirosind a urină a cuiva venit din spate, acoperindu-i gura.

— Ai văzut din aer, dispozitivul românesc… Unde sunt blindatele? Vino aici, la hartă!

Ordonă ceva în ungureşte. Dintr-o hrubă pe care abia acum o vede iese un tip atletic, mustăcios, cu obraz de apoplectic.

Îi trage două palme lui Secicar. Fulgerător, Secicar replică printr-o directă. Mustăciosul îşi pierde echilibrul. Căpitanul râde. Lui, totul i se pare un coşmar, se smuceşte, muşcă adânc palma păroasă mirosind a urină şi-atunci cei trei soldaţi tabără pe el şi-l leagă cu nişte sfoară subţire care-i taie carnea încheieturilor, unul îi deschide cu baioneta dinţii încleştaţi şi-i vâră în gură o batistă duhnind a mahorcă.

Căpitanul, amabil, în franţuzeşte:

— N-are rost, domnilor… Haide… Sunteţi în mâinile mele…

Dumneata rănit şi…

— Admirabil cod de onoare, aude glasul limpede al lui Secicar. Vă onorează şi uniforma şi gradul, şi titlul nobiliar.

— Ai reţinut? Blindatele… Unde sunt aici blindatele?

Le-am auzit azi-noapte şi vreau să ştiu unde sunt blindatele… (- Spaima, ţi-a intrat spaima în oase căpitane-conte). Blindatele canalie, smulge dintre telefoane o cravaşa cu mânerul de argint, (- Poartă mănuşi din piele de căprioară), se repede la Secicar, îl cravaşează peste obraz şi Secicar îl scuipă între ochi şi-i spune că în zadar încearcă să smulgă ceva de la el, pentru că ei doi rezolvă aici mai mult decât un episod de război, sau un interogatoriu luat în afara oricăror legi ale războiului. Dintr-o dată căpitanul conte are o criză nejustificată de isterie. Se repede la Secicar cu pumnii.

Oroare. Tabără îşi mustăciosul. Îl izbesc cu cizmele. Îl doboară. Căpitanul conte, cu spuză de clăbuc la colţul gurii, apucă arma telefonistului. Împlântă vârful baionetei în beregata palpitândă a celui căzut. La vederea sângelui ţâşnit pe lama albăstruie, geme, smulge baioneta şi o împlântă de nenumărate ori în pieptul şi obrazul lui Secicar, ca pe câmpul de instrucţie în faţa manechinului.

— Hristoase, Hristoase, îi spune în gând… Secicar are o convulsie chinuită, apoi rămâne nemişcat.

De-afară ordine, paşi sacadaţi, un glas poruncitor de femeie şi-n pivniţa unde căpitanul conte stă plecat deasupra cadavrului intră Ella în uniformă de căpitan al armatei germane însoţită de maiorul aviator Karl von Erikmann, din inspectoratul aviaţiei de vânătoare, bun prieten cu Bebe Marghiloman.

Ella se obişnuieşte greu cu semiîntunericul din colţurile beciului. Îşi trece peste el privirea rece. Maiorul Karl von Erikmann îngenunche lângă Hristos, răstignit în propriul lui sânge… Totul îi este indiferent. Există o limită a sensibilităţii şi receptivităţii. O capacitate finală de a te încărca de evenimente, mai curând de ecoul şi comentariul acestor evenimente.

Ura, ruşinea, dorinţa de a-l ucide pe ucigaşul lui Secicar, disperarea de a înţelege războiul în numai o jumătate de oră, totul la valori maxime au rupt ceva în el… Ella?! Totul într-o ceaţă, într-o pâclă gelatinoasă, într-un abandon iraţional. Aude vag glasul sec al maiorului Karl von Erikmann:

— Este imbecil ceea ce-ai făcut dumneata, căpitane.

— Domnule maior suntem aici pe teritoriul armatei maghiare. Vă rog să vă controlaţi cuvintele. Sunt căpitanul conte Ianoş Czilley de Káposvár şi nu permit…

— Deocamdată nu-ţi permit eu să ridici tonul. Armata maghiară e subordonată comandamentului nostru. Îţi ordon să fii rezonabil. Noi şi nu voi avem aviaţie aici, noi şi nu voi avem şansa să cădem dincolo… Eliberează-l imediat pe acest pilot.

Interogatoriul lui se va face la noi.

— Şi dacă mă opun?

Conversaţia într-o germană dură, îi percutează starea de indiferenţă. Simte sforile intrate adânc în carnea încheieturilor.

Devine atent. Ella spune ceva în ungureşte. Căpitanul conte îşi scoate casca. Ascultă într-o poziţie curtenitoare, de salon. Ella îi arată o legitimaţie, sau ceva asemănător… Cum a ajuns Ella aici? N-a văzut-o de ani… Se pare că-l vor smulge din ghearele căpitanului sadic. În gura pivniţei apar patru pistolari germani. Îl vor smulge pentru ce? Căpitanul ordonă ceva soldaţilor săi… I se taie legăturile cu brutalitate. Îşi scoate singur batista scârboasă mirosind a mahorcă. În clipa când face un pas înainte spre maiorul Karl von Erikmann, trece din umbra peretelui, în lumina vie a surpăturii. Surprinde privirea Ellei. Stupefiată. Şi-n aceeaşi fracţiune de timp se fandează mult pe dreapta, dintr-un instinct necunoscut. Lama baionetei repezită de căpitanul conte atinge diagonala exact peste pafta. Ricoşează în ţâţa stângă. O simte usturător în carne. Simte răsufletul parfumat al căpitanului purtat de forţa izbiturii. Bucurie sfâşietoare. Ridică fulgerător pumnul drept, izbindu-l în tâmpla criminalului. Are timp să-i repeadă genunchiul în bărbie. Busculadă. Înjurături. Căpitanul conte se prăbuşeşte.

Este împins din spate. Luat între cei patru pistolari germani şi pe scări de lemn, urcat la suprafaţa pământului… Soare.

Miros de toamnă. Maşina puternică de comandament, un „Horsch” pe şase roţi.

— Schnell! Schnell!

Maiorul o ajută pe Ella să urce. Îl împinge după ea. Pistolarii sar pe portbagaj. „Horsch”-ul demarează cu viteză. Aerul de toamnă îl bate în obraz. Respiră profund. Alături, nemişcată, ciudată în uniforma de căpitan, Ella.

— Sunteţi rănit, domnule sublocotenent, spune maiorul în germana lui ursuză… Vom opri la ambulanţa bateriilor germane să vi se dea primul ajutor.

Atunci aude canonada rapidă a flacurilor care trag probabil în infanteria românească, ropotul stins al mitralierelor, vede brancardieri aducând trupuri însângerate, „Horsch”-ul goneşte pe un drum ascuns între două taluzuri înalte, înierbate, câteva furgoane hipo, un cal bălan la o căruţă ţărănească plină cu lăzi de muniţie, se uită pe cer, cerul senin, radios, fără nici o urmă, i se pare pustiu şi fad lipsit de avioanele patrulei, probabil pierde sânge, combinezonul a devenit cleios, scorţos, apoi rememorează avid cea dintâi noapte a lor la „Athénee Palace”, fără să-şi poată crea nici cea mai mică undă de emoţie, totul e mort îşi spune, simte parfumul uşor de gardenii, şoldul femeii de-alături, nemişcată, îi vede profilul pur, gâtul alb, rafaelit, o şuviţă de păr blond spre alb fluturând gingaş sub boneta aşezată cochet, deasupra tâmplei în care palpită o foarte subţire venă albastră – explozie puternică în spatele taluzului, pâlnie de pământ şi sulf, pistolarii se adăpostesc în contrapantă sărind din mers, şoferul frânează brusc, a doua explozie, acum aude şuierul ascuţit al proiectilului, explozie, undeva mai departe de taluz… „prea lung fraţilor” ţâşneşte gândul şi o bucurie intensă, clocotitoare pentru că după cele trei explozii – tragerea de reglaj – se porneşte un infern, cerul se lasă sfâşiat de traiectorii, exploziile se urmează exploziilor, are senzaţia că pământul se leagănă uşor, tot focul de artilerie se concentrează undeva în dreapta, la nici douăsute de metri, şi el revede cu precizie harta dispozitivului în care sunt amplasate bateriile de flacuri la vest de pod, acolo unde le-a ordonat căpitanul să atace, bateriile pe care speră să cadă din belşug ciocanul de foc al artileriei româneşti amplasată în văile din spatele aerodromului, acolo unde flotila de recunoaştere şi o escadrilă de elevi au luptat pe jos să apere hangarele şi avioanele… Maiorul cheamă pistolarii. „Horsch”-ul demarează intrând undeva într-o suburbie a oraşului…

Înserare… Conacul dintre vii şi livezi, funigei, dealuri uşoare coborând spre Valea Mureşului. Santinele. În şură un grup electrogen. Cabluri. Antenele unei staţii radio. Trupă a Luftwaffei. Cotcodăcitul găinilor fugărite de soldaţi… Totul neverosimil. Ella aşezată într-un fotoliu vechi, în sufrageria de nuc lustruit, pe pereţi portrete ale unor preoţi ortodocşi, a unor preotese, a unor bărbaţi mustăcioşi în uniforma imperiului habsburgic, apoi o pereche unde femeia seamănă izbitor cu Ella, o femeie înaltă, blondă, lângă un bărbat mai înalt, cu o expresie viguroasă, triumfătoare, îmbrăcat în uniforma armatei române din jurul anilor 1920.

— Mătuşa mea, contesa de Szentes… S-a-ndrăgostit de locotenentul Claudiu Pop în primul război mondial. S-a căsătorit cu el. Desigur a fost excomunicată din sânul familiei.

Am cunoscut-o foarte târziu. În 1939… Şi asta a-nsemnat totul.

Intră maiorul Karl von Erikmann. Tras la faţă. Greoi. Îşi aruncă cascheta pe sofaua cu tapiţeria roasă. Îşi deschide tunica.

— Regret, Ella! Într-o oră Gestapoul e aici…

Întoarce spre el figura germanică, cu nasul uşor coroiat, ochi cenuşii, trăsături viguroase. Poartă la gât „Crucea de fier” cu briliante. Este unul din aşii aviaţiei de vânătoare germane. O sută douăzeci de victorii aeriene. A luptat sub ordinele lui Moellders. I-a văzut fotografia, nu odată, în „Signal” şi-n presa vremii…

— Se pare că te părăseşte norocul, domnule sublocotenent… Mă-nţelegi? Da?! Controlam un post de dirijare când ai fost doborât. Ştiam cum îşi tratează aliaţii noştri prizonierii.

— Numai aliaţii, domnule maior?

— Ella, ce putem face pentru prizonier?

— Nu ştiu! Să mă gândesc, Karl!

Ella îşi freacă tâmpla cu vârful degetelor. Totul este de-o surprinzătoare singurătate şi pustietate. Femeia are riduri la colţul ochilor. O expresie nedisimulată de teroare. Îi spune în româneasca ei stranie:

— Karl este soţul meu… L-am cunoscut la Paris, unde… Ştii. Atunci… Face parte din grupul ofiţerilor de aviaţie în dizgraţie… Dă-mi cuvântul de onoare că nu întreprinzi nimic până mă-ntorc! Te rog…

El vede santinelele, patrula, câinele lup uriaş pe care un soldat îl duce la lesă, zâmbeşte şi-i spune:

— Ai cuvântul meu de onoare…

— Aşteaptă atunci.

Ella se ridică zveltă şi felină, deschide bufetul, scoate o bucată de salam, pâine ţărănească, o sticlă de vin, tacâmuri, pahar.

— Mănâncă… Mă bucur că nu mi-ai spus numele… Mulţumesc. Ne-ntoarcem într-o clipă.

Îşi pipăie bandajul. Doctorul german i-a dezinfectat toate rănile. L-a pansat conştiincios. Pe masa de operaţie gemea un gefreiter cu picioarele smulse din genunchi.

— Artileria voastră, a spus medicul, privindu-l rece pe deasupra ochelarilor.

— Este firesc, nu găsiţi, Herr Doktor?

Îşi revine. Constată lipsa totală a emoţiei vizavi de întâlnirea surprinzătoare cu Ella… Ştie că minte. Ştie că acolo în el, nu numai ştie, dar simte, acut, tulburător, până la ţipăt, o simte acolo, ca şi când nu l-ar fi despărţit de ea decât o singură zi, un singur ceas… Ella, agentul dublu, căpitanul Enescu…

Apoi fraza lapidară a maiorului: „Într-o oră Gestapoul e aici”. Început de panică… Nu se poate… Ella a spus că maiorul este în dizgraţie. Dizgraţia cui? Limpede. Trebuie să-şi păstreze judecata limpede…

— Deocamdată să ne ospătăm, amice… Simte foamea, acut… Vin de Târnave. Riesling. Ce culoare! Şi ce gust! Mănâncă zdravăn bucăţi mari de pâine albă, pufoasă… Rana de la piept îl stânjeneşte.

— Am să mă gândesc mai târziu la Secicar. Nu se poate să nu se ivească o singură şansă din clipa asta, până când are să vină Gestapoul.

Şi de-atunci până vor vrea să-mi ia interogatoriul… Rămâne perplex, cu paharul ridicat… îşi dă seama că el ştie cine este Ella, că ştie una din adresele reţelei româneşti de contrainformaţii, că nu este un pilot şi-atât, ori Ella ştie şi ea exact acelaşi lucru şi probabil cunoaşte la perfecţie metodele de investigare ale Gestapoului… El nu va spune nimic, pentru că nu va spune… Dar ce va face Ella? Nu sunt decât două posibilităţi să-şi găsească liniştea. Să-l lichideze acum, pretextând o tentativă de evadare… Sau să-l facă scăpat, riscând să fie prins din nou pe linia frontului. Îşi bea vinul. Îl bea cu sorbituri cumpătate. Îl ţine sub limbă şi vinul generos îi transmite aroma suavă, cu iz de strugure copt. Se duce la fereastră. Perdele mari, groase, croşetate de mână… „Horsch”-ul cu capota motorului ridicată. Trebuie să reţină conacul ăsta, unde nemţii au probabil centrul de dirijare al escadrilelor de pe aerodromul Someşeni. Paşi… Maiorul. Singur.

— Grăbeşte-te… S-a anunţat Gestapoul… Nu e bine să te găsească aici.

— Am înţeles, domnule maior…

Spune asta probabil ironic, pentru că maiorul se opreşte în pragul uşii. Îl măsoară de sus până jos.

— Domnule sublocotenent, eu sunt maiorul Karl von Erikmann îşi am prostul obicei să-mi dobor inamicii numai în aer.

— N-am vrut să vă jignesc. În ori ce caz, primiţi mulţumirile mele sincere. Regret că n-aţi putut ajunge cu zece minute mai devreme. Probabil, camaradul meu era salvat.

— Regret şi eu… Să mergem.

Coboară la parter. Deschide o uşă. O cameră mare, cu paie pe jos şi pături. În peretele din fund, fereastră. Dincolo de fereastră, pădurea. Întunecată. Acum, o santinelă.

— Ia asta, şopteşte maiorul.

Simte în palmă oţelul rece al unei arme. Înainte de a-şi veni în fire, maiorul iese. Aude cum se plantează o a doua santinelă în faţa uşii. Un pistol uşor de 7,95. Îl strecoară în buzunarul interior al pantalonilor de zbor. Răsuflă adânc… Doamne. O armă…

O armă. Asta răstoarnă dintr-o dată raportul de forţe, îi dă senzaţia lejeră a nesingurătăţii. Se duce la fereastră. Santinela îi întoarce spatele. Un neamţ bătrân, cu falca de jos căzută. Vede în stânga remiza cu grupul electrogen. I-ar putea găuri gâtlejul neamţului cu falca parcă prinsă în şuruburi. De aici până la liziera pădurii sunt o sută de paşi… Absurd. Au câinele lup… Stă cu ochii în gol… Probabil că Ella a gândit o soluţie. E idiot să se precipite… Şi Gestapoul? Un ofiţer vine spre remiză târându-şi uşor piciorul stâng. Tresare… Are-n el ceva cunoscut. Îi aminteşte ceva… îi aminteşte de cineva.

De ceva recent, numai cu câteva luni în urmă, ori de ceva din copilărie? Se-ntunecă. Îşi lipeşte obrazul de geam… Şoferul de pe „Horsch” trânteşte capota. Urcă la volan. Dă drumul la lumini. O rază subţire, strecurată prin farurile de camuflaj, proiectată pe obrazul celui care trece spre remiză. Omul întoarce capul, nu înainte ca el să-l recunoască.

— Doamne, Dumnezeule!

Răpăitul cunoscut al unei motociclete militare. Ordine scurte. Tropote. Un glas morocănos, sec:

— Herr Maior, noi am tranşat odată pentru totdeauna chestiunea prizonierilor… Trebuia să-l predaţi secţiunii noastre de la artilerie.

— Este aviator şi aviatorii ne interesează înainte de toate pe noi, Herr Hauptmann.

— Nu pot fi de acord cu punctul dumneavoastră de vedere… Vă rog, conduceţi-mă la prizonier.

Se-ntinde uşor pe-o pătură. Uşa. Fasciculul unei lanterne pe pereţi. În obraz. Îşi apără ochii cu cotul. Paşi. Lanterna se stinge brusc.

Linişte nefirească. Îşi aude sângele pulsându-i în tâmple. Nu este vreme de meditaţie. Nu este vreme de autoobservaţie. La pândă, băiatule! Paşi. Alţi paşi. Târşâiţi… Ascultă cu respiraţia tăiată paşii aceştia, cunoscuţi, înscrişi pentru totdeauna în memoria lui auditivă, paşi care l-au costat viaţa pe Ionescu-Demaror, paşi cărora ar fi trebuit să le cadă victimă ei patru dacă şansa şi vigilenţa nu i-ar fi ajutat, paşi care-au terorizat nopţile cantonamentului lor vreme de-o lună… Paşii „Şarpelui”… O umbră scundă, cu un umăr căzut, undeva în obscuritatea din cadrul uşii, în stânga maiorului.

— Dacă imbecilul aprinde lanterna, sunt pierdut, îşi spune. Se ridică în picioare… O clipă de linişte penibilă. Groasă. Răpăitul unor cizme. Un soldat îl cheamă pe maior la staţie să vorbească cu „Herr General Maior von Wegener”. Şoapta „Şarpelui”, gelatinoasă, pătrunzându-i conştiinţa şi nervii, şi tot ce este viu, şi fremătător, şi dornic de viaţă, pentru că a acceptat ideea morţii de când a-mbrăcat uniforma aviaţiei, dar a acceptat-o ca pe un accident, împotriva căruia şi-a angajat îndemânarea, sângele rece, raţionamentul lucid, o luptă în care s-a angajat el însuşi cu tot ce estimează a fi valoare în el, a acceptat ideea morţii în acest război cu aceeaşi luciditate, angajând împotriva ei dincolo de valorile pilotului, credinţa în dreptatea sacră a cauzei pentru care luptă şi i se pare groaznic şi absurd să moară torturat de nişte brute care-i vor macera trupul, sperând să obţină câteva date tactice, care nu vor folosi în ipoteza idioată că vor fi divulgate decât unei manevre de batalion, ori regiment cel mult…

— Nu aici, Erik, şuşoteşte „Şarpele”… Ia-l şi du-l la 22… Aşteaptă până când vin. Într-o oră sunt acolo… Şi atenţie. Întăriţi supravegherea lui Erikmann. Împiedicaţi-l să plece mâine la Berlin. Gu un motiv sau altul… Obţineţi de la general un ordin de misiune în aer. Îmi mai trebuiesc 48 de ore, înţelegi Erik?!

— Astăzi a sosit un curier special al şefului, cu ce-ai aşteptat, Hugo… O ai în mână de mâine la orele 14, când colonelul primeşte confirmarea… Aşa că vino să primeşti felicitările patronului. Ai lucrat ca un as… Patronul o cheamă mâine la el… Aşa că…

Un fel de grohăit mormăit, inuman, exaltând bucuria cea mai animalică.

— Hugo, dacă cadavrul ăsta ştie germana?

Tresare. Nici un răspuns. Doar râsul vătos al „Şarpelui” tincturat de paşii care se-ndepărtează, înfipţi în memoria lui auditivă…

— Marş afară, ordonă cu glas dogit, cel rămas.

Rămâne nemişcat. Este un om care „nu mai ştie nemţeşte”. Care „trebuie să uite c-a ştiut vreodată o boabă de nemţească”. O limpezime uluitoare a unor alte raporturi, raporturi ale unei lumi absconse: Ella, maiorul, ce caută „Şarpele” aici, el unul din cei mai buni spioni al Abwehrului în aviaţie şi armată trimis cu o lună înainte de Insurecţie la Bucureşti, căpitanul Enescu, partida pierdută de „Şarpe” – revelaţia „Şarpele” probabil pe urma agenţilor în care Abwehrul îşi pierduse încrederea – tresare pentru că ofiţerul german îi dă un pumn în spate şi dintr-un brânci îl scoate în sala prost luminată. Aude duduitul grupului electrogen. Un plutonier atletic din S. S.

Uniformă neagră, capul de mort pe petliţe. Cască. Urma unui glonţ în gât. Are ceva de gorilă…

— Afiator… Pun… Place afiator, spune româneşte plutonierul, îi zâmbeşte şi-i dă un cot amical. Punem asta prăţar la afiator, ha, ha, ha…

Îi ridică brusc mâna stângă. Îi trece o brăţară metalică peste încheietură. Aude declicul sistemului de închidere. De brăţară atârnă un lanţ. Plutonierul apucă capătul lanţului. Îşi trage automatul la piept.

— Facem un plimbar, afiator… Komme…

Îl caută din ochi pe maior. Întâlneşte privirea căpitanului. Maliţioasă. Un ofiţer zvelt cu obraz feciorelnic, bine strâns în tunica perfect croită, la şold cu teaca neagră a unui „Parabellum”. Plutonierul S. S. Îl trage de lanţ. Peronul conacului. Santinela de la grupul electrogen… Căpitanul îl împinge în ataşul motocicletei cu aceeaşi brutalitate neaşteptată. Plutonierul trece capătul lanţului pe sub mânerul ataşului. Îl închide cu un lacăt.

— Este pun, afiator, pun… Sehr pun…

Îl atinge cu ţeava automatului la tâmplă… Senzaţie de vomă. Se stăpâneşte.

— Trebuia să împuşc santinela. Poate asta a şi fost intenţia maiorului. Altfel de ce mi-ar fi dat pistoletul? Am fost un dobitoc sinistru… Grăsanul vâră cheia lacătului în buzunarul de sus al vestonului. În buzunarul din dreapta. Ocoleşte motocicleta prin faţă. Pune contactul. Dă la pedală… Constată perfecta stare a „B. M. W.”-ului. Motorul porneşte rotund. Căpitanul se urcă în şaua din spate. S. S.-istul demarează acrobatic, cu ataşul prin aer. E frig. Lama subţire a farului de camuflaj aleargă pe drumul de pădure, înierbat. Probabil singurul drum de acces la conac. Ridică privirea. Firmamentul. Uriaş. Spuzit cu stelele palide de octombrie.

Motocicleta se hâţână pe drumul de pădure. Copacii. Fantomatici. Lumina palidă a cerului filtrată prin coroanele pustii.

La nivelul trunchiurilor, întuneric gros. Senzaţia greţoasă a brăţării de oţel încleştată implacabil în jurul încheieturii. Locul interogatoriului nu poate fi departe dacă „Şarpele” a spus că vine într-o oră. Merg de-o veşnicie. Se hâţână de-o veşnicie în ataş şi singura şansă e aici. Aici unde cei doi stau în şei, căpitanul se ţine zdravăn de mâner şi plutonierul e atent la ghidon şi la urmele adânci, de căruţă… Lucid. A fi lucid. Trebuie c-au parcurs 8-10 kilometri. De aici nu se mai aud împuşcăturile. Şi ce linişte de mormânt de parcă războiul s-ar fi topit în noaptea asta rece şi umedă. Miroase înţepător a amestec prost ars. Probabil una din bujii s-a ancrasat… Libertatea în buzunarul de la piept, dreapta. Îşi strecoară mâna în buzunarul combinezonului. Panica. Sudoarea îi intră în ochi… Cine dracu confecţionează asemenea buzunare enorme la combinezoanele de zbor? Ţeava. Rece… Se destinde… E încărcat oare pistoletul?

— Am fost un imbecil. Trebuia să-l verific. Dacă n-are cartuşe? Dacă n-a fost decât o cursă, în care-am căzut ca un imbecil? Un hop. Scoate pistoletul. Îl ţine de pat. Alt hop. Împinge siguranţa cu degetul mare. Îl simte dur, presat de pulpa dreaptă… E încărcat? Viaţa lui într-o operaţie de-o simplicitate stupidă, pe care acum îi e imposibil s-o facă.

Stânga scoasă din funcţie. Chiar dacă ar duce fulgerător pistoletul, în mâna stângă, până când ar arma. cei doi l-ar ciurui…

Drumul se arcuieşte spre nord. Vede limpede steaua polară. Pădurea se răreşte. Presimte şoseaua. Pe antebraţul stâng, amorţit, cadranul busolei de mână, fosforescent… Deasupra, constelaţiile. De jur împrejur, Ţara. Un sentiment imens de uşurare şi forţă. Absurd să-i fie teamă. Este în superioritate netă. Probabil lor le este teamă. Ce poate-nsemna tăcerea lor, cvasihipnotică, dacă nu teamă? Are să tragă pe sub cotul stâng. În căpitanul cu faţa feciorelnică. Motocicleta se pleacă mult pe stânga, ridicându-l mai sus decât căpitanul. Miros de reavăn, sfâşietor. Acum.

— Halt!

O lanternă. Umbra unei maşini în gura drumului. O poiană.

Căpitanul cu mâna pe patul pistolului. Un glas de femeie. Ella.

— Sunt căpitanul Erikmann! Am o pană la motor… vă rog…

— Regret, căpitane Erikmann, spune ofiţerul şi nu se mişcă din şa… Am să telefonez soţului dumitale… Sunt extrem de grăbit… Dă-i drumul, Willi!

Motociclistul virează scurt… îşi aude inima. În clipa când trage Ella, trage şi el. Două focuri. Apoi alte două. Se pleacă peste ataş. Taie contactul. Motociclistul căzut peste ghidon.

Ataşul intră într-o tufă. Crengile îi biciuie obrazul. Ella, gâfâind…

— Ah, Doamne, eşti legat!

— Numai pentru o clipă…

Se ridică pe vine. Trage cadavrul plutonierului. Îi vede carnea albă, strălucitoare. Ella proiectează lumina pe mâna lui.

— Vezi de căpitan, Ella.

Fasciculul de lumină se mută undeva în spate.

— Deschide tu, îi spune şi-i dă cheia.

Ella poartă mănuşi chirurgicale. Îi tremură mâinile. El ţine lanterna.

— Mulţumesc, Ella…

Sare din ataş.

— Dă-mi cheia… Bagă de seamă. A venit un ordin privitor la tine. Şchiopul i-a cerut căpitanului ca soţul tău să nu plece mâine la Berlin. Căpitanul i-a spus că în ceea ce te priveşte, tot mâine la ora 14 are confirmarea şi atunci „patronul” i te dă pe mână. Şchiopul este Şarpele”. Ori agentul A44… îl ştiu.

Ella a stins lanterna. E lângă el. Liber… îi apucă mâna.

— Doamne, şopteşte femeia.

— Şchiopul vine la 22 să-mi ia interogatoriul. Mai aveţi în faţă o noapte-ntreagă. Vă pot aştepta undeva… Ori mă-ntorc cu tine. Rămân ascuns prin preajmă… Trecem liniile la noi…

— Karl nu va accepta niciodată soluţia asta… Haidem.

Bine că ştiu ce ştiu ei… Urcă-i în motocicletă. Ia-o la dreapta pe lângă stejar. E un drum prost. După cinci minute, găseşti o carieră de piatră, părăsită. Dă drumul motocicletei acolo.

Mergi tot la dreapta, pe lângă casa paznicului. După doi kilometri marginea unui sat. Fără trupă. Ţi-au lăsat harta. Ţi-am văzut-o în cizmă. Este satul Triteni. Ai să te descurci.

— Ella, tu?

— Eu, dragul meu băiat? Eu trebuie s-ajung imediat la Karl… Spune-i lui Enescu… Caută-l… Găseşte-l… Găseşte-l şi spune-i tot ce mi-ai spus mie… Adio…

Fuge, înainte de a-i putea replica. Se urcă în maşină. Demarează… Rămâne singur cu cadavrele. Îl inundă o imensă sete de viaţă. E liber… Scoate ataşul din tufe. Porneşte motorul. Ah, bujia afurisită! Accelerează. Merge, slavă Domnului! Greu plutonierul. Îi scoate automatul. Încărcătoarele. Îl târăşte şi pe căpitan la ataş. Găseşte lanterna căzută lângă roata din spate. Cercetează locul. Sânge. Râcâie cu cizma. Presară frunze… Se urcă-n şa. Duduitul zdravăn al motorului. Nemţii au ştiut dintotdeauna să construiască motoare. La dreapta, deci… Stop. Tufişul. Sare jos, îi îndreaptă crengile, revine, accelerează… Iată drumul. Părăsit. Pardosit ici, colo, cu trunchiuri năpădite de iarbă şi bălării. Automatul S. S.-istului i se bălăngăne la piept. Are cureaua prea largă… Gaz. Mai mult gaz. „Şarpele” va trece pe-acolo nu peste multă vreme… Gaz. La dracu, gaz…