Capitolul întâi

— La „îndepărtată” flaps complet.

— 351. Aterizarea liberă.

Comută pe staţia de radioaducere apropiată. Mai are o sută de metri până la sol. Din masa amorfă a norilor, ca dintr-un fund de ocean tulbure şi silenţios, se ridică spre el, vertiginos, luminile difuze ale balisajului. Proiectoarele taie pâcla cu lame de lumină albă. Ar vrea, ca de atâtea ori, să anticipe cu o sutime de secundă momentul când pneurile vor atinge betonul umed, luciu, al pistei.

Declic. Întuneric. Atât de dens, încât are certitudinea catastrofei. Se izbeşte de întuneric şi-n microsecunda aceea este conştient până la ţipăt de cinematica emoţiilor şi a fiziologiei lui adaptată bolidului care se-nfundă în moarte cu treizeci de metri pe secundă… Şi celălalt?

— Motor, strigă în microfon – ori poate i se pare că strigă.

Glasul calm, vădit stăpânit al conducătorului zborului.

— Motor… Sparge în sus pe 270°… S-au defectat mijloacele. Fii calm. Aprind rezerva.

Spargere în sus. 1500. 2500. 4000. 7000… 10.000. Nu vede nimic. Aude – poate la 6000 – grindina izbind cupola şi planurile. E cufundat într-un întuneric orb, gelatinos. Abia acum realizează lăcomia cu care aşteptase să vadă proiectoarele, acolo jos, pe pământul acoperit de burniţă, devastat de furtună. În căşti, aproape uitase de asta, în căşti, violent şi strident, intermitent şi percutant, semnalul de alarmă al celuilalt.

Trăsnetele se-ncrucişează violent undeva, deasupra. În lungul planurilor fug scântei violacee. Atunci vede curbura cupolei, niturile şi metalul supersonicului are irizări lucii. Scântei violacee dansează fluid pe marginile metalice ale carlingii. Lumină orbitoare. Firele metalice din mască iau proporţii uriaşe.

Face un efort dureros, fizic, să se smulgă din senzaţie. Din năvala de senzaţii care-i tumefiază conştiinţa. Care-o terorizează şi inhibă, care luptă s-o dezagrege şi s-o pulverizeze în starea de panică primară, ilogică, apropiată de muget şi instinct. Întuneric. Lumină cu flamă albă, explozivă, orbitoare, întuneric orb. Aparatele îşi licăre fosforul undeva în stânga, sus. Reflexul mereu la pândă, viu, cu logica lui fără greş.

— M-am angajat… Şi el?

Cuplează, instinctiv, pilotul automat. Nici o schimbare de poziţie. Înălţimea 11.000… Cap compas 90°. Viteza ordonată.

Apasă butonul radio:

— Relaţii…

— Încă două minute aşa.

Mormăie ceva la adresa calmului de gheaţă al Navigatorului. Navigatorul şi Coechipierul, acest 444 ignobil, care…

Uruitul motorului amplificat rapid până la surzenie. Asta mai lipsea. Să se angajeze! Calm. Trebuie să fie efectul acustic complementar la toată orgia de fulgere violet, şi întuneric cleios, zeci de fulgere violet, grindină răpăind pe cupolă şi costumul de suprasarcină strângându-i incomod articulaţiile şi trupul cu toate moleculele lui, bulversate din habitudinile speciei şi târâte spre zonele maxime ale troposferei la bordul proiectilului pe care-l dirijează, conştient din nou că se regăseşte într-o ipostază necunoscută, virgină şi proaspătă, mereu lacom de amănunte despre sine însuşi în această ipostază nuanţată la infinit.

Mai are câteva secunde în nori. Îşi imaginează traiectoria lui 351 de la sol în tropopauză percutând cumulonimbul uriaş care-a invadat sud-estul european, aducând peste această parte de continent furtuna. Reface asiduu pe cupola carlingii, ori pe ecranul radiolocatorului, harta sinoptică a furtunii, lărgind conştient breşa dintre instinct şi conştiinţă. Mănunchi de trăsnete lateral stânga. Şi mirajul halucinant care-l face să încline avionul spre luminile miraculoase, conţinând în ele o fata morgană a înălţimilor sumbre, o forţă de atracţie fascinatorie, un miracol de culoare electrică, singurul punct de reper al vitezei în masa de întuneric gelatinos… Afurisitul ăsta de costum de suprasarcină îi strânge piciorul stâng. Senzaţia dureroasă, plutind în incertitudini grosiere, că înclină pe stânga.

Că motorul s-a supraturat în căderea lui vertiginoasă în abis.

Aparatele de bord. Liniştite. Normale. Eclat de lumină, orbitor. Întuneric profund. Explozie de lumină violet. Apoi, neantul. Nimic în jur. Nici cabină. Nici aparate de bord. Nimic, decât senzaţia crispată a inexistenţei.

— La dracu, îşi spune… Trebuie…

Se gândeşte la femeia aceea de porţelan şi pasiunea ei subită, aproape morbidă pentru Robbe-Grillet. Asta-l face dintr-o dată absolut stăpân pe sine. Atât de stăpân încât simte cu o acuitate stranie contradicţia înnebunitoare între senzaţia falsă a nemişcării lui, a atârnării lui în întunericul câlţos, fără nici un punct de reper faţă de care să se materializeze viteza şi viteza reală, absolută, cu puţin sub aceea a sunetului, concretizată mecanic şi imparţial pe vitezometru, apoi viteza în urcare înregistrată de variometru, apoi direcţia acestei viteze, o direcţie inteligentă, rezultatul deliberat al calculelor celor din sala de navigaţie, reface atmosfera sălii P. C.-eului, vede limpede braţele concave ale radiolocatoarelor terestre, planşetiştii la lucru, navigatorul şef blestemând rigla de calcul mereu stropită cu tuş şi pe cel de-al treilea dintre ei, pe Navigatorul lui, urmărindu-l pe ecranul fierbinte, în întunericul fosforescent al sălii aceleia sufocante, pe Navigatorul de care-l leagă prietenia lor stranie, plină de contradicţii, acidă…

Face gestul instinctiv de a-şi şterge obrazul leoarcă de sudoare. Întâlneşte masca. Râde. Ştie că în cabina ranforsată a reactorului a reuşit să taie orice impuls primar al panicii şi ilogicului. Că şi de data asta a rămas stăpânul destinului şi că se guvernează în spaţiu cu luciditate rece, obiectivă, după indicaţiile matematice ale aparatelor de bord.

— Asta este, îşi spune şi se bate pe umăr, protector şi-n gând… Sunt suprasaturat de viteză. De vibraţiile metalului. De vibraţiile spaţiului comprimat până la materialitate de 351.

De fapt, viteza asta mă comprimă nu numai fizic, în costumul de suprasarcină… îmi comprimă toată gama de senzaţii normale, omeneşti, nemediate, pure. Îşi dă seama că îi este o poftă sălbatecă de senzaţii pure, nealterate. În care orizontul să fie cel fix şi binecuvântat, văzut de pe două picioare bine înfipte în sol, nu o linie verzuie fosforescentă, mereu mobilă în carcasa ei, mereu în pericol de a fi răsturnată de o mişcare greşită pe manşe; în care să existe arbori, şi case, şi stâlpi de telegraf de-o perfectă şi unică verticalitate, tăiată orizontal pe planul fix al pământului – ah, pământul, cu miresmele lui de toamnă, de coada şoricelului, şi pelin, şi brumă, şi frunze veştede, şi bureţi – deviezi amice, în sfârşit – răsuflă adânc, oxigenul medicinal îi înţeapă nările şi ţâşneşte din nori într-un cer de catifea mătăsoasă cu miriade de stele de jur-împrejur şi trei lune sferice, galben-portocalii, imense, fosforescente, înfigându-i-se în cupolă.

— 351… Pe direcţia de spargere, fenomene periculoase zborului… S-au cuplat mijloacele de rezervă. Execuţi spargerea în jos pe 180°.

Apasă butonul radioului.

— Am înţeles.

— 444… Fii atent. 444… Fii atent… Urmăreşte-l pe 351 pe ecranul radiolocatorului. Urmăreşte-l pe 351 pe ecranul radiolocatorului… Până la intrarea în sistem, apropie-l la vedere. Executarea.

Pilotul încearcă o jumătate de răsucire în chingi, spre stânga. 444 nu răspunde. Îi vede luminile de poziţie. Vede flama scurtă a jetului. Aude în căşti, percutant şi obsesiv, semnalul de alarmă al celuilalt. Şi luminile de poziţie care se apropie lin, în viteza halucinantă acum, pentru că sub ei se derulează piscurile cumulonimbului, piscuri vălătucite, scăldate în lumina siderală, spectrală a acestor înălţimi pure şi adânci, de-o infinită culoare violacee, luminiscentă şi fosforescentă, năzuind să lege cosmosul, întregind noţiunea de spaţialitate a Galaxiei, şi Pilotul ştie, intuieşte asta până la ultima raţiune, el este complementul viu, inteligent al mişcării, al vitezei concepute cu rigla de calcul, el este una din ipostazele esenţiale ale acestui secol terifiant şi revelator al geniului uman – urmăreşte fulgerătoarea apropiere a lui 444 şi-şi spune că niciodată femeia aceea de porţelan, de Sčvre, surâzătoare, şi nici confidentul ei, acest 444 tumefiat de accidentul acela îngrozitor, şi nici Navigatorul, prietenul intim al Pictorului, n-au înţeles acest fel al lui de a fi el însuşi şi poate de aceea îl tratează cu duritatea cu care el însuşi îi tratează, pentru că fiecare din ei: 444, Ea şi Navigatorul se cred nedreptăţiţi într-un fel sau altul de viaţă şi-atunci…

— 351… începi executarea spargerii în jos.

— Am înţeles, răspunde şi-şi consultă cronograful… 02h, 12m.

— 444 urmăreşte-l pe radiolocator.

Mereu, sufocant, acest semnal disperat de alarmă în spaţiul imens, luminiscent, acest semnal singular de navă avariată, iar dedesubt, crescând fulgerător, monstruos, tentaculele vâscoase ale cumulonimbului, cu creste şi abisuri terifiante în care lumina siderală, spectrală, pune în valoare un peisaj selenar, de-o glacialitate perfectă.

Intră în sistem. Matematică riguroasă a virajelor în coborâre, dincolo de emoţia stăpânită a omului legat în chingi de cabina ranforsată, agăţată deasupra aripilor în delta, pliabile, care susţin uzina complicată, sinteză de aerodinamica vitezelor supersonice şi electronică şi dincolo de toate aceste rigori determinate cu precizie de cifră şi microsecundă, el, Pilotul, cum îi place să se recunoască, atent la variometru şi orizontul artificial, coborând din poalele stratosferei, traversând furtuna, să găsească un punct minuscul, acel punct infim de pe harta Terrei unde redevine om în toată complexitatea noţiunii, acolo unde, odată coborât din carlingă, se izbeşte de relaţiile ancestrale ale speciei, unde regăseşte senzaţiile fruste, necomplicate de toată electronica şi cibernetica interpusă aici, între el şi lume.

Lumea acum nevăzută, pentru că tentaculele vâscoase ale cumulonimbului se preling fulgerător în lungul planurilor, al fuzelajului, înghit lacome cupola, o uriaşe vietate submestră, gelatinoasă, opacă şi vorace îl înghite pe 351, motorul abia se mai aude în interiorul cumulonimbului, acul altimetrului scade vertiginos şi Pilotul simte acut zona curenţilor de forfecare pe care 351 o străbate vibrând dureros din toate încastrările.

— Pur şi simplu mă paralizează spaima… Spaima şi numai spaima. (Ea a făcut un fel de clişeu verbal din repetarea obsesivă a ceea ce crede că este esenţial. – determinant pentru „hallo-ul emotiv” pe care-l sesizează în conştiinţă.) O spaimă obiectivă, atroce, incomprehensibilă. Buzele ei senzuale, răsfrânte provocator, spun neologismul ca o incantaţie, cu voluptate carnală, pentru că, cel mai mic gest pe care-l face Ea conţine-n el o doză de voluptate carnală inconştientă. Ea însăşi este toată numai voluptate carnală şi poate de aceea, printr-o maximă inteligenţă feminină îşi doreşte cealaltă voluptate, spirituală, şi el, Pilotul, de câţiva ani în urmă a descoperit în Ea toate atributele lui Don Juan şi de-atunci, în clipele lor de intimitate totală, ori în cele iritate, el îi zice Don Juan. Ea rămâne perplexă, decon-centrată. Îl priveşte cu ochii verzi, un verde şi el carnal, viu şi obrazul alb, un alb mat, voluptos, tare, cum toată carnea ei este albă, pietroaisă, un alb uşor arămiu şi aluniţa aceea vie de pe obrazul drept, ori cealaltă, pe ceafă, misterioasă sub părul palpitând, platinat, conţinând lumina în toate ipostazele ei, îl priveşte, îşi scutură capul cu o mândrie fermă, surâde cu pleoapele întredeschise, cu o expresie incomunicabilă – abandon, viclenie, ceva numai de ea ştiut, implorare şi refuz – şi răspunde vag. unor glânduri la care Pilotul n-a ajuns niciodată:

— Poate!

— Nu pot să înţeleg ce eşti tu acolo, pe maşina aceea înspăimântătoare. De ce ai nevoie de maşina asta îngrozitoare! (Pupilele i se dilată. Din adâncul trupului statuar, lucrat cu deliciul decadent a unui Canova, izbucneşte spaima.

Spaima totală, inumană, care-a adus-o atunci lângă sicriul celuilalt, când el, Pilotul era de gardă, au trecut aproape 12 ani – şi când celălalt, în giulgiul lui îmbibat cu formol – căzuse pe ţărmul mării, în golful Midia, se zdrobise interior, nici un os nu mai rămăsese nezdrobit, celălalt, acolo în biserica aceea de târg moldovenesc, luase foc de la o lumânare care se topise, şi ei, cei trei camarazi de gardă, rămăseseră ţepeni şi fascinaţi de această oroare, iar Ea, în negru, cu toate că nu era soţia lui, minunat de frumoasă în dantelele acelea negre, îşi smulsese vălul de amantă văduvă şi se repezise asupra mortului ei, asupra flăcărilor acelora abominabile, le înăbuşise şi se arsese pe mâini, la încheietura delicată a mâinilor, acolo unde palpitau venele albastre, fine şi candide.) Doamne, de ce aveţi voi nevoie de maşinile astea îngrozitoare! (îşi duce mâinile albe, cu degete lungi, neliniştite la tâmple şi Pilotul vede cicatricile cafenii ale arsurilor de-atumci. Înţelege că-n acest „voi”, Ea îl subliniază pe celălalt, pe cel mort atunci, gata să fie ucis a doua oară de flăcări, dacă n-ar fi fost vegheat de-o femeie derutant de frumoasă şi disperată.)

— 351… Repet. Pe direcţia de aterizare, fenomene periculoase zborului…

Apoi glasul persuasiv al conducătorului zborului, comentând parcă ceva adiacent şi în afara a ceea ce se va-ntâmpla peste două minute şi treizeci de secunde, esenţial ca însăşi Definitivul.

— Afurisită ploaie… Afurisită furtună… Am avut o baftă, una la mie… Nu mai punem noi mâna pe aşa frumuseţe de cumulonimb, nici într-un deceniu… Le plâng de milă ălora care n-au putut zbura în aşa splendoare de cumulonimb… Sunteţi de invidiat…

E prea limbut cel de la „zebră”, ca acolo jos să fie totul în regulă. Îşi strânge chingile. Eclat. Explozie de lumină violet, întuneric. Beznă. Perioada de acomodare… Aparatele de bord prăbuşite în stânga jos. Mereu stânga asta blestemată. Îşi stăpâneşte ferm, cu efort, tendinţa de a urmări aparatele cu manşa. Girorizontul? Perfect. Eclat… Mănunchi fascinatoriu de fulgere violet, zigzagând în cenuşiul tulbure al norului uriaş, încărcat de proastă dispoziţie, grindină şi electricitate.

Spargere în jos, regulamentară.

Eclat. Întuneric.

— Iar începe, îşi spune Pilotul, comandându-şi deconectarea de la cinematica emoţiilor… Calm, amice… Şi raţional. Raţional.

— Raţionalitatea ta excesivă. Asta mă ucide. Tu excluzi neprevăzutul şi neprevăzutul este însăşi raţiunea de a fi a vieţii. Altfel totul ajunge de-un cenuşiu sufocant… Intolerabil… Insuportabil… De ce nu faci efortul să-l citeşti pe Robbe-Grillet (ultima Ei descoperire, cam tardivă şi prea zgomotoasă)… Labirintul halucinant, paralizant…

Controlează variometrul… Treizeci de metri pe secundă…

Straşnic ar fi să se abandoneze „iraţionalului, acelor stări clorotice, dinaintea conştiinţei” cum perorase prietenul Pictorului, Necula Pastore Berger, critic de artă, esseist, foiletonist, cronicar dramatic şi grad universitar supraplin de propria sa fiinţă retezată scurt, cu pieptănătură agresiv napoleoniană – fost Neculai Păstorul acum un deceniu, când, spunea Pictorul, critica opera cu ghioaga – metamorfozat în Necula Pastore Berger de când apăruse Kafka în librării, pe care Ea şi ceilalţi din cercul Pictorului îl ascultau respectuoşi şi pătrunşi de adevărurile imuabile pe care acesta le rostea grav la acele soarele pline de suficienţă şi megalomanie, unde se-mpărţeau titluri de genialitate artiştilor contemporani, dar mai ales certificate de paupertate şi unde, în lumina spectrală a atelierului navigau şi câţiva literaţi, dintre care unul clorotic şi devitalizat, cu o chelie pronunţată, unghiile murdare şi o privire verde, putredă, lipit gelatinos de câţiva studenţi efeminaţi care beau coniac cu o blazare şi detaşare suprarealistă, în timp ce literatul acela cu dinţi şi ei putrezi, posesor al unor cărticele puţine şi firave, le vorbea de pasiunile perverse ale marilor contemporani, spunându-le îmbrobodit că sexualitatea, aşa cum este ea privită îndeobşte, este compatibilă doar cu speciile rudimentare.

Frecventa atelierul vopsit în tonuri şocante, pe care se suprapuneau caroiaje fanteziste: „Cum, nu vezi în asta expresia tuturor constrângerilor de toate genurile, tuturor neputinţelor noastre, expresia lor sublimată” îi şoptea Ea, când el, Pilotul, îi spunea cu glas scăzut că e sătul de toată gargara asta opacă şi vrea să se plimbe pe malul apei…

Probabil îţi povesteşte cum a interceptat astăzi în condiţii grele, spune 444…

Se-apropie de ei, cu paharul de coniac în mâna – îi ţine piciorul transparent, de cristal între degetul mijlociu şi inelar – şi ca de obicei, e grizat uşor şi agresiv.

351 înregistrează sonor aversele, grindina şi tunetele surde din interiorul cumulonimbului…