Capitolul doi

— Aprobaţi spargerea, cere în microfon.

— Aprob…

Totdeauna glasul celor de jos dobândeşte în căştile de radio, transmis prin eter, o metalizare ţiuită, se despersonalizează în favoarea intransigenţei şi obiectivului.

Măreşte turajul. Acul vitezometrului se apropie de viteza sunetului. Simte, aproape fizic, zidul de molecule presate unele în altele de fuzelajul avionului, molecule crispate, sudate într-o materie dureroasă, sfâşiată… Acum. Bubuitul năprasnic al spargerii zidului sonic face să vibreze ferestrele atelierului aceluia unde trebuiau să se ducă aseară, după concert, pentru că Pictorul îşi serba a nu ştiu câta aniversare şi avea să-i comunice ceva revelator „uriaş, dragul meu Pilot, uriaş”…

Se apropie de ţintă cu viteză supersonică. Are din ce în ce mai acut sentimentul că execută o misiune reală. După cum se leagă capetele compas pe care este condus, presupusul infractor aerian vizează zona de vest a ţării. Iată un lucru pe care Pictorul nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată.

De altfel e reformat, aşa că… Avionul ţintă este 444. Avionul ţintă… Nu vrea să-l gândească în conexiune cu pilotul lui. O temă, un exerciţiu de luptă şi-atât. Un avion ţintă, trimis în noapte, pe direcţii necunoscute, în condiţii meteo foarte grele şi el, vânătorul, lansat la interceptare în cadrul aceluiaşi exerciţiu de luptă, o dată cu toate mijloacele de la P. C. şi navigatori, până la antenele concave ale radiolocatoarelor risipite pe teritoriu, rotindu-se silenţios şi fantomatic în noaptea biciuită de averse.

Navigatorul lui, omul de care este legat ineluctabil şi definitiv, conştiinţa lui proiectată într-un alter ego atoatevăzător, pentru că el, aici, sub cupolă şi-n întunericul deplin al furtunii nu vede decât aparatele de bord şi funcţia lui este de a încrusta în aceste aparate toate datele pe care i le transmite alter ego-ul său, Navigatorul, omul căruia toate mijloacele Regimentului şi ale apărării teritoriului îi transmit coordonatele ţintei. Navigatorul lui şi-a trădat alter ego-ul, nu, nu pe Pilot l-a trădat, este prea exact cel mai bun Navigator al unităţii, ba poate al marii unităţi, prea este un militar de înaltă clasă, a-ţi trăda Pilotul cu câteva grade în plus, ori în minus este egal cu a rata misiunea de luptă, este egal cu o trădare în înţelesul integral al cuvântului, ori Navigatorul este deasupra oricărei bănuieli – nu, el şi-a trădat prietenul, pe om l-a trădat, pe bărbat, în folosul Ei şi al lui 444 şi al Pictorului, aşa cum l-a trădat odinioară, pentru Ea, 444, şi cum, majoritatea bărbaţilor trădează pentru Ea, cum majoritatea bărbaţilor nu rezistă ochilor verzi plecaţi sub genele negre, mari şi sperioase.

Navigatorul îl conduce în noaptea sfâşiată de furtună, îl conduce la interceptarea lui 444 şi 444 este prietenul cel mai intim, cel mai apropiat posibil al Navigatorului, după accidentul acela groaznic în care Navigatorul a năvălit în flăcările oribile ale epavei unde 444 zăcea inconştient, smulgându-l morţii cu preţul arsurilor care l-au desfigurat.

Pilotul este conştient de miza pe care ei toţi o pun în joc, aici şi de aceea surâde ironic când îşi aminteşte, clar, invitaţia Pictorului: „Am să-ţi comunic ceva uriaş, dragul meu Pilot, uriaş”…

Uriaş este gândul care-a materializat în metale speciale această prelungire a eu-lui, această proiecţie materială în spaţiu, acest micro-laborator tentând mereu gravitaţia. Uriaşă este această nouă aventură spaţială a umanităţii, cosmosul, migraţia galactică şi ceea ce nu vor să-nţeleagă ei, acolo jos, este faptul că ermetizat în carlingă, singur în stratosferă, comprimat în tine sub costumul de cosmonaut, comprimat de viteză ca o acţiune complementară a inerţiei, nu numai celula vie, organismul suportă această glisadă a ţesuturilor unora asupra altora, dându-ţi impresia unei mutaţii organice spre valorile materiei solide, dar însăşi eu-l, stările lui fluide şi muzicale îşi măresc densitatea şi printr-un joc subtil al compensaţiei, sătul parcă de expansiunea în spaţiu, eu-l se concentrează în zonele pe care Necula Pastore Berger le numeşte „abisale”…

— 351! Măreşte cu 100.

— Am înţeles. Măresc cu 100.

Se află în spatele ţintei, la un număr necunoscut de kilometri. În spatele ţintei şi-n zona M. Adică munţii. Este notaţia lui secretă, pentru această foarte ciudată zonă M. Ca şi pentru cealaltă, zona C… Câmpie. Între coordonatele pe care le-a stabilit cu aproximaţie, închizând un spaţiu de o sută de kilometri pătraţi în lungul celor două râuri principale ale provinciei. Crispare involuntară pe comenzi. Totul poate că nu este decât o părere. O halucinaţie născută din aglomerarea senzaţiilor false. Din suprasolicitarea dusă până la limita puterii de stăpânire şi autocontrol. Poate să fulgere la infinit.

Toate exploziile electrice din blestematul ăsta de cumulonimb pot să-i răstoarne percepţiile. Să-l deconecteze de la propriul lui sistem central de comandă… Aparatele de bord?

Întuneric. Lipit de retină. Curgându-i gros în vene. Să fie din pricina furtunii? Să fie vina curenţilor de forfecare care-i modifică mereu traiectoria? Care-i imprimă abateri în direcţie şi-n înălţime? Se resoarbe în eveniment. În înlănţuirea unică, cronologică, implacabilă, în temporalitatea ei, care-l leagă de 351 lansat la interceptare, mişcare ireversibilă în timp, şi-n spaţiu, definitivă…

— Destinul ţintei sunt eu, îşi spune, urmărind absorbţia cu dublu sens, osmoza „abisală”, râde sub mască, se-neacă, tuşeşte, osmoza prin care organismul lui de ţesuturi vii şi inteligente asimilează datele mecanice ale lui 351, mişcările servomotoarelor care imprimă eleroanelor, profundorului şi direcţiei micromişcările lui pe manşe şi paloniere, aceste mişcări reflex, pe care centrala lui cibernetică, splendidul lui creier, le culege de pe aparatele de bord, le interpretează instantaneu şi fără participarea conştientă a Pilotului, le transmite lui 351 – hai bătrâne, îi spune supersonicului, vibrezi, vezi că vreau să mă înşel pe mine însumi, că mi-e frică de tot ce-ar putea să mi se confirme – dar să ştii că vizavi de creier, Tolomacul n-a avut dreptate…

Şcoala militară. În front, la apelul de seară. Luase un 4 la matematici. Prea îşi aspira nasul în timpul binomului lui Newton profesorul acela civil şi Tolomacul, comandantul secţiei întâi îl scosese în faţa frontului, bucuros că găsise un prilej să-l umilească şi lovindu-se peste frunte cu două degete spusese: nu ştie altceva decât să bată din călcâie. Cât despre minte, ioc! Ia să rămâi duminică în şcoală şi să te pui cu burta pe carte. Să nu crezi că-ţi vin tresele pe luciul bocancilor şi pe poziţia de drepţi…

I-a răspuns, dincolo de orice prevedere regulamentară, că gradul de locotenent nu-l îndreptăţeşte să facă aprecieri jignitoare… De-atunci Tolomacul l-a făcut să simtă, duşmănos şi acru, toate rigorile unei şcoli militare şi aşa severă până la disperare.

— 351! Ţinta stânga şi în faţă la 7!

— Am înţeles!

Cuplează radiolocatorul de bord. Transpiră brusc. Atât de abundent încât sudoarea îi inundă orbitele. Clipeşte des.

Nu poate să-şi şteargă ochii din pricina blestematei de măşti…

Acum.

— Orizontala! Orizontala!

Ţipă în el, crispat şi singur, el comandantul regimentului lansat la interceptare în noaptea asta de iad, să demonstreze celorlalţi, camarazilor de jos, nu numai virtuţile materialului de zbor, asta ar fi superficial şi aproape ridicol, ei ştiu cu toţii că se poate întâmpla o explozie a turbinei acolo la 30.000 care să-i ia prin surprindere, care să-i pulverizeze în spaţiu în aşa fel încât sicriul să nu fie decât un simbol – să le demonstreze că ei, piloţii, că el, Regimentul, este deasupra catastrofei.

Amurg. Gata să urce în 882. Avionul scos din revizie.

Avionul lui comandant, cu cifrele umplute de culoare roşie, metalizată. Maşina de la „zebră” în alură mare.

— Sunteţi chemat urgent, la Divizie.

— Cât de urgent?

— Acum.

Totuşi trebuie încercat… bodogăne şi coboară scăriţa metalică.

Permiteţi-mi să-l încerc eu, tovarăşe colonel… Şi aşa sunt în planificare cu două încercări.

Maiorul îşi arată dantura aceea splendidă, care-l face irezistibil când zâmbeşte. Îi râde parcă şi-acum din tub, imprimat pe ecranul radiolocatorului, dantura albă, strălucitoare…

De ce i-a spus atunci:

— Bine! Raportează-i locotenent-colonelului c-am aprobat să-l încerci…

S-a urcat în maşină şi s-a prezentat generalului care-l aştepta nervos în faţa unei hărţi la scară mică, agăţată peste harta murală, care ocupa tot peretele din cabinetul vast şi pretenţios.

— Ce părere ai dumneata, colonele, despre maiorul… şi spusese apăsat numele Navigatorului.

Explozii de lumină ireală. Mereu explozii violente de lumină care-i abat atenţia. Care-i generează suma de senzaţii false, capabile să ucidă răbdarea unui sfânt. Crispare pe comenzi. În lumina normală a aparatajului, altimetrul arată 8.0… Cu două mii în plus decât acum câteva secunde. Vrea să ceară relaţii. Se stăpâneşte. Imposibil îşi spune. Halucinez…

Orizontala! Furtuna e de vină. Eclatul de lumină îl face să aiureze. Simte butonul cinemafotomitralierei prin mănuşă. Cere prin radio:

— Fixaţi punctul.

Recepţionează:

— Stânga în faţă la 5!

Ecranul fluorescent se voalează. Grindină? Aici? Timpul se opreşte. Aparatele de bord se fixează. O imobilitate cumplită solidifică totul în carlingă. 351 i se încrustează în carne. Ţinta… Un punct luminos pe ecran… în prima microsecundă, fără identitate. Un punct luminos, efectul concentrat şi conjugat al emiţătorului de bord şi-atât.

— Sunt 351. Văd ţinta. Intru la atac.

Brusc, sfâşiat, contrariat, glasul Navigatorului:

— 351, stânga la comandă! Degajează!

Eclat pe ecran. Degajează instantaneu, cu reflexul ordinului înfipt în fiziologia lui cea mai intimă. Transpiră rece.

Până la frison. Fulgerător, o miime de secundă prinde în tub imaginea hipertrofiată a ţintei… O altă miime de secundă de întârziere şi catastrofa ar fi fost inevitabilă.

Ţâşneşte din nori sub cupola satinată, cu cele trei lune înfipte în cabină. Percepe vibraţiile spaimei până-n humori. Până-n ţesuturi.

— 351. Dreapta la comandă. Pică. Eşalon 6… Măreşte cu 200…

Glasul ferm ol Navigatorului. Glasul care catalizează spaima. Care-o sedimentează. Glasul raţiunii, calm, seducător, atoateştiutor. Pentru Navigator lucrează toate mijloacele regimentului. O reţea întreagă de radiolocatoare, de transmisionişti şi planşetişti. El „vede” de acolo din faţa ecranului, tot ce se-ntâmplă aici. Pică abrupt în masa tentaculară, plasmatică, a cumulonimbului. Dacă voia să mă ciocnească, nu l-ar fi „ucis” pe 444… îi e silă că poate formula un asemenea gând, în asemenea termeni. Cu atât mai mult cu cât m-a salvat…

Vitezometrul? La viteza ordonată. Altimetrul? Normal:

— 351! Pune la orizontală. Măreşte cu 100.

„Inamicul”, după toate relaţiile care se succed, execută un viraj strâns în urcare să scape de vânător. Îl vede în carlingă pe 444, cu obrazul desfigurat de arsurile de-atunci, surâzând sub mască… Crede c-are să-i scape şi, cu toată imparţialitatea Navigatorului, nu crede nici o iotă că Navigatorul nu-şi face datoria, sau că-l fură pe el, în folosul ţintei. – ei, da, cu toată imparţialitatea Navigatorului, el, 444 are să-l bată amical pe umeri – (după ce-au trecut toate rigorile de la critica zborului) şi are să-i spună:

— Puişor, ai încă de învăţat până când o să ajungi un foarte bun pilot de vânătoare.

Zbor la rasmot cu un P. O.2 adică 120 pe oră, pentru o recunoaştere. Era de amplasat poligonul, sau poate altceva…

Nu, poligonul. De departe, acolo în lunca râului, într-o vâlcică împădurită, maşina roşie, singurul „Taunus” din unitate, maşina lui 444… Viraj jos, în cuţit deasupra maşinii. Deasupra vârfurilor arinilor, prin frunzişul cărora vede crengile uscate, margaretele şi fânul înalt, de august şi de luncă. Pe plaja largă, de nisip auriu, râul e transparent, conţine lumina, îşi sticleşte pietrele de pe fund, pe plajă Ea, dăruită parcă soarelui şi dincolo, la maşină, 444 cărând pe umăr o raniţă, ori o sacoşe albastră.

— 351! Stânga la comandă!

Execută virajul abrupt care i se cere.

— Scoate, pe 280°!

— Scot pe 280°.

— Ţinta drept înainte la 6…

Tubul radiolocatorului de bord. Simte sub deget butonul trăgaciului. Imobilitatea cumplită dinaintea deschiderii focului.

— Văd ţinta. Intru la atac.

Uşor cu manşa. Imperceptibil cu palonierul. Coboară ţinta în caroul central… Ecranul radiolocatorului curat. Punctul luminos se-ncadrează în caroul central. Raniţa ori sacoşa albastră. Vara revărsată pe malul râului. Gustul amar. Coclit.

Buzele uscate, sudoarea în gene. În colţul gurii. Sărată… Creşte vertiginos. Creşte. Ceva aspru, dureros, hidos în el, o catalepsie neagră, dezgustătoare. Punctul devine contur. Conturul, avion. 444 îşi smulge identitatea din întunericul orb al furtunii. Din labirintul virajelor în urcare abruptă şi picaje temerare.

Norii, furtuna, noaptea, spaimele, fulgerele, amintirile, dincolo de carlingă. Lest. Doi kilometri. Unul „Foc”! „Foc”!

Nu mai există decât o forţă cumplită care-l depăşeşte. Apăsată pe manşă şi paloniere. Ţintuind reactorul pe traiectorie, împotriva tuturor curenţilor de forfecare, grindinei, fulgerelor, senzaţiilor false. O forţă cu dreptul definitiv şi implacabil al destinului… Degajează…

— Săgeata… Sunt 351! Am doborât ţinta!

Glasul altcuiva în microfon. Străin. Uscat. Sec. Secătuit.

Nu şi-l recunoaşte.

— 351! Ai îndeplinit misiunea! Ia gisment zero şi vino acasă!

Se destinde… Sfârşeală uşoară. Ameţeală uşoară. Atunci, în căşti, puternic şi calm, glasul lui 444… Aproape uitase că mai există un 444 în cerul ăsta de câlţi şi gelatină.

— Sunt 444! S-a givrat tubul Pitôt!

Conducătorul zborului:

— Cuplează comutatorul de avarii.

— Am înţeles! Cuplez!

El pe gisment zero, uşor prăbuşit în scaun… Totul în afara conştiinţei apropiate. Totul în afara lui, a carlingii, a lui 351.

Dăduse ordin sever, ca atunci când zboară să fie chemat pe indicativ şi condus ca oricare alt pilot din unitate. Despersonalizarea asta îl odihneşte. Îl reconfortează. Dintr-o dată, în tăcerea surdă din el, în care vibrează doar moleculele de aer comprimate până la a deveni solide, în care trăieşte doar viteza şi turbina rotindu-se cu cele câteva zeci de mii de ture pe minut, în tăcerea aceea sonoră vaierul metalic, intermitent şi ascuţit al unui semnal de alarmă…

— 444 sunt 351. Control!

Nici un glas omenesc. Doar vaierul strident până la panică al semnalului de alarmă de pe aeronova avariată.

A trăi aici, înseamnă a acţiona. Se smulge dureros din inerţia plăcută a zborului în urcare. Anticipase euforia aproape fizică, voluptatea de a sparge în sus, deasupra furtunii, în cerul satinat, unde va-ntâlni fenomenul ciudat al multiplicării lunii, refracţia astrului gigant în cupola supersonicului, posibilitatea de a se confrunta direct cu universul. Reface în sumbrul carlingii imaginea globală a situaţiei lui 444 cu emiţătorul avariat. Probabil un scurtcircuit din pricina descărcărilor electrice. Când i s-a givrat tubul Pitôt, lui 444 i s-a dat peste cap presiunea dinamică de la tot aparatajul barometric. Are senzaţia paralizantă că el însuşi este lipsit de aparatajul barometric. Că el însuşi rămâne mut, agăţat în neant, de o maşină ilogică, care-l târăşte în nefiinţă.

— Săgeata! Sunt 351! Condu-mă la interceptarea lui 444!

— Am înţeles!

— 444! Sunt 351! Spargem în sus! Mă apropii la vedere! Mă urmăreşti pe ecran până la aterizare! 444! Te conduc la aterizare!

Şi iarăşi antenele concave ale radiolocatoarelor de la sol, le vede pe pământul biciuit de averse, rotindu-se silenţios, vede radiştii, şi planşetiştii, şi navigatorii la lucru, toată forţa organizată şi inteligentă a regimentului, vaierul strident al semnalului de alarmă se circumscrie doar în sfera actului mecanic care comunică situaţia aeronavei avariate şi glasul sec al Navigatorului comunicând relaţiile precise, matematice, pe care ei amândoi le încrustează în aparatele de bord, reface situaţia, restrângând persuasiv şi insistent zonele incertitudinilor. Un avion avariat lansându-se pe o traiectorie rectilinie, ascendentă, care-l va scoate din furtună, pilotat de 444 cu acurateţea bărbatului stăpân pe nervii lui.; un al doilea avion dirijat în masa câlţoasă a norului, în aşa fel încât printr-o manevră uşoară să ajungă şi să depăşească avionul avariat, la distanţă de nici o mie de metri şi la viteză subsonică, în aşa fel încât 444 prinzându-l pe ecranul radiolocatorului să-l poată urmări până jos, la capătul pistei de beton, acolo de unde-ncepe viaţa noastră cea de toate zilele.

Zâmbeşte crispat sub masca de cosmonaut. Manevrează uşor, atent la glasul care-i transmite elementele cu claritate rece. Când a ordonat să se noteze punctul, era în zona M şi la câteva secunde, ori numai zecimi de secundă ecranul radiolocatorului s-a voalat şi altimetrul a-nregistrat variaţiuni incredibile în înălţime. Aici trebuie că este zona neutră a dealurilor subcarpatice. Nu s-a-nregistrat niciodată nimic deosebit care să perturbe siguranţa zborurilor. Printr-o mecanică necunoscută îi revine pe retină imaginea Ei abandonată pe plaja însorită şi pustie. Imaginea lui 444 legănându-se leneş, atletic cu sacoşa aceea albastră pe umăr… Singurătatea din jur. „Taunus”-ul roşu parcat între sălcii şi arini, la umbră.

— Ce părere ai dumneata, colonele, despre maiorul… Generalul spune scurt şi apăsat numele Navigatorului.

Glasul tăios din difuzorul teleşpikerului:

— Tovarăşe general, permiteţi să raportez.

— Ascult.

— Avionul 882 s-a ciocnit de vârful Sglivanu, acum două minute… Ordonaţi.

Generalul dintr-odată livid.

— Navigator?

— Maiorul…

Cel de la teleşpiker spune numele Navigatorului.

— Continuaţi programul. Pregătiţi-mi elicopterul. Decolez în zece minute… Anunţaţi Comandamentul.

O clipă de tăcere. Generalul:

— Trebuia să-l încerci?

— Da, tovarăşe general.

— Cine s-a urcat în locul dumnitale?

— Maiorul Cernea.

Acolo, sub Sglivanu, nimic. Bucăţi de tablă calcinată şi-atât. Maiorul Cernea executase evident spargerea în jos, cu o abatere de 40 kilometri de la traseu. Asta s-a constatat ascultându-se banda de magnetofon de la conducerea zborului. Relaţiile Navigatorului au fost impecabile. Relaţiile radiştilor şi ale mijloacelor de reperaj perfecte. Atunci? Care-a fost atunci greşeala fatală a maiorului Cernea, unul din piloţii de înaltă clasă ai unităţii?

— 351! Ţinta dreapta şi în faţă la 8!

— Am înţeles!

Pilotul cuplează radiolocatorul de bord. Reduce gazele uşor. Contează pe inerţie să gliseze pe lângă 444 în aşa fel, încât acesta să-l poată prinde rapid pe ecran. Eclat de fulgere albalbăstrii. Tabloul de bord dispare într-o ceaţă densă, cu miros de scânteie electrică şi oxigen medicinal.

— Să nu te desparţi de pistolet nici în somn, i-a ordonat atunci generalul. Fii atent dacă eşti urmărit. Mai ales când îţi faci weekendul… Notează numărul, tipul, culoarea maşinilor care ţi se par că te filează. Notează tot ce nu ţi se pare normal, oriunde şi oricând. Date. Date precise. Ora. Locul. Întâmplarea.

Fără comentarii. Faptul nud şi-atât. Lasă-mi în fiecare zi, într-un plic sigilat, observaţiile dumitale.

Generalul bate darabana pe sticla groasă a biroului.

— M-ai înţeles, colonele?!

— Perfect, tovarăşe general.

Atunci are revelaţia simplă, zguduitoare, că trebuia să moară exact acum doua ore şi patruzeci şi şapte de minute.

Că, printr-un concurs de împrejurării, în locul lui a murit maiorul Cernea. L-a privit pe general atât de insistent, încât omul a mormăit ceva, de dincolo de uniformă, de grad şi funcţia lui…

Haide… Trebuie să lămurim afacerea, asta… Să vedem dincolo de catastrofă…

351! Execută spargerea în sus pe 270.

Am înţeles! Sparg în sus pe 270°… Relaţii despre 444?

— Vă urmăreşte perfect.

— Situaţia la sol?

— Cam albastră.

— Adică?

— Averse combinate cu grindină…

— Mai am zece minute de zbor.

— În regulă.

Pârâituri stridente în căşti. Semnalul aeronavei avariate.

Zbor normal în urcare. Sentimentul confortului. Tabloul de bord vizibil. Fosforescent. De-o fosforescenţă palidă. Verzuie.

Reconfortantă. Sunt aici, cu toţii. Legaţi de avioanele lor prin plasa densă a radioundelor. O sferă de radiounde de la sol până în zonele inferioare ale spaţiului cosmic. Undeva, jos, oamenii dorm. Subconştientul lor înregistrează aversele ropotind pe geamul ud al ferestrelor. Pictorul a stins plafoniera.

Din nişele de alabastru curge lumina aceea difuză, ca de acvarium. Verde fluid. Albastru palid. Sunt şi două aplice acolo, cu abajururi de sticlă trasă, verde opac. Pictorul vrea să-i facă o mărturisire „uriaşă”. A dat drumul la magnetofon, în surdină.

Ea acolo, cu umerii goi. Umeri rotunzi, albi sidefii. Albi de ivoriu. Absorbind lumina. Patinând-o. Înnobilând-o.

— Simt cum mor lângă tine… Ceas de ceas! Clipă de clipă!

Celălalt în sicriu, în giulgiul lui, îmbibat cu formol, biserica afumată, cu sfinţi hieratici, cu zidurile aproape negre mjrosind a tămâie şi ceară, mirosind a Paşte, a rugăciune, a nădejdi şi deznădejdi, o biserică străveche, voievodală. O ctitorie cu pisania săpată în piatră, conţinând ecourile paşilor de-atunci, cu pinteni şi foşnete de pelerine, cu şoaptele jupâniţelor codate şi glasurile baritonale ale monahilor, ei trei de gardă şi femeia aceea necunoscută plecată deasupra frunţii albe, mută, înspăimântată… Aude glasurile baritonale ale monahilor. Stă acolo în giulgiu, cu fruntea albă, golit de sânge, impasibil, inert. Mâna ei, fierbinte şi umedă. Absurd. Peste chipul lui glisează uşor zâmbetul alb, fascinant al maiorului Cernea. Maiorul Cernea acolo în sicriul de stejar, tot numai zâmbet – dantura aceea obsedant de albă, de viguroasă. Vrea să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Întâlneşte masca de plexi. Simte drumul şiroaielor de sudoare în lungul sprâncenelor, pe sub marginea căştii, spre colţul ochilor. Maiorul Cernea a trecut în nefiinţă, fără să lase nimic din fiinţa lui materială, fără părăsirea aceea stranie a trupului, abandonul cărnii fremătânde, fără hieratismul grav din pragul neantului, doar soţia lui. Privire perplexă în faţa carului mortuar, umerii obrajilor căzuţi, ceva de om singur şi înspăimântat, garda, compania de onoare, drapelul, apoi marşul funebru, sfâşietor şi cadenţa rară, apăsată, deasupra patrula urcând pe verticală în zgomotul infernal al motoarelor – există în ceremonia despărţirii o perversitate a durerii, totul seamănă cu ritul vechilor seminţii nomade şi Ea acolo printre celelalte, în pragul leşinului, căutându-l cu privirea halucinată…

Ţâşnire prelungă în cerul imens. Stele. Miriade de stele. Pilotul încearcă o jumătate de răsucire în chingi, spre stânga. 444 lunecă rapid, undeva în urmă. Îi vede luminile de poziţie. Vede flama jetului. Îi aude în căşti, percutant şi obsesiv, semnalul de alarmă. Sub planuri se derulează halucinant piscurile cumulonimbului.

Cerul. În culorile nopţilor boreale. Violet spre ultramarin.

Adânc. Infinit. Ar trage de manşă. Ar pune forţajul. Ar urca aproape de verticală în lumile siderale, de-o glacialitate absolută. Ştie că s-ar regăsi identic cu sine însuşi la capătul raidului fabulos, un bărbat învăţat să privească limpede, fără idei preconcepute orice deliciu ori atrocitate a destinului. Se destinde în chingi. Miimile de secundă, dense cât secolele… Nu-şi închipuie. Realizează. Viraj uşor după indicaţiile Navigatorului.

Se află la intersecţia aspiraţiei cu realitatea.

— 351! Viraj de 180° stânga!

— Am înţeles!

— 444! Urmăreşte la vedere.

Viraj de 180° stânga. Doar acţiunea produce înţelepciune, Navigatorule! Stelele aleargă pe cupolă într-o fluidă mişcare de vârtej şi cele trei lune, de ce mereu trei, se rotesc şi ele, galbene şi imense, viraj de 180° să-l recuperăm pe 444 care se-nscrie elegant, cu aripile poleite de lumina rece a cosmosului, da, da, aici am învăţat valoarea absolută a acţiunii, să alegi o singură soluţie dintr-o infinitate posibilă, s-o judeci la 2500 de kilometri pe oră şi s-o materializezi până la ultima ei consecinţă, asta înseamnă Valentina să creezi viaţa, să creezi destinul, asta-ţi amplifică eu-l până la a-l face responsabil, unicul responsabil al tuturor actelor lui, asta te eliberează de trecut, asta creează un permanent prezent, depozitar al unui viitor permanent, o mişcare cere cu necesitate alta, o cronologie a acţiunii asigură veşnicia şi…

— Îngrozitor, iubitule… Te-ai dezumanizat şi ceea ce este îngrozitor, tu nu-ţi dai seama de asta… Maşina aceea cumplită, ilogică, vă dezumanizează pe toţi. Vă cheamă în moarte şi voi numiţi chemarea asta veşnicie. Ori înţelepciune…

Râde uscat sub casca de cosmonaut. Consultă cronograful.

Au trecut 27 de secunde de când a executat spargerea.

— Maşina asta este cea mai rafinată prelungire materială a inteligenţei, Valentina. Cel mai rafinat mijloc de investigaţie al speciei. Nu te gândi la cantitatea de spaţiu pe unitatea de timp… Gândeşte-te la infinitatea de resurse de adaptare pe care le descoperă în noi… Pe care le ameliorează. Pe care le desăvârşeşte în vederea transformării speciei la condiţia lui Homimo Cosmicus… De ce ne judeci mereu numai de la inteligenţa tramvaiului? Ori a „Fiatului”, fie el şi 2300!

Priveşte dincolo de cupolă, cerul vast scăldat în culori boreale… Migraţia speciei dincolo de gravitaţie… Declic. Al gândurilor. Al conştiinţei. Se oferă nud radiaţiilor subtile pe care le emit constelaţiile. Galaxia.

— 351! Execuţi spargerea în jos pe 90°!

— Am înţeles!

— 444! Urmăreşte-l pe ecran!

În căşti, percutant şi obsesiv, glasul mecanic al lui 444. Profund omenesc. De sub planuri se ridică vertiginos crestele de sidef ale cumulonimbului. Anticipă cu o miime de secundă clipa când masele gelatinoase ale norului au să-l cuprindă cu tentaculele vâscoase, încărcate de electricitate. O ultimă privire boltei înstelate. Violet spre ultramarin. Şi veşnicia. Consultă cronograful. Au trecut 32 de secunde. Tentaculele vâscoase se-nchid brusc deasupra cupolei.