Radu Theodoru — Aproape de zei

Capitolul trei

— 351! Gaz!

Se destinde lejer. Generalul a avut dreptate. Supoziţia lui a ieşit din sfera incertitudinilor. Probabil că staţiile speciale de detectare au prins undeva, în spaţiul sfâşiat de furtună, fasciculul criminal de radiounde… Taie legătura radio. Porneşte motorul. Undeva în noaptea lichidă, în cerul plin de descărcări electrice, a intrat o „ţintă”… 444… Undeva în noaptea lichidă, într-un perimetru definit cu aproximaţie, sub averse, biciuit de furtună, într-o peşteră neştiută, într-o pădure seculară, pe o creastă acoperită de jnepenişte, cineva a pornit o staţie pilot criminală… Care este logica actului? Ce vrea acel om, învelit într-un impermeabil, hăituit, cu conştiinţa inundată de ură, aplecat deasupra staţiei care-l va duce implacabil la pierzanie? Cine este? Ce cataclism interior l-a făcut să accepte rolul care-l va ucide? Spaţiul tumefiat de furtună este străbătut de fascicule de radiounde. Unul din fascicule cheamă în moarte… Maiorul Cernea… Sglivărul de care se izbise cu aproape patru decenii în urmă pilotul Ivanovici, părăsit în nori de staţiile terestre… Tăblărie calcinată. Bucăţi mutilate de oţel şi dural. Atât… Cuplează radioul. Avionul vibrează puternic. Calea de rulaj biciuită de ploaie. Asfaltul pistei ud, luceşte straniu. S-a aprins balisajul. Rulează rapid către capătul pistei. Totul pare din altă lume. Aversele piezişe pe betonul luciu peste care glisează metalic lumina proiectoarelor. Eclerajul balizelor, difuz. Vuietul copleşitor al motorului. Aparatele de bord dintr-odată vii. Cu personalitate distinctă. Convertind în cifre fiziologia complicată a acestui microunivers care este 351. Manşa vibrându-i uşor în mână.

Şi ca-ntotdeauna, osmoza rapidă, desăvârşită cu 351 pe care-l simte ca o prelungire firească nu numai a trupului, asta ar fi prea puţin, o prelungire firească a fiinţei lui celei mai intime, o materializare superlativă a dorinţelor lui, a felului de a fi el însuşi, şi altceva mai mult decât atât, proiecţia materială a devenirii, dacă-l poate gândi astfel pe 351.

Gaz!

Pista se năpusteşte în cabina orbită de ploaie. Inerţia îi proiectează trupul în blindajul scaunului. Limfa, sângele, inima, creierul mobil şi parcă plutind în craniul strâns sub casca de cosmonaut, se fac simţite. Protestează împotriva violenţei cu care sunt smulse din habitudinile ancestrale. Pilotul le urmăreşte inerţia cu maliţie… Urmăreşte fascinat procesul de adaptare a fiziologiei lui la condiţiile pe care le impune 351, acest alter ego complementar tuturor aspiraţiilor spre nemărginire.

Acum. Subconştientul a intrat în circuit cu aparatura electronică. Servomotoarele au devenit prelungirile materiale ale intenţiilor lui de a percuta furtuna… Viteza îi schimbă rapid raporturile cu gravitaţia. Îl eliberează de gravitaţie până la senzaţia fizică a desprinderii. A abandonării complexului de habitudini tradiţionale folosit de bipedul foarte sigur de suprafaţa solidă călcată sub tălpi.

Zboară!

Mutaţie în altă eră. Surâde sub cască. Zboară. Este el însuşi într-o ipostază mereu de descifrat. Balisajul multicolor, grupul blocurilor, o lumină ici, colo – femeile care-şi au bărbaţii la zborul de noapte – tot ce alcătuieşte siguranţa, confortul se-nfundă instantaneu şi implacabil în noapte.

— Săgeata! Sunt 351! Am decolat.

Ora 01 şi 37 de minute.

Totul normal la bord.

Zbor în urcare.

Pilotul controlează profesional aparatele de bord. „În regulă” îşi spune. Afurisitul de costum de suprasarcină cu ţesătura elastică menită să-i strângă venele şi arterele şi toată testura aparatului circulator pe timpul resurselor şi al schimbărilor de direcţie, acest complement al fiziologiei, acest intermediu între fiinţa lui organică şi condiţiile pe care i le impune 351, se strânge totdeauna asimetric. Îi presează piciorul stâng. Ştie că în furtuna în care intră are să-i dea senzaţii false.

— Giro-orizontul?

Tresărire interioară, cunoscută. Stăpânită. Conştient că acolo în adâncul fiinţei lui (apropo ce-o fi crezând Necula Pastore Berger că-nseamnă „zonele abisale”? Spune „abisale” cu gura plină, rotundă, el un mic burghez rotofei, căruia îi plac supele groase, şi care la cursuri apostrofează studentele de anul V ţinându-le în picioare ca să-şi demonstreze lui însuşi temeritatea şi incoruptibilitatea – ceea ce nu-l scuteşte să se ascundă prin cofetăriile mărginaşe cu o studentă gen bibelou, ochi miraţi, retrasă mereu într-un colţ la seratele Pictorului, în timp ce consoarta legală, şi ea mică şi rubicondă, îi aruncă priviri asasine), acolo în adâncul fiinţei lui iraţionalul îşi începe mişcările spasmodice izvorâte poate din spaima de strivire a celulelor – cine-a descifrat ecuaţia spaimei – e greu să urci un psiholog într-un supersonic de luptă – declic – trei fulgere scurte – începe să se complice zborul în urcare – aparatele de bord normale – e puţin complicat să urci la interceptare în condiţii meteo foarte grele, conştient că în sectorul unde vei executa interceptarea, zona fatală M, ai şansa ca la peste 2000 de kilometri pe oră, deci la peste 32 de kilometri pe minut, deci la peste 500 de metri pe secundă, ai şansa să intri într-un fascicul de radiounde de bruiaj, care să-ţi deregleze aparatura electronică fie şi numai pentru zece secunde. Asta înseamnă o eroare de 5 kilometri în 10 secunde.

— Alo 351…

Glasul Navigatorului. Calm. Oficializat. Metalizat în căştile care pârâie supărător.

Ora 01 şi 40 de minute.

Totul normal la bord.

Navigatorul îi transmite coordonatele care-l vor conduce la „ţintă”. Deci 444 a intrat în zona de supraveghere a unităţii, îşi imaginează traiectoria proiectilului pe care-l pilotează spre „ţintă”. Un cumulonimb uriaş, încărcat de proastă dispoziţie şi electricitate, traversând continentul de la est spre vest, cu creştetul atingând tropopauza. 351 lansat în plină viteză percutându-l după elementele de navigaţie care-i ajung în căşti, clare şi metalizate. Intuieşte cum toate acestea, staţia de bruiaj, criminală, cumulonimbul, elementele de navigaţie, situaţia de luptă a regimentului se esenţializează spre zonele definitivului.

Era dirijorul lor preferat. Nu puteau spune cu precizie de ce-l prefera fiecare, dar numele lui pe afiş văzut din fugă la începutul săptămânii a stăruit între ei zi de zi, cu toate că Valentina nu l-a rostit niciodată; iar el, împărţit între o alarmă şi programul de zbor, îl uitase.

Vineri la ora 0 decolase pentru o interceptare în stratosferă. Cer pur de catifea grea, ori de brocart, plin de luminescenţe fascinatorii. Aterizase cu un sentiment acut al veşniciei.

Ea nu se mai trezise ca altădată, cu mult înainte de a pleca el la aerodrom. Nu-i mai făcuse cafeaua fierbinte, cu ciocolată, nu-i periase vestonul, dar ceea ce-l neliniştise şi-l duruse era faptul că nu-i auzise tălpile goale pe parchet, ca odinioară.

Atunci se scula cu mult timp înaintea lui. Îi simţea palma fierbinte pe frunte. Respiraţia pe buze. Se trezea cu senzaţia, obsedantă atunci, că doarme în luncă, ori în Poiana celor trei fete.

Că-l năpădeşte mireasma tare de viţelar. De levănţică. Şi altceva, o mireasmă incomunicabilă de somn, de trup cald de femeie, o lubricitate discretă a porilor şi epidermei, o voluptate cenzurată a buzelor cărnoase, a umerilor rotunzi şi-a sânului pietros, de fecioară, întrevăzut în despicătura cămăşii de noapte, fluidă.

Odaia fusese şi-atunci plină până-n tavan de liniştea nopţii.

De intimitatea, de amintirile lor. Luna bătea-n ferestre. Se răspândea pe covor. Existau acolo umbre pe care le redescoperea cu fiecare zbor de noapte, în afara umbrei foşnitoare, molatice, exalând mirosul aţâţător al femeii abia trezite şi mai târziu, când el îşi încheia vestonul, ea, femeia relaxată în somn, transformându-se brusc în soţie, speriată, mereu umblând fără rost să-i aducă lucruri pe care nu le uitase, ori de care nu avea nevoie.

N-a mai băut cafeaua ca „Logofătul Tăutu”. Îi era greu să facă ceea ce de ani făcuse ea. Apăsase comutatorul din hol. Tot ce altădată fusese numai al lor, noaptea cu visele tăcute şi fantastice, a rămas în dormitorul unde ea îi spusese de mult: „sa te mai adun bucăţică cu bucăţică, pijamaua, locul cald săpat în saltea, mirosul de bărbat risipit în aşternut, privirile”, au rămas toate în dormitor, în visele ei străine, lângă trupul ei leneş, şi amorf, şi indiferent. Lumină impersonală, cuierul, cascheta, scurta îmblănită. A şovăit atunci. Voia s-o sărute ca-n toţi anii aceia. Să-i simtă pe buze, multă vreme, până când ermetizează carlinga, gustul somnului şi al grijii. Să-i spună c-o ia cu el, fără nici o metaforă sentimentală, până la 30.000 şi-n nesfârşire… A întredeschis uşa dormitorului. Era încotoşmănat în cizmele de blană, în scurta blănită, greoi şi incomod pe pământ. Era pregătit pentru cealaltă existenţă şi şi-a dat seama alaltăieri, ce târziu Dumnezeule, ce târziu, de existenţa lui dublă, de faptul că în clipa aceea el pleca pentru o altă ipostază a vieţii lui, că era străin aici, că peste zece minute va intra în sfera unor relaţii absolut noi şi neinteligibile pentru ea şi că ea rămâne să fie egală cu ceea ce a fost până-n clipa asta, până acum un an, ori zece, ori până mâine-n zori, până poimâine şi până peste un an, ori peste zece.

A închis uşa uşor. Ea dormea abandonată, cu palma sub ceafă, cu părul platinat încadrârudu-i obrazul alb, îmbujorat, pe care gura întredeschisă, cu fardul parcă viu, acuza violent voluptatea.

— Pune-ţi costumul negru.

— Îl prefer pe cel gris.

— Nu! în definitiv nici nu e negru. Stofele astea moderne sunt pline de nuanţe. N-au nimic monoton.

— Dacă vrei tu!

— M-am obişnuit de atâta vreme să nu mai vreau nimic…

Îmbracă-te cum îţi place.

A desfăcut larg uşile dulapului, trecându-şi mâna cu unghiile lăcuite proaspăt, miroseau uşor a eter, peste rochiile ei…

Altădată – remarcase acest altădată frecvent în gândurile lui de acum – altădată dialogul ar fi continuat:

— Dacă vrei tu!

— Da, vreau. Gris-ul te maturizează. Te face fioros… Eu în ce mă îmbrac? În asta? În asta? În care-ţi plac mai mult?

Altădată. Mormăise ceva. Ce obicei urâcios să mormăi.

— Am să-mbrac rochia asta gris argintiu, spusese… Îmi dă un aer grav şi, şi vreau să fiu gravă pentru ceea ce se cântă astă-seară (este sâmbătă seara şi ei se pregătesc să plece la concertul dirijat de dirijorul favorit, căruia, dintr-o emoţie sfioasă, nici nu i-au pronunţat numele)…

— Cu cine-ai luat bilete? a-ntrebat-o.

Tăcere. Foşnetul rochiilor mutate de pe umeraşele metalice. Târziu.

— Cu ai noştri. Vine şi Pictorul cu cineva… De fapt vreau s-o ucid pe coloneleasa aia de la Divizie. E o snoabă, nu pricepe nimic, dar vine c-o obligă bărbat-su să facă program cultural.

De necaz îşi etalează toaletele ca la parada modei. Vrusese s-o ia în braţe s-o sărute. E adorabilă când manifestă instincte criminale… Nici lui nu-i place coloneleasa. Se-amestecă peste tot. La întrunirile unităţii îşi dă aere de regină neîncoronată.

Vorbeşte mult şi pe ton superior despre scriitorii contemporani de când unul dintre ei, la o întâlnire cu cititorii din garnizoană a mărturisit că are gradul de „fruntaş în rezervă”. Îi confundă între ei, le amestecă cărţile şi-i socoteşte subalternii colonelului.

Ea s-a eschivat şi a trecut în baie. Atunci a moralizat-o spunându-i că programul de astăzi este deasupra oricărui gând meschin şi că, în definitiv, nimeni nu-i poate răpi colonelesei dreptul de a-şi îmbrăca toaletele cum şi când îi convine, pe acela de a avea opinii personale în orice domeniu al activităţii umane şi că, fiind ea o soţie exemplară, îşi motivează perfect existenţa.

— Ce vrei să-nţelegi prin „soţie exemplară”? întrebase ea, oprind duşul.

— Nimic în afară de ceea ce se-nţelege în mod obişnuit, replicase şi-a-nţeles că seara asta e o seară ratată înainte de a-ncepe.

A auzit-o fredonând un şlagăr la modă. A ascultat-o făcând elogiul serilor de septembrie – când a fost asta, aproape acum o veşnicie şi n-a fost decât aseară – adică sâmbătă seara – acum e duminică la ora 01 şi 42 de minute – deocamdată totul normal la bord – al serilor de septembrie, al oraşului plin de forfotă şi lumini, al vitrinelor multicolore, al serii de după concert.

— Ţi-am pregătit o surpriză, a spus cu glasul voalat, plin de ceva necunoscut, un freamăt necunoscut, ori uitat, ceva foarte proaspăt şi tineresc, el a fost inundat de-un sentiment acut – prealarmă şi-a spus legându-şi nodul de la cravată…

— Nici o întrebare. Păstrez totul pentru atunci.

— Adică?

— Mergem cu toţii la Pictor… Are o aniversare, ceva, ai noştri ştiu şi sunt de acord.

Cămaşa albă de nylon e impecabilă. Îi dă şi acum o senzaţie delicioasă de confort şi lejer. Pe perete „marina” odihnitoare de Ştiubey – o găsise la o consignaţie – valuri uşoare, verzi-albastre, foşnitoare, legănătoare, infinite, ieşind mereu din fundalul vernil al peretelui şi simplitatea romană a tot ceea ce se găseşte aici… „Casa lor”! Ce curios i-au sunat aseară cuvintele astea. A încercat să refacă, ori să intuiască exact tot ce reprezintă pentru el „casa lor”. Acest plural uman înmulţind într-o infinitate de ipostaze tot ce se găseşte între pereţii i apartamentului. Şi-a adus aminte cum înainte de a comanda mobila l-a chestionat îndelung asupra unor amănunte care atunci îl sâcâiseră… Cum se simte în carlingă? Ce-i aceea o carlingă? Cât stă pe zi într-o carlingă? Ce ocupaţii are în carlingă? Nu văzuse legătura cu comanda care trebuia făcută, stăteau cu schiţele pe genunchi şi responsabilul, ori preşedintele cooperativei părea exasperat… Abia mult mai târziu, când ea nu l-a mai întâmpinat la toate întoarcerile cu:

— Îţi place acasă dragul meu? Da?! Haide! Destinde-te! Odihneşte-te!

Abia atunci a-nţeles rostul liniilor curbe, uşor ondulate ale mobilei joase, miniaturile care asimilaseră ideea ei de a compensa în „casa lor” plusul de unghiuri ascuţite şi incomoditatea de dincolo, din carlingă.

De câte ori în alţi ani întrebarea asta?

— Îţi place acasă dragul meu?

Şi el, coborând din noapte şi spaţiu, aici, spre acest punct minuscul, infim de pe Terra (senzaţia că vedea Planeta rotindu-se ameţitor sub el, el un punct fix în spaţiu, continentele, oceanele, istoriile, el spiralând să-şi găsească propria-i istorie, apoi pista lucie, plopii piramidali, vântul şi casa, femeia lui, amintirile lor comune).

— Îţi place acasă dragul meu?

Acest microunivers plin de linii odihnitoare, de culori tandre, de simplitate confortabilă, stăpânit de ea cu graţie, îmbibat de aromele suave ale trupului şi părului şi rochiilor ei.

Întoarcerile lui nu mai au întrebări. Ea a descoperit un alt univers. El n-a avut timp s-ajungă acolo. Amintirile lor comune s-au retras prin unghere. Au devenit vetuste. Se ruşinează de această vetusteţe. El însuşi se sfieşte să le cheme. Să le reînvie. Sunt moarte. Sau pe cale de a muri. Poate că „astăzi” trăieşte atâta vreme cât nu mor amintirile… Descoperise o voluptate dulce lăsându-şi cămaşa să-i lunece pe umeri. Seara era ratată înainte de a-ncepe. Pentru că în baie nu se-ntâmplă nici un diluviu, aşa cum se-ntâmpla de-atâtea ori atunci…

De fapt o viclenie inocentă. Duşul n-avea obiect. „Obiectul” cu halatul de baie violet şi scămos înfăşurat până deasupra sânului, cu umerii rotunzi brumaţi de stropi, încerca să-şi pună ordine în coafură. El oprea apa. Ea îl privea în oglindă şi-l întreba dac-o preferă cu breton, ori, pur şi simţplu, cu părul dat peste oap… îi ştergea umerii. Îi săruta pe rând. Ea râdea gâlgâit. Fugea, tropăind cu tălpile goale. Afară se-nsera vizibil, îşi lega cravata sub privirea ei plină de admiraţie.

— Phii! Niciodată n-am să înţeleg cum de poţi să faci treaba asta încurcată! Ajută-mă să-mi închei fermoarul.

Viclenie căreia îi cădea victimă, conştient. Vedea gâtul rotund, musculos, cu pielea aburită sub care palpitau venele albăstrui. Îi trecea buzele până la rădăcina părului, ea rămânea o clipă nemişcată şi el aştepta acolo, cu buzele îngropate la rădăcina părului mătăsos, reîntruparea femeii în substanţa ei de voluptate absolută… Atunci rămâneau două locuri goale undeva într-un fotoliu de orchestră, ori în vreo loje de teatru şi-n casa lor, târziu, se strecura ceva inefabil, nimic din saţietatea cărnii satisfăcute, altceva subtil şi răscolitor şi dureros, pentru că ea evada într-un loc şi timp indecis unde n-o mai reîntâlnea decât atunci când adormeau târziu, îmbrăţişaţi, lacomi cu disperare unul de celălalt…

Ea şi-a rujat buzele. Şi-a tras cu dermatograful conturul ochilor care s-au adâncit brusc, subliniindu-şi personalitatea enigmatică. Au constatat amândoi că sunt gata mult prea devreme. Ea s-a aşezat în fotoliu. S-a uitat pe fereastră şoptind cuiva titlul simfoniei care închidea concertul. El s-a aşezat în doilea fotoliu, spunându-şi că-n seara asta n-are să se uite la suflători, mai ales la cei cu tromboanele, are să-nchidă ochii şi-are s-asculte până când valurile acelea de sunete tumultuoase au să-i şteargă toate vibraţiile vitezelor în jur de M=2 sedimentate în el tot, ca o a doua natură, mereu sonoră, încrustată în nervi parcă pentru totdeauna. Are să se ducă la întâlnirea cu titanul în faţa căruia se pulverizează, lacom de tumultul lui grav şi desigur, ca ori de câte ori îl ascultă, o să se imagineze undeva în stratosfera, scăldat în lumina zodiacală pură şi fluidă, iar deasupra cupolei au să fie cerul negru şi stelele.

Ea vorbeşte încet despre siguranţa cu care Pictorul stăpâneşte culorile, izbucnirea aceea de culori fantastice, cărora nu le găseşte nume.

— Mă duc să scot maşina, a spus el cu sentimentul tăios al prealarmei.

Ultima pată de ocru se ştersese din fereastră. A rămas singur, în lumina galbenă, doar plopul.

Scosese maşina din garaj. Pârâitul unei motociclete… Nu se poate, îşi spusese… Nu se poate… Motocicleta a trecut spre, oraş. Distinsese silueta lui Bucur, care pleacă probabil la pescuit. Pornise motorul. Îl încălzise uşor la ralanti. Maşina este confortabilă, intimă şi când aprinde bordul, lumina verzuie îl relaxează. După concert ar fi vrut s-asculte sălciile şi râul, apoi să se lase bătuţi în parbriz de luminile vitrinelor fluorescente, să gliseze pe fundul acela de mare care este oraşul seara, populat de perechi şi de lună. Să iasă la şosea unde-au să-ntâlnească umbrele plopilor, câmpul, fâşâitul pneurilor, odihnitor.

Ea să se abandoneze acestei lunecări dulci şi el s-o regăsească acolo, să se regăsească amândoi seduşi de gândul permanenţei intimităţii lor…

Ea coborâse scările, unduitor. I se păruse nouă, tulburător de nouă. Ochii subliniaţi cu dermatograful îi luceau aţâţat şi posesiv. Privirea trecuse peste el şi ea zâmbise unui gând care lui îi era necunoscut. Îi deschisese portiera cu gestul adresat unei necunoscute.

Motocicleta.

Din faţă.

Barase drumul.

— Să trăiţi, tovarăşe colonel… Alarmă!

Ea la fel de absentă.

Ce stupid, spusese… Lasă-mi maşina… Voi veniţi când isprăviţi… A nu! Nu la filarmonică. La atelier… Succes, spusese impersonal trecând în locul lui la volan…

Demaraj scurt. Semnalizatoarele roşii. Farurile lunecând pe asfaltul şoselei. Urcase scările câte trei… Tricoul… Salopeta… Singur. Aparatul cu tranzistori… Poate ar fi trebuit să aştepte până când pleacă… Paşi pe coridoare… în fotoliul ei, motanul siamez, negru, cu ochii rotunzi, verzi, duşmănoşi. Nu se iubesc. Ali Khan, pufos, leneş, arogant. I-a întors coada. În replică i-a zvârlit mănuşa de zbor în mutra suficientă. Ali Khan a sărit pe toaletă, răsturnând poşeta de piele de căprioară pe care-o poartă la pantofii troteur. Poşeta căzuse, vărsându-şi conţinutul. Câteva bancnote. Mărunţiş. Un ruj. Un bilet de autobuz. Şi pe bilet scrisul ferm al Coechipierului: „Te aştept la 16 şi 15 la locul ştiut”.

Senzaţia de greaţă. A împăturit biletul. L-a rupt. L-a aruncat în closet. A tras apa.

Stă în carlingă cu cupola ridicată, deasupra stelele şi-alături umbra tehnicului aşezat pe marginea ranforsată. Costumul de suprasarcină îi strânge fiecare fibră vie.

— E-n regulă, tovarăşe colonel, spune tehnicul fără să coboare de pe scară… După câte spune meteorologul, o să fie albastră.

Ritualul fiecărei decolări. Căpitanul tehnic îi trece centura peste umeri. Nu c-ar fi nevoie să-i lege chingile. E nevoie de el în alte dimensiuni. Gestul aproape tandru cu care căpitanul îi leagă chingile, premeditând încetineala, îl mută brusc aici…

Rămăsese încă acolo, lângă toate incertitudinile.

„Te aştept la 16 şi 15 la locul ştiut”.

— Locul ştiut! Locul ştiut! Locul ştiut!

— Ei da, domnul meu. Locul ştiut.

Se-ntrebasc, înainte ca Nicolae, căpitanul tehnic, să-i lege centurile cu gestul tandru şi prelungit, se-ntrebase dacă toate femeile, ca să-şi poartă supravieţui, îşi descoperă un „loc ştiut”…

Nicolae vrea să fie aici. Să-i garanteze cu prezenţa lui că nimic n-a scăpat neverificat. Să continue un minut mai mult prezenţa tuturor tehnicilor. Responsabilitatea lor comună… Farurile maşinii lunecând rapid spre oraş. Fără reticenţe. Fără complicaţii. Alături Nicolae, cocoţat pe marginea carlingii. Undeva, la orizont, fulgeră. Nicolae mormăie înciudat. Dintr-odată se face frig.

— Gata, tovarăşe colonel?

— Gata, Nicolae.

— E ora 20…

— În regulă.

— Păreţi supărat. Poate sunteţi indispus şi n-ar fi cazul…

Şterge cu mâneca combinezonului o pată imaginară de pe plexiglasul carlingii. Pilotul constată greutatea şi incomoditatea căştii de cosmonaut aici, pe pământ. Nicolae verifică încă o dată chingile. Contactele… El deschide aparatul cu tranzistori…

Dincolo de foşnetul vântului în antena avionului, aude zgomotul sălii de concert. Tusete. Foiala pe scaune… Aude cum cineva îşi acordă violoncelul… Viorile… Casca de cosmonaut i se pare nesuferit de grea… Aplauze… închide ochii. Reface silueta uşor adusă de spate a dirijorului. Coama căruntă. „Leonină”… A ridicat bagheta. În carlingă năvăleşte liniştea solemnă agăţată de bagheta albă, magică.

„Te aştept la 16 şi 15 la locul ştiut”.

Niciodată 444 n-a fost un stilist. Doi de la într-o propoziţie de şase cuvinte… Vântul în antenă. Puternic. Orizontul, de smoală. Pista intră albă în noapte. Departe, sus, alt fulger taie noaptea de la nord la sud. Două ritualuri. Două lumi. Ea, în sala caldă, plină până la refuz de liniştea impusă de bagheta magică. De odoarea trupurilor de femei elegante, decoltate, coafate proaspăt. El, legat în chingi cu gândurile sub lumina verzuie a tabloului de bord. Cu cerul până-n limita superioară a stratosferei deasupra carlingii. Cu frontul de furtună anunţat prin presă şi radio, hoinărind de la est spre vest, pe deasupra meridianelor.

Corolă de sunete melodioase. Viorile… Un semnal. Pi; ta ta; ta ta ta; pi; ta ta… Un satelit. Semnalul traversează rapid corola de sunete izbucnite dulce de sub bagheta magică…

Enescu… Căştile pârâie supărător…

— 351… Răspundeţi pentru control.

— 351… Sunt 351… Aud foarte bine…

_ Bine… Rămâneţi pe recepţie.

Nu e loc pentru amândouă, îşi spune, atunci când noaptea devine dintr-odată sonoră. Când corola de sunete de culoarea sidefului, ori a apelor de munte, ori a ceti nişului, poleită vag de lumina pură a lunii, fluxul odihnitor de sunete care-l pătrunde risipindu-i-se generos în celulele suprasaturate de viteza la valoarea lui M=2, fluxul acela plin de armonie şi echilibru este sfâşiat de ţiuitul vântului în antenă, de chemările staţiilor de.pe aerodromuri, ale navelor din larg, ale staţiilor meteo, ale posturilor de radio… Pi; ta ta; ta ta ta; pi; ta ta… Răsuceşte butonul aparatului de radio de la bord. Noaptea îi intră în cabină în toate limbile. În alfabetul sonor şi universal Morse. Trece aparatul cu tranzistori lui Nicolae. Vântul şuieră pe deasupra carlingii.

— Să iau scara, tovarăşe colonel?

— Da! Ia-o!

Ermetizează carlinga. Dincolo de hangare se ridică spre zenit un zid de păcură. Trebuie să fie plin de descărcări electrice. Le aude răbufnind în căşti. N-are să fie grozav de plăcut acolo… Se gândeşte legat în chingi de două aripi, aparent inert, aparent minuscul deasupra şi-n jur noaptea, constelaţiile n-au mai rămas decât la sud de Calea lactee, restul bolţii l-a-nghiţit furtuna şi timpul s-a dizolvat, minut cu minut, oră cu oră în aşteptarea legată-n chingi, nici un alt gând, nimic decât aşteptarea. Colonelul ţine în mâna stângă, la manetă, sinteza ultimă a termodinamicii la motoarele cu reacţie, care la o simplă comandă se transformă în viteză ascensională la valoarea vitezei sunetului şi-atât.

„Te aştept la 16 şi 15 la locul ştiut”!

— 351! Gaz!

Ora 01 şi 37 de minute.

Totul normal la bord.

Controlează profesional aparatele. „În regulă” îşi spune… Se apropie de „ţintă” cu viteză supersonică. 444. L-a trădat aşa cum l-a trădat Navigatorul, l-au trădat pentru Ea, majoritatea bărbaţilor trădează pentru Ea, pentru că majoritatea bărbaţilor nu rezistă ochilor verzi, plecaţi sub genele negre, mari şi catifelate.

Navigatorul îl conduce în noapte, la interceptarea lui 444.

„Te aştept la 16 şi 15 la locul ştiut”.

— Aprobaţi spargerea, cere în microfon.

— Aprob!

Se apropie de ţintă cu viteză supersonică. În afara oricărui act deliberat, caută cu înfrigurare butonul tunului.