Albatrosul

23 august 1944 ora 18,30…

— Lâncezeala asta mă ucide… De ce n-a dispersat Grupul, pe Vinţ, o enigmă! Stăm aici de-o lună. Mi s-au ancrasat toate măruntaiele! Băi, Wilhelm, ferice de tine. Dacă nu vorbeşti, probabil ai un motiv esenţial. Nu gândeşti şi ca o consecinţă logică n-ai de ce vorbi… Dormi puişor. Lasă. Nu fă efortul să te-ntorci pe partea ailaltă… Unde dracu tot umblă Şurub? Cu tine vorbesc, Fălcosule… Mă plictisesc de-mi vine să urlu… Hai, măi, să jucăm popice. O să fie dirigintele poştei, doctorul, notarul şi domnul Werner, engrosistul… Pe urmă trecem pe la sfinţia sa… Mai ţineţi minte ce-am trăit noi aici, acum un an, ori doi? Acum doi ani, măi… Când te-a prins Şişman păscând iepurii bruneţichii ăleia în timpul programului…

Acum o lună a venit ordin la Grup să se disperseze o patrulă lângă Alba-Iulia, pe aerodromul „S. O. Av.”-ului, din motive tactice. Şi-au vârât ţinuta de oraş şi schimburile în sacii de paraşută, s-au urcat în avioane, au trecut munţii într-o dimineaţă de vară strălucitoare şi de-o lună suportă admiraţia tacită a elevilor, invidia prost ascunsă a unor „aşi” rebutaţi la avioanele de faza I care le-au atras atenţia, în virtutea faptului că le-au fost instructori, să nu comită indiscipline la zbor şi sa nu umble decât echipaţi regulamentar, pentru a nu fi un exemplu nedorit… Moş Fofează le-a repartizat camera „căpitanului gărzii” din donjonul central, lângă cabinetul lui. Castelul lui Martinuzzi a rămas acelaşi. Poate mai ruinat decât l-au lăsat ei când au plecat la şcoala de vânătoare. Pe ferestrele imense, ogivale, intră lumina suavă a înserării… Sălciile uriaşe de pe malul Mureşului. Viile de pe dealul Vurpărului plutind într-un văl gingaş de aur vechi. Melancolie uşoară, fără cauze precise, un fel de detaşare, de aşteptare şi dorinţa de a-nţelege, de a trece dincolo de aspectul cotidian, apoi antrenamentul, un singur zbor pe săptămână, echipa tehnică, din când în când rugămintea unui instructor de zbor de la „Nardy”-uri să-l înlocuiască pentru două-trei zile, probabil vreo permisie, câte-o seară la Alba-Iulia, ori la Sebeş, ori câte-o noapte pe malul Mureşului, cu plimbări braţ la braţ, o femeie pe care-o uită a doua zi, un fel de singurătate în patru, pentru că, îşi dă seama, patrula n-are aici un motiv esenţial de existenţă.

Atunci era tot vară, o după-amiază strălucitoare şi fierbinte de iulie. Probabil în timpul somnului obligatoriu de dupăamiază. Îşi dăduse întâlnire cu Maria la Mureş. Maria venise cu doi iepuri de casă enormi, Iepurilă, alb imaculat şi Botoşilă, gri-argintiu, le dăduseră drumul într-o trifoişte cu otava crescută fraged, iepurii au început să zburde, apoi s-au tupilat şi s-au aşternut să ronţăie, ciulind urechile şi arătându-le ochii roşii. El a luat-o de mijloc, era scundă, durdulie şi îmbietoare, cu atât mai îmbietoare cu cât oficial trecea drept iubita lui Margareta, comandantul escadrilei de elevi… Locotenent-comandorul cu „D. K. W.”-ul lui galben spre aerodrom. L-a văzut acolo, în mijlocul trifoiştii, cu Maria lângă el, poate o săruta şi cu iepurii păscând paşnic alături. Nu s-a înduioşat de tabloul idilic. L-a trimis la şcoală. A ordonat raportul şi scoţându-l în faţa frontului i-a vorbit despre Patrie, Rege, istoria aviaţiei stropită cu sânge, a ajuns la marele Reich, locotenent-comandorului îi plăceau cuvintele rotunde, cu rezonanţă, se spunea despre el că avusese o criză nervoasă în avion, fusese pilot de bombardament, era un bărbat impunător, brunet, totdeauna excelent îmbrăcat şi pe deasupra stat-majorist, lucru care-i dădea dreptul la eghileţi galbeni, după criza de nervi stătuse multă vreme într-un spital şi-acum se ocupa cu insuflarea patriotismului, înflăcărarea şi semănarea ideii sacrificiului suprem în „S. O. Av.” Aşa că, pentru a-i stimula zelul războinic, făcut de râs în acel tablou idilic cu iepuri, i-a ordonat să se tundă şi să facă zece zile de carceră. Carcera a făcut-o dormind într-o căpiţă de fân, de unde-l trezeau sergenţii de serviciu, când se arăta însuşi locotenent-comandorul, pentru că ofiţerii de serviciu uitau intenţionat să treacă pe acolo. Un singur camarad de an, unul Trifu, ori Trifon, ori Trifan, nu-şi mai aduce aminte, un fel de lingău atalentat la zbor, cu calităţi excelente de cazarmagiu, fiind sergent de serviciu l-a ţinut la carceră 24 de ore din 24, cu pâine şi apă, de i-a ieşit os prin os.

Halimaua a fost cu tunsul. I-a dat ordin frizerului să-l tundă chilug, dar să-i lase în creştet un moţ zdravăn. Şi-a tot pieptănat moţul ăla când cu cărare, când peste cap, până când la o inspecţie înaintea unei învoiri, l-a descoperit Tolomacul. Expeditiv a trimis sergentul de serviciu să aducă o foarfecă. Manole, cu mutra lui de gloabă, a venit înarmat c-o foarfecă de tuns iarba…

— Sst…

Tresar amândoi. De trei zile Taciturnul nu scosese nici un sunet articulat.

— Minune, spune Gelu… Sfinxul a vorbit.

Taciturnul le face semn cu degetul. Se urcă pe pat. Îşi lipeşte urechea de un basorelief ciopârţit, reprezemtând un coif medieval. Amândoi urcă pe pat, alături de el. Recunosc glasul răzbit al Ştabului şi pe cel tăios al lui Moş Fofează.

18h 30m – 18h 46m.

Taciturnul pipăie relieful coifului. Se aude un declic metalic. Jumătate din viziera aparent de ghips culisează, lăsând liberă o vizetă. Pilotul îl priveşte stupefiat. Taciturnul ridică din umeri. Se dă jos din pat. Îşi scoate pistolul din toc. Îl armează. Îşi trage un scaun în faţa uşii, pe care se aşază cu un calm desăvârşit. Navigatorul are brusc revelaţia adevărului despre dispersarea patrulei pe acest aerodrom. Căpitanul Enescu. Ceva în legătură cu o faţă a războiului, necunoscută, abia bănuită. Prin vizetă se vede cabinetul lui Moş Fofează.

Aceleaşi portrete de piloţi pe pereţi, elicile, bombele de avion, biroul, drapelul şcolii în husa lui, tot interiorul din Cotroceni mutat aici, la adăpost de bombardamente. Aşezat pe colţul biroului, Ştabu, căpitan comandorul, adjunctul lui Fofează, sanguin, cu monoclul înfipt sub arcadă. Dialogul sec, rapid se aude perfect.

— Uite ce-i, Moş Fofează… Hai să jucăm cu cărţile pe masă…

— Co-man-do-ru-le!

— Să lăsăm politeţea gradelor şi a funcţiilor.

Pauză. Moş Fofează se-ntoarce spre fereastră. Îşi pune mâinile la spate. E îmbrăcat în combinezonul de zbor pe care la purtat în raidul transafrican. Un combinezon din doc albgălbui, pătat de ulei, ponosit.

— Te-ascult.

— Aşa te vreau, Fofează… Uite care-i chestiunea. Trăieşti din soldă după câte ştiu?

— Tu, după câte ştiu, nu!

— Perspicace.

— Informat.

— Sărac.

— Cinstit.

— Astea lasă-le pentru epitaf, Fofează. Până una, alta am nevoie de avionul tău de comandament. „Foche-Wulf”-ul 108 pentru zece zile.

— Zău? Pleci în viligiatură la Berlin?

— La Bucureşti, Fofează… Trei transporturi de cuie şi sticlă Turda-Bucureşti pe zi fac o avere. Bombardamentele au spart tone de geamuri.

— Altceva?

— Ai patruzeci la sută.

— Te-a-mpuşcat cineva de la o jumătate de metru până acum?

— Nu-mi aduc aminte.

— Ieşi.

— În douăsprezece ore pierzi comanda şcolii.

— Ieşi.

— Am înţeles. Am onoare să vă salut, domnule comandor… Phui! Ce uituc sunt. Maiorul von Kleisst, consilierul centrului de instrucţie…

— Paraşutistul?

— El… vă cere să-l primiţi la orele 18,40… Adică, exact peste treizeci de secunde.

Taciturnul ridică ţeava pistolului în semn de „atenţiune”. Pilotul încearcă o senzaţie stranie de suprasaţietate. Nu descifrează motivul care-l face pe Gelu să albească. Se escamotează din prezentul imediat, din habitudinile sublocotenentului aviator, revede limpede imagini clare din trecutul mai îndepărtat, ori mai apropiat: batalioanele de recruţi ale regimentului de infanterie venind de la instrucţie în opinci, câţiva soldaţi germani pe bordura trotuarului fotografiindu-i, pedeapsa corporală la care a fost obligat să asiste cu întreaga escadrilă de elevi, un sergent voinic, aplicând cele 25 de lovituri de centură unui soldat care nu se ştie ce păcătuise, erau acolo medicul unităţii şi sanitarii, la a unsprezecea lovitură soldatul a leşinat şi câţiva elevi au început să vomite în front, cozile interminabile la petrol şi pâine prin periferiile oraşelor, dame cu pantalon argintiu la Sinaia (ei îl transportau pe Ionescu, ambele picioare mutilate) în faţa garajului în care se vedeau două limuzine, la Timişul de Sus echipajele americane care bombardaseră Ploieştiul şi Bucureştiul jucau volei, de jur împrejur femei din „înalta societate”, echipament uşor de sport, ţigări egiptene, ciocolată, santinela care asistă la toată treaba asta înghiţind în sec, în bocanci cu talpa de lemn, cu obrazul străveziu, gulerul vestonului prea larg pentru gâtul subţire, şi toate imaginile astea condensate, presate până la ţipăt, ca şi când ar fi vrut să degaje un sens esenţial, ceva căruia lui i-a lipsit şi-i lipseşte cu deosebire aici, departe de rigorile serviciului şi dulcea iresponsabilitate a subalternului în angrenajul complicat al unei unităţi sociale complexe… Paşi… Egali. Rari. Egali. Exacţi. Sonori în sala ogivală a donjonului. Călcâiele santinelei care probabil face „drepţi”.

— Precis ca un cronograf, spune Ştabul când se aud bătăile în uşa cabinetului.

Pilotul priveşte avid prin vizetă. Simte pe obraz răsuflarea pripită a celuilalt.

— Se pare că n-am visat niciodată c-ar putea fi şi aşa, şopteşte Gelu.

Maiorul von Kleisst. Înalt. Mănuşă de piele neagră. Salută. Îşi scoate cascheta. Are trei „Cruci de fier”. Profil acvilin. Obrazul tăiat de o cicatrice adâncă. La şold eternul „Parabellum” într-un toc negru.

— Am onoare să fă salut, tomnule comantor Tafilla.

— Bună ziua, domnule maior von Kleisst (cei doi observă gestul cu care Moş Fofează îşi duce mâinile la spate). Cu ce vă pot fi de folos?

— Permiteţi? (Maiorul arată spre fotoliu).

— Te rog.

Maiorul von Kleisst se aşază cu o mişcare ţipară, lejeră, de salon. Îşi păstrează mănuşile. Scoate un plic din buzunarul vestonului. Îl întinde comandantului şcolii, cu un mic gest condescendent. Moş Fofează rupe plicul. Citeşte rapid. Împătură hârtia cu grijă, făcând-o să dispară într-unul din buzunarele combinezonului.

— Metoda mi se pare bizară… Vă stau la dispoziţie.

— Ortinul este tat te ministrul tumneafoastră.

— Permiteţi-mi să mă retrag, spune Ştabu.

— Nein! Nein! Tomnul comantor Tafilla fă roagă să rămâneţi.

— Rămâi Băltene. Văd că onorabilul îmi ghiceşte gândurile… Să trecem la problemă… Ţin să te anunţ, domnule maior, că mă declar total împotriva procedurii.

— Fă teclaraţi împotrifa unui ordin? Tar asta e kolossal!

— Domnul comandor spune, stimate domnule maior, că se declară împotriva procedurii, nu a ordinului.

— Atică?

— Adică, întrucât sunt ofiţer al armatei române, comand o unitate a aviaţiei române şi am fost învestit în funcţie de forurile supreme de comandă ale patriei mele, refuz, stimate domniule maior… von Kleisst, să mă supun unei anchete efectuate de un ofiţer al armatei germane, indiferent de funcţia lui. Cred c-am spus-o destul de limpede, pentru a fi înţeles.

— Fă taţi seama de urmări?

— Perfect.

Maiorul von Kleisst se ridică rigid. Îşi pune cascheta cu cap de mort pe montură.

— Atunci?

— Atunci aştept o comisie de experţi ai aviaţiei române.

Se vor cerceta indicativele date de noi formaţiei de avioane ale Luftwaffei… S-ar putea ca piloţii germani să fi interpretat greşit…

— Piloţii cermani nu creşesc niciotat, Herr Comantor.

— Cu atât mai bine pentru ei.

Moş Fofează îşi consultă cronograful. Maiorul von Kleisst salută riguros.

— Un moment, spune Ştabu. Cred că există la mijloc o mică neînţelegere formală.

— Pe care probabil eşti dispus s-o limpezeşti tu?!

— Exact. Domnule maior von Kleisst, poftiţi la mine în birou… Am toată documentaţia tehnică necesară.

— Tomnule comantor, cred că apreciaţi creşit situaţia pe front… Comantamentul cerman cunoaşte părerile tumneafoastră politice.

— Onorat de atenţie.

— Cunoaşte şi te ce lipseşte penzina câte touă-trei săptămâni. Te ce nu se pot presenta la unităţi operativ, piloţi tineri.

— Un adevărat oracol.

— Cretem că acest situaţion este intolerabil… Am onoare să fă salut, tomnule comantor Tafilla.

Maiorul von Kleisst iese cu paşi sonori, egali, calmi. Ştabu, rapid, comandorului Davilla.

— Îţi vâri singur capul în laţ… Pe neamţ îl ţin în şah până-mi dai răspunsul… „Foche-WulF”-ul.

— Ieşi, cu neamţul tău cu tot, obsedatule.

— Am înţeles… Totuşi… Nu contaţi pe… război, domnule comandor… Curţile marţiale funcţionează încă… impecabil. Am onoarea să vă salut…

Moş Fofează îşi trece batista peste frunte. Cei doi se privesc jenat. Nu-şi pot spiona fostul comandant. Îl aud ordonând la telefon.

— Să vină la mine, imediat, locotenentul Ionescu-Demaror.

Paşi. Un – „să trăiţi don' sub'ent” şi-n pragul uşii, Şurub.

18h46m – 18h50m.

Taciturnul urcă în pat. Închide viziera. Se aude acelaşi declic metalic. Cu mişcările lui niciodată grăbite trece la scaunul de la uşă.

— Are urechea cea mai ascuţită din lume, spune Şurub…

De astăzi organizăm un fel de prealarmă. Deocamdată ia încărcaţi-vă voi pistoalele şi nu vă despărţiţi nici în somn de ele.

— Eşti nebun, mârâie Gelu.

— Aiurea… Acum mergem cu toţii la aerodrom. Am nevoie de voi.

— N-ai mai terminat cu nenorocitul ăla de Zigoto?

— Ce-aţi ascultat acolo?

Şurub indică basorelieful. Fără să aştepte răspuns, cu glasul înăbuşit:

— Nu vă miră că funcţionează perfect, într-o ruină medievală ca asta? Haidem. Nu putem vorbi aici.

Zgomot asurzitor de motoare. Tot castelul în vibraţie sonoră. Geamurile zăngănind. Fug toţi trei la ferestre. O celulă de „Ghe”-uri în şandelă deasupra Mureşului, apoi o splendoare de dublu tonou în urcare cu aripile poleite de amurg şi capul celulii executând o jumătate de ranversare în care scoale trenul de aterizare.

— Asta-i figura lui Belcotă, spune Pilotul.

— Ce dracu caută aici? începe să mi se gripeze inteligenţa, băieţi, Paşi bocăniţi. Un glas de dincolo de uşă:

— Don' su'ent Bogdan Dicescu…

— Intră!

Se prezintă plantonul de la cabinet.

— Să trăiţi. Vă cheamă don' comandor Davilla. Acum.

— Duceţi-vă la aerodrom. Vedeţi ce-i cu celula. Reţineţi-i acolo până mă-ntorc. În cort la nea Bujie. Luaţi-vă pistoalele.

18h50m – 19h 00m.

În cabinetul comandantului. Locotenentul Ionescu-Demaror, bărbat atletic, pilot de vânătoare specializat în atacul „Liberatoarelor” după o metodă sui-generis, necunoscută în niciunul din regulamentele de luptă ale aviaţiei de vânătoare. Adică – „un 500 de metri peste plafonul formaţiei masive, crocodilule, asta însă o poţi face numai cu „I. A. R.„-ul 80, cu „Ghe„-urile voastre îţi cântă tata popa prohodul, îi dai drumul în vrille, când ajungi deasupra lor tragi cu tunurile şi mitralierele, adică te transformi într-un fel de balaur care scuipă pară şi foc, bagi de seamă când s-au dispersat să-ţi facă loc şi taberi pe cel mai apropiat, fără să-ţi pese de mitralierele jumelate şi alte fleacuri din astea. Succes garantat. Viaţă lungă. Pensie”.

N-a fost chiar aşa până la urmă. Un fleac de mitraliere jumelate de 13,2 l-au prins într-un snop de foc pe locotenentul Ionescu-Demaror, i-au aprins motorul şi butoiul de benzină, care era rezervorul lui „I. A. R. 80” aşezat între motor şi pilot; Ionescu-Demaror a sărit peste bord, probabil că a văzut cele două „Mustang”-uri care se detaşaseră din formaţie cu gândul să-l ciuruie în paraşută, şi s-a lăsat să cadă bolid, cinci mii din cei şase mii de metri, câţi avea până la sol, fără să împingă raţionamentul până la cauza ultimă: adică un glonţ care-i perforase paraşuta printr-un ricoşat din blindajul scaunului. Aşa că ultima mie de metri a parcurs-o cu o viteză ceva mai mare decât cele obişnuite, în asemenea împrejurări, întâmplarea soldându-se cu câteva fracturi. După şase luni de spitalizare, purta un corset special din balene de oţel peste tors, mergea ţeapăn ca un ulan şi se prezenta la fiecare vizită medicală, gata să devoreze tot corpul medical al aviaţiei româneşti. Făcea parte din generaţia de piloţi de vânătoare comandată de Dan Vizanti şi Dan Scurtu, pe care el o-ntâlnise în Flotilă, locotenenţii Dobran, Duşescu, Galea, sublocotenenţii Ghiţă, Fotescu, apoi adjutanţii Mălăcescu, Mucenica, Chirvăsuţă, Iolu, patrule temerare până la nebunie, acum Ionescu-Demaror îşi face de lucru sub un basorelief masiv, bate cuie în pereţi, mai curând nişte piroane şi comandorul Davilla îi spune să agaţe acolo hărţile operative. Acum exact două săptămâni avusese tot aici o discuţie tăioasă cu Moş Fofează. Îl chemase la el şi-i ceruse pur şi simplu să execute o misiune de informare pe toată ierarhia şcolii şi „a tuturor unităţilor, subunităţilor sau formaţiilor, care vor avea tangenţe cu acest aerodrom”. Rememorează discuţia.

— Nu pot domnule comandor.

— E ultimul dumitale cuvânt, sublocotenente?!

— Da.

— Ai cântărit toate probabilităţile?

— Da.

— Şi răspunderile?

— Da!

— Dispreţuieşti, aşadar, viaţa camarazilor dumitale. Aşcolii care ţi-a dat aripi. A tuturor piloţilor acestei aviaţii martirizate nedrept şi inutil.

— Domnule comandor…

— Domnule sublocotenent… Domnule sublocotenent, stau cu ochii pe dumneata de când ai îmbrăcat uniforma şcolii. Dintr-o datorie sacră. Ai crescut o dată cu multe nădejdi ale mele.

Moş Fofează vizibil emoţionat. Faţa uscată, de Ramses, cu expresie tragică. Frământă cabinetul… îl priveşte îndelung. Ochii albaştri-oţelii îl cântăresc sever. Câţiva paşi energici până la seiful masiv din oţel. Caută ceva, caută înfrigurat, găseşte, rămâne o clipă întors cu spatele, parc-ar şovăi bătrânul, se răsuceşte brusc pe călcâie şi-i întinde un plic oficial, îngălbenit, cu câteva pete de cerneală roşie parcă, decolorate, sigilat cu ceară pe care scrie – recunoaşte scrisul rond, energic cu o crispare dureroasă a întregei lui fiinţe – scrie pe un colţ, în dreapta sus: „Fiului meu Bogdan”… Răsuceşte plicul pe toate părţile cu sentimentul tiranic că deschizându-l, viaţa lui se va schimba radical, că acolo, în plicul îngălbenit de timp, se găseşte un adevăr covârşitor şi esenţial.

— Curaj, sublocotenente, spune Moş Fofează.

Deschide plicul. Nu-şi poate stăpâni tremurul degetelor.

„Îţi las Bogdane un nume curat. Iartă-mă pentru singurătatea ta. Iartă-mă şi înţelege-mă”.

Atât. Comandorul:

— Căpitanul aviator Dicescu, n-a căzut la decolare pe aerodromul Cluj, sublocotenent Dicescu Bogdan, aşa cum s-a anunţat în comunicatul oficial.

— Vă ascult, domnule comandor.

— Şi-a tras un glonţ în tâmplă, când în urma silniciei de la Viena a primit ordin să părăsească aerodromul Cluj în fruntea escadrilei.

Asta a fost tot. Pe urmă a-ntâlnit circul „Rivoli” la Sibiu, dusese curierul „Şcolii” din ordinul lui Moş Fofează şi în special, dusese un plic ştampilat şi sigilat la B2-iul Corpului de Armată. S-a văzut cu Herta, o cunoştea de la Bucureşti, în seara aceea a călărit superb, era acolo compania de paraşutişti a maiorului von Kleisst, care s-a-ntors în aceeaşi noapte pe aerodromul ei, în trei „Junkere 52”. Aerodrom situat numai la patru kilometri de aerodromul şcolii… Herta i-a spus că circul se-ntoarce în Europa centrală, prin Alba-Iulia, Cluj, Oradea, Budapesta şi probabil va rămâne pentru stagiunea de iarnă la Viena…

— Poţi să vorbeşti, ordonă comandorul. Ce veşti?

— Popa catolic are în turla bisericii un aparat de radio emisie-recepţie, dublat de un radiogoniometru periscopic.

— Sigur?

— Poftiţi indicativul şi lungimea de undă.

Îi întinde hârtia conţinând datele respective. Comandorul o trece locotenentului Ionescu-Demaror…

— Transmite-o la Corp, îi ordonă.

Pare curios, dar discuţia se desfăşoară în şoaptă. Locotenentul îşi reîncepe bocănitul.

— Altceva?

— Domnul comandor Bălteanu are ore fixe când comunică cu „Siegfried” şi cu „Adler 34 a 12 f”.

— Orele?

— La 10 prima comunicare. La 21.30 a doua. Am aici conţinutul cifrat al ultimelor patru mesaje. Mi-a trebuit aproape o săptămână să modific staţia şcolii, ca să pot intercepta postul din turla bisericii… Vă raportez că este legat cu un telefon de campanie din biroul domnului comandor…

Moş Fofează face semn locotenentului Ionescu să înceteze bocănitul. Dă drumul aparatului de radio. Se cântă „Lili Marlen”. Viguros. În tempo de marş.

— Treceţi la etapa întâi, aşa cum am stabilit le spune…

Sublocotenent Dicescu, ai reconstituit planul castelului?

— Da, domnule comandor.

— Ai vr-un indiciu în plus asupra celui care conduce toată acţiunea?

— Niciunul, domnule comandor.

— Bănui că el ştie ceva din ceea ce ştim noi?

— Da, domnule comandor.

— Perfect. Executaţi etapa întâi… Vă aştept pe aerodrom, în cortul lui Bujie, la 21.30… Şi… în perfectă verosimilitate, domnilor. Puteţi pleca.

19h 00m – 19h 18m

— Ieri am decolat de pe Focşani pentru Buzău, tot Grupul şi astăzi dqpă-masă căpitanul mi-a dat ordin să zbor direct la voi şi să mă pun sub comanda lui Falcozaurus, spune din cort sublocotenentul Radu Belcotă. Nu-nţeleg nimic din toată afacerea, dar mă bucur băieţi că m-am întors la Maria Thereza noastră… Unde ne cazaţi, măi? Vreau să mă spăl şi să trag o raită prin „garnizoană”.

Pilotul face câţiva paşi spre malul Mureşului. E o prostie să despic firul în patru. Probabil pe scara asta ierarhică uriaşă, eu sunt abia la piciorul ei, există spre vârf o comuniune de inteligenţe care, solidarizându-se cu destinul comunităţii, poartă şi răspunderile acesteia… Amurg. Cer senin, roşu palid, doar câţiva cirostraţi abia conturaţi foarte sus, sălciile străvechi, scorburoase, un grangur întârziat, apele Mureşului reflectând cerul roşu palid, o turmă de oi coborând pe clina dulce a dealului şi ultimele patru „Fleet”-uri care ieşiseră la acrobaţie cu elevii din anul doi, coborând în zbor planat şi-n esuri, spre pâcla aurie care-nvăluie aerodromul.

Aerodromul.

Elevii la puncte, starterul la T-eu, ronronul acestor avioane de şcoală biplane, blânde şi docile amintind avioanele primului război mondial, atmosfera inefabilă conţinându-se în fiecare reprezentare plastică, steagul de la T-eu, bonturile date de un elev neatent, aha, cuiva i se face botezul, probabil. O gamă completă de acrobaţie executată în simplă comandă pentru întâia oară, elevul este apucat de braţe şi picioare şi dat cu fundul de pământ, nu vede grămada de ciulini peste care este lăsat tânărul de-acolo, o ştie că există şi mai ales o simte, pentru că nu scapă de ea nici un pilot, fie că trece la simplă comandă, fie că zboară pentru întâia oară pe un avion monoloc de vânătoare – hei rup, hei rup, hei rrrup! strigă elevii, apoi unul din „Fleet”-uri execută o glisadă abruptă până la rasul ierbii şi aterizează uşor, cu elicea fâlfâind, creându-i o stare de melancolie incertă, un sentiment de solitudine şi înstrăinare.

S-a întâlnit cu Papp Marius, fusese cu un an mai mare ca el, acum este „instructor terestru” în şcoală, un refulat refuzat la zbor, timorat de zbor, care îşi manifesta ratarea pretimpurie duşmănos, scoţându-i de la masă în ploaie şi ordonându-le zeci de culcări prin bălţi şi noroaie, ori seara, la program, aşteptându-l în special pe el să se spele, ca apoi să-l oblige să facă culcări pe coridorul dat cu bradolină, să-l pedepsească cu plantoane peste rând, spunându-i scrâşnit printre dinţi – era un ardelean cu obrajii roşii, stupid şi feroce – „până nu renunţi la ironia cu care mă priveşti, îţi fac viaţa iad”, erau singuri pe coridor, el în cămaşă de noapte, ridicol de scurtă, făcuse câteva zeci de culcări şi i-a răspuns acolo, neregulamentar şi confidenţial „eşti un biet avorton, dom'le elev adjutant şi am plăcerea să te salut din mers”. Acum s-au întâlnit, sublocotenentul Papp Marius refuzat de unităţile operative ca un nonpilot şi el tot sublocotenent, în echipamentul de zbor, tocmai aterizase dintr-o încercare de motor-avion, secţia de elevi înconjurase avionul de vânătoare pipăindu-l şi domnul sublocotenent Papp Marius a apărut de undeva, ordonând adunarea şi pedepsind secţia pentru o vină imaginara, cu un mers târâş, până la corturi.

— Secătură şi lichea, i-a spus… De ce nu eşti într-o unitate de luptă, avortonule?

Asta l-a dezgustat. Iată că din „Fleet”-ul aterizat spectaculos coboară cel din carlinga elevului, avionul rulează rapid drept spre cortul lor, pe-o roată, pe altă roată, un fel de „steep”, se desprinde în palier jos, vine spre el, ţintă, aproape, mai aproape, aici, are senzaţia că-l ia în elice, degajează în şandelă, se opreşte undeva sus, agăţat parcă de aripi, o ranversare, picaj abrupt, şandelă, trei ture de vrille pe spate, numai la o sută de metri înălţime, hobanele vâjâind, redresare, picaj – totul cu aripile poleite de soarele rămas în mirare pe umerii dealurilor – acolo este un virtuos al acestui tip de avion, fostul lui instructor, locotenentul Sică Simionescu lăsat „bun în grad” de un general sever, atunci când locotenentul pariase că va intra călare pe un cal alb în grădina de vară a unui local din Buzău pe care-l frecventa şi generalul, acelaşi locotenent care la un „10 Mai”, la Turnu Severin trebuia sa arunce o coroană de flori la Monumentul eroilor, venise în zbor razant pe deasupra copacilor de pe bulevard, peste capul trupelor masate pentru paradă şi dintr-o dată, la zece metri înălţime, i se calase elicea… A aterizat elegant, în plin bulevard, dincolo de ultimul pluton aliniat pentru defilare. Probabil unicul pilot al aviaţiei mapamondului care rezolvase fericit o asemenea problemă insolubilă. La caracterizare atârnase însă mai greu rezoluţia generalului care nu suportase vederea unui pilot călare pe cal alb… Aşa că locotenentul, „cel mai vechi din Balcani” cum spunea despre sine, îşi ucidea pedeapsa, răsucind-o pe-o pereche de aripi, într-un joc nebunesc de-a „uite Moartea, nu e Moartea”, Zgomot puternic de motoare. Huruit de motoare. Jos, la cinci sute de metri, ieşite de după crestele dealurilor, trei „Ju-52” în formaţie „cocor”. Trec la verticala aerodromului.

Dintr-o dată, paraşutiştii. Din toate trei avioanele acelea mari, trimotoare. Lansaţi în cădere liberă. Fulgerătoare. Jos, foarte jos, deschid paraşutele. Voalurile albe împânzesc aerodromul.

Aterizează pe grupe. Sar din centuri. Înainte de a înţelege ce se-ntâmplă, aude paşi grei. Se-ntoarce. Maiorul von Kleisst, în combinezon de paraşutist, cu cască, ameninţându-l cu pistolul mitralieră. Alături trei paraşutişti instalează un post de radio.

Alţi trei o mitralieră. Alţi doi îi scot din cort, sub ameninţarea automatelor, pe Taciturn, Gelu, Belcotă, adjutantul Iolu, coechipierul lui Belcotă şi, ultimul, în combinezonul lui plin de uleiuri, nea Bujie, maistrul lor de patrulă. Se aud comenzile ghefreiterilor şi ofiţerilor germani. Câţiva paraşutişti se-ndreaptă în pas alergător spre biutele unde sunt mascate cele şase avioane de vânătoare, în vreme ce alţi paraşutişti ţin sub supraveghere cele două secţii de elevi şi avioanele de şcoală aterizate.

19h 18m – 19h 45m

— O temă de luptă cu tâlc, spune Şurub… Nu găsiţi?

— Care-ar fi tâlcul? întreabă Gelu.

— Se pare că aerul de Vinţ nu-ţi prieşte la inteligenţă, drăguţule.

Stau toţi trei culcaţi pe taluzul biutei unde este adăpostit avionul comandantului de patrulă. Undeva, pe taluzul ultimei biute, veghează Taciturnul. Compania de paraşutişti germani mărşăluieşte pe plutoane… Liniştea serii, dulce, peste care cade dangătul sonor al clopotelor preacatolice, chemând la „Angelus”, este ruptă de „Lili Marlen”… Compania lui von Kleisst, pe drumul de ţară, şerpuitor peste mirişti. Nor uşor de praf de sub cizme. Şi „Lili Marlen”. Pilotul are revelaţia adevărului. O Românie mutilată prin tratatul de la Viena, apoi târâtă să agonizeze într-un război absurd, peste ogoarele căreia mărşăluiesc companii de tip von Kleisst. Poate înţelege asta numai când Şurub povesteşte cum a murit căpitanul aviator Traian Dicescu. Şi când îi întreabă dacă au deplină încredere în el ca om. Ca pilot. Ca ofiţer.

— Uite despre ce-i vorba, băieţi. Nemţii vor să aibă „Şcoala” în puterea lor. Deopotrivă cadrele, elevii, materialul volant şi cele trei depozite subterane de carburanţi. Vor să-l schimbe pe Moş Fofează cu Ştabu. Aţi văzut şi auzit. Mai mult. Au trimis un agent, care lucrează în şcoală. Nimeni nu ştie de ce şi nimeni nu ştie cum. În orice caz Taciturnul a simţit ceva. Eu am măsurat grosimea aparentă a zidurilor castelului, am adulmecat prin beciuri, în donjonul „stafiei” şi-am găsit acolo, ştiţi voi, în beciul în care chiuleam de la programul administrativ, am găsit o gură de tunel… Bine întreţinută. Şi altceva. Însuşi tunelul. Şi altceva. Ramificaţiile care duc, una în incinta castelului, cealaltă spre Mureş… Se poate spune, în perfectă ordine. V-aţi convins singuri… Vă amuză chestia?

— De ce te-a chemat, Moş Fofează?

— Ca mâine în zori, să avem avioanele cu plinul de benzină şi muniţie, iar servanţii în alarmă şi noi în paraşute, cu staţia de radio pe „recepţie”.

— Atât?

— Deocamdată atât.

— De ce nu mi-a ordonat-o mie?

— Dintr-o simplă întâmplare.

— Care se cheamă căpitanul aviator Dicescu?

— Probabil.

Linişte. Umbrele fluide, aeriene, ale înserării, prelinse abia sesizabil printre sălcii. Miros de pământ încins, de mirişte şi, uşor, de tablă de avion, de benzină, de aerodrom.

— Oare să fie posibil, şopteşte Gelu, se întoarce pe spate, îşi pune palmele sub ceafă şi priveşte jocul de culori suave topite în cerul limpede, de sfârşit de august.

Se aude pârâitul lui Zigoto. Zigoto „fata bună la toate”, intrată în scripetele escadrilei prin fraudă. Un fel de platformă cu motor de motocicletă, roţi de avion în faţă, de „Ford” în spate, întărită cu antretoaze şi hobane, ceva între „Rolls”-ul tip 1904 şi cărucioarele electrice din Gara de nord, Zigoto vopsit jovial alb-albastru, capabil să nu pornească ore-n şir, ascultând stoic tot pomelnicul pe care i-l închină mecanicii, ţâfnos, gata să-i sară bujiile, Zigoto la fel de capabil să ducă în cârcă toată patrula, cu servanţi cu tot, ori patru butoaie a 400 de litri de benzină, pârâind vesel pe eşapament, Zigoto fără care o escadrilă nu este o escadrilă adevărată. La volan, nea Bujie. Grav. Zigoto are un volan înfipt în marginea platformei, un volan cu „mustăţi”, ca un Zigoto adevărat, care stârneşte invidia tuturor escadrilelor cu alţi Zigoto, modernizaţi, hibrizi ieşiţi din readaptarea unor camionete tip 1922, ori 1924…

— Să trăiţi… Am adus muniţia… Peste un ceas, fac plinul.

Nea Bujie, o gură plină de viplă, cocârjat, obrazul numai creţuri, mecanicul escadrilei de „Farman”-uri unde zburase Moş Fofează, în primul război mondial, „tata” tuturor motoarelor cu explozie, pe carburator ori pompe cu injecţie, rotative, în stea, ori în linie, un fel de zeu, de patriarh al aerodromului, gata să se zbârlească la comandor, ori să nu-i dea avion la zbor pentru simplu motiv că „n-am astăzi avion pentru dumneavoastră, are şi avionul chichiţele lui şi nu-i place să-l buşeşti la aterizare, ca pe-un sac de cartofi”, comandorul mormăie ceva, se scarpină sub casca de zbor şi se-ntoarce la cabinet, nu te poţi lua în colţ cu nea Bujie pentru simplu motiv că face parte din însăşi istoria aviaţiei, pe de o parte şi pe de alta dacă spune el că „315” nu zboară astăzi, atunci e lege, „315” nu zboară şi pace…

Se-ntunecă. Servanţii duc împletite pe umeri benzile cu cartuşe pentru mitraliere şi cele cu proiectile de tun.

19h 45m – 20h 00m.

Sublocotenentul Radu Belcotă urcat în carlingă, în picioare pe scaun, îşi face de lucru la antenă. Vede pentru a treia oară sclipetul unor lentile pe firul de vale care şerpuie perpendicular pe capătul vestic al aerodromului. Îl intrigă alimentarea asta de noapte, fără lanterne, ca şi când aerodromul ar trăi în iminenţa unui atac.

— Măi servantule, ia pas alergător şi raportează-i sublocotenentului Theodorescu să vie imediat aici.

— Am înţeles don' su'ent!

Servantul dispare în spatele biutei. Lumina zodiacală mai cade o dată pe lentile. Lui nu-i plac lentilele care supraveghează un aerodrom militar. Din principiu.

— Ce s-a-ntâmplat, Radule? întreabă Pilotul.

Un post de observaţie pe valea asta, la circa doi kilometri. Am văzut lentilele unui binoclu. Există vreo unitate terestră?

— Paraşutiştii lui von Kleisst.

— Aha! Atunci e-n regulă.

— Nu tocmai, mormăie Pilotul.

Se duce la avionul lui Şurub. Nea Bujie ascultă atent.

— Nu-i bine, spune… Ar trebui făcut ceva.

Şurub tace. Îşi face de lucru în carlingă. Recte potriveşte altimetrul pentru înălţimea aerodromului. Asta-nseamnă: „eşti comandant, hotărăşte”'.

— Toate avioanele gata, nea Bujie?

— Gata, don' sublocotenent.

— Să vină la mine patru servanţi. Şi sergentul Chirilă…

Oamenii se strigă de la avion la avion. Vine sergentul.

Mătăhălos. Negru.

— Măi, Chirilă, să-mi faci un foc în faţa biutelor, mai spre liziera aerodromului, să te aşterni la fript porumb, ia o sticlă ceva, mai trage o duşcă, mai cântă un cântec, dacă simţi mişcare fă-te că n-o simţi, fluieră la santinele şi să nu s-apropie suflare de avioane că fac moarte de Chirilă. Priceput?!

— Pe dinafară, don'su'ent.

— Executarea… N-o întinde mai mult de două ceasuri.

Vii şi-mi raportezi la cantonament.

— Am înţeles.

— E bine aşa, confirmă nea Bujie. E şi mai bine dacă ne retragem către cort…

Locotenentul Ionescu-Demaror coboară treptele castelului, ţeapăn. Corsetul îl înnebuneşte. Mai ales îl înnebuneşte prezenţa vânătorilor. Moş Fofează i-a încredinţat B.2-iul. Nu numai B.2-iul. Totul. Ţine legătura direct cu M. St. M-ul, prin curier. M. St. M.-ul a ordonat starea de alertă. Lucrurile sunt mai mult decât limpezi. Aude înjurătura explicită a comandantului gărzii.

— Bă, Johann, nu-ţi spusăi, mă, orătanie că n-ai ce căta după program? Şterge-o până nu-ţi ard una după ceafă.

— Tomnu locotenent Temaror… Tomnu locotenent Temaror…

— Ce e Johann, băiatule?

Şchiop, cocoşat, cu obrazul prelung, brăzdat de riduri, un biet infirm, Johann Konig, clopotarul, se strecoară pe lângă santinelă. – hi, hi, hi, tomn comantant te cardă, hi, hi, hi, Johann pun om, Johann pun om, tomnu locotenent Temaror iubeşte kleinen Johann… Tomn locotenent fenit spus aici, fenit Herta caute asta ofizier, Johann uitat, frumos Herta, mare gălăreţ, el pleacă, fenit luat adieu…

— Bine Johann… Am să-i spun eu.

— Tomnu locotenent Temaror, facem cu părintele un ecarte? Pun Chablis scos părintele tin putoi fechi, poate toăzeci ani fechi…

— Astă-seară nu pot Johann. Mâine seară însă, spune-i lui Iulişca să-mi frigă o găină, auzi Johann, am să vin cu câţiva camarazi şi-atunci Chablisul părintelui face toţi banii…

Ai mâncat?

— Hi, hi, hi… Johann pun om este… Johann nu mâncat testul…

— Sergent… Ia-l şi dă-i o porţie dublă de la masa elevilor… Haide, Johann… Du-te… Şi nu mai veni noaptea la cantonament. Nu e voie, Johann.

— Eu patern mâine „Angelus” pentru pun Temaror…

Hi, hi, hi.

Locotenentul ştie că Johann are să se ţină de cuvânt. În adevăr, n-a auzit niciodată un concert de clopote ca acela pe care, atunci când vrea, îl dă Johann Konig, clopotarul cocoşat al bisericii catolice…

20h 00m – 20h 05m.

Comandorul Davilla îşi încarcă pistolul, un „Radom” polonez primit în dar de la unul din piloţii poloni care-a cerut azil în România, aterizând cu un „P. Z. L.” de vânătoare pe aerodromul Iaşi. Este echipat în ţinuta de campanie. Încins.

Deschide seiful. Controlează din nou toate hârtiile. Sub mapele cu corespondenţa curentă, aşază dosarul conţinând planul de apărare al aerodromului, cel de dispersare al avioanelor, al materialului rulant şi tehnic, apoi planul de dispersare al celor şase avioane de vânătoare, căruia îi ataşază ordinul scris al Statului Major al Aerului, care indica drept misiune principală a vânătorilor interceptarea recunoaşterilor aeriene americane executate frecvent în zonele Braşov-Petroşeni-Mediaş, ca şi indicativele radio pentru alertă, prealarmă şi alarmă… Perfect calm prinde un fir de păr între dosarul cu planul de apărare şi cel cu corespondenţa ordinară. Închide seiful. Lasă lumina aprinsă. Priveşte din pragul uşii cabinetul straniu aşezat sub ogivele ample ale donjonului, capul de Ramses, cu părul pieptănat lins înregistrează un tremur uşor, pentru că toată viaţa lui s-a consumat pe aerodroame, şi-n sălile de studiu, în carlingă şi iarăşi pe aerodrom, încercând să facă din fiecare act o tradiţie, apoi a venit fascismul şi totul s-a transformat într-o teroare continuă, într-o continuă oroare. A-ncercat să spună lucrurilor pe nume, a fost tras pe linie moartă şi, odată, un general i-a spus: „Fofează, ţara asta are nevoie de noi vii şi la comandă… Ai înţeles?”…

Închide uşa.

Coboară scările largi.

Vede lumină sub uşa biroului lui Bălteanu. Ciocăne.

— Cine e?

— Comandantul.

Un scaun împins brusc. Un clinchet. Paşi. Comandorul Davilla intră. Pe biroul masiv al căpitan comandorului harta Moldovei la scară mică. Creioane colorate. O sticlă de coniac.

Scrumiera plină de ţigări fumate până la jumătate. Unele fumegânde. Miros greu de tutun. De aer stătut. Căpitan comandorul congestionat. Cu cravata lărgită. Descheiat la veston.

— Ce-a vrut să-nsemne demonstraţia lui von Kleisst, Băltene?!

— O simplă temă de luptă, domnule comandor.

Comandorul Davilla tamburinează tăblia lucie a biroului.

— Comunică-i că dacă mai îndrăzneşte vreodată, fără aprobarea mea, pun mitralierele pe el… Cu orice risc… Priceput?

Căpitan comandorul Bălteanu râde amuzat.

— Mitralierele, domnule comandor… Să fim serioşi. Ne lichidează în zece minute…

Comandorul se-ntreabă ce diavol al parvenirii l-a făcut pe Bălteanu, pilot temerar cândva, stat majorist cu capacităţi evidente, să treacă cu arme şi bagaje de partea fascismului, să apară în civil la recepţiile ambasadei germane şi să joace rolul infamant de informator al Abwehr-ului?

— Care este situaţia frontului?

Bălteanu se-nviorează brusc.

— O singură posibilitate, comandante. Într-o lună, Hitler lansează bomba… Bomba, comandante… Uluitor… Ascultă-mă pe mine. Va revoluţiona războiul, dincolo de orice imaginaţie… Un coniac?

— Cu plăcere.

Bălteanu caută într-un sertar, transformat în bar. Scoate un pahar de cristal, sonor. Toarnă.

— În cinstea prudenţei, domnule comandor.

— În cinstea, cinstei, Băltene.

Căpitan comandorul îşi trece mâna prin păr.

— Foche-Wulf-ul?

Davilla izbucneşte în râs.

— Dacă o ţii tot aşa, ai să câştigi partida, Băltene… Dau un telefon la aerodrom. Să-mi pregătească „Lublinul”. E o noapte făcută pentru zbor…

Întinde mâna spre telefonul de campanie aşezat lângă celălalt telefon, al şcolii.

— Nu funcţionează, spune Bălteanu… Ăsta îl leg mâine direct cu aerodromul şi depozitele de carburanţi 1 şi 3… Fac eu legătura.

Învârte energic manivela celuilalt telefon.

— Alo, centrala. Dă-mi aerodromul.

Comandorul Davilla ordonă în receptor să se pregătească „Lublinul” pentru zlbor şi doi servanţi să stea la T-eu cu lanternele de rigoare.

20h 05m – 20h 15m.

Sublocotenentul Radu Belcotă răspunde repezit salutului cu care-l onorează santinela de la cabinetul comandantului.

Adjutantul şef a rămas la aerodrom, să doarmă în cort, cu ordinul să intervină de mână forte cu servanţii, dacă se va apropia cineva de avioane. Pe el l-au trimis aici, împreună cu Taciturnul. Împotriva firii lui a acceptat integral acest joc, care se pare, este singurul esenţial de când a-mbrăcat uniforma.

— Porci, spune Taciturnul şi deschide uşa camerei gărzilor, fără să aprindă lumina. Prin ferestrele fără perdele intră palidă lumina nopţii. Taciturnul îl ia de miână. Îl urcă în pat. Declic. Stupefacţie. Se deschide vizeta. Vede o parte dintr-un cabinet, seiful, drapelul în husă, marginea biroului, partea de jos a tabloului regelui, o recunoaşte după placa de decoraţii. Îl izbeşte în nări un văl de aer stătut, mirosind a mucegai şi umed.

— Poţi să tragi?

— Nu.

— I-am zis-o lui Şurub… Ori ce ţi se pare suspect, pune cascheta pe vizetă şi tuşeşte… Faci ce fac eu.

Taciturnul îşi trage scaunul în dreptul uşii. Se lasă tăcerea cunoscută de mult, tăcerea zidurilor masive, trecând prin secole, încorporând secolele în materia sonoră a bolovanilor şi căirămizilor din zildărie. Îşi reazemă tâmpla de perete. Se vede livada, umbre gigantice, ulmul din faţa ferestrii umple odaia cu umbre fantastice… Maria Thereza. A fost şi este încă sensibil la numele auzit din copilărie, sus la stânile Belcoteştilor de sub Retezat, când moşul Belcotă, patriarhul obştii, le povestea despre grănicerimea veche, din Prislop, din vremea lotriei şi mai veche decât lotria… într-o noapte, aici, Asu i-a propus să-i sperie pe cei din Secţia a II-a. Înaintea „S. O. Av.”-ului fusese cazată în castel o direcţie a unui minister, refugiată din pricina bombardamentelor. Cum legenda locului spunea că aşezarea e bântuită de stafii, funcţionarele încartiruite în sălile enorme au confirmat-o, făcând crize de isterie noaptea, spunând c-au văzut fantoma Mariei Thereza, că uşile se deschid singure, că prin ziduri se aud paşi şi la miezul nopţii un vaier prelung, de om schingiuit.

Când castelul a fost repartizat „S. O. Av.”-ului, toată lumea a răsuflat uşurată. Aşa că în noaptea respectivă el a-ncălecat pe umerii Asului, chestia s-a petrecut în interiorul scării ruinate din corpul principal, unul din camarazi, poate Milu Secărescu l-a drapat în cearşafuri şi i-a strecurat o lanternă de semnalizare cu lentile escamotabile, verzi şi roşii. A aprins-o sub cearşaf, punând-o pe verde, lucru care dădea ansamblului un aspect spectral. La miezul nopţii, exact când orologiul din turla bisericii a bătut prima lovitură din cele douăsprezece, au apărut pe coridor. Plantonul de la Secţia I a-nlemnit. Până să-şi revină, i-a şoptit cavernos:

— Tăiat, decompresat, băieţică.

Auzind stafia vorbind în argo pe aerodrom, plantonul a chicotit înveselit. Cel de la Secţia a II-a avertizat şi complice, a deschis uşa dormitorului, unde aproape treizeci de geaplani sforăiau pe-ntrecute.

— O schivivi, a spus din fundul esofagului, Asu.

— O schavava, a răspuns el tot din esofag.

În clipa aceea parcă s-au deschis porţile iadului. Geaplanii în curent cu farsa, ţinuseră sub pături bocanci, baionete, centuri şi alte instrumente contondente. Cei din paturile suprapuse dispuse lângă uşă, le-au aruncat păturile în cap. După chelfăneala de rigoare i-au purtat pe umeri prin coridorul interminabil, procesiune lugubră în cămăşi de noapte albe, tip „S. O. Av.”, scoţând la intervale strigăte guturale…

— O schivivi!

— O schavava!

A ieşit şi Secţia I-a. A doua zi s-a răspândit vestea că stafiile i-au scos din aşternut până şi pe elevii sergenţi aviatori ai majestăţii sale regelui şi că, pentru vecie, castelul lui Martinuzzi rămâne blestemat.

Tresare. L-a izbit în obraz un curent de aer rece. „Ce idiot… Dacă există coridorul presupus de Şurub, are să se vadă lumina din cabinetul… Absolut idiot”… Ceva mişcând parcă în interiorul tencuielii. Linişte. Acelaşi curent de aer în obraz… Apoi nimic. Doar umbrele fantastice cu care ulmul umple odaia, spoită alb, boltită în ogive ample.

20h 15m – 20h 45m.

Motociclistul demarează scurt. Comandorul Davilla, aşezat în ataş, cu picioarele prea lungi adunate incomod îşi închide fermoarul scurtei de zbor, îmblănite. Ţine pe genunchi casca de zbor şi ochelarii. Motociclistul iese în drumul de ţara care alunecă printre trifoişti şi lanuri de porumb mirosind plăcut a pământ încins şi dovleac. Înainte de a ajunge la liziera aerodromului, drumul trece printr-o viroagă afundată în porumbişti, pe fundul căreia şerpuie un pârâu peste care boltesc tufe dese de răchită, sălcii, şi agăţate de sălcii, perdele dese de hamei, iederă şi lemn câinesc.

În lanul de porumb, numai la câţiva paşi de marginea lui, unul din paraşutiştii maiorului von Kleisst, ghefreiterul Erick Müller din Muhlhausen, un tânăr de 23 de ani ridică antena telescopică a aparatului portativ de radio, prinde „Adler 1” şi raportează că l-a recunoscut pe comandantul şcolii într-o motocicletă cu ataş care se duce la aerodrom. Comunicarea este făcută în clar. Şurub o-nregistrează exact, ascultând-o cu căştile la urechi. După cum înregistrează şi ordinul unui anume locotenent Kirchner care spune ghefreiterului să rămână pe loc şi să supravegheze în continuare orice mişcare de la şi spre aerodrom.

Sublocotenentul Radu Belcotă aude un ecou vibrând vag în piatra din care este edificat castelul. Paşi? Iluzie. Stupefacţie. În cabinetul comandantului o umbră, o siluetă, o femeie… „Călăreaţa mascată”. Astupă vizeta cu cascheta… Prelins, abia simţit, Taciturnul… Privesc amândoi. Taciturnul îi strânge umărul. Femeia mascată, înmănuşată, acopere seiful cu o bucată de stofă. Nu se aude nici un declic metalic. Scoate ceva din seif. Aşază pe birou. Nu-i mai văd decât părul negru, luciu, curgându-i în bucle pe umeri. Şi când se ridică, văd aparatul foto pe care-l încarcă. Mâinile înmănuşate. Seiful. O siluetă. O umbră. Linişte.

— Nu pe ea o aşteptam, şopteşte Taciturnul.

De afară glasul aspru al Ştabului.

— Hei, santinela, cine dracu umblă pe coridor pe vârful degetelor, ca la biserică?!

— Nu umblă nimeni, să trăiţi, don' comandor…

— Umblă Maria Thereza, aia umblă şi n-o vezi că ai orbul găinilor…

Comandorul Davilla ascultă raportul pe care i-l fac cei doi sublocotenenţi.

— Mă bucur c-aţi interceptat comunicarea paraşutistului. E clar domnilor, pentru toată lumea, că se-ntâmplă ceva.

Sunt de faţă ei trei şi nea Bujie. La câţiva zeci de paşi, de cort patrulează doi soldaţi. Staţia de radio modificată, legată în derivaţie de staţia patrulei este acoperită cu o prelată. Cortul este luminat cu un felinar de campanie… Pilotul nu-şi mai recunoaşte fostul comandant de şcoală. Calmul excesiv i-a îngheţat trăsăturile într-o mască impenetrabilă. (Probabil aşa se traduce la un om ca el, responsabilitatea.)

— Sssst… Ce-i asta?

Toată lumea ascultă într-o tăcere mormântală. Nea Bujie într-un târziu:

— Să-mi radeţi mustaţa dacă nu este un „Bücker”, ori un „Fleet”, ceva în linie şi-n patru cilindri, domnule comandor.

Ies cu toţii în faţa cortului.

Pe cerul senin, plin de constelaţiile verii în scapăt, vede clar Casiopeia, în marginea cerului, acolo unde sunt probabil Carpaţii, cele trei stele licăritoare din Hercules şi deasupra Ursa mică şi etern strălucitoarea stea Polară – sub care lunecă uşor un monoplan cu flamă verzuie pe eşapamente şi luminile de poziţie aprinse.

— Să fugă cineva cu felinarele la T-eu! ordonă sec, comandorul… Dicescule. La aparat… Haidem, băieţi. Mai repede, Bujie. Mai repede.

Pilotul aleargă spre largul aerodromului. Vânt nul. Gelu îi gâfâie în ceafă. Avionul virează deasupra. Pilotul aprinde lanterna. Desenează un cerc prin aer. Îi culcă lumina pe direcţia de aterizare. Are senzaţia stranie a unui eveniment covârşitor. Simte pe obraz efluviile de aer cald pe care le emană pământul aerodromului. Avionul, un „Bücker” biloc de şcoală şi agrement, virează larg, ia priza şi-acum coboară lin, cu motorul pârâind, drept spre pata de lumină a lanternei.

20h 45m – 2lh 10m

— Domnule comandor „Adler 1” comunică aterizarea avionului şi „Adler 4” confirmă, raportează Şurub, presându-şi căştile pe urechi.

Moş Fofează aşteaptă ca locotenentul Ionescu „Meame” să-şi desfacă tunica şi cămaşa şi să scoată de la piept plicul de pânză sigilat, cu pete de sudoare, mirosind a trup cald.

Stau cu toţii în cort. Lumina felinarului de campanie abia scoate umbrele din colţuri. Se aud greierii. Brotacii. De dincolo de Mureş, corul exaltat al broaştelor. Acelaşi presentiment al definitivului, al unui act care îl va antrena din aproape în aproape spre ceva esenţial şi ireversibil. Sunt aici câţiva ofiţeri de aviaţie într-o formulă cvasirigidă, aceea a uniformei, a obişnuinţei de a executa ordine şi a da ordine, fără posibilitatea comentariului, a-nţeles asta atunci când Papp Marius îi scula de la masă şi-i târa prin nămoale ucigând în ei individualismul pus pe confecţionarea de silogisme cvasistupide, ori pe interpretări rizibile ale unor lecturi superficiale, de liceeni, lui i s-a părut atunci că-nţelege necesitatea disciplinei totale, de mecanism uriaş al armatei, fără care acest mecanism ar fi o parodie, după cum foarte bine a-nţeles atunci şi mai târziu că există militari care trăiesc numai formele exterioare ale acestei umanităţi, raportul, salutul, ceremoniile, praful de pe ţeava armei şi că foarte mulţi îşi apără nulitatea tocmai prin aceste forme, fetişizându-le, făcându-le sacre, impenetrabile şi intangibile, dar că există şi alţii care acceptă toate rigorile, conştienţi că acestea sunt doar tiparele necesare în care curge inepuizabilă în diversitatea ei, ideea supremă a salvgardării intereselor patriei… Urmăreşte atent mâinile puternice, uşor pergamentoase ale lui Moş Fofează care desfac cu degete abile sigiliile. Aparent nimic nu îndreptăţeşte solemnitatea acestui act. Dintotdeauna au aterizat avioane pe aerodromuri, la orele cele mai puţin verosimile, aducând ordine şi din totdeauna comandanţii au desfăcut plicuri sigilate, asta face parte din ritualul şi deliciul funcţiei lor. Moş Fofează citeşte calm conţinutul ordinului. Pilotul sesizează cu acuitate mutaţiile cvasiimperceptibile care-l transformă pe Moş Fofează în comandorul George Davilla, comandantul „Şcolii de aviaţie”… Pietrificarea expresiei, duritatea trăsăturilor, mişcarea precisă cu care îşi ridică tocul pistolului… Comandorul citeşte încă o dată conţinutul hârtiei. O apucă de un colţ. Scoate bricheta. Îi dă foc. Flăcări scurte, prelinse, albăstrii, miros de hârtie arsă, scrum. Comandorul îl striveşte sub călcâiul cizmei. Împătură meticulos plicul de pânză şi-l vâră-n sân.

— Domnilor…

Se aud călcâiele, lipindu-se.

— Domnule locotenent, care este ordinul M. St. M.-ului pentru dumneata?

— Să fac alimentarea şi să zbor direct la Sibiu, unde să mă pun la dispoziţia comandantului Corpului, domnule comandor.

— Perfect. Bujie, fă alimentarea avionului. Domnule locotenent, eşti liber.

— Am onoarea să vă salut.

— Ordinul, domnilor, spune comandorul Davilla, după ce locotenentul părăseşte cortul… Haidem. E timpul să facem inofensiv agentul Abwehr-ului. Îl suport de aproape o lună… Ştiţi să-notaţi?

— Perfect, domnule comandor.

— Atunci sublocotenente, aveţi să faceţi o dublă baie în noaptea asta. Treceţi Mureşul înot aici, urcaţi până-n dreptul cantonamentului pe malul celălalt, înotaţi din nou, cu atenţie dacă depistaţi vre-un paraşutist notaţi locul, ocoliţi-l şi reveniţi prin livadă până la prima căpiţă de fân. Vă trimit acolo hainele, cu unul din camarazii voştri. Este ora 21,10. Ne-ntâlnim la mine în cabinet la ora 22,00… Executarea…

21h 10m – 21h 45m

— Trage zdravăn, sergent.

— Ţi-am spus dintotdeauna că singurele cizme onorabile pentru un pilot sunt astea franţuzeşti, cu şiret. Poftim. Sunt gata.

— Zi-i sergentule, în continuare.

— Vă raportez că s-a vârât în fântâna aia părăsită şi dacă ordonaţi îl scot de-acolo ca din oală. Ălălalt stă în porumb.

Le dau ocol cu servanţii şi-i prind ca pe… hm… Era să zic una spurcată…

— Du-te şi raportează-i imediat lui nea Bujie… Hai, şterge-o!

— Don' su'ent!

— Ce-i Chirilă?!

— Don' su'ent… Nu umblă trei don' su'enţi goi puşca pe Mureş, aşa din pamplezir. Asta s-o ştiţi de la sergentul Chirilă. Să trăiţi. Vedeţi că aici, sub buturuga asta, am eu nişte vârşe…

Intră toţi trei în apa Mureşului, plină de stele, rotitoare şi caldă. Sublocotenentul Bogdan Dicescu lasă apa să-i ajungă până la umeri. Simte sub picioare mâlul gras, bulele de aer prelingându-se pe pulpe, jos apa e rece, îşi face vânt, se-ntoarce pe spate şi vede deasupra Ursa mare, puzderia de stele, nu se gândeşte la nimic altceva decât la combinaţia diabolică a coridoarelor subterane pe care le-a explorat călcând numai în urmele celuilalt, acolo unde erau urme şi la ordinul straniu al comandorului:

— Încetezi ori ce mişcare. Aşteaptă ordinul meu”. Apa îl duce pieziş, repede şi se constată existent în două planuri absolut independente: acela al acţiunii imediate şi celălalt, în care încearcă să-şi explice gestul unui om uitat aproape, dintr-odată extraordinar de viu, de prezent şi chinuitor, tatăl lui.

Sublocotenentul Gelu Protopopescu înoată cu voluptate, se dă la fund, ţâşneşte dintre două ape, Pilotul îi vede umbra alb-cafenie a trupului, deformată de jocul undelor, pufneşte, se răsuceşte când pe-un umăr, când pe altul şi-i spune:

— Ce-aş mai râde să pună laba vre-o patrulă pe noi, aşa goi puşcă… Măi Fălcuţă, n-am mai înotat noaptea, de când ne scotea Pic Colibaşi la Mureş, mai ţii minte?!

— În bulboana asta era să se-nece Gelu Ionescu. Dacă nu era Deac, adio!

— Trage al dracului… Ascultă bebeluş… Ce-ar fi să-ncercăm noaptea?

— Ce să-ncerci noaptea?

— N-o mai fă pe sfântu… S-a mai văzut… Aliniem servanţii cu felinare în mână pe direcţie… Stop. Am atins fundul.

Pilotul pipăie cu piciorul întins. Găseşte prundişul lunecos.

Pe mal tufele dese de răchită. Şi întunericul. Ies toţi trei din apa, trec în spatele primelor tufe călcând ca pe ouă, dau de nisip, e frig a] dracului, Pilotul îşi simte pielea ca de găină pe braţe şi-şi spune că Gelu are perfectă dreptate, mai ales dacă se scontează pe un atac combinat, în care ei să fie cu „efectul moral”, adică elevii să deschidă focul, în aşa fel încât să-i oblige pe paraşutişti să-şi dezvăluie armele automate, apoi când sosesc ei să lanseze câteva rachete pe aerodrom, în aşa fel încât să lumineze avioanele grele, de transport. Cu un strop de atenţie şi coordonare, ar ieşi un atac combinat de toată frumuseţea.

— Nu pe aici, şopteşte Şurub. Mai sus. Şi fără nici un zgomot. Treceţi în fir indian.

Fără o vorbă trec unul în spatele altuia… Fir-ar afurisit spin! Încă… Şurub se lasă pe burtă. Nisipul malului e încă fierbinte. Târâş… Poate are dreptate Şurub. Lucrurile par ajunse în pragul deznodământului. Albia unui pârâu.

Pietre. Mureşul dincolo de rădăcinile dese ale unei plute.

Şurub se prelinge în apă fără un zgomot. Înoată toţi trei mai mult lăsându-se duşi de curent. Pilotul vede în stânga la nici o sută de metri umbra mătăhăloasă a podului plutitor.

Se aude scârţâitul scripeţilor şi un muget blând, obosit, de vită… Umbra sălciilor străvechi. Un boschet. Sub boschet o barcă. Dedesubt nisip. Şi mâl. Şurub pătrunde sub boschet.

Pilotul pipăie marginea rotundă a bărcii… O pneumatică. Sub boschet o gură neagră ca de canal. Alături un trunchi aşezat curmeziş. Pilotul aude un clipocit uşor. Apare Şurub. Le face semn să-l urmeze. Îşi dă drumul pe sforul apei şi iese la mal, cu câţiva zeci de metri dincolo de boschet. Stau toţi trei culcaţi în otava tăioasă, la rădăcina unei sălcii enorme şi supraveghează livada dincolo de care se ridică, negre, zidurile castelului…

Comandorul Davilla ascultă comunicarea în clar făcută de căpitan comandorul Bălteanu, postului „Adler 34 a 12 f” într-o germană impecabilă. Este ora 21,30 exact. După lansarea indicativului propriu „Veveriţa” şi răspunsul lui „Adler 34 a 12 f”, comandorul îşi apasă căştile pe urechi cu un gest contrariat. Căpitan comandorul Bălteanu cere sancţionarea imediată a maiorului von Kleisst, pentru lipsă de tact, acum când este mai mult decât oricând nevoie de bunăvoinţa comandamentelor româneşti şi-l informează pe „Adler 34 a 12 f” pentru a doua oară că indicativele date de staţia şcolii, formaţiei de „Ju 52” au fost exacte, eroarea provenind de acolo că Observatorul avionului cap a confundat indicativul pentru cota 442 cu cel pentru cota 201-Blandiana. Pentru că nu mai urmează nici o transmisie cifrată şi la întrebarea lui „Adler” care este situaţia în teritoriu, Bălteanu răspunde „perfectă linişte”, comandorul îşi spune că Bălteanu ori este prea şiret şi se pune la adăpost de o interceptare posibilă, ori îşi minte patronul şi-atunci cu ce scop?

Indicativele date formaţiei de locotenentul Ionescu-Demaror, la ordinul lui, au fost schimbate deliberat, observatorul avionului cap navigând cu precizie matematică pe un obiectiv… eronat.

Bujie cunoaşte câţiva din oamenii aceia din Munţii Apuseni, el nu l-a chestionat, dar ştie exact că Bujie le-a dat alimente, medicamente şi… armament. Grenade defensive rămase de la tragerile elevilor, câteva benzi de mitralieră „ZB” şi câteva încărcătoare de puşcă-mitralieră… Ori Bălteanu ştie la fel de precis că indicativele au fost schimbate. Atunci?

— Prinde-i vii, ordonă şi se suie în ataş, reţinând pe retină rânjetul fericit al sergentului motorist, care reacţionează ca şi când i-ar fi ordonat să plece într-un concediu de-o lună… Sergent, dacă se trage un singur foc de armă, te pun la zid… Motociclistul demarează cu viteză. Îşi ţine tălpile cizmelor deasupra ataşului, pentru că dedesubt este echipamentul celor trei sublocotenenţi.

21h 45m – 21h 55m.

Îl ascultă toţi pe Radu Belcotă. Taciturnul a rămas sus, la vizetă. Ei stau într-una din sălile de curs, la parter. Motociclistul le-a adus echipamentul, au trebuit să-l sorteze, au trecut câteva minute şi Pilotul se-ntreabă cu semivoce, ce dracu înseamnă asta şi ce rost are pentru că, în definitiv, „S. O. Av.”-ul practic, dintr-un punct de vedere general al situaţiei militare, nu-nseamnă decât o cantitate neglijabilă. Şurub le spune că nu comentariul interesează, ci faptul în sine, nu e vreme de consideraţii generale, individul se găseşte în castel, pentru că şi-a asigurat una din căile de retragere, recte pneumatica, aşa că sunt câteva lucruri de făcut şi asta imediat.

— Belcotă, lăsăm uşa deschisă, tu stai aici, pe-ntuneric, cu pistolul gata de tragere. Somezi şi reţii orice străin. Dacă încearcă să fugă, tragi. Fii atent la basorelieful de metal.

— Cavalerul în armură?

— Da. Se răsuceşte foarte uşor pe piedestal, are un sistem simplu şi ingenios, întreţinut cu cel mai bun ulei de avion.

— Ce nebunie!

— Don' Falcozaurus anunţă grupa de elevi. O găseşti în alerta la dormitorul 4. Ieşi în livadă, răspândeşte-i în trăgători pe un semicerc larg, în aşa fel încât flancurile să-nchidă din drum, până-n curte. Unul cu faţa la castel, următorul cu ea la Mureş. Nu trece nimeni. Nici amic, nici străin. Şi fără focuri… Gelule, tu vii cu mine. Canalia mai are o răsuflătoare. Sus, la postul de radio.

— Astea le ştii tu. Dar…

— Dar rămâne dar… Mergem.

În cabinet, comandorul Davilla dă drumul aparatului de radio. Îşi consultă cronograful „Universal Geneve”. Locotenentul Ionescu-Demaror îi raportează că escadrila de elevi întărită cu jandarmi, opt la număr, cu plutonul de servanţi, încadrată cu toţi ofiţerii instructori tereştri a fost transportată în valea râului Sebeş, la circa 500 de metri de barăcile paraşutiştilor. Pentru că n-au nici un mijloc de legătură radio, a convenit cu comandantul să lanseze o rachetă cu trei stele albe, de pe acoperişul castelului. Comandorul deschide seiful. Constată că firul de păr a dispărut. Şi că, probabil cei interesaţi, cunosc acum falsul dispozitiv de apărare al aerodromului şi cantonamentului, falsele aerodroame de dispersare a materialului volant şi actualele depozite de carburanţi, în care există câteva sute de butoaie umplute cu mii de litri de apă în care s-au turnat, pentru salvarea firmei, câteva zeci de litri de benzină. Programul postului Bucureşti nu este deosebit de agreabil, dar suficient de tare ca să le acopere glasul.

— Uite ce e locotenente, spune comandorul şi-l priveşte exact în lumini, cu severitate. Animalul ăsta subteran trebuieşte extras din catacombele lui. Înţelegi?

— Perfect, domnule comandor.

— Coincidenţa drumului meu la aerodrom cu sosirea avionului l-a adus aici.

— Probabil.

— Vrei să-i serveşti de momeală?

Locotenentul Ionescu-Demaror are o clipă de ezitare. Este doar un pilot de vânătoare, cu câteva fracturi zdravene, pe care şi le oblojeşte în corset.

— La ordin, răspunde.

Comandorul se desface la veston. Scoate plicul de pânza, care mai poartă în ţesătură mirosul sudorii şi al trupului celuilalt locotenent Ionescu. Îşi spune că sunt foarte mulţi locotenenţi Ionescu în aviaţie şi asta nu e rău de loc.

— Păstrează-l la piept… Şi fii atent. Dacă va fi atacat cineva din clipa asta în castelul ăsta blestemat, vei fi dumneata… Organizează-ţi un itinerar şi revin-o peste 15 minute…

Trage fără menajamente… Şi nu merge pe lângă ziduri.

Locotenentul Ionescu-Demaror îşi scoate vestonul, cravata, se descheie la cămaşă, trece breteaua plicului pe după gât comandorul vede corsetul sub cămaşă, are o tresărire şi-i spune:

— Dă-l dracului de plic. O să-l poarte unul din băieţii ăştia tineri. E rândul lor, locotenente.

— Mă dezonoraţi, domnule comandor.

Locotenentul se echipează. Zâmbeşte larg.

— Peste 15 minute sunt la raportul domniei-voastre.

Salută şi iese. Comandorul se gândeşte la escadrila de elevi tupilată în valea gălăgioasă a Sebeşului, care are între ea şi barăcile paraşutiştilor 500 de metri de porumbişti, mirişti şi zăvoaie. Enorm…

— Mai repede, îi spune Şurub, camaradului său. Vreau să-i raportez bătrânului chestia cu decolarea noaptea.

— Stai!

Somaţia răsună din ecou în ecou lovindu-se de bolţile ogivale. Un foc de pistol. Altul. Al treilea. Trăsnetul unei carabine. Duduit de paşi. Glasul tăios al comandorului.

— Ce s-a-ntâmplat acolo?

Sar câte trei trepte deodată. Platforma – refugiu dintre mezanin şi etajul unu. Căpitan comandorul Bălteanu, cu pistolul fumegând, numai în cămaşă, ţine pe genunchi ceafa locotenentului Ionescu-Demaror. Are privirea stupefiată. Locotenentul răsucit nefiresc cu un pumnal înfipt în gât. Soseşte comandorul.

— Şarpele”! bâlbâie Ştabu şi le arată mânerul pumnalului. Mânerul ondulat se termină cu un cap de şarpe, cu ochi roşii şi limba bifurcată, vizibilă. Pe buzele locotenentului ţâşneşte un şuvoi de sânge şi spumă albă. Ofiţerul îşi contractă picioarele. Rămâne ţeapăn. Comandorul îi vede vestonul smuls din nasturi. Constată lipsa plicului de pânză verde.

— Stai! se aude jos, somaţia lui Radu Belcotă.

Un foc de pistol, sec.

Sublocotenentul Bogdan Dicescu coboară scările nebuneşte. O umbră îndreptându-se spre basorelief. Trage.

— Fugi sus! scrâşneşte… Sus, neghiobule!

Sublocotenentul Gelu Protopopescu o zbugheşte pe scări.

Trece pe lângă comandorul îngenuncheat lângă trupul locotenentului, pe lângă Ştabu care-l priveşte aiurit, pe lângă santinela înlemnită cu arma gata de tragere şi la al doilea palier se izbeşte piept în piept cu Fălcosu, care-i strigă:

— Unde e scara, idiotule?

— Sari pe fereastră, deşteptule, îi răspunde şi-şi vede de drum în vreme ce Pilotul ordonă: „după mine”, elevii se precipită cu armele în cumpănire şi dintr-odată tot castelul rămâne în întuneric. Pilotul coboară încă un palier, fuge în lungul coridorului de la mezanin, deschide o fereastră la-ntâmplare, încalecă pervazul şi sare corect, ca la exerciţiile de salt cu paraşuta de pe trambulina de 3 metri. Câteva bufnituri în stânga şi dreapta. Un vaier oprit în dinţi.

— Aoleo, mi-am rupt piciorul.

— În trăgători! ordonă.

Elevii se răspândesc în evantai. Livada pustie… (- Pneumatica… Ce imbecil!)… Fuge nebuneşte spre Mureş. Un foc.

Glonţul ţiuindu-i pe la urechi. Două-trei trosnete stupide de Manlicher.

— La dreapta, don' su'ent! strigă cineva.

Umbră prelinsă pe linia nucilor. Trage. Focuri în castel.

— Asta-i bună. Au înnebunit cu toţii. O să-mi iasă sufletul… Cu pumnalul… „Şarpele”. Se pare că Ştabu a intrat în comă. Aha!) Trage. Umbra face un salt neverosimil. Uriaş. Trece pe deasupra gardului de lemn. (- Au să se trezească toţi morţii din morminte, nu numai compania de paraşutişti. Idiotule! Mergii ca la nuntă.) Se culcă după ce glonţul îi smulge cascheta… Un bufnet alături. Unul din elevi pe coate şi genunchi, gâfâind.

— Ordonaţi, don' su'ent!

— Trage. Eu ocolesc pe stânga.

Sublocotenentul Bogdan Dicescu aude declicul cunoscut. Şi glasul calm a lui Belcotă:

— M-a-mpuşcat imbecilul, drept în dosul palmei.

Ţine pistolul în stânga. Palma dreaptă plină de sânge.

— Pe unde-a venit?

— Pe scări.

— Fii atent… Hei, comandant de gardă… Nu acolo… La remize… Trageţi fără somaţie.

Se-ntoarce, o ia pe scări din nou, intră valvârtej în cabinetul comandantului, trage un foc în basorelieful de deasupra biroului, apoi o zbugheşte pe scara abruptă, în melc, care urcă la postul de radio. Se-mpiedică. Cade. Pistolul i se rostooleşte undeva, pe scări, în clipa când din turn răpăie pistolul stupid al lui Gelu. (Dintotdeauna i-am spus să renunţe la pârâitoarea asta.) Fără să-şi mai caute arma năvăleşte spre uşa postului de radio. Încuiată.

— Gelule!

Linişte. Îşi lipeşte urechea de tăblia groasă de lemn.

— Gelule!

Tăcere. De moarte.

— La mine, strigă! Ajutor! La mine, toată lumea!

Când sublocotenentul Gelu Protopopescu a auzit focurile în livadă, s-a precipitat la fereastra postului de radio (de fapt mai mult staţia experimentală a şcolii, unde lucrau elevii), şi-n clipa când a deschis-o a avut senzaţia acută că este pândit. S-a lăsat brusc în jos, cu o microsecundă înainte ca obiectul greu, metalic să izbească pervazul. A tras de pe şold. Umbra ieşită din spatele panoului cu schema de principiu a unui aparat „F. G.16”, eschivează. Lumina fragilă a cerului pe obraz.

— Johann König, clopotarul! strigă.

— Mori, replică celălalt, în româneşte… Mori câine de Protopopescu.

Trage. Celălalt scoate un fel de strigăt ascuţit. Trage. Oia de-abuşilea, liniştea îl înspăimântă, trânteşte scaunul, nimic, nici o mişcare, ba da, trage, apoi aude glasul lui Şurub, îşi revine şi dintr-un salt trece în spatele panoului. Stupoare.

Placa de fixare pe perete culisată şi-n locul ei o pată neagră, o hrubă practicată în zid, neîmbietoare şi idioată… Aude jos, departe, stăpânit, un geamăt. Pipăie cu piciorul. Scări. Hruba îi strânge umerii. Se izbeşte cu fruntea de zid. Noroc de caschetă. Coboară. Aude limpede, undeva în întuneric, paşi clefăind în noroi. Îşi spune că va fi o ţintă stupidă, celălalt e rănit, aşa că oricum vor pune mâna pe el, se-ntoarce şi spre spaima lui se constată prizonier, pentru că la capătul scărilor întâlneşte o placă de metal, dincolo de care aude glasul lui Şurub:

Căutaţi-l bine că nu s-o fi transformat în pasăre.

— Sunt aici! strigă şi bate puternic cu pumnii în tăblia de fier.

Glonţul tras de undeva de jos ciupeşte zidul lângă urechea lui, zvârlidu-i în ochi aşchii de piatră.

21h 55m – 22h 10m.

Comandorul Davilla şi căpitan comandorul Bălteanu aduc în cabinetul comandantului trupul locotenentului Ionescu-Demaror. Îl aşază pe canapeaua de piele, uşor, ca şi când ar voi să-i evite vreo suferinţă, ori să nu-l trezească. Gingaş, cu un gest patern, comandorul îi închide ochii. Căpitan comandorul Bălteanu, livid, cu privirea goală agăţată de obrazul locotenentului, şopteşte:

— Şarpele”… Suntem pierduţi, domnule comandor.

Repetă obsesiv „Şarpele”… Ascultă atent.

— Linişte… Aud avioane.

— Halucinezi, Băltene.

— Am onoarea să vă raportez: aud avioane… Multimotoare.

Comandorul Davilla are senzaţia că geamurile cabinetului vibrează uşor. Se prezintă ofiţerul de serviciu. Raportează că la postul numărul 5 s-au auzit trei focuri de pistol, venind de sub pământ şi din direcţia bisericii catolice. Evită să privească spre canapea. Comandorul Davilla îi ordonă să ia câteva rachete cu trei stele albe, să urce pe platforma unde este instalată sirena, să facă apelul telefonic şi să aştepte ordine. Echipa de depanare restabilise curentul electric. Lumina gălbuie, cu variaţii de intensitate, imprimă mortului expresii ciudate. Căpitan comandorul Bălteanu încearcă să-şi stăpânească spaima. Pumnalul „Şarpelui” este un avertisment cumplit. Ştie din ce-a auzit în saloanele Ambasadei Germane, din şoaptele celor din anturajul lui Killinger, că acolo unde apare „Şarpele”, vor trebui să cadă câteva capete. Probabil în jocul lui a făcut o greşeală. O combinaţie greşită. Îl invidiază pe Fofează. A rezistat. Tuturor tentaţiilor. Abisului de pofte şi halucinaţii cărora s-a abandonat el… Poate nu este încă totul pierdut. Mâine are să ia un avion, să plece la Bucureşti şi să-i ceară ministrului trimiterea la o unitate operativă. Tresare. Aparatul de radio revarsă sonor cadenţa unui marş… „Avioanele? se-ntreabă. Ce avioane au fost în aer acum câteva clipe, cărui stat aparţin şi încotro au zburat?”… Paşi.

— Intraţi! spune sever comandorul.

Cei cinci sublocotenenţi se alinie în tăcere. Căpitan comandorul Bălteanu îi priveşte stupefiat. Abia acum rememorează apariţia lor simultană pe coridoarele castelului. Focurile lor de pistol. Prezenţa lor, pe care el a ignorat-o…

Sublocotenentul Radu Belcotă are mâna dreaptă bandajată gros. Comandorul Davilla ascultă cu facies împietrit raportul sublocotenentului Bogdan Dicescu.

— Domnule comandor am onoarea să vă raportez că asasinul locotenentului Ionescu a reuşit să scape. L-am urmărit pe coridorul B. A ieşit prin altarul bisericii. A dispărut cu un automobil negru, la volanul căruia era o femeie. Am ordonat ca doi elevi să ocupe postul de radiogonio din clopotniţă. Am telefonat în numele domniei voastre ofiţerului de serviciu pe garnizoana Alba-Iulia să reţină orice vehicul care ar aparţine circului „Rivoli”, unei persoane particulare sau armatei germane…

— Imposibil! spune Bălteanu.

— Abia acum posibil, retează comandorul… Continuă sublocotenente.

— Să supravegheze toate ieşirile spre Turda, cu patrule şi să comunice telefonic orice reţinere făcută. Sublocotenentul Theodorescu a urmărit un al doilea agent, care-l asigura pe asasin. A dispărut şi acesta folosind o motocicletă solo… Ordonaţi.

Comandorul Davilla se duce la fereastră. Vede Casiopeia, strălucitoare şi umbrele gigantice ale sălciilor de pe malul Mureşului. Marşul încetează brusc. Se aude foarte limpede semnalul care precede ştirile importante…

— Căpitan comandor Bălteanu, îţi ordon să-mi predai arma, spune sec comandorul Davilla în timp ce o voce a crainicului puternică, sonoră spune la aparatul de radio cu ton patetic:

— Români! Guvernul mareşalului Antonescu a fost arestat.

— Lăsaţi-ne singuri, o clipa, ordonă comandorul. Vă chem la ordin…

Comandorul Davilla deschide ferestrele. Intră o boare răcoroasă, aromată, cu miros de otavă, de vii în pârgă, de livezi cu rod, de vară spre scapăt. Telefonul. Comandorul ridică receptorul.

— Da… Trage-o! Pe verticală…

Aşază receptorul în furcă.

— Aş vrea să-nţelegi, spune cu glas jos, că-n noaptea asta s-a-ntâmplat ceva de neimaginat. Ceva, ce pentru noi ia proporţii cosmice. Înţelegi, Băltene?

Comandorul Davilla se-ntoarce spre căpitan comandorul Bălteanu.

— De ce ţi-ai minţit astă-seară stăpânii de la „Adler 34 a 12 f”?

— Poate dintr-un presentiment, Fofează… Poftim pistolul… Nu înainte de a-ţi cere o şansă. Ultima. În numele anilor mei de Zbor.

Comandorul Davilla întinde mâna. Căpitan comandorul îi înmânaază pistolul. Comandorul scoate încărcătorul. Face să sară gloanţele unul după altul. La ultimul se opreşte. Vâră încărcătorul la locul lui. Restituie pistolul căpitan comandorului Bălteanu.

— Mulţumesc, Fofează.

Comandorul Davilla se opreşte la căpătâiul locotenentului.

— Trebuia să găsim undeva, o lumânare, şopteşte.

Se-ndreaptă spre uşă.

— O clipă, Fofează. Îţi datorez ceva.

— Te ascult.

— Cu trei ani înainte de a ocupa noi castelul, a fost aici un depozit al firmei germane „Schröder et Comp”. Au organizat sub beciurile vechi un sistem de galerii. Acolo, batalionul de genişti S. S. care ni l-a predat nouă, a amenajat un depozit gigant. Trebuia să primească în curând muniţie de artilerie, aruncătoare şi infanterie. Devenea astfel cel mai mare din Carpaţii păduroşi până-n Moreea. Am aflat printr-o simplă întâmplare.

— Von Kleisst?

— Este garda prezumtivă a depozitului. Cu „S. O. Av”-ul aici se înlătura orice bănuială. Înţelegi?

— Perfect.

— Asta e tot… Şi încă o dată, mulţumesc.

Comandorul Davilla are o ezitare de-o clipă.

— Păcat, Băltene.

Iese cu paşi mari, energici. Pe coridor, sublocotenenţii.

Comandorul rămâne în faţa uşii. Palid. Linişte. Santinela în poziţie pentru onor. Sublocotenenţii salută. O detunătură. Zgomotul surd al unui corp care se prăbuşeşte.

— Să vină medicul! spune comandorul. Este livid şi se descoperă.

— Vă raportez ca ambulanţa şcolii sta la dispoziţia escadrilei de elevi, domnule comandor.

— Urmaţi-mă! ordonă comandorul.

Deschide uşa. La picioarele locotenentului Ionescu, sublocotenenţii văd trupul nemişcat al căpitan comandorului Bălteanu. Pilotul vede o mână crispată, mâneca azurie cu galoanele de fir şi lângă degetele acestei mâini, un pistol încă fumegând.

22h10m – 22h 30m.

O maşină cu faruri de camuflaj. Unul din instructorii tereştri, cu o gardă dintr-o grupă de elevi. Încremenit la vederea celor doi ofiţeri întinşi pe o masă, scoasă în holul din faţa cabinetului. Raportează că înainte cu 5 minute de lansarea rachetei, cele trei trimotoare „Ju 52” au decolat, luând direcţia nord, nord-est. Că la semnalul convenit escadrila de elevi s-a furişat conform ordinului până în apropierea barăcilor, fără să întâlnească santinele şi patrule, apoi a acţionat în gol, pentru că aerodromul şi baracamentele erau pustii, rămăseseră doar saltelele, cutii de conserve goale şi, la inventarul sumar, un grup electrogen care funcţionează perfect. Comandantul escadrilei aşteaptă ordine. Comandorul Davilla ordonă ca unul din adjutanţii de la administraţie, cu trupa, să inventarieze tot ce se găseşte acolo, până mâine, 24 august, ora 13.00, iar escadrila de elevi să se-ntoarcă pe maşini la cantonament… Apare de undeva, echipat, proaspăt arbierit, cu un browning la centură, pomădat „Şişman” (locotenent comandorul care-l prinsese cu iepurii, Pilotul revine la realitate, până atunci totul i se păruse de-o imensă neverosimilitate – locotenent comandorul poartă cizme franţuzeşti cu şiret şi burduf – e foarte palid şi se tot uită spre uşa cabinetului, transpiră şi se pune la dispoziţia comandantului vorbind de devotamentul până la sacrificiu, pentru patrie şi rege). Comandantul îl concediază, ordonându-i să alinieze şcoala sub areme şi drapel.

— Şi voi? îi întreabă… Cum te simţi sublocotenente Belcota?

— Gata de acţiune, domnule comandor.

— Ceilalţi?

— Permiteţi să ne retragem la aerodrom, domnule comandor, spune Pilotul… Doresc să intru în legătură cu Grupul.

— Vă-nţeleg exact… Ce-aveţi de gând cu paraşutiştii?

— Dacă i-au capturat, vi-i trimitem sub escortă.

Comandorul îşi lase bărbia în piept:

— Regret ca nu v-am îngăduit sa acţionaţi mai devreme, băieţi… Poate…

Schimbă tonul.

— Sper sa aud de voi, de acum în colo… Sunteţi liberi, domnilor.

Noapte de vară. Imensa. Pilotul le spune să se-ntoarcă la aerodrom pe jos. Acceptă. Nimeni nu vorbeşte. Pilotul caută să se situeze în atmosfera clipei, să realizeze noaptea asta, s-o-nţeleagă… Se izbeşte de ea ca de ceva dur, impenetrabil. Mental îşi dă seama de unicitatea nopţii. De proporţiile gigantice ale evenimentului. A văzut la colţul cantonamentului doi din instructorii de faza I-a, cocoloşiţi în şcoală de câţiva ani, îmbrăţişându-se, sărutându-se şi felicitându-se c-au scăpat de război.

02h, 00

Radu Belcota nu-şi mai putuse ascunde durerea. L-a trimis la infirmerie cu sergentul Chirilă şi Zigoto. Paraşutiştii dispăruseră ca-n pământ. Sergentul era într-o dispoziţie neagră. S-au culcat pe saltelele aşternute jos, în cortul-magazie mirosind a uleiuri de avion şi a vaselină. Cel dintâi a adormit Taciturnul. L-a invidiat. Apoi Gelu. A mormăit ceva despre risipa de energie şi ingeniozitatea pe care a pus-o „Şarpele” să desfunde toate ocniţele străvechi ale castelului, despre energia, cantitatea de muncă şi ingeniozitatea arhitectului acelui castel blestemat, care traduce în bolovani şi tencuială geniul său al crimei, apoi a spus ca singura lui, dorinţă este să se vadă la bordul lui 287; – ah, 287 a şoptit, i s-a auzit respiraţia regulată, profundă. Coechipierul s-a răsucit pe salteaua mirosind a fân uscat şi i-a spus limpede:

— N-am să mi-o iert niciodată… Bestia aia trebuia împuşcată pe loc, de când am descoperit-o.

— Ştiai de mult cine este „Şarpele”?

— N-am ştiut-o… L-am văzut de două ori în subterane.

Nu semăna a Johann König, purta mască şi era foarte întuneric.

— Cum ai ajuns acolo?

— Poveste lungă. Printr-o femeie.

— Herta?

— Nu.

— Discret?

— Da.

— Trebuia să ne-o spui din timp. N-ai avut încredere?

— Am vrut să vă cruţ. Nu suntem făcuţi pentru asta.

— Cine-o poate şti?

— Da. Cine-o poate şti?! Noapte bună.

Pilotul rămâne singur, cu noaptea, întii sesizează acut retragerea fluxului vital al celor adormiţi, ca şi cmd abandonaţi somnului, au încetat să mai emită undele acelea subtile care configurează „spectrul” personalităţii; prin întunericul rarefiat le vede conturele, abia distincte, totul i se pare straniu şi străin; apoi se părăseşte el însuşi, se-ntoarce lângă locotenentul Ionescu-Demaror şi căpitan comandorul Bălteanu întinşi pe aceeaşi masă, respectându-şi strict confidenţial secretul, lângă Moş Fofează care într-un fel a jucat rolul Destinului în noaptea asta, îl întreabă foarte civil şi atenian dacă l-a investit cineva cu dreptul de a juca rolul Destinului şi Moş Fofează îl priveşte fix, cu o fixitate de cadavru, îi întoarce spatele şi se urcă în rabla de „Lublin” – avionul parasol cu care aterizau ei în insulele din bălţile Călăraşului să-l umple cu peşte proaspăt pentru popotă, ori la vreo fermă „ model” cu doamne citite şi angoasate, ori cu fete de măritat, sâmbătă seara, se dansa „charleston” şi „fox-trott”, se încornorau oameni cumsecade, rămaşi acasă prin mobilizări pe loc plătite gras pe la cercurile teritoriale şi garnizoane, oameni bravi care făceau strategie înaltă, le iubeau nevestele în livezi, ori în lunci, şi duminică seara se umplea carlinga din spate cu găini de rasă, se venea la rasmot cu coteţul acela cârâitor, când servanţii ridicau husa găinile de rasă ţâşneau indignate din carlingă şi-şi luau zborul galinaceu, umplând aerodromul de proteste cotcodăcite aşa că adjutantul de serviciu suna alarma, servanţii, mecanicii şi piloţii executau manevre de încercuire, apoi, cu genunchii îndoiţi şi mâinile aruncate lateral, în poziţii de luptă apropiată nicăieri specificată de regulamente, dădeau asaltul final înhăţând galinaceele rebele de aripi; Moş Fofează decolează cu „Lublinul”, pune capul pe Steaua Polară şi dispare în neant fără să-i răspundă. El înţelege că întrebarea nu are răspuns. Face stânga-mprejur şi intră în front. Şişman trece în revistă escadrila de elevi. Ţine unul din discursurile lui bine simţite despre cruciada crucii, uriaşa maşină de război germană, implacabilă, transformată în însuşi Destinul Europei.

— Iarăşi Destin, ricanează el din flancul drept al grupei a doua pe care-o comanda; ce ridicol, cine a investit-o cu atributul ăsta?) apoi se ordonă „pentru inspecţie răriţi rândurile, marş”, ei răresc rândurile în pas de defilare, după ritual; 7, 5, 3 paşi pentru grupele 1, 2 şi 3, apoi însuşi Şişman, ca un zeu atotputernic al direcţiei de studii, plin de eghileţi, furajere, cuci şi insigne (mai puţin decoraţii) trece în revistă elev sergent cu elev sergent, ca ajuns în faţa Asului (Etore Fieramosca Asso di Caracalo) să înlemnească şi să ordone ca din trompeta Ieriohnului:

— Predă-mi cascheta, elev!

O schivivi! O schavava! Şişman s-a transformat în prestidigitator. Ca dintr-un joben fermecat, din cascheta durdulie a Asului ies la iveală un chilot de damă bleu-ciel (culoarea aviaţiei), ciorapi de mătase şi… stupefacţie în escadrilă, o frumuseţe de sutien numai în dantelă, lor le lasă gura apă gândindu-se la femeia care şi-a abandonat conţinutul sutienului pricăjitului de As, nu s-au mai putut stăpâni şi spre înlemnirea lui Şişman s-a auzit scandat un:

— O… schivivi! O schavava! lucru care a dus la două ore de instrucţie de infanterie şi consemnarea escadrilei, râde înveselit, iată-l şi pe Şişman transformat prin ingeniozitatea hazardului în destinul a 60 de elevi sergenţi şi 60 de tinere fete, gata să inunde duminica de primăvară cu sporovăiala lor…

— Ce-nseamnă asta, Firănescule? a-ntrebat Şişman, fluturând sutienul superb din dantelă.

— Răspunde, elev sergent!

— Elev sergent Firănescu Valentin, îţi ordon să răspunzi!

— Superstiţia mea, domnule locotenent comandor.

— Ceee face?

— Nu zbor fără porte-bonheur, domnule comandor… Regulamentele în vigoare nu prevăd nici un capitol referitor la superstiţii, porte-bonheur-uri şi… mascote…

— Trei zile de carceră, pentru meditaţie asupra superstiţiilor, domnule elev sergent.

— Trei zile de carceră pentru meditaţie asupra superstiţilor, repetă ordinul Asul, intrând astfel în tradiţia nescrisa a promoţiei, ori în legenda ei, pentru că fiecare promoţie de aviaţie îşi are tradiţiile şi legendele, legate de vii şi de morţi, de salvări miraculoase cu paraşuta, de salturi cu paraşuta şi coborâri fericite, ca la zece metri de pământ să se desfacă hamurile şi el să fie găsit acolo, mort şi surâzător, ori să vina la aterizare cu un „I. A. R. 80” cum a venit Câinele, gătit într-o ţinută nouă, perfect ajustată, din care se vedeau doar sprâncenele groase, negre, orizontale şi buzele, să vină la aterizare cântând fals:

Am visat că sunt cu tine Singurel în avion Şi te plimbam, printre stele Numai la doi paşi de rai”…

Cânta fermecat de începutul acela de primăvară, Bucureştiul strălucea dincolo de elice, dedesubt balta enormă din liziera aerodromului se umpluse de lintiţă verde şi frunze de nuferi, apoi dintr-o dată pac, tăcere, elicea calată şi Câinele legat în chingi de trei mii de kile de fier inutil, supus legilor gravitaţiei… Picaj abrupt, nu mai poate să escamoteze trenul pentru o aterizare pe burtă, salvatoare, balta, lintiţa verde, un covor întins de lintiţă, el vede picajul abrupt de la staţia radio, dă alarma, salvarea porneşte doar împinsă, sirena sfâşie pacea profundă a aerodromului, avionul dispare sub orizont de unde ţâşneşte o pâlnie de noroi şi-atunci Câinele se transforma miraculos în propriul lui Destin, pentru că avionul capotează clasic, apoi se-nfundă vitejeşte în nămolul clisos, plin de fermenţi şi ouă de broască, târându-l după sine pe Câinele legat în chingi, stând într-o poziţie comică, genunchii la gură, capul în jos, aude mâlul clefăind, bolborosind, simte bulele de aer cu miros de putrefacţie, îşi dă drumul din chingi, cade în nămol, se-nfundă, sapă sub marginea carlingii, iese şi dintr-o dată se simte apucat de spate şi ţintuit sub avionul care se-nfundă într-o mare de clăbuci vâscoşi. – paraşuta, gândeşte, intră înapoi în golul carlingii, îşi scoate paraşuta, acolo aerul s-a rarefiat şi-l ameţeşte cu emanaţiile lui de hidrogen sulfurat, din nou sapă, de data asta cu răsufletul morţii în ceafă, îşi dă seama de ridicolul tragic al situaţiei, sapă şi iese din nămol, deasupra lintiţei, ca un duh de lut al bălţilor, este tras afară, un om într-o crustă neagră de mâl gras, duhnind a putrefacţie, refuză să murdărească salvarea, se agaţă de scară şi când soseşte la hangare, el aleargă la hidrantul pentru incendiu, dă drumul la maximum şi înainte ca omul de lut să-şi revină, îi trimite în plin jetul de apă. Crusta de nămol cedează. Se desprinde în bucăţi mari, lăsând să iasă la lumină uniforma nouă a Câinelui, sprâncenele negre, groase, orizontale şi buzele. Deasupra, în cerul pur, de un albastru tandru, roteau berzele. Veniseră berzele. Era primăvară. Destinul Câinelui, fusese Câinele însuşi… Dorm toţi. Timpul curge încet, într-o lentoare fără repere. Cândva îl auzise întorcându-se pe Zigoto. Iese dintre pături. Îşi îmbracă costumul de zbor.

Afară, noaptea. Imensă. Ursa mare îşi răsucise oiştea spre pământ. Cefeu pluteşte solemn în aburul catifelat al înălţimilor. Avioanele trase la linie, în afara biutelor, gata de misiune… 331. Cu aripile matlasate în lumina licăritoare a constelaţiilor. Suplu. Siluetă fină, lansată, gest provocator adresat spaţiilor… Urcă în carlingă. Aici toate lucrurile devin ele înşile şi-n acelaşi timp esenţa lor poetică. Pentru că fiecare lucru conţine în el o asemenea esenţă. Vântul. Uşor, foşnitor în lanurile de porumb, mirosind a vară şi-a livezi, 331 îl primeşte pe aripi, se leagănă abia simţit, apoi îl ia în antenă şi vântul transformă sârma banală într-o coardă sensibilă, vibrândă, aparatele de bord nemişcate, moarte, doar aripile şi antena vii, deasupra cerul, tot cerul emisferei boreale, apoi „Lublinul” lui Moş Fofează coborând în spirale largi din Steaua Polară…

Un om.

Ieşit din lanul de lângă Mureş. Mult în spatele santinelei plantată spre linia avioanelor. – „Paraşutiştii”. Aude limpede un ţistuit, ceva intermediar între greier şi cosaş. Santinela se-ntoarce spre silueta perfect detaşată pe cer, lanul se sfârşeşte acolo, pe muchea aceea de colină. Omul ridică un braţ. Santinela îi răspunde…

— Ce departe suntem de adevăr! îşi spune. Şi cum credem de orbi în aparenţe. Omul coboară colina. Se-apropie. Are ceva greoi în el, o mare oboseală, un civil, dar un civil înarmat, ţine în mână, ca pe-un ciomag o carabină germană, e sigur de asta, o puşcă 98K, îl vede bine, omul se apropie împreună cu santinela, se opreşte lângă avionul Taciturnului, se reazemă de fuzelaj, santinela dispare în cortul mecanicilor, omul scoate un măr dintr-o traistă petrecută peste umăr, o simplă traistă ţărănească şi se apucă să-l molfăie… Nea Bujie. În salopeta lui soioasă. Îşi dau mâna.

Se aşază sub planul avionului aceluia. Nu-i mai vede. În schimb îi aude perfect.

— Gata, spune civilul cu puşcă şi lui nu-i este greu să-nţeleagă cine este omul.

— Gata, răspunde Bujie… Şi-acum?

— La Alba…

— V-a chemat la judeţeană?

— Da.

Linişte. Greierii. Dintr-o dată greierii. Milioane de greieri.

— Ai mai fost pe-acasă?

— Ba… Da ştiu.

— Săraca Iuli, spune nea Bujie.

— Asta a fost soartea mea, Niculae. Să pun tot ce-am avut pentru… Nu mai am nimic, Niculae… Parcă m-o măturat crivăţul.

— Ceilalţi?

— Pe partea ailaltă a apii. Fac siguranţa pe dreapta. No, şi-oi mere.

— Spune-i lui Voicu că alaltăieri au împuşcat nemţii trei oameni de la ateliere. Pe Drăgoi, pe Dragoş şi pe Nistor.

Duceţi-vă cu grijă. Nu-i încă limpede şi noi suntem prea aproape de linii. Aţi ascultat?

— Tot!

— Ia-o pe mal. Aici a curăţat comandorul. Nu-l uitaţi, cum nu v-a uitat el, când v-a fost greu…

— Noroc, Niculae.

— Noroc, omule., Civilul îşi târâie carabina. Trece prin spatele cortului mecanicilor. Ajunge la Mureş. O ia în susul malului, în pas obosit. Bujie mişcă profundorul avionului. Direcţia. Trece la avionul lui Gelu. Încearcă direcţia. Profundorul. La fel la avionul Coechipierului. Acum e aici. La coada lui 331. El îşj înţepeneşte picioarele pe palomiere. Apucă manşa. Simte efortul lui Bujie.

— E, al dracu, mormăie bătrânul.

Paşi.

— Aici eraţi?

— Aici…

— Să nu răciţi…

— Nu răcesc.

— Duceţi-vă imediat şi vă culcaţi. Fără vorbă. Mâine o să fie albastră…

Îi vede faţa acoperită de riduri, o mască, un totem tatuat pe fiecare centimetru pătrat, ochii liniştiţi, paterni, şi-l aude bombănind:

— Nişte copii, atât, nişte copii…

Se ridică din carlingă. Coboară.

— Auzi nea Bujie, poţi dumneata să-mi spui în ce măsură unii dintre oameni au dreptul să-şi asume răspunderea de viaţă şi de moarte asupra altor oameni, să decidă asupra vieţii, ori morţii altora, asupra destinului unei colectivităţi, unui popor? Aud?

— Am să vă răspund peste trei luni, domnule sublocotenent… Şi-acum, la culcare… Intrăm în alarmă peste o oră. Să trăiţi.

Intră în cort, ascultător. Glasul lui nea Bujie patern şi scârţâit, răguşit de tabac, are-n el o înţelepciune grea şi simplă.

Se izbeşte de somnul celorlalţi ca de-o absenţă. Ca de-un ţipăt straniu. Adoarme, e conştient până la fericire de trecerea în somn, „Lublinul” aterizează din spirala aceea coborâtă din Steaua Polară, Moş Fofează îl face să ruleze pe jambele lui rahitice, apoi din carlinga din spate coboară ţeapăn locotenentul Ionescu-Demaror cu pumnalul înfipt în gât şi raportează de împlinirea ordinului. Moş Fofează îşi ridică ochelarii de zbor pe casca de drill ieşit la soare.

— N-am făcut altceva decât să transpun în cuvinte o necesitate a patriei, locotenente, spune Moş Fofează. Te rog mult, spune-i asta doamnei Ionescu…

Apoi se-nchid apele Mureşului peste el, vede stelele clipind dincolo de ele şi ştie că se abandonează, se abandonează cu voluptate fizică acelor ape grele, învăluitoare, ameţitoare.