DECOLAREA.

Aiurea, în Europa ori în Pacific, în insulele mirifice de corali, războiul începuse să obosească şi lui nu i se-ntâmplase nimic deosebit, nimic revelator, nimic care să-l îndreptăţească să spună despre el însuşi că a fost în pragul definitivului… Nimic altceva decât întâmplări mărunte de front: capsula barometrică a boostului nu funcţionează în nu ştiu ce misiune de acoperire a zonei unde se concentrează Armata 40-a sovietică; o aterizare forţată în primele linii ale Armatei a 4-a română, „bravo bebeluş, vin' la mama să-ţi dea o bucăţică de ciocolată”, sunt mai mulţi piloţi decât avioane la Grup, tot materialul volant şi rulant este obosit până la epuizare, nu există piese de schimb şi cele trei Armate: 1 şi 4 române, şi 40 sovietică cer mereu acoperire de aviaţie. Şi-a descoperit o pasiune ciudată. S-a trezit în el un istoric militar avid. Şi-a propus să iasă din trecutul îngust al carlingii – dumnezeescul teritoriu în care nu eşti responsabil decât de tine însuţi, de coechipier şi de misiunea înscrisă pe foaia de misiune. – să se desprindă de egoismul „spiritului de corp” şi să strângă fără comentarii faptele de arme ale piloţilor şi echipajelor Corpului, pentru că-l dezamăgesc articolele clişeu sforăitoare ale corespondenţilor de front: „pilotul priveşte vultureşte”, „pilotul se repede ca un şoim din azur”, „piepturile de oţel”, idiotul habar n-are ce poate face un singur proiectil dintr-un asemenea „piept de oţel”, mereu cuvinte, tone de cuvinte unsuroase, toate alături de adevărul simplu, cutremurător de simplu în esenţă…

— Ilie, ticălosule! N-aţi, mă, o bucată de caşcaval, banditule… Ilie, dă-te jos de pe antenă, n-auzi?

Ilie escamotează o pleoapă solzoasă, îl priveşte pe locotenentul Mircea Bădulescu cu ochi de antracit, perfect sferic, îşi vâră pliscul mai adânc sub aripă şi moţăie în continuare pe suportul antenei „Stukas”-ului cu numărul 2, probabil avionul locotenentului Bădulescu fără să se emoţioneze, cu toate că locotenentul condusese la Budapesta atacul în picaj împotriva faimosului obiectiv nr. 1, şi că se-ntorsese de două ori, ori de trei ori până acum cu avionul făcut ferfeniţă, că aterizase în flăcări şi că, împotriva tuturor treburilor astea poartă o capelă de soldat, cam mică pentru craniul bine conturat şi abia molfăie cuvintele, cu toate că aprilie se arată generos, dinspre Javorie bate un vânt cald, ozonat şi acid, iar cerul limpede, suav, ţine în poală câţiva cumuluşi pufoşi, de un alb strălucitor. Un pilot american rătăcit, rămas o zi pe aerodrom, îi dăduse un ziar al aviaţiei americane… Se vorbea acolo de formidabilul atac al infanteriei marine asupra insulei Iwo Jima, bombardată 74 de zile de către avioanele B. 29 ale generalului Curtis Le May. Japonezii, 14.000 de soldaţi de elită şi 7000 de marinari, sub comanda generalului Kuribayaski, transformaseră insula într-o cazemată… Ziarul nu spunea însă că asaltul i-a costat pe americani 7000 de morţi şi 19.000 de răniţi, dar spunea că insula a fost ocupată cazemată cu cazemată la grenadă, cu aruncătorul de flăcări şi napalm. Aici, cam tot atunci desigur nu se auzeau valurile foşnitoare ale Pacificului, nici nu se vedeau coloanele sfârtecate ale cocotierilor, aici, în faţa Armatei I-a române se ridica muntele Javorina, zăpada era până-n brâu, viscolul spulbera fuioare albe, cetinişurile vâjâiau, iar la cota 1044 furtunile de vârf făceau sa fâlfâie o trenă lungă de pulbere, amintind moartea, îngheţul, eternitatea. Germanii întăriseră poligonul de tragere al uzinelor „Skoda” şi voiau să închidă intrarea spre cursul mijlociu al Hronului, pentru că, aici, dădeau lupte în Munţii Metalici ai Slovaciei cu Armata 4 română şi 40 sovietică.

Zburase de multe ori deasupra muntelui Javorina, însoţindu-i pe cei de la Grupul 8 picaj-asalt. Ori pe cei de la Grupul 1 bombardament greu, cu avioanele lor „Ju. 88”.

Muntele Javorina era perforat de cazemate şi adăposturi, supraveghind cu observatorul de la cota 1044 tot frontul Armatei, capabil să bată cu foc precis orice punct voia, la precizie de milimetru, artileriştii având ridicări topografice exacte, şi în acest păienjeniş de foc sistemul de fortificaţii de la Oremov Laz în faţa căruia s-a oprit îngropată în zăpadă Divizia 10 infanterie… Istoria războiului ăstuia, îşi spune, ar trebui să fie o istorie comparată. Iar victoriile ar trebui să fie înserate în pagină, acordându-se gloria armatelor mici, lipsite de mijloace îtehnice de luptă, sărăcuţe în material, care au compensat asta, prin altceva… El ştie exact cu ce au compensat acele armate dotarea lor sărăcăcioasă. Acolo, la Iwo Jima s-au bombardat cazematele 74 de zile. Zeci de mii de tone de bombe. Apoi au venit cuirasatele şi distrugătoarele amiralului Spruance cu artileria de bord. Aici, aviaţia n-a aruncat o singură bombă, pentru că viscolul ţinea cu nemţii şi singura artilerie care a tras a fost artileria colonelului Alexandru Dobriceanu, Regimentul 1 artilerie grea moto. Apoi a venit rândul infanteriştilor să revolze conturile, iar în noaptea de 17 spre 18 februarie, Diviziei 3 vânători de munte a generalului Mociulski…

— Ce dracu tot scrieţi acolo? De-o lună scrieţi… Apăsaţi pe frână… Dreapta… Că aia pierde lichid. Nea Bujie îşi arată cascheta soioasă de sub planul lui 348… 348 stă ridicat pe cricuri. Undeva, în dreapta îl vede pe „600 şi mai şi…”, avionul Prinţului. În spate „Stukas”-urile, mai în spate „Ju-urile 88”. Un biet „Prun”, ori „Moş Neaţă” cum se cheamă curent cosciugul acela zburător de „I. A. R.” 39 vine la aterizare cu planul drept şi coada făcute varză. Bucăţi de pânză fâlfâinde. Rateuri. Nor negru pe eşapamente. Flamă. Pilotul execută o glisadă abruptă. Trânteşte antena celor de la bombardament. De sub staţie se arată mutra sagace a mascotei lor, domnul Biju, un fel de corcitură de foxterier cu o specie neînregistrată încă, domnul Biju îl latră ironic pe pilotul pripit să aterizeze rugul acela fumegând, el îşi vâră blocnotesul în buzunarul larg al pantalonilor de zbor, se saltă pe marginea carlingii, aerul e înnebunitor de fraged, mestecenii au dat frunză şi-l aude vag pe nea Bujie boscorodind cu gura lui plină de viplă:

— După zilele astea de soileală, o să iasă cu bătaie… Ar trebui să le dormiţi zdravăn.

De la P. C.-eul escadrilei vine în alură motocicleta cu ataş.

Şurub face pe acrobatul. Se ridică în picioare. Strigă din fundul bojocilor:

— Bă-i Herodot, te cheamă Stăpânul… Trap. Nea Bujie, vezi şi de 345.

— Miroase?

— Ba bine că nu… Cum stăm cu radiatoarele?

_ Ţâţă!

Pilotul coboară leneş. Soare. Aburi subţiri, străvezii, deasupra aerodromului. O coţofană. Ilie scoate un crau răguşit. Îşi scutură penele. Zboară de pe antenă, pe ataş.

— Putoarea, mârâie nea Bujie. Îi e silă să zboare până la popotă.

Pilotul se suie pe botul ataşului. Ilie îi dă un plisc. Cârâie nemulţumit.

— Ai citit, îi spune lui Şurub… Japonezii lucrează cu Kamikaze.

— Ce-i aia Kamikaze?!

— Piloţi torpilă… Ori dacă vrei, piloţi sinucigaşi.

— Totdeauna chestia asta începe aşa… Ce face Maria, Herodot-Falcozaurus? O sută contra zece, că tereştrii vor ceva. Ceva drăgălaş pe care nu-l poate aduce nimeni pentru că, tra, la, la, şi-uite-aşa o barbă avea, şi-uite-aşa mi-o pieptăna. Ia să ne dăm jos nădragii de zbor. Iar se uită Stăpânul şi ne-ntreabă dac-am pozat pentru vreun reportaj de război cu „vulturi” neînfricaţi ai nemărginirii albastre… O sole mio… Măi, ştii ce mă intrigă la fraţii ăştia de la bombe ori de la observaţie? De câte ori pozează, stau toţi adunaţi pe vreo hartă. Cel mai vechi arată presupusul obiectiv cu degetul. Împunge harta cu degetul. Revoltătoare lipsa asta de imaginaţie.

— Cumpără „Codul manierelor elegante” de dr. Colonaş. Oferă-l ambalat într-un discurs despre modestie. Eşti cam nervoasă, Şurub… Şi cam vorbăreaţă.

Din faţa barăcii un glas spart, de om care-şi face meseria răcnind:

— La stânga-mpre'! Drepţi. Pe loc repaus. Râdeţi. Ce-i păpuşoilor, confundaţi aviaţia de vânătoare cu târtiţa muierilor? Vorrrba, drepţi, la stânga-mpre', în trei minute să ling miere în toate birourile, scoate pieptul, suge burta, capul la dreap-ta, capul la stân-ga, aşa răcane, suntem la război, râdeţi, mai scurtă mişcarea, măi don' căprar te-nghit cu bocanci cu tot dacă, mă-nţelegi, vorbaaa! Drepţi! înhaţă unealta. La stânnga! Dă, tonul! Fals. Cu o gaură mai jos… Asculta tonul la mine, plutoner Stan Constantin din batalionul de gardă pedestră, vărsat voluntar în aviaţia de vânătoare… Scoate pieptul… Cu cânteeec, înainteee, marş!

Prin faţa ferestrei trec trei soldaţi năduşiţi, un caporal, duc pe umeri târnuri enorme şi-alături mărşăluieşte vajnic plutonierul Stan Constantin din batalionul de gardă pedestră, vărsat voluntar la aviaţia de vânătoare. Un uriaş perfect intrat în uniformă, încins, cu cascheta înclinată la 45° pe sprânceana dreaptă, stăpânul necontestat al tuturor aerodromurilor de campanie, trecute, prezente şi viitoare.

— Pas de defilare, înainteee marş! Aşa păpuşicilor. Rugaţi-vă Mântuitorului şi Sfintei Fecioare să vă mai găsească plutonerul Stan Constantin jucând cărţi în timpul programului… în linia întâi vă trimit! îngeraşi vă fac… Pe loc, pas alergător, marş… Bă! V-aţi luat după zambilele alea de la „149 Rheinmetall”?

Glasul se pierde după colţul barăcii. Pilotul îşi desface fermoarul cizmelor de zbor. Dacă n-ar exista Stan, este sigur că escadrila, grupul, flotila, n-ar fi decât nişte asociaţii sportive în care oamenii în loc să-şi spună pe nume, se tratează cu titluri onorifice; locotenent, căpitan, adjutant şef… Plutonierul Stan Constantin restabileşte drepturile definitive şi totale ale disciplinei, regulamentelor serviciului interior, pe garnizoană şi-n timp de campanie. Îşi scoate pantalonii de zbor. Se-ncalţă. Îşi aranjează ţinuta. Totdeauna întâlnirile cu Stăpânul sunt riscante… Când l-a adus pe 348 din ţară, de la Braşov, fusese la peticit bătrânul, i s-a-ntâmplat ceea ce i s-a-ntâmplat acolo pe Lučenec, porcăria aceea dezonorantă, întâlnise cupiditatea în forma ei cea mai dezgustătoare, i-a raportat totul Stăpânului şi Stăpânul i-a spus sec, că, în general, un sublocotenent este bine să vadă exact cât trebuie sa vadă un sublocotenent; iar dacă vede mai mult, atunci se impune o osatură bine calcifiată şi o inteligenţă deasupra mediocrului.

— Bine! Am să anchetez, a tăiat scurt Stăpânul, concediindu-l. De-atunci au trecut trei săptămâni fără să se-ntâmple nimic în afara celor trei focuri de pistol trase asupra lui acum patru zile, exact pe fereastra camerei unde cantonează şi exact la orele 02,30. Norocul lui a fost Maria, pentru că, în noaptea aceea…

— Nu vă jenaţi, domnilor, spune Stăpânul din uşa larg deschisă…

Ca-ntotdeauna excelent bărbierit. Cizmele cu burduf, franţuzeşti, lustruite. Cămaşă gri-bleu, vestonul turnat, nu poartă decoraţii, doar „cucul”, insigna de pilot de război, încins, tocul pistolului exact între cele două carabiniere, surâsul uşor acid prezent, prezente mănuşile din piele galbenă, prezentă aroma de tutun bun de pipă, fiert în miere, din care se pare, Stăpânul are rezerve inepuizabile, prezente cicatricele de pe obraz, două, harta Slovaciei agăţată în spatele biroului şi altceva… în afara acestor prezenţe evidente. Sentimentul subtil dar ferm al existenţei lor colective. Poate al ideii de escadrilă. De forţă organizată. Existentă împotriva tuturor vicisitudinilor. Au trecut mulţi, chiar foarte mulţi din ordinea de bătaie a escadrilei în nefiinţă, în amintire „ce băiat bun a fost Conovici”, ori „ţi-aduci aminte de Bouru” ori de alţii şi de alţii… Comandantul a supravieţuit. Cu toate că, dacă vreodată s-a aplicat în realitate dezideratul numărul 1 al regulamentului aviaţiei de vânătoare, „comandantul de escadrilă este primul luptător al escadrilei sale” atunci s-a aplicat aici, de către acest căpitan aviator. A supravieţuit şi o dată cu fiecare misiune s-a născut legenda. Căpitanul a găsit elixirul vieţii. Căpitanul a făcut un pact cu destinul. Căpitanul este nemuritor. Odată conferit dreptul la nemurire, a devenit Stăpânul. Pentru asemenea raţiuni, dar mai ales pentru una singură. N-a făcut din funcţia şi autoritatea lui un cuib de confort călduţ. Şi n-a trimis niciodată în aer pe altcineva, atunci când trebuia să se ducă el. Adică, atunci când acolo era iadul.

— Suntem solicitaţi la Corp, domnilor… Mai precis, escadrila plus o celulă. M-am gândit la dumneavoastră… Văd că războiul v-a deschis un apetit teribil pentru aventură… Mă-nşel? Unii dintre dumneavoastră nu se mulţumesc cu tunul şi mitralierele de bord… Au trecut la armamentul individual…

Personal, prefer ca piloţii mei să se bată în aer. Conturile lor de la aprovizionare să le rezolve administratorii. Slavă Domnului, ne întrec cu mult în încadrare… Te-am avertizat încă de la-nceput sublocotenente, că-ţi trebuie o osatură rezistentă.

— Am avut trei accidente până acum, domnule căpitan. Am onoarea să vă raportez că oasele mele s-au comportat excelent.

— Te felicit. N-aş putea spune acelaşi lucru despre ale mele.

Pilotul roşeşte până-n vârful urechilor. (- Sunt iremediabil cretin.) Căpitanul a colecţionat în război câteva fracturi celebre în aviaţie. Mai celebre în lumea ortopezilor. Paşi apăsaţi. Bătaie energică în uşă.

— Intră! spune căpitanul.

— Să trăiţi, dom'le căpitan, plutonerul Stan Constantin la ordinele domniei-voastre.

Plutonierul stă smirna cu palma dreaptă întinsă regulamentar, degetul mijlociu atinge punctul unde viziera întâlneşte cascheta, cea stângă lipită pe cusătura pantalonului, după ce-şi face raportul, scoate cascheta cu mişcări frânte, o aşază sub braţul stâng, bombează mai mult pieptul şi rămâne stană de piatră. Pilotul constată cu maliţie că Stăpânul se prinde în joc.

— Plutonier Stan.

— Ordonaţi!

— N-am nevoie de război civil, aici, pe aerodrom.

— Am înţeles. N-aveţi nevoie de război civil pe aerodrom.

Plutonierul îşi priveşte căpitanul în luminile ochilor. Are sprâncene groase, bărbia pătrată, o figură bărbătească, plăcută. Şi, ce-l amuză copios, poartă petliţe verzi, petliţele piloţilor de vânătoare.

— Dacă te mai prind că organizezi atacuri de noapte asupra divizionului de artilerie antiaeriană, te tai de pe lista cu propuneri pentru decorare.

— Domnule căpitan…

— Şi te trec din nou la batalionul de gardă… înţeles?!

Plutonierul rămâne perplex. Fără să-şi ia ochii din ochii căpitanului…

— Atunci vă raportez că mă-mpuşc. Nu mă scoateţi de-aici decât cu picioarele-nainte… Vă raportez că plutonerul Stan Constantin este pedepsit cu trei zile de arest sever pentru răspuns neregulamentar…

— Iau notă… Ce-ai cu cei de la divizion?

— Vă raportez că ne aduce calomnii publice… Atât între militari, cât şi mai ales în lumea civilă.

— Care lume civilă? Şi ce calomnii, plutonier?

— Lumea civilă, adică… vă raportez… Zice că nu noi doborâm inamicu, că dacă n-ar fi ei cu pişătoarele alea, vă să mă scuzaţi, etcetera. Asta este… Se bagă în zona de civile rezervată pentru vânătoare liberă. Aşa că asară au venit cu frontul la „Mielul albastru” cu toate că ştia, scrisesem eu cu cretă: „Rezervat pentru piloţi de vânătoare”. Asta a fost tot…

— Plutonier Stan Constantin.

— Prea bine, domnule căpitan… Nici o pierdere la trupa de aviaţie. Permiteţi să mă retrag.

— Retrage-te… Dar fără torţe. Şi – deocamdată îţi suspend pedeapsa… Dacă se mai întâmplă…

Plutonierul îşi aşază cascheta. Salută pocnindu-şi călcâiele.

Execută o întoarcere perfectă. Iese cu paşi hotărâţi.

— Unul care ştie cum să-şi apere zona de vânătoare liberă, mormăie căpitanul… Şi-acum la Corp, domnilor!

— Sergent Chirilă.

— Ordonaţi!

— Raportează.

— Sergentul major „Curmanbese”…

— Aha! Ala cu îmbrăcămintea de la „29 Vikers”.

— El… A trimis vorbă la escadrilă, popotarul Cârlig, că diseară iese la plimbare, aşa de-al dracului, să facă el un reperaj şi-o tragere la joasă înălţime cu bateria şi o să vadă dacă mai trece vreo ladă zburătoare.

— Ce, mă? Ladă zburătoare?

— Mai rău… A venit glisat la Catherina.

— Dă alarma… După stingere, la locul ştiut. Numai cu gradaţii. Până la caporal. Ai pregătit aparatajul?!

— Nişte smoală de la primărie, că vor să repare străzile.

Perna am rechiziţionat-o chiar de la „Mielul albastru”…

— Ce pene?

— De gâscă.

— Să nu-ntârzie unul, că fac moarte. Şi… mucles. Îl luaţi pe nu ştiu în gură… Că altfel… Bă, auzi?! Secretul operaţiunilor. Principiul surprinderii. Ştiinţă înaltă, sergent Chirilă. Trap la avioane…

Convorbirea militară are loc în magazia de materiale a escadrilei. Sergentul Chirilă salută şi dispare. Plutonierul Stan Constantin iese în faţa magaziei. Adulmecă boarea reavănă. Priveşte cu dispreţ pregătirile care se fac în jurul unui „Moş Neaţă”. Îşi scoate cascheta. Orele 10.35. Astăzi are să execute 25 de minute de bronzare. Mâine, urcă la 30…

Motocicleta răpăie vesel prin oraşul inundat de lumina fragedă. Stăpânul şi-a pus cojocelul peste veston. Ochelarii de soare. Stă bine înfipt în şaua din spatele motociclistului care ia virajele cu ataşul prin aer. Crestele înzăpezite ale munţilor sclipesc candide în soarele dulce, ameţitor. Mai presus de toate sclipeşte Javorina. Peste craterele sfredelite de obuze şi peste morţi, ninsorile lui februarie au aşternut văluri albe, neprihănite. Nu poate gândi războiul decât în termeni generali. Propriu zis nu ştie ce este războiul. Îl simte, percepe mental efortul uriaş din Arctica în Africa, din Noua Zeelandă şi Birmania, până în Manciuria, dar asta nu-nseamnă decât vorbe. Cifre. Şi iar vorbe. Şurub îi vâră cotul în coaste. Pe trotuarul însorit, două fetişcane bălaie. Se ţin de mână. Au gambe feciorelnice, întorc capetele, feţe albe, zâmbitoare, fac bezele, Şurub se răsuceşte, le răspunde cu amândouă mâinile; – Stăpânul tuşeşte, Şurub îşi regăseşte echilibrul moral şi aerul de primăvară, dens, curge mereu peste motocicletă ca un elixir al vieţii. Se-ntâmplase ceva.

Acolo, acasă, dincolo de lumea lor exprimată în misiuni, ieşiri avion, tone de benzină arsă şi alte tone de muniţie trasă.

Poate că se-ntâmplase tocmai esenţialul. Tocmai acel lucru esenţial căruia îi simţise el lipsa acut, în zilele petrecute pe Vinţ. Mai precis în seara de 23 august 1944, atunci când întâmplarea îi descoperise una din feţele realităţii. Ştabu. O lume. Nea Bujie. O alta. Omul ieşit din porumb, anonim.

Dispărut anonim în noapte. În evenimente. La Braşov, în fabrică, lozinci enorme „Totul pentru front, totul pentru victorie”. Dincolo de lozinci, oamenii. Asta a fost constatarea copleşitoare. Revelatoare. Oamenii. Şi cum? Zi de martie umedă. Măgura Codlei sub pâclă. Tâmpa abia conturată prin vălul dens de burniţă alburie. A venit la fabrică de dimineaţă…

Şeful de echipă era în carlingă. De jur împrejur, ceilalţi. Lică, ochi de bazedofian, Grigoraş de la aparate de bord, Gheorghiu, motoristul, şi celălalt, Antoniu, tot motorist, ceilalţi îi ziceau „tovarăşe Antoniu”, îi arătau un respect evident şi Marinescu, şeful de echipă i-a spus conspirativ: „a fost ilegalist neică sublocotenente. Doişpe ani de temniţă pe muche”…

Au fixat capotele. Au trecut toţi la inspecţie: comenzi, fuzelaj, tren de aterizare, pe urmă Grigoraş şi Gheorghiu au pus mâna pe bendix. 348 arăta nou, nouţ. Îi schimbaseră motorul, înlocuiseră plăcile din fuzelaj rupte de flacuri, tijele de la direcţie. Făcuseră asta în două zile şi două nopţi. În prima noapte stătuse cu ei. Povesteau cum pusese prefectul mitralierele pe manifestanţi acum două luni. Ori acum o lună. (- Poate chiar în 15 februarie ori în 25 când ei dădeau bătălia pentru Očova şi Zvol-Slatina). Aseară ieşise să mănânce o friptură la „Aro”. (- Du-te neică sublocotenente şi vântură-te puţintel prin oraş. Eşti tânăr. Frontu-i front. Las' că de băiatul ăsta are nea Ghiţă Marinescu grijă. Ţi-l dă gigea, văcsuit, gata să halească nori). Preţuri exorbitante. Lume multă. Muzică. Se rupea o diseuză, cântând răguşit din gât: „Hello Baby, madmoiselle”. Un perciunat cu talpa pantofilor de trei degete, imitându-l fără har pe Bing Crosby. Fum. Dame. Foarte tinere. Ei foarte chei, cu inele pe degete, rotunzi. Un tip înalt, cărunt, în demi bej din păr de cămilă, mănuşi glacé, obraz fanat, ochi adânci, melancolici.

— Permiteţi mon lieutenant.

— Vă rog.

— Aviator… Toată viaţa mi-am dorit să zbor… Să zbori…

— Un coniac? A nu! Consideraţi-vă invitatul meu. Îmi daţi voie: Manolescu-Barboşi. Jean Manolescu-Barboşi. Rentier…

— Veniţi de pe front? Se vede. Altă alură. Alt aer… Cocoşei?

— Mă rog?

— Cocoşei? Jubiliare? A nu! Cumpăr! Se zice că baronesele, contesinele, mă rog, şi-au vândut bijuteriile pe câte-un kilogram de zahăr. Cumpăr. Sunt specialist în pietre preţioase. Pasiune ereditară. Mai ales diamante… Contesinele, diamante montate în coliere de pe vremea imperiului. Superb.

Nu uitaţi Jean Manolescu-Barboşi. Rentier. Prezent între orele 20,30-24,00… Am onoare. Aviator. Toată viaţa mi-am dorit să zbor… Oricare camarad de-al dumneavoastră, cu plăcere. Lucrez cu aur. Un amic, discreţie absolută, paste făinoase, zahăr, mai ales zahăr şi uleiuri fine grafitate, de avion… vă pun în legătură. Am onoare. Jean Manolescu-Barboşi…

Fum gros. Dame decoltate. La o masă trei geaplani, cămăşi albe, nodul cravatei cât unghia degetului mic, cu o femeie înaltă, păr negru în cascade ondulate până pe umerii albi, magnifici. Bust magnific. Îl fură cu coada ochiului. Îi e greaţă. Tocmai pentru că îi e greaţă: „Cui pe cui se scoate”, îşi trage tocul pistolului pe şold. Diseuza screme alt cântec poliglot. Zvârle în microfon cuvinte englezeşti, franţuzeşti şi spaniole. Îl amuză ghiveciul pe note. Se ridică. Femeia zâmbeşte provocator. Geaplanii rămân uluiţi.

— Permiteţi, domnilor?

Femeia se ridică unduitor.

— Cu plăcere, aviatorule.

Se ridică unul dintre geaplani.

— Ia vezi! Aici nu eşti pe front, mocofane! spune scrâşnit.

— Dar aş putea fi gentlemen! într-o secundă, dacă ţineţi morţiş.

— Spune-mi Cristina, aviatorule… Vânzătorii ăia de piei de cloşcă mă plictiseau de moarte. Vii de pe front?

— Cu voia ta Cristina, da.

— După tangoul ăsta, mergem. Ţi-e frică? De ce tremuri? Bieţii de voi… Atât de tineri… Spune-mi drept, de când nu te-ai mai culcat cu o femeie?!

I-a mângâiat fruntea. Aproape matern. O femeie magnifică. Ameţitoare. Cei trei, afară, umăr în umăr. Mâinile înfundate în hainele de piele. Lume puţină. Nici o patrulă.

Câţiva soldaţi ruşi bine dispuşi. Cristina îşi ridică gulerul de blană. Îl ia de braţ.

— Haidem. Stau aici pe Şirul Livezii. La doi paşi.

Cei trei îi urmăresc deaproape. Când intră sub copaci, dincolo de căminul ofiţerilor, îşi scoate pistolul. Îl armează scurt. Cei trei o rup la fugă, înjurându-l grosolan. Pe urmă a venit noaptea. Adâncă. Secătuitoare… O sirenă… Prelung. Acoperind zgomotul lui 348 pus la ralanti. Mecanicul taie contactul. Coboară din carlingă.

— Ia-ţi-l, nene sublocotenente… Merge uns. Ia-ţi-l şi să ai noroc de el.

— Să vă-ntoarceţi sănătos, dom'le sublocotenent.

— Noroc.

— Hai, nea Marinescule la reformă… Uite c-au venit şi camioanele.

— Nene sublocotenente, spune-le ostaşilor pe front că uite, acuşica, ne ducem cu reforma. Fă un strop de propagandă, nene sublocotenente.

Comandantul aerodromului nu i-a dat voie să decoleze… Oradea impracticabil. Miskolcz acoperit, plafonul sub 100.

— Pentru orele 13.00 sunt previziuni bune… Daca se ridică plafonul, îţi dau drumul.

S-a întors lângă avion. În faţa uzinelor, câteva camioane pline cu muncitori.

— Nene sublocotenente! Nene sublocotenente! Ia vin' ia să vezi cum facem noi istorie.

A văzut. A văzut brazda aceea lungă, mustoasă, şerpuită, boii fumurii de Ardeal, cu coarne puternice, şi femeile. Femeile cu copiii în braţe, agăţaţi de fuste, femeile şi babele înfăşurate în broboade negre, pe „tovarăşul Antoniu” vorbind despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime, vorbea greu, asuda mult, mirosea a ţarină umedă, a vite năduşite, femeile acelea, bătrânii aceia aproape în zdrenţe, obrazurile galbene, copiii desculţi în mâzga rece, cerul jos, plumburiu şi cineva de la primărie care striga mereu, cu glas gâjâit de băutură:

— Să se prezinte văduva de război Ana Fărcaş, cu patru copii…

Comandantul aerodromului mânca brânză, slănină şi ceapă. N-a vrut să-i dea drumul.

— Nu-mi iau nici o răspundere, băieţaş… îţi ordon să aştepţi meteorul.

— Noroc că frontul n-aşteaptă să-i dea ordine toţi impotenţii. A decolat, a spart plafonul şi dincolo de Turda a găsit „parţial senin” până la Miskokz.

Aerodromul de etapă al Corpului. Du-te vino. Aterizează un „Ju-52”. Butoaiele cu benzină în biute. Dintr-un „Henschell” se descarcă cu macaralele două motoare de avion. Ordine. Se duce la adjutantul de serviciu. Unul spătos, cu mustaţă vrabie.

— Alimentare, bătrâne… Trap! Nu vreau să mă prindă noaptea aici.

Adjutantul îi cere ordinul de serviciu. Foaia de misiune. E înfofolit într-un cojoc de zbor. Descheiat la gât.

— N-am oameni. Nu-i nici un zor. Cu un avion mai mult, ori mai puţin, tot n-ajungem la Berlin, mâine.

— Sper că n-ai fost trecut la comanda Corpului.

— Acolo nu! Da aici, eu comand…

— Eşti sigur?

— N-am vreme! Mă scuzaţi. A venit curierul special de Bucureşti.

Îi întoarce spatele. Stupoare. „Henschell”-ul escadrilei, pufnind şi scârţâind din toate feroteniile. La volan maistrul a III-a Mareş. Cu cascheta trântită pe ceafă. Adjutantul sare pe scară. „Henschell”-ul demarează într-un nor de fum. Trage lângă „Junckers”-ul care-a rulat în marginea aerodromului, dincolo de baracamente. De undeva îşi fac apariţia câţiva soldaţi. Se descarcă saci din „Henschell” şi se încarcă în „Junkers”, în vreme ce se descarcă lăzi din avion şi se încarcă în camion. Trece pe după baracamente, pe linia biutelor, a cimitirului de avioane, schelete calcinate, diforme, mormane de oţeluri care altădată au fost aripi, fuzelaje, motoare, care-au conţinut nădejdi ori spaime, disperări ori bucuria triumfului totdeauna cimitirele de avioane îi fac rău – şi se-apropie de „Junkers” pe la spate, la adăpostul derivei uriaşe.

— Numără bine, Paraschivescule. Două'ş'cinci de lăzi mari… Trei'ş'cinci de lăzi mici… Spune-i şefului să facă rost de zahăr tos, mă… Şi-acum plinu, repede, că decolez.

Vede soldaţii cocoşaţi sub saci. O ladă de carton cocoţată în camion cade, probabil împinsă de adjutantul care transpiră sârguincios, aranjându-le. Se sparge. Se rostogolesc din ea zeci şi zeci de mosorele de aţă, de toate culorile, cutii cu papiote, iarăşi mosorele, ori gheme şi iarăşi papiote. Adjutantul trage câţiva dumnezei.

— Ce te holbezi, bă, ca la aia a mă-ti… Pune mâna, că nu-i aţa soră-ti… E a statului, bă…

— Eşti sigur, adjutantule? spune, şi iese din spatele derivei… Continuaţi… îmi dau şi eu seama că pe lângă asta, alimentarea unui avion pentru front e zero… Bravo transportul!

Îi spune pilotului care-şi scoate capul acoperit cu casca, pe portiera avionului.

— Să trăiţi, don' su'ent, spune maistrul Mareş. Rânjeşte, e neras ca-ntotdeauna şi beat. Se dă jos din cabina mastodontului pe şase roţi. Vine la el şi-l salută cu două degete.

— E chestie mare, îi şopteşte, trimiţându-i în obraz duhoare de alcool prost. Îi trage cu ochiul.

— Ori iese cu bătrâne, ori iese cu şucăr. Ce măta bolmojeşti acolo? strigă adjutantul din camion… Bă-i fruntaş. Ia pas alergător, găseşte-l pe Mitică şi alimentaţi-l pe don' su'ent cu cisterna. Trap.

— Arată-mi foaia de parcurs şi ordinul de serviciu, îi ordonă maistrului.

Omul se caută în buzunare cu degete soioase, cu porii îmbibaţi de ulei. Are unghiile netăiate. Negre. Se caută conştiincios. Râde tâmp. Pilotul „Junkers-ului” coboară urmat de alţi trei vlăjgani. Coboară şi adjutantul.

— L-a rătăcit pe undeva, tembelul… Uitaţi cisterna, don' su'ent. Să trăiţi!

Ştie. Ştie pentru că l-a văzut şi auzit pe căpitan comandorul Bălteanu. Ştie exact ce se-ntâmplă aici, după cum ştie foarte bine, cu o exactitate maximă, că va trebui să se ferească din faţa „Henschell”-ului acesta, ori de acest „Ju. 52” cu numărul 6 – memorează 6 – şi că oricum, va trebui să ajungă înainte de a-nnopta pe aerodromul lor, pentru că, aici, la etapă, somnul n-o să-i priască. Dimpotrivă. I-ar putea fi chiar dăunător…

— Andante molto mosso, puişor! Cu-cu! Nu prea ai cultură muzicală puişor şi-ţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala… domnule plutonier cu îmbrăcămintea Bărdoi, pardon, fără ă, cu a, rectific, cu a nazal, Bardoi, Bar-doi, ori Bardoa, aşa sună panzian, fii amabil şi pregăteşte o ceaşcă de cafea veritabilă pentru tânărul şi vigilentul nostru sublocotenent… Ehee! Beethoven. Andante molto mosso, păpuşică… (El îşi întoarce scaunul cu spatele la zid, în aşa fel încât să-l pună pe căpitan între el şi fereastră, afară patrulează Şurub cu plutonierul Stan şi doi soldaţi, dar, oricum, nu strică.) Uite ce e, băiatule. Vezi-ţi de avioane şi lasă treburile administrative pe seama mea. Aici e război, funcţionăm după imprevizibil şi presupusa „afacere” a „Henschell”-ului cu saci de zahăr, o lămuresc eu. N-a crăpat escadrila că i-a venit benzina cu trei ore mai târziu. Asta poţi să i-o spui comandantului tău, fără grijă. Ştiţi să ciripiţi doar: benzină, benzină, muniţie, muniţie, păpică, păpică, decoraţii, decoraţii şi-atât. Că ne rupem aici şalele să vă cărăm cu nişte droaşte nenorocite tot ce vă trebuie, că…

— Mai ai?

— Sublocotenente!

— Nu ştiu când hienele de măsura ta au s-ajungă în faţa Curţii marţiale, dar sunt sigur că eu am să fac tot posibilul să…

Un foc de pistol. Geamurile ţăndări. Glonţul plesneşte sec în tencuială. Din punctul de impact se scurge o şuviţă subţire de mortar. Paşi. Tropote. O somaţie. A doua somaţie.

Altă somaţie.

— Pregăteşte-te, îi spune căpitanului de administraţie… Şi fă-ţi rugăciunile, canalie.

Şurub îl îndeasă pe uşă, împungându-l cu ţeava pistolului pe maistrul clasa treia Mareş. Este ora 24,00 pe aerodromul de campanie al Corpului aerian.

Motocicleta răpăie vesel prin oraşul inundat de lumina fragedă de aprilie. Fete, mereu perechi de fete pe trotuarele însorite, crestele înzăpezite, strălucitoare ale munţilor, cerul de-un albastru pur, fascinant, Javorina fără cratere şi fără morţii diviziei 10 infanterie, ei morţii zac în gropile comune, ori în cimitirele cu cruci aliniate sobru, un lanţ de cimitire militare, de pe Carpaţi până-n Tatra şi pe ei i-a convocat la Corp, probabil pentru afacerea aceea odioasă, pentru că s-a anunţat la raport, mâine va fi convocată Curtea marţială de front, conform normelor în vigoare pe timp de război.

Un colţ. Motociclistul încetineşte. Râsete. Fete. Mereu fete. De ce numai fete? Flori. Viorele mov şi ghiocei. Fetele aruncă în ataş violete cu petale fine, catifelate, mov, şi ghiocei.

— Acum, atenţie, le spune Stăpânul. Vorbiţi puţin, fiţi reverenţioşi, ascultaţi şi aşteptaţi-mă… Mă duc să-mi fac hagialâcul… la 12.00 punct, în faţa cabinetului.

Dispare într-unul din birourile din care intră şi ies ofiţeri superiori de stat major, administraţie şi tehnici. Primează stat-majoriştii cu eghileţi galbeni, insigne, bărbieriţi la sânge, mirosind elevat a săpunuri de lux, faciesuri severe. Unii trec fără să-i vadă, alţii îi privesc condescendent, toţi sunt gravi, aferaţi grăbiţi, trântesc uşile, duc dosare, strigă la furieri, se aude ţăcănitul maşinilor de scris, coridorul şcolii în care este încartiruit Corpul păstrează pe pereţii cu uleiul cojit şi urme de sânge (a fost probabil un spital nemţesc aici, miroase încă puternic a iodoform), păstrează planşe cu graminee şi conifere, îi atrage atenţia o planşe de anatomie. Reprezintă clasica secţiune a unui corp uman, se văd intestinele, inima, sistemul circulator, planşa este mânjită cu ceva incert şi într-un colţ scrie cu caractere gotice, tremurate: „Hitler”.

— Nu-i mai suport pe scribii ăştia grandomani, spune Şurub… Mă-ntorc la fără cinci… Dacă e ceva, sunt aici, afară, în piaţă.

Îşi vâră mâinile în buzunarele cojocului. Pleacă legănându-se ostentativ.

— Ei, sublocotenente! Ţi s-au înecat corăbiile? Ia pofteşte aici să te văd din profil.

— Domnule locotenent comandor…

— Eu… Tuns, ras şi frezat…

Locotenent comandorul Rahoveanu, ţinută de campanie pe care nu străluceşte decât „cucul”, îi întinde mâna. Zâmbeşte cu zâmbetul acela fermecător, puţin ironic, mult înţelept, un strop acid, care-i deconcentrează pe mulţi.

— Tare-mi pare bine sublocotenente că te văd. Haide înăuntru să constaţi că m-am zaharisit de tot… Prezintă-te…

Sunt acolo doi căpitani de stat major, unul cu petliţe roşii de bombardier, celălalt cu albastre, de recunoaştere şi insigna de observator. Hărţi. Vrafuri de dosare. Trâmbe de raze pe deasupra porţiunii de geam vopsită cu alb…

— Sunt mulţumit de dumneata, sublocotenente. Sunt tare mulţumit… Acum spune-mi te rog tot ce ştii în legătură cu afacerea aceea odioasă. Dar absolut totul…

Locotenent comandorul pare jenat. Dă impresia că ar fi rudă cu toţi nenorociţii aceia, că dezonoarea lor este într-un el dezonoarea lui, îi cunoaşte perfect trăsătura asta idealistă, tot corpul ofiţeresc este impecabil, toţi cei mai mari în grad intangibili, aviaţia este arma jertfei permanente şi conştiente… Bănuieşte şi raţiunea idealismului pur al locotenent comandorului. Disciplina. Încrederea.

— Pentru fiecare pilot care zboară în misiune sunt treizeci de scribo-strategi, mârâie locotenent comandorul… Au ieşit din toate birourile ministerului să-şi facă „stagiul” pe front… Cum pun mâna pe-o „Virtute aeronautică”, cum îşi fac coada colac… Şi-acum, negustoria asta împuţită… Se deschide uşa ca smulsă de-o furtună. Se-arată un căpitan comandor înecat în eghileţi, furajere, cuci, cu pistolul la şold, masiv, în cizme de zbor, cu petliţe roşii de bombardier. Nu-l cunoaşte. Urlă:

— Rahoveanu!

— Domnule căpitan comandor, răspunde glacial locotenent comandorul.

— Am auzit c-au venit botoşii ăia de la Grupul 1… Ăia cu delaţiunile… S-a dat în mă-sa aviaţia românească… în loc să-şi vadă de misiuni, se ţin de… se ţin de…

Căpitan comandorul se-neacă.

— Cred că exageraţi. De altfel, ofiţerul care-a descoperit banda de escroci este aici.

Înainte de a se putea prezenta, namila eghiletată se repede în picaj.

— Asta este?! Ce e, mucosule, crezi că n-am altceva de lucru decât să ascult fantezismele tale poliţiste? Rahoveanu! Anchetă severă. Să mi-l scuturi pe mucos până-i sar toţi puricii din cojoc.

Pilotul îşi scoate batista. I-o oferă căpitan comandorului cu un gest prevenitor. În uşa fostei săli de clasă se văd câteva capete.

— Ceee-i astaaa?

— Aţi transpirat… Am onoarea să vă raportez că nu sunt surd. Şi că Grupul 1 de vânătoare s-a bătut impecabil – vezi ordinele de zi ale Corpului Aerian Român, Armatei 40 sovietice, Ministerului Aerului etc. etc. Vă rog să vă adresaţi unui pilot al acestei unităţi în cadrul prevăzut de regulamente.

— Ahaa! Ţi s-a urcat democraţia la scăfârlie, amice. Ei bine! Un pahar cu apă te rog.

— Planton! Un pahar de apă pentru domnul căpitan comandor.

— Şcoala dumitale, Rahoveanu.

— Aţi ghicit.

— Ei bine, domnilor… Vom vedea.

Iese ţeapăn, congestionat, gata să explodeze.

— Se complică, spune locotenent comandorul… Suntem în faza „intimidare”.

Generalul, comandantul Corpului aerian Român, atletic, ostentativ brunet, cu trăsături regulate de bărbat încă foarte tânăr şi frumos (îi place expresia severă a generalului, expresia pe care-o dobândesc oamenii obişnuiţi să comande, bărbia puternică, generalul practică operele cu caracter cultural, la Türkeve eliberase de servituţile războiului două şcoli, le aprovizionase cu lemne, corpul didactic îi mulţumise public şi copiii îşi văzuseră de carte), generalul îi primeşte cu cordialitate cenzurată. Stăpânul îşi prezintă celula în termeni sobri.

De la-nceput are senzaţia acută că de data asta Destinul lui va fi comandantul Corpului aerian, într-un mod direct şi nemijlocit. Poate tot aşa cum Moş Fofează a fost pentru locotenentul Ionescu-Demaror. Indirect, totdeauna Destinul subalternilor în război se leagă de comandanţi şi nu de puţine ori el s-a-ntrebat dacă aceştia văd totdeauna limpede gravitatea unică pe care-o implică actul de comandă şi mai ales responsabilitatea acestui act. Dacă nu cumva actul de comandă şi ordinul, fiind elementele curente şi de structură ale armatei, nu se degradează printr-o folosire cotidiană, aplicându-se deopotrivă mizeriile inerente vieţii în mari comunităţi, ca şi acelor momente unice, definitive, când li se cere oamenilor să renunţe conştient la cel mai de preţ bun al lor, viaţa. Ştie că-n Europa de vest războiul obosise. Obosise şi-n Pacific. Sovieticii angajaseră bătălia concluzie. A Berlinului. Şi cu toate că acesta este cel mai cumplit război din istoria umanităţii, lui nu i se-ntâmplase nimic deosebit. Nimic revelator. Nimic care să-l îndreptăţească să spună despre el însuşi c-a fost în pragul definitivului şi că dinco-lo de acest prag nu mai poate exista nici cunoaştere, nici o altă experienţă. Un locotenent de vânătoare fără o mână aduce un sul de hărţi.

— Făceţi-vă lejeri, domnilor, spune generalul… Peste zece minute este aici comandantul Armatei 40 sovietice. Vom preciza misiunea pe care-o aşteaptă de la noi… Comandantul este de-o discreţie absolută şi asta nu este rău de loc, dacă nu cumva discreţia nu afectează nişte zone, să zicem ale personalităţii în raport de colaboratorii direcţi… Cum staţi cu avioanele? Ţi-a venit „Fisler-Stork”-ul pe care ţi l-am repartizat?

— Nu încă, domnule general.

— Telefonează escadrilei de legătură să prezinte avionul.

Cine-l va pilota?

— Sublocotenentul Dicescu, domnule general.

— Da… Sublocotenentul Dicescu.

Generalul îşi desfăşoară harta şi-n clipa aceea Pilotul are revelaţia întregului. Zburase de zeci de ori în zeci de misiuni limitate. Însoţirea bombardierelor la Tisovec. Atac la sol Sása. Însoţirea asalt-picajului şi atac la sol Altsohl sau Neusohl. Sonă meteo în zona Zwolen-Banská Bistrica – Valea Hronului. Misiuni care pleacă de pe aerodrom, urmează un itinerar delimitat cu precizie şi se-ntorc la aerodrom. Luptă aeriană. Flakurile primindu-i cu foc, camioane incendiate, luptă aeriană, regrupare, aterizare. „Altădată, dacă nu vrei să te pupe mămica rece, uită-te în spate, bebeluş”. „Ţi s-a făcut de colivă, sublocotenente. Când ieşi din picaj, dă picior, băiatule, să ieşi glisat, ai văzut cum ţi-a tuns planul neamţul ăla”.

„Dragă băiatule să ştii că nu-ţi ridică nimeni monument dacă dai buzna peste un tanc. În general drăcia nu este comestibilă, o bucată cu care te-neci şi este inutil să-ţi explic că puşcociul cu care tragi abia-i scarpină cuirasa”. Iată aici frontul Armatelor 1 şi 4 române, al Armatei 40 sovietice, iată dincolo de acest front dispozitivul inamic şi dincolo de dispozitivul inamic câteva zone încercuite cu albastru în care se-nfig săgeţi pe coada de cometă cărora sunt trecute grupuri de cifre şi litere, probabil zonele de concentrare ale inamicului descoperite de cercetarea strategică – băieţii de la „Ju. 88”, un tablou larg, munţi, văi, râuri, căi ferate, gări, un popor întreg acolo, de veacuri şi peste el acest război.

— În mare, mi se cere o recunoaştere. În toată zona asta.

Generalul acopere ferm cu palma puternică (dosul palmei acoperit de păr negru, sârmos) valea Moravei la poalele Carpaţilor Albi.

— Aici, la Prerov, inamicul concentrează trupe, mai ales blindate, care vin de la Qlomouc, Brno şi mai de departe, de la Pardubice şi Jihlava. Este clar că vor să apere Carpaţii Albi valea Moravei. Prerovul, nod esenţial de cale ferată, uite aici domnule sublocotenent, patru linii principale de cale ferată, îl interzic cu vânătoarea de pe Prostejov… Trebuie să străpungi, să vezi şi să raportezi. Se pare că aliaţii noştri găsesc esenţial acest lucru. Probabil că nu-ţi va ajunge benzina să te-ntorci. Ori că vei fi silit să aterizezi… în cazul acesta, neplăcut desigur, ai datoria să ajungi aici. Pentru asta coechipierul dumitale va ateriza acolo unde te vei afla şi te va ridica din teritoriul inamic. Vei fi prevăzut cu un emiţător pe care-l aduc sovieticii. Esenţial este să pătrunzi. Să treci de vânătoarea inamică care execută interzicerea prin menţinerea permanentă a unei patrule în aer. Comandantul vânătorilor germani, după interceptările noastre radio, este maiorul Karl von Erikmann. Un as al aviaţiei de vânătoare. Şi acum, se pare, sosesc amănuntele şi discreţiile.

Ofiţerul aghiotant deschide uşa. Intră un general sovietic de talie mijlocie, bine legat, cu o scurtă de piele lucioasă prevăzută cu epoleţi de fir. Poartă căciulă de miel brumăriu.

Este însoţit de un colonel şi un maior înalt, zvelt, cu privire opacă. Maiorul ştie destul de bine româneşte, joacă rolul de traducător şi după câte se pare este şeful detaşamentului de legătură al Armatei 40 cu Corpul aerian.

Generalul sovietic este perfect stăpânit, comandantul Corpului surâzător. Sovieticul îl recunoaşte cu plăcere pe Stăpân. Spune ceva asemănător cu „Haraşo istribitili”, le strânge mâna cu un fel de afecţiune soldăţească privindu-i pe rând cu nelinişte abia ghicită, îi bate pe umeri şi le transmite rugămintea lui, care prin gura lui „gospodin jenieral” probabil se va transforma într-un ordin sacru, de a nu sufla nici o vorbă despre ceea ce se va discuta aici. El apreciază Corpul aerian, de altfel aprecierea mareşalului Stalin din ordinele de zi 329 şi 331, ca şi salvele de artilerie trase la Moscova şi în cinstea aviatorilor români sunt mai mult decât edificatoare.

Generalul sovietic spune în rezumat că este de importanţă capitală să ştie încotro sunt dirijate întăririle aduse de nemţi la Prerov. Spre Lipnik, Hronice, Val Mezurici, deci spre nord, ori spre sud, pe linia ferată Napejedla-Uh. Hradiste.

Trebuiesc explorate comunicaţiile Uh. Hradiste-Uh. Brod-Bilnice şi pasul Vlara mai ales, pentru că este comunicaţia cea mai directă cu Trenam şi Piestiny. Pe măsură ce generalul sovietic îşi numeşte obiectivele şi Stăpânul le trece pe hartă, Pilotul înţelege ideea operativă a acestui general, teama lui de a-şi vedea aripile ameninţate în valea Vahului, necesitate imperioasă de a trimite avioanele Corpului să distrugă gările, nodurile de cale ferată şi comunicaţiile din spatele Carpaţilor Albi, ca să-şi asigure mână liberă în ofensiva pentru Vah. Revede unităţile Armatelor 4, 1 şi 40 mărşăluind după bătălia pentru eliberarea oraşelor Kremnica şi Prievidza – bătălii care au adus cele două ordine de zi ale Comandamentului suprem sovietic, le revede şiroind pe valea Nitrei spre sud, ori spre nord, către Rajac şi Turc. Sv. Martin şi-n forul lui intim, acolo unde nu te poţi minţi pe tine însuţi, îl înţelege exact pe acest general cu riduri adânci la colţul ochilor, care vrea să piseze rezervele nemţilor şi să-şi cruţe soldaţii.

Dimensiunea şi importanţa misiunii se relevă nu numai prin prezenţa aici a acestor înalţi comandanţi, se obişnuieşte o asemenea întâlnire când se montează un ansamblu de operaţiuni la nivelul Armatelor, nu când trimeţi o recunoaştere, el „vede”, vede un spaţiu de 150 de kilometri în adâncime, linia severă a Carpaţilor Albi despărţind cele două armate în luptă, zecile de mii de soldaţi, tancurile, tunurile şi moartea.

Generalul sovietic îl ia de umeri. Îl priveşte în lumini.

— Fiţi fără grijă, raportează… Misiunea va fi executată întocmai.

Generalul îşi manifestă dorinţa să vorbească cu comandantul Corpului, spunând că tovarăşul colonel aici prezent îl va informa direct pe pilot despre activitatea partizanilor cehi din zonă şi-i va arăta modul de funcţionare al aparatului de emisie-recepţie, pentru a-l folosi în cazul extrem.

— Gând doreşte domnia voastră să aibă rezultatul cercetării? întreabă comandantul Corpului.

— Acum, răspunde simplu sovieticul.

În general emisia se face între orele 02,30-03.00, când transmit nemţii, ori în timpul luptelor, când de asemenea se transmite mult de ambele părţi ale frontului. Datele pe care le recepţionăm sunt de-o exactitate matematică. Până la pluton şi car de luptă. Ca să faci asta trebuie să fii în imediată apropiere a obiectivului. Să numeri. Să asculţi ori să sustragi documente. Postul se menţine în faţa Armatei 4 române, armonizându-şi mişcarea cu mişcarea Armatei. Nici noi, nici Armata 1 nu avem dincolo de linii o misiune ordonată. Am convenit să numim „Agentul X” acest informator preţios şi sa nu emitem nici o ipoteză asupra provenienţii lui. Suntem circumspecţi, verificăm informaţiile prin aviaţie atunci când putem şi, în general, comanda Armatei ţine cont de aceste informaţii pe care le transmite Corpului dumneavoastră. În urma lor s-a putut ataca eficient cu asalt-picajul, aglomerarea de trupe din gara Turc. Sv. Martin. Surprinzător este că de câteva zile informaţiile sosesc din regiunea pasului Vlara. Aşa se face că în 12 aprilie Grupul 1 bombardament greu a putut, cu toate condiţiile meteo grele, să atace gara Uherski Brod, plină de trupe… Uitaţi-vă pe hartă. Omul nostru s-a mişcat cu o viteză neînchipuită pentru condiţiile terenului şi ale teritoriului inamic. Aş putea spune că a făcut o minune.

— Bănuiţi c-ar putea fi cineva din armata germană?

— Nu.

— Dintre partizanii cehi? Vreun român căzut prizonier, evadat şi ajuns la partizani?

— Dacă n-am fi recepţionat de două ori informaţii transmise în cea mai curată limbă franceză, aş zice da… Oricum, nu strică să ştiţi că în regiunea pasului Vlara între Bilnice-Bojkovice-Val. Klobonky şi Nemsova se găseşte un „Agent X” necunoscut nouă, prieten nouă, de-o promptitudine exemplară, căruia îi cerem până şi informaţii meteorologice.

Maiorul de la B2-iul Armatei 4 zâmbeşte.

— I-aţi cerut şi acum?

— Da. La dorinţa Corpului aerian. Pe tot lanţul Car-Paţilor Albi plafon la înălţimea crestelor. În pasul Vlara, furtună de zăpadă. Partizanii cehi semnalează lapoviţă pe versantul vestic al munţilor Javornik şi Jablunka. Sper că informaţiile noastre să vă fie de folos.

Maiorul de infanterie, probabil un oltean după debitul verbal şi mobilitatea inteligenţei, scund, bine legat, vârât în cizme până la genunchi, îşi ia automatul.

— Dacă puteţi vedea domnule sublocotenent şi ce ne interesează pe noi, v-am fi recunoscători.

Rămân toţi trei, Stăpânul, Şurub şi el în sala de operaţii a Corpului, în faţa hărţii provinciei „Mähren”, cum scrie pe tipăritura germană pe care-o folosesc. Alături, pe un scaun, emiţătorul dat de colonelul sovietic, vârât într-un sac verde prevăzut cu centuri, ca un fel de raniţă minusculă pe care va fi obligat s-o poarte pe tot parcursul. Ştie tot. Adică a memorat totul. Zonele în care acţionează partizani. Zonele în care există elemente sovietice de cercetare terestră. Lungimile de undă pentru armata 40; Armatele 1 şi 4. Corpul aerian. Lungimea de undă pentru „Agentul X” care va fi prevenit. Itinerarul… Punctul de ieşire: Turc. Sv. Martin, ora 13.20… Punctul de intrare în zona amică: Banovče. Ora aproximativă 15,10, adică la extrema limită de benzină. Se pleacă deasupra hărţii. Generalul sovietic mizează pe timpul nefavorabil acţiunilor de aviaţie. Probabil este informat că nemţii se mişcă activ pe toate comunicaţiile. „Furtună de zăpadă” a zis maiorul. Furtună de zăpadă în munţii necunoscuţi, tu fiind obligat să zbori sub nori, în lungul unei văi, cu 550 pe oră. Drăguţ. Nu la asta trebuie să se gândească. La altceva. La toate amănuntele. Dar absolut la toate. Unul din amănuntele astea, esenţial, este întâlnirea cu Şurub în cazul extrem, al rămânerii dincolo de linii. Stăpânul îi ghiceşte gândul.

— Vă propun să caroiem zona în carouri de 25x25 kilometri. Botezăm carourile. Faci transmisia în clar. Caroul C; 12,5 pe 7,8 de exemplu, grupa de cifre însemnând punctul, adică locul unde se-ntâlnesc coordonatele stabilite de noi. Singura grije este, ca în cazul extrem, să distrugi harta. Obligaţia pe care-o ai este să găseşti un loc de aterizare cât de cât omenesc.

Paşi. Solemni. Intră generalul cu aghiotantul lui fără o mână.

— Vă ascult, domnilor… Luaţi loc… Căpitane, ai dat toate ordinele necesare?

Da, domnule general… Am găsit un avion care poate folosi rezervoare suplimentare.

N-o să-ţi îngreuneze manevra, sublocotenente?

— Nu atât încât să împiedice misiunea, domnule general. Am să zbor în prima etapă cu ele. Le larghez şi-mi recapăt maneabilitatea.

Generalul îi arunca o privire scurtă. Incisivă. Stăpânul expune planul misiunii. Pe etape. Predă aghiotantului codul stabilit pentru blindate, artilerie, trenuri, coloane motomecanizate. Termenii exacţi ai limbajului militar circumscriu, definesc şi hotărăsc destinul fiecărui minut pe care-l are de trăit de acum şi până-n clipa aterizării. Totul se-ncheagă cu o forţă necunoscută lui. O forţă tiranică, de-o evidentă duplicitate.

Pe de-o parte tirania unui traseu determinat, al unor comunicări exacte, pe de alta farmecul covârşitor al responsabilităţii totale, al iniţiativei totale… Asta-l sufocă. Îl sufocă emoţia. Bucuria. Şi de ce nu şi-ar mărturisi-o: mândria! Un fel de arţag războinic amestecat în conştiinţa importanţei acestei misiuni, pentru că generalul ordonă adjutantului ca echipajele de la 8 asalt-ipicaj şi cele de la „Ju-88” să stea în alarmă cu plinul de bombe şi muniţie.

— Acolo unde găseşti aglomerări masive şi plafon acceptabil, comunică şi cere misiune. Să zicem „Olt” pentru asalt-picaj şi „Trăsnet” pentru bombardamentul greu. Tinere. Îţi încredinţez nu numai onoarea Corpului aerian. Îţi încredinţez viaţa camarazilor dumitale… Şi dincolo de ele, siguranţa acestor trei Armate. Aprob măsurile luate.

Generalul vine la el. Îl îmbrăţişează. Iese cu paşi mari, energici. Rămâne în poziţia de drepţi. Şi-n gene, umede, simte emoţia.

— Nu-nţeleg nimic din toată figura asta, mârâie nea Bujie din măruntaiele motorului.

— Nici eu.

Nea Bujie se extrage de sub capotă.

— Mie, ştiţi, nu prea-mi place, hm…

— Nici mie.

— Te 'te drăcie, se-nfurie nea Bujie şi trânteşte capota… E'n regulă!

Îl vede pe Şurub, pe linia celor de la observaţie, unde pârâie un „Fiesler-Storck”, avionul de legătură hotărât să-l recupereze. N-are nici un rost să se ducă acolo. Din toate motivele. Pe urmă, nu se ştie, în ultimă instanţă, dacă Şurub nu este un pilot mai bun decât el şi-n orice caz, infinit mai ingenios. Nu-l suspectase niciodată pe Stăpân de o cunoaştere atât de exactă a subalternilor. De fapt, Stăpânul nu-şi îngăduie intimităţi, nu se izolează în autoritatea funcţiei, nu schimbă de dispoziţie după fazele lunii, starea tumorilor, funcţiunea pancreasului sau jocul neplăcerilor în serviciu. S-a constatat că el este un bun navigator. Pasiune veche, din şcoala militară. A şi publicat un studiu: „Avatarurile navigaţiei estimate, la vitezele avioanelor de vânătoare”. Îi vine să râdă. Era în ajunul trecerii pe Me109-G6. Şeful de stat major al Flotilei a vrut să stabilească teste psihotehnice pentru piloţii care făceau trecerea. I-a luat în ordinea mediilor la matematici, aerodinamică, termodinamică şi navigaţie aeriană. I-a îmbarcat într-un autobuz şi i-a trimis la centrul medical al aviaţiei, împreună cu Stăpânul… Stăpânul cu care mulţi dintre ei făcuseră controlul la pilotaj. După vizita medicală, au fost postaţi în faţa unei maşini infernale. O serie de becuri multicolore, care trebuiau aprinse într-o perioadă T de timp, într-o ordine O; sau care, aprinzându-se prin surprindere, trebuiau stinse instantaneu, bine înţeles unui anumit bec, răspunzându-i, pe claviatura maşinii un anumit buton. Memorie, inteligenţă, atenţie distributivă, reflexe.

Primul a ieşit Beton, şeful lor de promoţie.

I-a lăsat cu gura căscată. Pe ei. Pe medici. Testul lui psihotehnic îl recomanda pentru cel mai ultrarapid avion din dotare. În schimb, Câinele a-ncurcat toate clapele, a ars becurile, a scurtcircuitat aparatura şi medicul examinator l-a recomandat pentru transportul hipo, nu pentru aviaţie… A doua zi, trecerea. În ordinea testelor psihotehnice. Beton a decolat impecabil. Între timp s-a schimbat vântul. T-eul s-a mutat în alt capăt al aerodromului. S-a comunicat asta la radio.

Acolo sus însă, se-ntâmplase ceva. Ceva în mecanismul intim al emoţiilor, imprevizibil şi neînregistrat de maşina menită să aprecieze omul. Aşa că Beton a aterizat într-o viteză uluitoare, a pus roţile pe T-eu, după ce-a filat tot aerodromul, apoi a intrat în plină viteză în salcâmii de pe marginea drumului, i-a smuls din rădăcini, s-a-ntors pe spate, a trecut drumul în această poziţie incomodă, a mai dezrădăcinat, doi salcâmi şi s-a oprit într-un lan de cartofi.

— Du-te şi-aprinde o lumânare pentru domnul Messerschmidt, i-a spus Câinele.

Cu timpul Câinele a devenit cel mai bun pilot al promoţiei lor.

Stăpânul. Probabil s-a gândit că e tânăr, ne-nsurat, disciplinat şi că-l poate risca. Şurub îşi agită cascheta. E cald. Aerodromul fumegă. Aburi subţiri, străvezii, miros de iarbă fragedă, de benzină, mirosuri familiare, de care n-a fost niciodată atât de conştient.

— Cum funcţionează alimentarea din rezervoarele suplimentare?

— Uitaţi-vă la tub. E plin.

Îşi consultă cronograful. Ora 12,55… (Haide, băiatule!

Urcă în carlingă, speranţo! Ricanezi. De fapt vezi că-ţi plesneşte centura. Eşti mândru domnul meu? N-ai umor, astăzi. Şi ai obiceiul stupid de a lua lucrurile pe clişeu. Generalii, conversaţia lor acidă, locotenent comandorul Rahoveanu, căpitanul Ciorescu, 'n universuri, 'n tendinţe, intrigi, concepţii deosebite, totul sub denumirea Corpul aerian, totul în dispozitivul războiului, apoi tu, dorinţa secătuitoare a definitivului, a apartenenţei tale profunde, şi-acum, poftim… La bord, amice).

— Nu vă urcaţi ca-n căruţă.

Eternul refren al acestui bătrân lucid. Al acestui om al avioanelor. O viaţă de om în măruntaiele avioanelor. De la Gnôme-Rjhone rotativ la Deimler Benz cu pompe de injecţie şi 1250 H. P.

— Feriţi voleţii… Nici măcar n-aţi controlat avionul.

— L-ai controlat dumneata.

— Sigur. L-am controlat eu…

— Nu prea eşti bine dispus, nea Bujie.

— Trebuia să vă raportez asta? Vedeţi maneta. Merge greu la primul prag…

Motocicleta. Stăpânul. Se urcă lângă el. Îi ajută să-şi lege chingile.

— Lucrează cu radiatoarele dacă ai nevoie de viteză. Nu te lăsa angajat în luptă. Auzi? îţi ordon să nu te laşi angajat în luptă. Chiar dacă întâlneşti o ţintă aeriană sută la sută sigură. Repetă ordinul.

Repetă ordinul cu un fel de ranchiună mormăită. Vrea să fie singur.

— Te aranjează misiunea asta, sublocotenente?

— Mi-o dorisem de când am intrat în escadrilă, domnule căpitan.

— Haide! E vremea. Zboară corect, la înălţimea ordonată şi comunicată a.c.a. -ului sovietic… Pe urmă…

— Sunt gata, domnule căpitan.

— Drum bun.

— Am onoare să vă salut.

Închide cupola. Deasupra cerul. Albastru. Pur. Imaculat.

Servanţii la bendix. Trage de ştarter. O tură, două, trei, elicea se roteşte opintit, nor de fum alburiu pe eşapamente, explozii neregulate, izbucnire intempestivă de forţă mecanică. În vibraţie metalică a planurilor. A carlingii. Clipa când el nu este încă Me109 G6-352 şi când Me109 G6-352 nu este decât o maşină suplă, aerodinamică, vibrândă.

Carlinga îngustă a devenit propriul lui univers. Dincolo de ea, lumea. Lumea care-şi pierde conturele. Vizibil. O siluetă fermă. Stăpânul. Alta cocârjată în halat. Nea Bujie. Barăci rectangulare. Munţi. Oraşul. Cerul. A trecut de la condiţia terestră, la condiţia Lui esenţială. Nu totdeauna cantitatea include, acolo în diversitatea ei, esenţialul. Palonierele vibrează şi vibraţia lor se comunică picioarelor. Nu există nici o delimitare între picioarele lui şi organele metalice ale avionului. N-a zburat niciodată cu 352. Până la Túrc. Sv. Martin are vreme să-l cunoască. Motor în plin. Superb. Forţa. Uriaşe-Copleşitoare. 352 se smulge pe sine din condiţiile inerţiei.

Cascadă sonoră până la ameţeală. Reduce gazul. 352 ronrăie bonom. Face semn să se ridice calele. Stăpânul filează cu motocicleta spre staţia radio. Vede cu coada ochiului echipajele celor de la asalt picaj şi „Ju. 88” îndreptându-se spre avioane.

O autocisternă spre linia de „Stukas”. Rulează legănat la start. Metamorfoza a avut loc, fără s-o perceapă. Osmoza s-a-ntâmplat fără s-o delimiteze. Condiţia lui umană s-a modificat fără nici o împotrivire. Gândeşte prin necesităţile lui 352. Rulează cu motor. A-ntârziat 30 de secunde. Nu se va trage de nicăieri, nici o rachetă. Un avion de vânătoare decolând singur înseamnă o încercare de avion motor. Atât. Glasul Stăpânului în căşti:

— Gata?

— Gata, domnule căpitan.

— Decolează!

Pune motor. Marginile aerodromului ţâşnesc înspre înapoi. Inerţia îl înfundă în scaun. Raniţa cu aparatul de radio îi apasă pântecul. Avioanele Grupului defilează în planul drept, fulgerător. Un bont. S-a desprins. Comanda trenului. Radiatoarele pe automat. Pluteşte. Rămâne jos, într-un palier prelungit. Ocoleşte oraşul jos, sub nivelul plopilor.

— Comunică când ajungi la punct zero, îi spune Stăpânul în căşti.

— Am înţeles, răspunde.

Singur. Senzaţie stranie. Nimeni în stânga. Nimeni în dreapta. N-a zburat niciodată singur într-o misiune de război, pentru că cea mai mică unitate de luptă posibilă în aviaţia de vânătoare este celula. Şurub la sol. Gelu şi Taciturnul nici măcar nu ştiu c-a decodat… Turla bisericii. Soarele din spate îi aleargă umbra pe pământul înverzit sporadic. Zboară la vedere, la rasul sălciilor de pe Hron.