Capitolul întâi

— 351! Gaz!

Comanda conducătorului zborului ajunge la Navigator întretăiată de descărcările electrice care parazitează circuitele.

Aşteaptă să-i apară pe ecran punctul luminos care-l materializează pe 351. Probabil că Gelatină îl caută înverşunat la domiciliu. Niciodată nu l-a simpatizat pe Gelatină, şi-n şcoala militară i-a făcut atâta mizerie câtă putea să-i facă unuia din acelaşi an, mai mic în grad – afurisitul avea darul scârbos al linguşelii, pe care şi-l cultivase cu obstinaţie până când ajunsese codoşul Tolomacului în Secţia I-a. Nu l-au lecuit nici îmfăşurându-l în pătură şi snopindu-l noaptea, în dormitor şi-n complicitatea plantonului, nici vârându-i broaşte în bocanci, ori în casca de zbor. Slăbuţ la cursuri, „cizmă” la pilotaj, dizolvat la un depozit de materiale în timpul războiului, Gelatină a apărut dintr-odată eroic pe funcţie de „adjutant”. Adjutantul unei mărimi în ascensiune. Un fel de „ţine cal” ori „ţine servietă”

Ori „ţine manta”, bine aprovizionat cu „şozuri” de ultimă oră, bărbierit până la sânge, permanent surâzător şi cu fiecare steluţă nouă pe epoleţi adăugând o doză nouă de gravitate în aşa fel încât gradul de colonel l-a făcut impenetrabil, glacial şi condescendent cu economie. În avion nu pune piciorul decât atunci când face parte dintr-o suită care se transportă pe calea aerului.

Navigatorul se instalează comod pe scaun. Sala întunecoasă, supraîncălzită de radiaţiile radiolocatoarelor, ecranele fluorescente, foiala de dincolo, din sala de comandă, a P. C.-ului, mirosul de aparatură încinsă şi ropotul averselor pe olanele acoperişului îl cenzurează ca de fiecare dată, când se instalează în scaunul terestru, banal, pe patru picioare de lemn, un scaun „stas” fără nici o istorie, oricând schimbabil cu unul de la club ori dintr-un birou oarecare.

De fapt trebuia să fie dincolo.

În carlingă.

Mereu gândul irealizabil. Şi durerea cvasiviscerală care-i strânge inima. Stă cu căştile la urechi, cu microfonul în dreptul gurii, un bărbat înalt, suplu, atletic, uşor cărunt la tâmple, cu creţuri fine la coada ochilor, bărbie energică, cu obrazul desfigurat de arsuri, cu pielea de pe mâini arsă, profil pur, roman, desenat cu fineţe şi radiaţiile violacee ale ecranului se absorb în cenuşiul pupilelor, fosforizându-le.

Tresare când aude în căşti glasul energic, cu mereu aceleaşi intensităţi tonale:

— Săgeata! Sunt 351! Am decolat!

Reface instantaneu, cu minuţie arheologică, imaginea totală a lui 351 în zbor. De fapt pentru asta trăieşte. Se pleacă deasupra ecranului. Peste un minut, ori peste două, pe ecran vor apărea două puncte luminoase. Ţinta: 444 şi vânătorul: 351!

Atunci el se va transforma în destinul amândurora… Aude ploaia şi grindina răpăind pe cupolă. Strânge nişte chingi imaginare. Urmăreşte pe variometru zborul vertiginos, aproape de verticală. Simte în nări oxigenul medicinal al carlingii ermetizate… Senzaţia acută a desprinderii, ca şi când dublul lui, ceva din însăşi materialitatea lui cea mai intimă se desprinde de el însuşi şi printr-o transmigraţie de celule şi viaţă afectivă se reface în intimitatea de sub cupola lui 351, ori mai mult, printr-un proces subtil de osmoză se resoarbe în personalitatea celuilalt, a Pilotului, a acestui alter ego prin existenţa căruia încearcă el să-şi prelungească o existenţă aparent defunctă, propria lui existenţă de pilot, interzisă de medici, de structurile lui traumatizate de accident: – uşor cu maneta şi simte în podul palmei metalul încă rece al manetei, îi place că linia de credinţă a compasului ţine fixată gradaţia exactă transmisă de „Săgeata”, ar vrea să se pătrundă de vibraţia profundă, răscolitoare a metalului zrvârlit în spaţiu cu peste 2500 de kilometri pe oră şi-n clipa aceea de concentrare maximă când asimilează ca pe-un fluid vital toate comunicările radio, emanaţiile ecranului, răpăitul averselor pe olane şi foşnetul neliniştit al plopilor piramidali, în clipa aceea de intensitate condusă spre paroxism, declic, deconectare, revenire la realitatea scaunului de lemn, banal, sohimbabil cu oricare altul, fără istorie, trăsăturile îi cad, cearcănele de sub ochi îi apar evidente, mâinile cu degete fine, de violonist înregistrează un spasm uşor şi nu-şi recunoaşte vocea atunci când spune în microfon:

— 351! Cap compas 170. Timp 3… Eşalon 8.

Pilotul a dat drumul la cronometru. Iese din cabraj. A ajuns la 8000 de metri. În partea dreaptă a ecranului a intrat ţinta. Face manevre temerare în adâncime şi direcţie. Un punct luminos care lunecă silenţios pe o sinusoidă aparent absurdă.

Un punct luminos care ar putea duce o foarte agreabilă încărcătură atomică. „Devin stupid”, îşi spune, şi urmăreşte atent cum din stânga şi josul ecranului un alt punct luminos se apropie cu viteză constantă de „ţintă”… „Trebuie să te aduni din carlingă amice şi e ultima oară când îţi permit s-o iei razna… Să fim atenţi… Mai mult decât atenţi… Probabil că în 50 de secunde o să-şi facă apariţia „Şarpele…” Se crispează.

Brusc, i se broboneşte fruntea.

Noaptea îşi pierde toate caracteristicile normale. Mai precis, el nu mai recunoaşte niciuna din calităţile dintotdeauna ale nopţilor de octombrie… Licenţa în istorie rămâne flagrant inutilă. Ca şi cealaltă, în filosofie. Normal ar fi fost să facă electronica. De ce normal? Readaptarea. Mereu şocul readaptării, mereu consumul inestimabil de energie pentru a te scoate dintr-o condiţie şi a te readapta la o alta, chinuitor de deosebită, mereu lupta cu inerţia la care-a revenit după ce accidentul i-a interzis condiţia de pilot, aceea pe care şi-o dorise ca pe-o împlinire şi eliberare, mereu acest rol intermediar între tehnica mijloacelor terestre şi omul de la bord, chintesenţa tuturor forţelor uriaşe de aici, materializarea unică a tuturor eforturilor plurale ale unităţii – el, răsfăţatul, el unicul, el cel aproape de zei, Pilotul.

Acceptă rolul de intermediar cu un fel de mândrie rănită.

Cu o dăruire rece. Distantă. Se observă aici, imparţial. O parte din structura lui intimă, acel ceva sensibil şi multiform cu care selectează şi-nţelege mersul constelaţiilor, vibraţia vântului în frunzişul plopilor, aroma suavă a liliacului înflorit, acel ceva nedefinit care-i aminteşte lecturi din adolescenţă şi-i face legătura cu tot ce este sensibil în jurul lui, apusurile muzicale, serile de intimitate cu ei, ori poate numai cu Ea, linişte, afară înserarea, Ea abandonată leneş pe studio cu mârtanul siamez culcuşit vigilent lângă coapsa fluidă şi plăcile, mereu aceleaşi trei plăci: Lalo, Ceaikovski (Patetica) şi Mozart – ce împerechere şi de ce mereu aşa? – acel ceva inefabil a suferit şi suferă mereu mutaţii stranii, încorporând între el cel de odinioară şi Navigator un filtru total, ecranul radiolocatorului.

O parte din viaţa lui se filtrează prin acest ecran fluorescent. Filtrul ăsta luminescent îi determină senzaţiile şi reacţiile.

Modul lui de a percepe noaptea. Interpune între universul bolţii de deasupra P. C.-ului şi el nişte axe de coordonate de o duritate metalică, axe între care tot ce se întâmplă de la sol până-n limitele superioare ale stratosferei se materializează în impulsuri luminoase, cărora el, Navigatorul, trebuie să le determine originea şi, într-un fel, destinul.

În condiţiile date, ambele licenţe inutile.

Undeva, destinul lui s-a întrerupt brutal. A avut latitudinea să aleagă. Dincolo de aerodrom, la o catedră, la Academia Militară, ori aici… A opus umilinţei pilotului fracturat, ştiinţa ofiţerului… Şi el? El, omul? Surâs strangulat. Crispat…

În noaptea asta se-ntâmplă al dracului de multe lucruri în troposferă. Straturi ionizate puternic aprind şi sting fulgere scurte pe ecran. Glasul planşetiştilor îi vine estompat. Tot estompat, întrerupt de bubuituri scurte, aude glasul vânătorului, pe care acum îl conduce nemijlocit la interceptare.

— Sunt 351! Relaţii!

Probabil senzaţii false la Pilot… În microfon, sec:

— Încă două minute aşa!

Pilotul îşi iese din ţâţâni când îl aude vorbind din laringe. Asta-i face bine acolo sus. Ieşit din ţâţâni o să fie mai puţin atent la trăsnetele care-i dau senzaţii false de angajare.

Începe „cursa diavolului” cum o numesc ei trei, în intimitate. Ei trei… Şi Ea. Pentru că rămăseseră numai ei patru după război, târziu, în anii de stagnare, de incertitudini, de agonie a aviaţiei clasice şi-n unul din anii aceia de agonie a avionului cu elice, a căzut al patrulea, acolo la Mare, absurd şi stupid, ei s-au hotărât să rămână în această formaţie ştirbită, ultragiată de absurd, formaţie care rezistase războiului, vieţii – violată acum în mod stupid, să se-nchidă în formaţia de trei şi să rămână aşa până când viaţa are să le interzică aviaţia, ori până când temeritatea lor îi va pedepsi, ori până când năzuinţa lor spre puritatea absolută a spaţiului îi va sancţiona; s-au readaptat surprinzător aviaţiei reactive, cu toate nostalgiile niciodată uitate ale bravelor avioane cu elice, apoi a trădat Pilotul, descoperind-o pe Ea; ori lăsându-se descoperit şi ei au înţeles, nu l-au iertat şi nu l-au părăsit, au rămas ei trei şi Ea fără s-o poată niciodată aduce în formaţie – un fel de mit al feminităţii, o substanţă fascinantă a carnalului şi spiritualului. Apoi a trădat el – accidentul acela nenorocit – a trădat pe jumătate, de aceea a rămas aici, într-un fel de formaţie – acum trădează Ea şi de fapt, n-a rămas pur decât 444 – aşa desfigurat de arsuri cum este, el singur a rămas al carlingii şi-al spaţiului…

În microfon:

— 351! Măreşte cu 100!

— Am înţeles! Măresc cu 100!

Viteza vânătorului se măreşte vizibil. Ei doi au ajuns să trăiască zborul într-o sincronizare perfectă. Nu acea sincronizare mecanică, dobândită prin antrenamente susţinute care se stabileşte între pilot şi navigatorul său. O altă sincronizare, infinit mai subtilă şi nuanţată, pentru că Pilotul îl conţine pe Navigator în sinteză, anii de zbor în patrulă, războiul, nopţile nesfârşite de dezbateri, o viaţă întreagă, tinereţea, maturitatea aceeaşi ambianţă şi nu numai faptul cotidian, nu asta, faptul că Pilotul i se încredinţează total, ca şi când s-ar lăsa pe sine la radiolocator, dublat de fineţea cu care-l ia pe el în avion, nu fizic, spiritual, inteligenţa şi raţiunea lui, executându-i prompt, la zecime de secundă toate indicaţiile, ori anticipându-i-le prin manevre uşoare, totul atât de contopit încât îi dă senzaţia că el însuşi execută manevrele pe care le-a conceput, la fracţiune de grad şi zecime de secundă, în aşa fel încât înscrisă pe ecranul radiolocatorului, manevra Pilotului conţine perfecţiunea. Desprins din testura emoţionalului, zborul dobândeşte toate atributele artisticului şi ştiinţificului – devine o parabolă splendidă încrustată fulgurant în cerul fără amintiri, ca un simbol al trecerii speciei… „Deviezi amice! Deviezi!” Simbolul luminos al vânătorului bruiat de luminescenţele străine create de straturile ionizate se apropie vertiginos de celălalt simbol, al ţintei.

Se smulge brutal din el însuşi. Din tentaţia de a imagina drumul lui 351 traversând cumulonimbul. Jetul de flăcări, aripile în delta mobile, silueta perfect aerodinamică apropiindu-se de zidul sonic, presând moleculele de aer până la a le face solide; reţeaua radioundelor ţesând spaţiul galactic într-o infinitate de meridiane şi paralele ale necesităţii omului de a comunica; Pilotul în costumul de cosmonaut, un bărbat perfect echilibrat, stăpân pe sine până la cel mai neimportant neuron; fulgerele, masele imense de pâclă, de grindină, ori numai de vapori în echilibru nestabil pe care percuţia supersonicului le condensează instantaneu; toată această fiziologie fabuloasă a furtunii; tot acest consum de geniu uman, radiolocatoarele terestre rotindu-şi antenele concave mereu lacome de cunoaşterea spaţiului aerian, transmisiunile Regimentului – acest sistem nervos esenţial al gândirii şi acţiunii, inginerii şi maiştrii de pistă, statul major şi cei de la conducerea zborului, magnetofoanele care-nregistrează fidel fragmentul de epopee pe care-l creează ei, conştienţi de destinul lor comun, acceptând deliberat acest destin ca pe suprema lor împlinire; se smulge dureros din toate aceste tentaţii şi se contopeşte cu cele două semnale luminoase: vânătorul şi ţinta.

Ţinta pe care niciodată n-a putut-o gândi în afara atributelor ţintei. Acolo sus, manevrează abil, calm şi temerar, inamicul. Acela care violează cerul plin de amintiri dincolo de Zamolxe.

Vânătorul intră în spaţiul fatal. Ar fi trebuit să-i raporteze generalului rezultatul tuturor calculelor lui de până acum.

Poate că „Şarpele”… Punctul luminos se apropie vertiginos de zona muntoasă pe care-o survolează ţinta. Poate ar fi trebuit să-i ceară amănunte lui 444. Multe amănunte. Zecimile de secundă. Îşi aude pulsul bătându-i în urechi.

— 351! Ţinta stânga şi în faţă la 7!

Estimează precis aceşti 7 kilometri care despart vânătorul de ţintă. Splendid. Pilotul manevrează magnific. Virajul pe stânga este de-o armonie perfect muzicală. Microsecundele. În tâmple. În timpan. Cerul gurii uscat. Asta era. O fracţiune incredibilă de timp, punctele luminoase reprezentând vânătorul şi ţinta se voalează. Spune în comunicaţia P. C.-ului, o dată cu Pilotul.

— Fixaţi punctul.

Apoi:

— Stânga în faţă la 5!

— Sunt 351! Văd ţinta! Intru la atac!

El este mereu perfect egal cu sine acolo sus în domeniul glacial al morţii. Ce nebunie se petrece acolo? Strigă în microfon:

— 351, stânga la comandă! Degajează!

Rămâne paralizat, cu toţi nervii zbârnâind, cu sângele dintr-o dată blocându-i venele, cu sudoarea şiroindu-i rece pe umeri şi piept, şi pântec. Semnalul luminos al vânătorului trece fulgerător la un micron de impulsul luminos al ţintei, atât de aproape încât marginile celor două impulsuri se contopesc pentru o miime de secundă, ca apoi cel perfect rotund al vânătorului, nu mai mare decât o literă o de tipar, să ţâşnească în sus pe ecranul bombat şi fluorescent al locatorului… îi tremură genunchii. Se regăseşte instantaneu. „Probabil îmi datoraţi viaţa, neghiobilor” mormăie. În microfon:

— 351! Dreapta la comandă! Pică! Eşalon 6! Măreşte cu 200!

Urmăreşte manevra elegantă a vânătorului, cum îi place să urmărească înotul maiestos al nisetrilor în acvariul de la Constanţa. Întreabă la P. C. dacă au fixat punctul. I se răspunde afirmativ…

— L-a cerut şi tovarăşul general, tovarăşe maior, îi spune în căşti căpitanul Iacob.

Vânătorul pică pe dreapta, spre 6000 de metri. A ieşit din zona „Şarpelui”. Se destinde în scaunul banal, „stas” şi-şi spune zâmbind chinuit că până şi nenorocitul ăsta de scaun începe să aibă istorie. Ţinta profită de fiecare micro secundă. Manevrele în adâncime sunt cu adevărat spectaculoase. „Nu mai scapi crocodilule.” Mârâie satisfăcut. Vânătorul „curge” de la 11.000 spre 6000 pe un arc de cerc luminescent.

— 351! Pune la orizontală! Măreşte cu 100! Cabrează! Mai mult!

Senzaţia desprinderii. Dublul lui, ceva din materialitatea lui cea mai intimă se desprinde de el însuşi. Printr-o transmigraţie spirituală se reface în intimitatea de sub cupola lui 351. Mai mult. Prin mereu repetatul proces de osmoză se resoarbe în personalitatea celuilalt. A Pilotului… Zboară acolo, între fulgere şi-n ozonul pur al înălţimilor… Ţinta încearcă un viraj abrupt în urcare şi pe stânga! Zâmbeşte.

În microfon:

— 351! Stânga la comandă!

Execuţie magistrală.

— Scoate pe 280°!

— Scot pe 280°!

Iată-l! Impulsul luminos al vânătorului care-a sinusoidat elegant pe ecranul luminescent se apropie, printr-o ultimă mişcare şerpuită de impulsul luminos al ţintei… A ieşit pe direcţie.

Uşor lateral dreapta. N-are nimic! O să-şi facă singur corecţiile de rigoare.

— Ţinta drept înainte, la 6!

Aşa, băiatule. Cuplează-ţi radiolocatorul de bord… în căşti, printre răbufnetul detunat al descărcărilor electrice, glasul enervant de calm:

— Văd ţinta! Intru la atac!

I-ai mâncat coliva, Falcozaurus, îl alintă pe cel de sus cu porecla din Şcoala militară, celebra lor „S. O. Av”… Fluieră „Ho sofferto per te”… Vânătorul se apropie constant de ţintă.

„Acum, Teuton mititel”. Aude în căşti:

— Săgeata”! Sunt 351! Am doborât ţinta!

„Să-i fie ţărâna uşoară”! Fredonează „Adios muchachos”…

În căşti glasul locotenent-colonelului, conducătorul zborului:

— 351! Ai îndeplinit misiunea! Ia gisment zero şi vino acasă!

Deci s-a terminat… Se abandonează cu mâinile pe genunchi. Uşor încovoiat în soaun. Cu gustul sărat al sudorii uscate pe buze… Gol. De gânduri. De emoţie. De dorinţe. Epuizat. Aspirat nemilos de cele câteva minute suprapline. Îi e somn. Vrea să iasă afară. În furtună. Atât. Să iasă afară… Zbârnâitul căştilor, glasurile care se-ntretaie în eter, căldura sufocantă a radiolocatorului, emanaţiile lui fluorescente, mirosul de tăblărie fierbinte, de vopsea încinsă, totul devine cvasiinsuportabil… E treaba celor de la „zebră” să-i aducă acasă. Duce mâna la arcul căştilor. Clar, cu lenea lui ancestrală, glasul lui 444:

— Sunt 444! S-a givrat tubul Pitôt!

Conducătorul zborului:

— Cuplează comutatorul de avarii!

— Am înţeles! Cuplez!

Cum era de aşteptat, Pilotul:

— 444 sunt 351, control!

Mereu neprevăzutul. De 27 de ani neprevăzutul. Te-ai cam rablagit, bătrâne! îşi zâmbeşte sleit. Fredonează, îşi continuă gestul fixându-şi căştile la urechi şi se pleacă din nou deasupra ecranului fierbinte, îmbâcsit de emanaţiile straturilor ionizate puternic.

— Săgeata! Sunt 351! Condu-mă la interceptarea lui

— Am înţeles, spune în microfon.

— 444! Sunt 351! Spargem în sus! Mă apropii la vedere… Mă urmăreşti pe ecran până la aterizare! 444! Te conduc la aterizare!

Păcătosule… Falcozaurus păcătos şi puchios… Teuton iremediabil şi ireconciliabil… Aşa… Stânga la comandă. Pică.

Eşalon 8… 444 ţine pe o dreaptă perfectă la 8000, ca un nou născut gata să se lase interceptat, oho, ce mai aşteaptă să fie interceptat îngeraşul, cred şi eu că nu e uşor să rămâi cocoţat la 8000 într-o drăgălăşenie de cumulonimb ca ăsta, fără aparataj barometric, fără emiţător radio – un scurtcircuit puişor – a doua oară în zece minute când „miroase a colivă” – şi Teutonul pe ton de comandă ca să-şi ascundă neliniştea, nu falsa lui dramoletă cu Ea, nu poza lui de Othello aerian, bah, asta e ultima lui piesuliţă, aiurea, neliniştea cealaltă, fundamentală, că te-am putea pierde şi pe tine gogoman şi don Quijote, şi zburător adevărat, şi om adevărat şi-am rămâne numai noi doi, pentru că Ea a murit din clipa când n-a putut ţine în formaţie, n-a uitat păcătosul când încărcai lăzi în Gara de Nord să aduci acasă polul cu care ne cumpăram pâinea noastră cea de toate zilele, noi eram în sesiune, dormeam în cămara lui Virgil, făcusem nişte paturi suprapuse din poliţe, şi tu ne aduceai pâinea, coltucul de pâine, sfântul coltuc de pâine care ne-a amăgit foamea în douăsprezece sesiuni la rând, pe urmă te-am ţinut noi, neghiobule, am săpat la canale prin toate străzile Capitalei, cunoaştem toate măruntaiele pestilenţiale ale Capitalei, am săpat să-ţi dezvolţi tu teoriile alea drăguţe, drăgălaşele tale teorii: „Variaţia coeficientului de rezistenţa la înaintare Cx în funcţie de numărul M şi dezvoltarea undelor de şoc”, pentru că tu singur n-ai trădat nici atunci, în ceasurile şi-n anii aceia aproape disperaţi, când tânjeam după aerodrom, n-ai trădat zborul şi tu singur din formaţie ai făcut Politehnica, construcţiile de avioane – tu care acum gungureşti ceva în lenea ta regală, acolo sus, cocoţat la 8000, aşteptând să vină Teutonul, să te ia de aripă şi să te aducă aici, la soareaua Pictorului, unde-au să te-nnpresoare toate cuconiţele dornice de emoţii tari, să le dansezi şi să se sperie de mutra ta, jumătate înger, jumătate demon… Afurisit semnalul ăsta de alarmă. Clamează de dincolo de lume. Aşa 351. Perfect. Cotoiul bătrân. Reduce. Simte că se-apropie.

— 351! Ţinta dreapta în faţă la 8!

— Am înţeles!

Impulsul luminos al vânătorului se apropie reticent de cel al ţintei. Şi mereu, obsedant, semnalul percutant de aeronavă avariată. Venit în căşti din lumea spaţiilor care-l refuză… Vânătorul glisează silenţios, un o de tipar luminescent, pe lângă celălalt o de tipar, ţinta. În clipa când cele două impulsuri luminoase sunt paralele, Navigatorul păleşte până la alb. Ei sunt acolo, la 8000, aproape plan la plan… „Sunt acolo, cu voi” gândeşte, ori numai îşi imaginează c-a gândit-o şi spune răguşit şi străin în microfon:

— 351! Execută spargerea în sus pe 270°!

— Am înţeles! Sparg în sus pe 270°… Relaţii despre 444? Relaţii despre 444?! Nici măcar nu-şi mai ascunde neliniştea… Iarăşi. Mereu şi mereu efortul reacomodării. Al devenirilor conştiente… Al biciuirii tuturor nervilor. Tuturor instinctelor. Tuturor inerţiilor, atât de fireşti, Doamne, atât de fireşti… Ecranul. Acest filtru interpus între el şi lumea reală, sublima lume a senzaţiilor fruste, a corporalităţii, a senzualităţii voluptoase – voluptatea carnală de a te lăsa biciuit de ploaie, de a simţi stropii reci pe obraz, de a vedea fulgerele, de a mirosi pământul reavăn – impulsul luminos al ţintei se-nscrie ferm în spatele vânătorului, ei trei au pus şi de data asta botniţă destinului, îşi potriveşte microfonul şi raportează:

— Vă urmăreşte perfect.

— Situaţia la sol?

Ascultă comunicarea lapidară a conducătorului zborului:

— Cam albastră!

— Adică?

— Averse combinate cu grindină.

— Mai am zece minute de zbor.

— În regulă!

Aici, misiunea Navigatorului a luat sfârşit. Practic a dus vânătorul la interceptarea ţintei, a evitat catastrofa, l-a readus la interceptare, l-a degajat, apoi ţinta a devenit 444, un avion avariat, lipsit de posibilitatea de a se ghida în spaţiu, orb la 8000 de metri într-un cumulonimb de furtună, a cărui singură salvare este de a urmări în tubul locatorului de bord silueta avionului valid care-l va aduce la sol, la capătul pistei binecuvântate… îţi consultă cronograful.

— 02h, 08m.

Vor ajunge târziu. Foarte târziu. Atunci când ceilalţi sătui de ritmuri, de băutură, aţâţaţi de prezenţa tuturor femeilor acelora mai mult sau mai puţin halucinate, vor pluti în lumina translucidă de acvarium, mototoliţi, uşor verzi, cu sudoarea trecută prin gulerele cămăşilor. A rugat-o pe Ioana să vină.

S-a împotrivit vehement:

— Sunt prea exactă pentru lumea de fee, de balet, pictoriţe suprarealiste şi bărbaţi efeminaţi. Nu ştiu ce căutaţi voi, acolo?!

— O compensaţie, i-a răspuns.

I-a râs cu toată dantura strălucitoare de lupoaică tânără.

— Vă-nţeleg, fără să vă accept. Dă-mi un telefon.

— Şi daca va fi trecut de miezul nopţii?

— Şi… Mâine e duminică. Îmi fac menajul.

O ultimă privire pe ecran. Două impulsuri luminoase, îngemănate, undeva spre 11.000… Îşi constată singurătatea. Acut. Singurătatea? Semnalul de alarmă al lui 444 se goleşte de conţinut… Sunt amândoi, în cerul pur, la 11.000… Stupid. Reacţionează cu gelozie de femeie la menopauză… Ăsta e cuvântul. Gelozie… Nu se poate desprinde de scaun. Cele două impulsuri luminoase coboară, mereu îngemănate, pe o spirală mereu egală cu ea însăşi, după matematica riguroasă a sistemului de spargere în jos. Tresare când aude comunicarea Pilotului:

— La îndepărtată, flaps complet!

Conducătorul zborului:

— 351! Aterizarea liberă…

În sfârşit… Gust de fiere. Un tremur uşor în degete… Prea obosit. Prea mult m-a obosit interceptarea asta… îşi scoate căştile. Îşi fricţionează fruntea. Dincolo de paraziţii sâcâitori care se aud în căştile aşezate la locul lor, strigătul Pilotului:

— Motor!

Smulge căştile. Şi le apasă pe urechi cu un gest crispat. Aproape convulsiv. Ecranul gol. Nu „vede” ce se-ntâmplă acolo, la un biet kilometru dincolo de zidurile P. C.-ului, nu vede, e orb, complet orb şi el.

Conducătorul zborului:

— Motor… Sparge în sus pe 270°… S-au defectat mijloacele… Fii calm. Aprind rezerva.

Se lasă în scaun. Scaunul blestemat, insensibil, aşezat pe cele patru picioare stupide, „stas”… Nu se mai poate. Ăştia doi mă bagă în balamuc. Mă scot la pensie, crocodilii… Mă…

Soarbe ecranul, şi-njură radiolocatoarele terestre care nu sunt în stare să capteze încă impulsul celor două avioane… Va sa zică asta, s-au defectat mijloacele când ei erau undeva la marginea pistei, cu roţile scoase, cu flapsurile bracate complet, proiectoarele le arătau pista lucie, biciuită de averse şi dintr-o dată întuneric orb – ah, crocodililor, să rămâneţi atârnaţi la vreo 30 de metri de pământ pe namilele alea grele de câteva tone, bălăngănindu-vă deasupra tipsiei cu colivă – faceţi ce faceţi şi de cum decolaţi începeţi să mirosiţi a mort – rămâne perplex pentru că o aude clar, uimitor de clar pe Valentina:

— Mă uit la el, noaptea, când doarme, iartă-mă, te implor iartă-mă şi-l văd pe el acolo, ştii unde, voi nemişcaţi, palizi, şi-atunci alerg pe balcon, ori mă-ncui dincolo, aprind toate luminile, e îngrozitor, e îngrozitor, mă-nţelegi, e îngrozitor…

— Uite-i, strigă…

Cei de la P. C. bodogăne pe lângă telespicher…

Recepţionează:

— Relaţii?

Comunică:

— Încă două minute, aşa.

Încă două minute, aşa îngeraşilor, să cupleze cei de la deservire mijloacele de rezervă şi vă aduce tata la pistă puişorilor, vă aduce el şi ce-o să se-mbete tata în noaptea asta afurisită… Două impulsuri luminoase gemene, acolo pe ecranul plin de viaţă, splendid ecranul ăsta, ce dracu m-aş face fără ecran, orb aş fi şi mut aş fi, o biată fosilă, un nenorocit de pilot reformat aş fi…

Conducătorul zborului:

— 351… Pe direcţia de spargere fenomene periculoase zborului… S-au cuplat mijloacele de rezervă. Execuţi spagerea în jos pe 180°.

— Am înţeles.

— 444… Fii atent… Urmăreşte-l pe 351 pe ecranul radiolocatorului… Urmăreşte-l pe 351 pe ecranul radiolocatorului… Până la intrarea în sistem, apropie-l la vedere… Executarea…

Mare pisălog conducătorul zborului… S-a băgat pe fir, i-a smuls de sub aripioara lui ocrotitoare şi le umple capul cu sfaturi inutile. Auzi-l:

— 351! Încep executarea spargerii în jos.

— Am înţeles.

Se uită la ceas – 02h şi 12m… O veşnicie… Au intrat în sistem. Iarăşi pe spirala fabuloasă care-i aduce din stratosferă, prin tot cumulonimbul, undeva la capătul pistei. Şi iarăşi senzaţia inutilităţii lui în faţa ecranului, pentru că, acum, numai ei doi, piloţii, stăpâni pe cinematica emoţiilor şi pe uzina cu aripi, numai ei doi sunt stăpânii absoluţi, cu drept de viaţă şi de moarte… Aceeaşi stranie senzaţie a inutilului, a extrapolării spiritului în afara materiei şi clipei, a părăsirii totale, ireconciliabile.

— 351. Repet… Pe direcţia de aterizare fenomene periculoase zborului…

Tipul devine agasant… I-o spune Pilotului… Parc-ar putea sufla prin parbriz şi transforma fenomenele periculoase în adieri suave mirosind a lavandă… O la la… şi dulcea, inegalabila pedagogie cazonă:

— Afurisită ploaie… Afurisită furtună… Am avut o baftă, una la mie… (Mie-mi spui… Să te fi văzut în locul lui 444)… Nu mai punem noi mâna pe aşa frumuseţe de cumulonimb, nici într-un deceniu… (Original hully-gully… Mă mir că nu-ncepe să-i plângă de dor)… Le plâng de milă (Tot plânge, ce spuneam eu) ălora care n-au putut zbura în aşa splendoare de cumulonimb… Sunteţi de invidiat…

Asta-i prea mult chiar pentru pedagogia locotenent-colonelului… În microfon:

— Nu pierdeţi ocazia, tovarăşe locotenent-colonel… Ar fi păcat să vă plângeţi de milă încă un deceniu…

Linişte în căşti… Paraziţii. Răbufnetul trăsnetelor. Al furtunii. Grindina pe acoperiş…

— La îndepărtată flaps complet.

Glasul conducătorului zborului, plin de ţepi:

— 351… Aterizare liberă… Aşaaa… 444… Uns! Felicitări…

Îşi scoate căştile. Deconectează ecranul. Rămâne sleit în obscuritatea gelatinoasă, îmbibată de mirosul încins al tăblăriei, cablurilor de cauciuc şi vopselelor emailate.