Capitolul doi

— Acum, între noi doi, amice!

Îşi trage gluga impermeabilului… Până când au să ajungă la sala piloţilor, până se dezechipează, până-şi fac duşul, are la dispoziţie cel puţin o jumătate de oră. Paşi repezi pe coridorul P. C.-ului. Afară vânt şi averse, plopii piramidali foşnitori, ploaia oblică strălucind în lumina lampadarelor cu neon, aleile cu asfaltul ud.

— Să trăiţi, tovarăşe maior, permiteţi să raportez.

— Raportează, sergentule.

— Vă aşteaptă tovarăşul colonel…

Sergentul spune numele patronimic şi cel drăgălaş, de botez, aproape uitase c-aşa este înscris în controale Gelatină…

_ Unde?

— La camera de oaspeţi, tovarăşe maior.

— Bine…

O invitaţie la amintiri care n-au fost niciodată comune… Iese în ploaie. Aer curat. Rece. Îl aspiră lacom… Taie aleea spre locul de parcare. „Renault”-ul lui stă acolo, cu caroseria albastru-„pavone” lucind metalic… Totuşi, o compensaţie… Se pilotează şi jucăria asta cu botul şi coada teşite, gata s-ajungă în 50 de secunde la 130 pe oră. Râde strepezit… Confortabil. Aprinde bordul. Încălzeşte motorul. Demarează scurt. Plopii repeziţi în geamurile laterale. Bariera. Santinela. Plutonierul de serviciu. Saluturile de rigoare… Asfaltul… Blocurile… Câteva geamuri luminate… Femeile. Pregătesc ceaiurile. Cafelele… Paturile desfăcute. Veiozele. Cărţile căzute pe plapumă… Copiii dincolo… Trage maşina în faţa garajului. Ocoleşte blocul. Urcă fără s-aprindă lumina. Cheia lor? Aici… Deschide… Cald. Întuneric intim. Parfumul ei. Inegalabil. Sintetizând tot ce poate fi feminitate şi intimitate, şi viaţă în doi. Totul… Ezitare…

— Între noi doi, amice, mârâie… E totuşi prea mult.

Lumina palidă a lampadarului de-afară reflectată pe pereţi… Umbra mobilei. Un capot aruncat în fotoliu. Îl ridică. Foşnitor. Mătăsos. Îşi culcă obrazul în el… Miroase înnebunitor… Scrinul. Cheiţa… Da… Aici sunt… Caută înfrigurat. Unul. Două. Trei… Asta este. În toată meticulozitatea lui de-o viaţă, Pilotul n-a încurcat niciodată, nimic. Îl ia. Are scoarţele moi. Probabil piele. Desigur piele… Iese… Încuie uşa…

Lumină bruscă pe coridor.

— Credeam că locuieşti la 12, spune Gelatină… Îl priveşte pe sub viziera şiroind de apă. Are umerii mantăii de ploaie uzi…

— M-a aşteptat afară… M-a pândit afară, idiotul… în spatele lui Gelatină, sergentul. Şi încă cineva.

— N-aţi greşit… Locuiesc la 12… Cu ce vă pot fi de folos tovarăşe colonel?

Hm! Stai drăguţ, mă, stai drăguţ… Vase chinezeşti…

Cristale… Ce, mă? Ai un Petraşcu? Uite dom'le… Galant, mă, ca-ntotdeauna… Dă-te, mă, dracului şi n-o mai fă pe maiorul cu mine. Asta la servici, în faţa altora… Mai ţii minte când mă băgai sub pat? Ha, ha, ha! îţi luasem frica de-a binelea… Eu ţi-am vârât, mă, pilitură de fier pe ţeava armei, atunci la inspecţia aia inopinată…

— Când am luat trei zile de carceră?

— Atunci! A fost bună, mă! Bunăăă! Te caut de ieri… Ce-aveţi voi de fugiţi de mine? Sunt în comandament, pe funcţie, să-mi fie de bine. Pentru alţii. Nu pentru voi… Aţi rămas tot ăia, patrula. Intri-n miezul nopţii la el, cotrobăi ca la tine-acasă… Vezi să nu vorbească lumea…

— Ce să vorbească?

Tresare interior. Gelatină cu ochii lui de peşte rasol reprezintă totuşi un punct de vedere, unul din afara lor.

— Vorbeşte… Nu le vezi pe unele cum uită uşile deschise, ca din greşeală… Nu-nţeleg ce-aţi fost voi patru. Reduc totul la scara banalului, măi băiatule şi voi trăiţi prea şocant într-o lume ideală. Asta supără. Se comentează…

Revelaţia unui adevăr de-o simplitate perfectă. Ies mereu în trei, cu o singură femeie, ba mai mult, o aşteaptă în oraş cel care nu are program, are senzaţia lipicioasă, cleioasă a „opiniei”. Gelatină respiră greu. Se face comod în fotoliu.

— Ai evitat catastrofa la micron… Apropo… Am o propunere pentru tine… Şeful catedrei de Istorie militară de la Academie te-ntreabă dacă vrei să te transferi la el. Ştiam că-ţi pregăteşti doctoratul…

— Văd că ştii foarte multe… Un coniac?

— Cu plăcere. Funcţia… Te-ar vrea pentru feudalismul timpuriu…

Gelatină face apologia catedrei. A lucrărilor ştiinţifice de care Academia duce încă lipsă. Vorbeşte convingător. Echilibrat. Cu multă siguranţă de sine…

— De ce te uiţi aşa la mine? Îl cauţi pe Gelatină? A murit băiatule. Am fălci. Am un strop de burtă. Nevastă. Copii. Nici tu nu mai arăţi ca atunci. Numai memoria n-a murit.

Afurisita asta de memorie… Ţi-am ghicit gândul… Zici în tine că reîntâlnirea asta seamănă c-o-nmormântare. L-ai înmormântat în colonelul de astăzi, pe elevul sergent de-atunci. Probabil e un spectacol trist moartea elevului sergent în colonel.

— Scuză-mă!

— Şi tu te-ai îngropat pe tine însuţi de n ori… Numai Pilotul a rămas surprinzător de tânăr în maturitatea lui surprinzătoare.

Navigatorul are revelaţia timpului care i-a despărţit. A anilor care s-au însumat de-atunci, şlefuindu-l pe Gelatină şi iată că omul nu mai are ochi morţi de peşte rasol; are ochi vii, pătrunzători, viaţa a operat în adâncimea lui Gelatină şi el are dintr-o dată senzaţia de camaraderie – a recunoscut dintr-o privire un Petraşcu, el, Gelatină, asta este uluitor, în fond am stupidul obicei să cred că numai peste mine au trecut anii şi când îmi reîntâlnesc camarazii le aplic optica de-atunci, asta este îngrozitor de anacronic…

— Nu mi-ai răspuns la propunerea mea…

— Care propunere?

— Catedra…

Ridică din umeri.

— Viaţa mea e aici. Ştii bine.

Se simte degajat. Familiar.

— Poate c-ar trebui să te mai gândeşti.

Gelatină nu-şi mai caută cuvintele ca odinioară. Îi vin spontan, firesc, face asociaţii care-i certifică o lectură substanţială, este un colonel perfect aşezat pe tălpi, cu riduri adânci la colţul ochilor, cu un strop de guşă, cu părul şaten rărit în creştet, poate prea mult lăţit în şolduri. Reia panseul lui Gelatină. Al decesului elevului sergent în colonelul de astăzi.

Durere surdă în inimă. Cine spune că inima nu doare? Recunoaşte propriile lui decese, morţile succesive ale elevului sergent, ale locotenentului aviator, ale pilotului, ale amantului în foarte tristele lui maturizări… Toarnă coniac. Sticla de cristal pur, sonor, îi face plăcere. După cum simte întotdeauna o plăcere intensă când lichidul gălbui inundă paharele suple, muzicale, cu picior prelung…

— Mă gândesc de câţiva ani…

— Acum ar trebui să te gândeşti…

Gelatină îl accentuează pe acum. Navigatorul îi fixează privirea.

— De ce tocmai, acum?!

— Hai noroc, Navigatorule… îţi mai aduci, mă, aminte de schimbarea mea la faţă?

Incertitudine. Ce-nseamnă acest „acum”. Un avertisment?! Dar toate lucrurile acelea, zilele şi nopţile acelea sunt moarte demult… El însuşi a predat atunci „B2”-ului totul, fotografiile, amănuntele groaznice ale morţii lui Secicar, propriile amănunte legate de evadarea lui, interogatoriul pe care i l-a luat Gestapoul, absolut totul şi ar fi o prostie ca acum, când a reintrat în circuit „Şarpele”, el să nu se mai găsească în faţa ecranului…

— Care schimbare la faţă, Gelatină?

— Aia după care ai încetat să-mi mai faci mizerie… Şi după care, eu, am înţeles ceva esenţial…

— Am uitat, spune şi se lasă să alunece în fotoliu. Coniacul îi trece în sânge cald şi liniştitor.

— La noaptea aia te-ai gândit?

Râde.

Tolomacul le freca ridichea până la exasperare. Şcoala era dispersată pe Vinţul de Jos. Se improvizase un aerodrom lângă Mureş. Ei erau cazaţi în castelul plin de fantome al lui Martinuzzi. Alarme. Prealarme. Inspecţia armamentului. Cazarmamentul. Tolomacul nu se mulţumea cu ce-i raporta Gelatină…

— Voia să afle starea de spirit. Asta-l măcina! Starea de spirit…

Asculta seara sub ferestre, ori noaptea, după ce se suna stingerea. N-auzea nici benedicţiuni, nici fraze decente, ori de pocăinţă creştină. Avea o geantă de moaşe comunală puţin compatihilă cu un ofiţer de aviaţie. De fapt Tolomacul nici nu era un ofiţer de aviaţie. Fusese repartizat la o Flotilă de bombardament şi la prima lui misiune capotase cu avionul încărcat de bombe. Câteodată se strecura în dormitor. Se aşeza pe patul lui Gelatină. Asculta. A doua zi îi moraliza. Nu raporta nimănui ce auzea. Ţinea în el. Era pisălog, bun pedagog, dar mult prea subiectiv să poată ajunge un pedagog de clasă. Avea dorinţa patologică să ştie „starea de spirit”. Poate afla lucruri la care el însuşi se gândea…

— Ştii şi tu cum vorbeaţi voi de nemţi… Mai ales Şurub…

Râd amândoi.

— M-am dus atunci cu Aso – Aso di Caracalo, Gelatină! L-ai uitat? Şi cu Şurub! Ne-am dus la nea Bujie…

— Maistrul motorist! Ce om, mă…

Ca şosele, cu momele i-au luat un „mizanmarş”, un demaror pentru „Fleet” cu cablurile de rigoare. „Mizanmarşul” avea obligaţia ca atunci când e învârtit la o manivelă minusculă să producă scânteia necesară bujiilor. Era un fel de demaror, de pornire automată simplă, pentru avioanele de şcoală de faza I. El era elev adjutant. I-a dat ordin lui Gelatină să controleze dacă nu doarme cineva în căpiţele de fân din livadă…

Gelatină râde bonom.

— Al dracului tu! Ce m-am mai umflat în pene pentru o asemenea misiune de încredere.

Ei au ascuns maşinăria aia infernală sub perna lui Şurub. Au tras cablurile la clanţa masivă de fier. Au stins lumina.

— Când m-am întors, aiurea, n-am dat în fân decât peste ştii tu cine, cu iubita lui Margareta (Margareta era porecla dată comandantului de escadrilă), am găsit lumina stinsă şi-o linişte de mormânt. Ţi-am raportat că n-am găsit pe nimeni. Mi-ai dat ordin să mă dezechipez şi să mă culc…

Tolomacul a dat târcoale pe-afară. Probabil s-a mirat că nu aude măscărite obişnuite. Nici glasul spart al lui Alpetri – ei îi ziceau Alpieirii – ţinându-şi prelegerea de fiecare seară asupra…

— Tuturor factorilor falici care conduc printr-o sexualitate perfectă la progresul speciei umane, bunăstarea materială şi morală a codoaşelor şi proxeneţilor, la îmbogăţirea medicilor de… (spunea lucrului pe nume) de pe urma bolilor ruşinoase contractate în lumea demimondului de elevii sergenţi aviatori ai majestăţii sale regelui”.

Gelatină repetă cuvânt cu cuvânt titlul acelei dizertaţii ştiinţifico-pornografică.

Neauzind continuarea prelegerii – erau la cursul XXXII, subintitulat „Originea fiziologică a geloziei elevului sergent aviator”, Tolomacul a urcat scările făcând semn plantonului să rămână nemişcat. Probabil era fericit că-şi prinde secţia plecata la petrecerile iniţiate de câţiva cuviincioşi şi savanţi preoţi greco-catolici, stăpâni ai unor pivniţe cu cele mai teribile vinuri de Târnave – fericit deci că mâine, după programul de zbor, se va putea delecta târându-i pe burtă prin toate bălăriile… De fapt era o răzbunare prostească a pilotului avortat – pe care ofiţerii instructori de zbor îl tratau cu ironie rece pentru talentul cu care descoperea fire de praf pe trăgaciul armelor şi fire neregulamentare de barbă pe obrazul elevilor…

Fericit deci de supoziţia pe care-o credea realitate, a pus mâna pe clanţa legată la „mizanmarş”, fără să ştie că tusea plantonului era simptomatică şi că Şurub năduşea din greu sub pătură, învârtind manivela maşinăriei.

Plantonul le-a povestit mai târziu cum a sărit Tolomacul din cizmele lustruite oglindă, cum s-a făcut vânăt, cum i-a aruncat peste umăr un „marş la carceră” şi cum scoţându-şi batista, a-nfăşurat clanţa cu mii de precauţiuni…

— Dracu l-a auzit intrând… Se aşază cineva pe marginea patului meu. Întuneric orb. Îşi scosese cascheta. Nu-mi mirosea mie a bine liniştea aia. Am crezut că eşti tu. Zic: „Las' elevule adjutant”… încep să pipăi la sâni. Să mângâi şoldurile. Transpun eu sonor, pentru toată secţia, ultimele învăţături falice ale lui Alpieirii. Aud râsete bufnite de sub pături. Mă cam luaţi peste picior până atunci. Mă simţeam străin. Urgisit. Zic să prind momentul… încep să miorlăi. Să fac pe curtezana… Ating din greşeală tresele de pe manşeta Tolomacului… Mi-a pierit glasul… Parcă m-a paralizat… Voiam să iau notă mare la escadrilă.

— Ai făcut atunci cea mai mare gafă din viaţa ta de elev aviator model.

Gelatină râde lejer. Creţurile de la colţul ochilor i se destind.

— Pssst! Şase! Tolomacul, am zis…

Râd amândoi. Beau coniac.

— Camarazilor, afară, fuga marş, a ordonat Tolo… Echiparea… Culcat… Sub paturi fuga marş… Drepţi… Vă arăt eu supertehnică falică… Tu să te tunzi, mi-a ordonat… Mâine sa te prezinţi la raport, tuns… Vă echipaţi ca nişte călugăriţe?

Afară fuga marş…

Ei au ieşit în goană, încălţaţi la câte-un picior, cu câte-un crac de pantalon fâlfâind şi-au început să bată mătănii sub cerul satinat de vară… Unii s-au ascuns în păpurişte. S-au întors în dormitor pe furiş. Secţia l-a proclamat pe Gelatina „erou naţional”. I s-a decernat, cu solemnitatea de rigoare un premiu râvnit, cel de „camaraderie”, constând dintr-un prezervativ şi i-au fost iertate toate greşelile lui cu voie, ori fără de voie.

Tăcere stânjenitoare. Ca şi când intimitatea creată de amintirea nopţii aceleia, readusă în conştiinţă cu toate amănuntele ei pitoreşti şi picante, ar fi operat asupra realităţii imediate, rarefiindu-i densitatea. Ca şi când memoria acţionând în profunzimea conştientului şi subconştientului şi-ar fi asociat efectul prin fraudă. Amintirile au răsturnat pentru un minut sau zece valorile şi raporturile create de timp, au făcut să dispară stânjeneala, i-au făcut pe ei înşişi mai fireşti, mai dispuşi să comunice. Navigatorul intuieşte valoarea inestimabilă a clipei smulsă rigorilor ierarhiei, disciplinei, regulamentelor, categoriei sociale militare.

— Ascultă, Gelatină… Nu te prinde rolul lui Sherlock Holmes. Prea ai plecat să descoperi agentul criminal cu gulerul impermeabilului ridicat şi pipa în colţul gurii. Ţi se vede până şi patul pistoletului, măi…

— N-am câştigat deci nimic în plus peste talentele din „S. O. Av.”?

— În direcţia asta nu! Fii franc cu mine. O s-o descurcăm mai bine… Mai operativ… Să rememorăm: se vorbeşte ciudat despre prietenia „patrulei”?!

Gelatină se foieşte-n fotoliu. Dă ochii peste cap. „Iarăşi a făcut ochi de crap fiert”… Gâfâie. Îşi tamponează des fruntea leoarcă.

— Haide băiatule… Trăieşti „drama” clasică dintre datorie şi prietenie. S-o lăsăm tiradelor maestrului Corneille… Uite că-ţi uşurez conştiinţa profesională… Cine ştie ce note informative aţi primit – din nenorocire sunt câţiva paraziţi – care trebuie să-şi justifice într-un mod oarecare existenţa – deci o notă sau mai multe (Gelatină asuldă remarcabil) cu conţinut tulburător: amoralitatea flagrantă, scandaloasă, a celor trei, dintre care doi piloţi clasa I-a, front, decoraţii mari, răspundere etc. minaţi de rebutul uman, cel cu trecutul dubios, încă nelămurit, etc. etc. etc.

— N-o lua nici chiar aşa…

— Aiurea… Şi, dintr-o dată, catastrofa. Coincidenţele…

Rebutul la ecran… etc. etc. etc. Voi ştiţi că nu sunt ceea ce spune Agramatul despre mine, vezi, am ghicit, nici nu putea fi altfel, nu i-am tolerat niciodată să-mi dea lecţii, nu pentru că nu face acordul dintre subiect şi predicat, asta i-o pot ierta dacă este plin de intenţii bune, ori este un foarte bun profesionist, nu Gelatină, drăguţule, ăsta a fost uitat de vreme în aviaţie, solda bună, risc minim, nu zboară, nu conduce zborul, face rapoarte. – taci măi, nici acum nu deosebeşte un supersonic de un subsonic şi pentru că în afara relaţiilor care-l ţin unde este, ştiu măi, cumnatul, cumnatul providenţial – deci în afara relaţiilor el nu-şi poate justifica, nu prezenţa Gelatina, nici măcar existenţa măi, mă-nţelegi tu, ori eu îi spun lucrurile astea în şedinţele de partid – ce să faci măi, am un obicei prost – voi, dintr-un spirit lăudabil de echitate – nici să nu mă compromiteţi, dar nici să nu puneţi în mişcare „cumnatul”, vreţi să mă salvaţi şi să vă salvaţi… Să trec la catedră. Acolo sunt departe de unitate. Şeful de catedră are două doctorate… Lucrurile se uită. Aici se descurcă totul. Staţia pirat nu va putea lucra la infinit… Când va fi descoperită, va veni şi lumina… Mulţumesc Gelatină, dar nu accept… Pot fi mutat prin ordin. Sunt militar. Execut… Dar am latitudinea să-mi cer trecerea în rezervă, oricâte implicaţii ar suscita treaba asta…

Taci şi-a ascultă-mă. Sunt totuşi cel mai bun navigator al regimentului. Pilotul lucrează perfect sincron cu mine. Sunt necesar aici, acum mai mult decât oricând. Acum şi aici… înţelegi?

Obţine-mi acest drept – auzi Gelatină – câştigat cu sânge – este timpul că spunem lucrurilor ăstora pe nume – obţine-mi-l tu – văd că în cazul meu trebuie mereu să-mi reconfirm drepturile… N-ai să regreţi. Nici tu. Nici eu. Nici onoarea noastră de ofiţeri.

Gelatină într-o baie de aburi, gata să se lichefieze.

Navigatorul, cu cea de-a doua voce, aceea.pe care nu şi-o aude decât el, pe care şi atunci, când l-au sfredelit cu baionetele, şi-a auzit-o şi poate vocea aceea l-a salvat.

— Haide, Gelatină. Ieşi din conformism. Din apele astea călduţe. Din clocitoarea ta de nonacţiune. De nonrăspundere. Strigă mă şi-acum: Şase! Tolomacul! Uite! Te las la liberul tău arbitru. Nu încerc să te influenţez. Şase, Gelatină!

Îl priveşte fix. Gelatină se şterge cu batista cadrilată. A rămas la obiceiul rudimentar să poarte batiste cadrilate. Se şterge pe obrajii bucălaţi. Casnici. Paşnici… După ceafă.

— Ce dracu, hm, ţţţ, adică ierarhia, cel mai mare decide, hm!

— Gelatină! Eşti ditamai colonelul… Garantează pentru mine cu capul tau…

Gelatină rămâne perplex… Se scufundă în scaun. Se resoarbe. Se autoanihilaază… Albeşte. Face eforturi vizibile să iasă din panică. Totul la el exprimă panica. Mâinile grăsulii, domestice, care se frâng cu gesturi spasmodice, independente de nemişcarea trupului. Ochii cenuşii, uşor bulbucaţi, de bazedofian fixaţi asupra lui într-o implorare mută. Sprâncenele zbârlite traducând cea mai patetică surprindere. Tăcerea perplexă a celuilalt spune: „Am doi copii. Nevastă… De ce tocmai eu?”… Desigur. Astea şi încă o mie de motive să zici mereu „să trăiţi” indiferent că eşti sau nu de acord, că eşti lezat în intimitatea ta de om şi ofiţer, că părerea ta sinceră şi documentată, şi argumentată, şi verificată este alta, „am înţeles să trăiţi” pentru că mai ai zece ani până la pensie şi de ce n-ai ieşi cu pensia întreagă de colonel, că doar n-ai să schimbi tu lumea, şi Agramatul cinează cu cumnată-su la Cutare, care este cineva în ultimă instanţă, repetă prin pauzele convocărilor ce i-a spus cutare lui cumnată-su, ori lui personal…

Navigatorul intuieşte totul până la nuanţă. Îşi aduce aminte de ce-a rămas el numai maior… Ridică paharul cu coniac. Îl priveşte în lumina plafonierei. Lichidul galben auriu, aromat puternic promite o mie de delicii… Râde. Spune:

— Noroc, Gelatină! Ieşi din vrile c-am glumit!

Gelatină se foieşte-n fotoliu. (Fotoliu scoică, tapiţat în verde crud)… Se smulge din panică. Pune stăpânire pe mâini. Pe expresia ochilor. Aduce sprâncenele la ascultare.

— Ai cuvântul meu de onoare, spune cu glas de copil, tremurat; că aşa va fi… Ai să rămâi aici… Ori dacă te zboară, zburăm amândoi…

Îi revine sângele-n obraz. Se frânge peste masă…

— Măi! Totdeauna ai fost dintr-o bucată… De multe ori mi-a fost mie ruşine de tine în viaţa asta… Multă invidie am mai secretat eu, pentru bărbăţia ta… Şi-acum ascultă ici… Nevasta Pilotului a cunoscut-o atunci pe Suedeză… Pe când era măritată cu căpitanul State din M. St. M… A cunoscut-o la o sindrofie… Ba a şi adus-o la aerodrom, cu o săptămână înainte de insurecţie… Poate să fie numai o întâmplare… Tu ştii că Suedeza avea slăbiciune pentru aviatori… Dacă se-ntâmplă ceva, sună-mă direct la Comandament… într-un fel mă ocup de afacerea asta. Haide. Noapte bună… Acum pică ceilalţi. Probabil sunt frânţi. N-au chef de mutra mea.

Gelatină se ridică adus uşor de spate. Parcă abandonat în uniformă. Rămâne o clipă în faţa tabloului.

— Un Petraşcu! Ce noroc pe tine!

Iese. Pe coridorul prost luminat, paşii răsună din ce în ce mai energic.

Navigatorul îşi consultă cronograful cu gestul devenit reflex. 02h şi 45m. Presează caietul luat din comoda Pilotului în spatele tomurilor din raftul trei al bibliotecii, colecţia „Studii şi referate privind Istoria României”, editată de Academie…

Dezbracă rapid ţinuta de serviciu… Ce idiot… A uitat… Face un număr de telefon. Aude la celălalt capăt apelul ţârâind prelung… în sfârşit…

— Iartă-mă, Ioana, e târziu…

Glasul somnoros, ieşit parcă dintre perne, cu toată lenea trupului zvelt destins sub plapumă.

— Al dracului de devreme, băiatule… Cum stăm?

— Perfect.

— Mă bucur pentru voi… N-ai renunţat la ideea fatidică de a mă târî acolo?

— Nici mort.

— Treci atunci şi mă ia de-acasă.

— Trecem cu toţii.

— În sfârşit… Am să-ţi cunosc zeii… Mă-mbrac.

— Te sărut.

— Rezervă-te… Salve… Pst… O clipă. Mai ai cămăşi curate?

— Două.

— Vâră în sacoşe tot şi adu-mi. Fac program administrativ… Ura!

Ţopăie până-n baie, zvârlindu-şi lenjeria din mers… Ai meditat prea mult în noaptea asta, băiatule! O să faci tetanos la creier… Fredonează: „Nessuno mi puň giudicare”… Ah!

Duşul… După toată îmbâcseala de la locator, duşul… Măreţ, băiatule… Magnific. Pe tot trupul. Pe obraz… Stop, domnişoară! Casca de cauciuc. Gol şi cu casca asta galbenă, parca eşti dracul. Jeturile. Fierbinţi. Reci… Fierbinţi. Reci… îşi bombează muşchii pieptului. Muşchiul stâng cu urma adâncă a baionetei pe care a folosit-o domnul căpitan conte Ianoş Czilley de Kaposvar… Baionetă pe care-o înfipsese în beregata lui Secicar… Hauptmanul din S. S. Apariţia Suedezei „deus ex machina”. Maiorul aviator Karl von Erikmann. Salvarea… Prosopul aspru. Îşi freacă tot trupul până când i se înroşeşte pielea… îşi trage pantofii de gimnastică. Iese gol pe balcon. Flexiuni. Inspiraţie adâncă. Expiraţie. Aerul e umed, plin de toamnă. Farurile puternice ale „Taunus”-ului… Rapid amice! Deschide dulapul. Lasă storurile. Apasă comutatorul… în ţinuta de ceremonie, sau în civil? De data asta în ţinuta de ceremonie. E mai vizibil aşa… Cămaşa albă, orbitor de albă, tunica bleu-ciel, turnată, petliţele lucrate cu fir, păcat de arsurile de pe obraz – a doua zi când a ieşit din spital, plaga era încă proaspătă, a rupt şi a ars toate fotografiile de până atunci şi de-atunci nu s-a mai fotografiat niciodată. Totuşi, s-a vindecat binişor, de trei ori ura! pentru chirurgia estetică, probabil Geta are dreptate când îi spune c-a făcut un complex din cauza asta, cu totul nejustificat şi că o femeie inteligentă la braţul unui asemenea bărbat, trecut prin foc, călit de viaţă, poate considera că a-nlănţuit însuşi principiul bărbăţiei: „Eşti un mare prost băiatule, un modest incorigibil, uită-te şi tu la papiţoii ăştia efeminaţi cu chicile greţoase, care nu ştiu decât să se bâţâie pe ritm”…

Uşa. Smulsă parcă din ţâţâni.

— Măcar intră tot dac-ai brutalizat-o în halul ăsta, îi spune Pilotului, peste umăr.

— Mă duc să mă schimb… O la la! Ţinuta de ceremonie… Eşti nebun! De ce dracului nu te-mbraci civil?! Ai să sperii toate orătăniile alea paşnice, cu aerul tău belicos.

— Aţi ordonat ceva, tovarăşe colonel?

— Trece-o şi pe asta în cont, bodogăne Pilotul din scurta blănită… Până la urmă tot trebuie să-ţi ridicăm un monument…

— Mă-ntreb cât ai să-mi mai ţii uşa deschisă în ceafă?

— La cât plecăm?

— Vă dau zece minute să fiţi echipaţi… Tovarăşul locotenent-colonel a binevoit să urce?

Altădată să-nveţi exact cum se conduce la o interceptare, se-aude un glas plăcut, bărbătesc, uşor baritonal… Îmi face impresia că te-ai cam ramolit, bătrâne… Cere-ţi un concediu medical, ceva… Refă-ţi celulele nervoase… Altfel ai s-ajungi urgent pe post de gropar şef al aviaţiei reactive…

— Regret, dar trebuie să-i dau dreptate, spune Pilotul şi-nchide uşa înainte de a-l ajunge tenisul pe care i-l trimite cu precizie.

— Scapă-i de colivă şi uite cum îţi mulţumesc cizmele astea zburătoare… Staţi voi îngeraşilor, dacă n-am să vă dansez eu un „original hully-gully” să nu-mi ziceţi mie pe nume…

— Redu motoarele, spune cineva de-afară… Şi porneşte-ţi rabla aia nenorocită…

— Tinicheaua aia afurisită…

— Cu care n-o să ajungem în vecii vecilor în oraş…

Deschide uşa brusc. Cele două uşi vecine se-nchid simultan. Din spatele celei care poartă cifra 14 scrisă delicat pe o bucată de plastic răzbate în surdină cântecul Coechipierului: „Priviţi-i sclipesc de mândrie Cadeţii aviatori ne-nfricaţi”…

— Să trăiţi tovarăşe maior, salută căpitanul Bucur, cel cu proiectoarele, se scutură de apă, îşi trage cizmele, rămâne în ciorapi de lână croşetaţi cu mâna – era să ne-o facă blestemata asta de reţea publică, chiar când veneam la aterizare şi pe ce vreme, că nu vedeam nici vârful nasului – umblu în ciorapi să nu-i trezesc pe ăi mici. Să trăiţi şi petrecere frumoasă – eu sunt frânt, ce mai, m-a cocoşat pana aia de curent…

— Până la urmă a venit la aterizare şi bucătarul şef, mârâie şi se-ntoarce să-şi consume cele zece minute de aşteptare.

Un punct de reper. Ori de sprijin. Suedeza. Suedeza şi Valentina?! Absurd… „Marele circ Rivoli”. „Spectacol extraordinar cu participarea celei mai aplaudate vedete”… „Călăreaţa mascată şi pur sângele arab Dar Fur”… „Regina eehitaţiei”… Afişe în culori stridente. Călăreaţa mascată – executată de un pictor tern, la dimensiuni gigant – până la etajul trei al blocului „Adriatica”, uniforma de husar, plete brune peste umerii dolmanului vişiniu şi de sub masca neagră, buzele carmin subliniate violent… Fotografii în culori: „Călăreaţa mascată şi pur sângele Dar Fur executând figuri de înaltă şcoală”- Primăvara lui 1941… Grădina Botanică în floare. Cotrocenii sub mireasma de păducel înflorit. Învoirile… Ultimele învoiri. Primăvara irumpsese înainte de vreme. Aprilie? Martie? Tramvaiele de seară, supraaglomerate cu cădeţi. De geniu. Dar mai ales cu ei. Aviatorii. Uniforme azur. Mănuşi albe… Centuri albe. Încă o lună până la tresă… Primăvară… Undeva, Europa… Poate-o gândeau în subconştient.

Sau n-o gândeau… Era treaba altora. Chamberlain cu umbrela clasică. Hitler cu mustaţa retezată… Aici „Marele circ Rivoli” şi „Spectacolul extraordinar”… Biletele aduse la şcoală de agentul comercial al circului… Loji. Fotolii… Seara uşoară, aeriană şi învoirea prelungită până la orele 24… Lume. Cape de blănuri argintii. Dame… Ei acolo, o insulă de uniforme azurii şi „Mascata” trup splendid în uniformă de husar, pantalon alb mulat pe pulpele prelungi, dolman sângeriu cu brandenburguri negre, căciulă cu plăci metalice şi masca neagră acoperind ochii, lăsând să se vadă ovalul pur, angelic şi buzele carminate, părul bogat în valuri strălucitoare, negre, mişcări agile, aeriene, graţioase, glas de alto, pătrunzător – toţi deţinătorii de conturi, băcanii şi angrosiştii bucureşteni, măcelarii bine situaţi, directorii din ministere cu ovaţii, aruncând flori sub picioarele animalului superb care era Dar Fur, alb neprihănit cu ochi negri, strălucitori, cu venele desemnate viguros pe pântec, conştient de măreţia lui, pe care „Mascata” l-a adus în pas spaniol până în faţa celor două loji pe care le ocupau ei şi l-a silit să-ngenunche, în uralele sălii, trimiţându-le cu mâna înmănuşată bezele, apoi invitaţia lui Bebe Marghiloman, sublocotenent în garda călare – îl ştia de la zborul fără motor – încercase dar nu se prinsese de el – rămas cu perfect spirit sportiv suporterul aviatorilor:

— Măi, voi aveţi acolo câţiva piloţi „rasaţi”. Ghiculeştii…

— Doi…

— Cantacuzinii.

— Unul.

— Suficient „mon cher”… Rasa nu-nseamnă cantitate.

Dormea în sac de dormit englezesc să nu atingă „efectele statului”. În rest băiat bun şi cu ţigări.

— Ella, ai vrut aviatori… Poftim. Unul dintre cei mai teribili…

El perplex, cu gâtlejul dintr-odată uscat. Înaltă, blondă platinată, de-o supleţe stânjenitoare, decolteu îndrăzneţ, carnaţie fascinantă, alb suav, alb marmorean, mână delicată, unghiile sidefate, seducătoare în capa de vulpi albe, ridicând spre el ochi enormi, verzi, cu corneea irizată sub gene negre, rimelate… A-nţeles perfect ce i-a spus Bebe în germană, s-a-nclinat ceremonios deasupra mâinii suple, arcuite graţios, i-a văzut sângele pulsând la încheietura gâtului cu umărul – gâtul Ellei rafaelit şi nobil, mâna răspândea un parfum suav şi excitant de gardenii – Bebe a prezentat-o ca pe fiica domnului Olsen Jönköping, mare industriaş din Stockholm – regele oţelului suedez băiatule, „Jaguar'„ la scară pentru cursele de dimineaţa, „Rolls” pentru escapadele de seară – bagă de seamă, nordicele sunt absolut libere în moravuri înainte de căsătorie – eu n-o interesez – zice că prea semăn cu suedezii ei – voia să vadă un meridional tipic, fii atent este o inhibată şi astea sunt capabile, când s-aprind, să topească un Norrland întreg – ia loc lângă noi – până când eşti învoit – păcat – nu stă decât două luni în ţară, nu ştiu ce dracu de afacere încheie babacul ei aici – uite-l, ăla care se ridică din loja a treia şi ne salută. Se cheamă că eşti cavalerul ei, astă seară… în sfârşit. Uite-o pe nebuna de Elis… M-a turbat cu gelozia. Îmi vine s-o cravaşez… Sărut mâna, Elis… Cam târziu, draga mea.

— Tot cu marmota asta spelbă?

Elis i-a zâmbit Suedezei cu dantura ei carnivoră de fiică de armator levantin… Au stat până la dresura de urşi polari când ea a spus într-o germană delicioasă că se plictiseşte…

Au ieşit. Ei doi, în noaptea de aprilie, îşi aduce aminte perfect, era un aprilie plin de seve, de nelinişti vegetale şi Bucureştiiul de piatră şi beton se lăsa scăldat cu voluptate în toate miresmele pe care le-aduceau vânturile din Bărăgan, de la lacuri, ori din Cişmigiu. El era foarte tânăr, bronzat de soarele aerodromului, uitase Europa în seama domnului cu umbrela de la Londra care-mpărţea generos garanţii ţărilor mici şi se urcase în „Jaguar”-ul tapiţat cu piele roşie, într-o dispoziţie excelentă.

Ultima săptămână din aprilie. Probe la croitori. La cizmari. Ţinuta de oraş. Ţinuta de campanie. Centuri. Diagonala prea scurtă. Burduful cizmelor franţuzeşti nu se mulează pe pulpă, pantalonul de cizmă prost tăiat în spatele rotulei. Mantaua de campanie strâmtă…

— Ce crezi amice că port furou sub manta? În şcoală program de pension. A cerut aprobare să se descazarmeze până la solemnitatea înălţării în grad… Amintirile săptămânii aceleia – a numit-o „săptămână patimilor” – zilele în care destinul l-a ales pentru experienţele lui de vivisecţie, zilele, orele, minutele, clipele, toate la un loc şi fiecare separat conţinând un univers, ori un simplu gest.

— Ella în grâul de primăvară, rochie uşoară de lână albastru palid; Ella pe podul chinezesc din Herăstrău; în rochia roşu carmin, exuberantă, tânără; Ella seara, când glisau eu „Jaguar”-ul pe şoseaua Jianu, tâmpla rezemată de umărul lui, deasupra lacurilor se estompau luminile zilei, cerul se umplea de sidef fluid, de verzui palid, translucid şi-atunci Ella îi înfigea unghiile în braţ, întorcea spre el obrazul descompus de spaimă – era acolo pe obrazul cu ovalul feciorelnic însăşi esenţa spaimei, îl înlănţuia pe după gât şi-l săruta în neştire, şi-n nebunie, vorbeau foarte puţin, ea cunoştea bine germana, el o cunoştea aproximativ şi parcă pnintr-un consens mut, nu voiau să-şi traducă sentimentele, pentru că a iubit-o nebuneşte pentru perfecta ei simplitate, pentru că nu l-a umilit, pentru că a-nţeles că nu va accepta niciodată să se lase întreţinut, n-a ales niciodată un local de lux, mâncau o friptură în vre-o cârciumă din margine de Bucureşti, se smulge greu din atmosfera serilor de-atunci, ea îşi sprijinea obrazul în ambele mâini, n-avea nici un gest de libertină, ori de cochetărie, fie cât de nevinovată, îl fixa cu ochii imenşi, verzi intens, şi-i curgeau lacrimi mari, strop după strop, dintr-odată se speria, tresărea, privea halucinată în jur, se ridica şi parcă se ascundea în maşina de sport: – repede, repede, şoptea… Economiseau timpul, era o permanentă goană împotriva timpului şi goana asta îi istovea, îi istovea mai ales neputinţa… îşi smulgeau secundele din ei înşişi, simţea că Ella e devorată de un ce ascuns, dar era atât de tânăr, atât de fără experienţă… Serile pe câmp spre Snagov. Seara aceea când i-a ajuns un „Mercedes” cu şoferul în livrea. Opriseră pe marginea lacului la Tâncăbeşti. Treceau perechi de raţe sălbatice prin lumina zodiacală… A coborât un domn grav, cu ochelari, rama aceea groasă de baga, un domn în negru. S-a-nclinat rigid. L-a întrebat, avea un accent străin de nedisimulat, dacă n-au văzut un „Chevrolet” alb, care a trecut „nici acum cinci minute tomnule aviator”.

După plecarea „Mercedesului” Ella s-a urcat la volan. A gonit spre Bucureşti cu 120 pe oră. A fost prima şi ultima dată când a şofat, atâta vreme cât a fost el în maşină… A trecut bolid pe Kiseleff. Şofa plecată pe volan. Obrazul golit de sânge. La rădăcina părului broboane de sudoare… în goană pe Calea Victoriei. Stop la „Athenée Palace”. L-a luat de braţ.

S-a încleştat de braţul lui…

— Ella, ţi-e rău! Să chem un medic, Ella… Liftul… Covorul gros de iută vişinie… Apartamentul cochet. Ella agăţată de el, acoperindu-l cu sărutări, Ella într-o stare vecină cu isteria, lacrimi, zâmbete, lumina discretă a veiozei, trupul nobil, gol, cu reflexe mate, ceasurile, dureroase, sfâşietoare şi Ella, atunci, după miezul nopţii spunându-i într-o românească aproximativă:

— Mi-am semnat actul de condamnare la moarte, iubitule… Perplexitatea lui şi braţul gol, suplu, cu rotunjimi feciorelnice, trăgând draperia de la capătul patului. Un fel de patefon. Un disc. Un microfon.

— Dacă eşti imprudent, o plătesc cu viaţa.

Ea însăşi fascinată de cutia de ebonită neagră, nu mai mare decât o maşină de scris portativă, pe care-o fixa halucinată.

Apoi restul nopţii… îl are-n carne, l-a purtat în carne şi-are să-l ducă-n mormânt. E-n el, cu sânii tari de sportivă striviţi în carnea lui, cu şoldurile lungi, fluide, devorându-l cu o mie de gesturi necunoscute de tandreţe, cu o mie de cutezanţe de copil şi o mie de reticenţe de femeie. Îi simte respiraţia sacadată pe buze, pe obraz zbaterea genelor şi gura mereu neistovită de săruturile disperate, a-nţeles totul şi n-a urât-o, ea-i şoptea cu accentul pe care l-a recunoscut dintr-odată: – tu nu trebuie să intri în asta, eşti prea tânăr; ah, Dumnezeule, sărută-mă, încă,… nu, nu acum, mâine-ţi spun, te rog nu acum, să ştii că-n noaptea asta ai iubit o contesină din cea mai veche nobilime maghiară, auzi tu, din cea mai veche nobilime, de ce-a trebuit să te cunosc tocmai pe tine, tocmai pe tine…

Noaptea aceea de veşnicii în care-a murit elevul adjutant care era el, a murit de-o mie de ori, să se nască bărbatul, şi-ntrebările, şi mucenicia îndoielii… Bucureştiul în zori, lumină triumfală de aprilie, tulumbele salubrităţii, „Jaguarul” fâşâind pneurile prin oraşul matinal, proaspăt şi Ella alături, încercănată, palidă până la cadaveric, dealul Cotrocenilor, Grădina Botanică plină de fluieratul mierlelor, santinelele de la palat şi „Leul”, statuia din faţa Şcolii de Geniu…

— Te conduc câţiva paşi pe jos, a spus Ella.

A văzut „Mercedesul” – în mod sigur era „Mercedesul” stopat la capătul parcului, cineva îşi făcea de lucru la un cauciuc şi Ella s-a strâns tandră lângă el, şoptindu-i:

Ai în buzunarul drept de la haină o scrisoare… Du-te şi du-o, te conjur pe viaţa mamei tale, în strada Crizantemelor 2, etajul II, apartamentul 6… Scrie pe plic. Cere să vorbeşti cu domnul Enescu. Du-te în uniformă. El are să te-ntrebe dacă ai venit pentru acvarium. Ai înţeles? Pentru acvarium!

Numai dacă te-ntreabă asta, intri… Du-te cu câţiva camarazi de nădejde, care să intre acolo cu forţa dacă nu te-ntorci în cinci minute… Sfântă Fecioară Maria… Sunt aşa de slabă, mult prea slabă pentru asta… Jură-mi că n-ai să mă uiţi… Asta a fost destinul meu şi nu ştiu de ce?! Te-aştept deseară la şase… Te sărut… Trebuie să mă-ntorc… Deseară, iubitule…

L-a sărutat acolo, în stradă. Geniştii erau adunaţi pentru raport. S-a auzit o goarnă dând onorul la comandant. Au trecut îngrozitor ceasurile până când a venit comandantul şcolii.

A cerut un raport confidenţial urgent. Moş Fofează studiase Marea Britanic, era înalt, uscat, de-o eleganţă austeră şi când intra în sălile de curs se aşeza pe câte-o bancă şi le vorbea de cuatrocento – analiza „Decameronul”, le făcea o dare de seamă – eseu despre British Museum. Vara, în zori îşi făcea zborul cotidian, după care se mistuia în nişa de lângă cabinetul lui, plină cu stampe, acuarele chinezeşti şi fildeşuri siameze. Era un gentleman Moş Fofează… I-a raportat în termeni exacţi că a-ntâlnit o spioană. Moş Fofează l-a privit circumspect pe sub sprâncenele stufoase.

— Mai precis, domnule elev adjutant.

A ascultat raportul, fără să-l slăbească din ochi.

— Ar trebui să vedem plicul misterios… Cred că ai intrat într-o afacere şi riscantă şi dubioasă. Domnul meu, nu întotdeauna prima „la prima donna chi passa” este cea mai agreabilă soluţie… Nu văd de ce tocmai un elev adjutant şi nu un ofiţer de stat major_! Şi mărturisirea asta: sunt spioană, te rog du-te şi denunţă-mă! Curios, domnul meu!

Textul scrisorii, dactilografiat: „Am fost la mare… Mereu cenuşie şi mov. N-am mai găsit pe nimeni. A fost foarte trist. Sărutări de la Nicolae. Mi-ar pare rău să nu te mai văd. Ionel”…

Exact. Reţine cuvânt cu cuvânt după toate vicisitudinile acestor 25 de ani. Moş Fofează s-a dus la fereastra cabinetului. Foarte înalt, uşor adus de spate, cenuşiu la tâmple.

— Nu mi-au plăcut niciodată treburile astea, a spus… Dumneata eşti zburător. M-aş bucura să ştiu c-ai rămas un zburător. Ce gândeşti că este de făcut?

— Să duc scrisoarea, însoţit de trei camarazi, domnule comandor. Probabil – aici a şovăit – probabil femeia aceea joacă, silită de împrejurări, de nişte împrejurării tragice, groaznice, joacă în partidă dublă. Vă imaginaţi că numai silită de ceva definitiv s-a demascat atât de repede. Că numai ceva definitiv putea s-o oblige să apeleze la serviciile unui militar român… Vă rog din toată inima, nu anunţaţi încă serviciul de contrainformaţii… Permiteţi-mi să acţionez independent până mâine de dimineaţă.

Moş Fofează a rămas întors cu spatele… Afară, în plopii bătrâni, ciripeau vrăbiile. Târziu:

— O iubeşti?

— Nu ştiu încă, domnule comandor… Dar vreau, ţin la asta, vă rog scuzaţi-mă, vreau să nu i se întâmple nimic rău…

Moş Fofează se-ntoarce la birou. Trage un sertar. Scoate un browning plat, cu reflexe cenuşii. Îi cercetează încărcătorul.

— I-am spus întotdeauna ministrului că e absurd ca elevii mei să poarte la şold o baionetă vetustă… Poftim asta… Funcţionează perfect. Am încredere în dumneata. Permite-mi, totuşi, să-mi iau măsurile care să te asigure… Pleci din şcoala la orele 13… Numele însoţitorilor?

— Elevii adjutanţi…

Spune numele celor din patrulă…

Strada Crizantemelor numărul 2, etajul II, apartamentul 6… După o aşteptare lungă, interminabilă, un bărbat scund, foarte spătos şi agil, într-un halat de interior de mătase, ras până la sânge, şi senzaţia că acolo, în interiorul umbrit, storurile trase, mai există cineva… Formula rituală. Omul ia plicul, îl vâră în buzunarul halatului şi-i spune rece:

— Mulţumesc domnule elev adjutant aviator… Pe curând…

Patrula zeflemisindu-l, băieţii veseli, se termină „S. O. Av. -ul”, permisiile, apoi şcoala de vânătoare, toţi sunt propuşi pentru şcoala specială de vânătoare, elevele de la liceul „Despina Doamna”, lumina zilei, fragedă, el dintr-o dată la distanţă astronomică de veselia elevelor, de sporovăiala patrulei, parcă smuls din sine însuşi, din toate legăturile organice ale cotidianului, străin, apăsat şi împovărat de existenţa acestei a doua lumi, necunoscută şi tragică… „Jaguarul”. Tot acolo. La „Leu”… Ella, perfect brună, de-un brun strălucitor, epatant, strânsă într-o jachetă verde intens care-i accentuează supleţea sânilor, parcă mai plină, mai femeie, indecent de frumoasă, de provocatoare şi sigură pe fiecare gest. Nu-şi scoate mănuşile.

— Cum îţi plac brună? întreabă în germană.

Nu se dă jos de la volan.

— Mein lieber Herr, astăseară nu putem ieşi… Papa are nevoie de mine… O foarte plicticoasă afacere cu oţelul…

Este rece, străină, o răutate prost ascunsă, pe care n-a sesizat-o, nici măcar n-a putut-o bănui, accentuată de părul negru strălucitor care-o maturizează surprinzător, ochii verzi îl fixează rece, aproape duşmănos, au ceva coclit, de reptilă, totuşi este fascinant de frumoasă şi-n el s-au trezit toate amintirile nopţii, amintiri pătimaşe, îşi aude sângele pulsându-i în timpane: „dacă eşti imprudent o plătesc cu viaţa”.

— Acum trebuie să plec… Dacă tata se-ntoarce în Suedia… Am să-ţi port o amintire frumoasă mein lieber kleiner Offizier… Demaraj scurt. El stupid, prostit, părăsit de el însuşi, înserare, se schimbă posturile la palat, rap, rap, rap, soldaţii din gardă enormi, cu coifurile cu panaş alb, rap, rap, rap, apoi mierlele şi cintezii din arborii bătrâni şi durerea. Secătuitoare.