Capitolul trei

Trei bătăi scurte în perete…

— Iar nu-şi poate încheia gulerul ăla afurisit, mormăie Navigatorul. Se duce la bibliotecă. Scoate caietul legat în piele subţire (- de unde dracu o găseşte, că eu n-o găsesc niciodată)… îl aşază, deschis, ostentativ, pe măsuţă. Intră Pilotul, în cămaşă, cu pantalonul albastru de la ţinuta de ceremonie şi pantof de lac.

— Nenorocitele astea de cămăşi…

Îşi întinde gâtlejul… Navigatorului îi face plăcere să-i închidă gulerul tare al cămăşii subţiri de nylon… Valentina este la fel de stupidă ca toate femeile care neavând nici un talent deosebit, nu încearcă să-şi valorifice singurul lor talent ancestral: să fie soţii şi mame… Cum de nu o tentează să-şi depăşească condiţia? Să se găsească în echilibru cu atletul ăsta suplu, măsliniu, ferm, rafinat intelectual, sau să se-mplinească prin bărbatul care se plimbă cu dezinvoltură de la sol în stratosfera?! Numai să-l aştepţi după miezul nopţii, coborând la tine din furtună, ca un amant de mit, merită să fii femeie…

— Vă mai aştept mult, magnificilor?

Pilotul îşi aruncă privirea pe caiet. Se duce la oglindă, îşi cercetează gulerul. Scoate un mârâit de satisfacţie. Îi spune din uşă:

— Dacă voiai să cotrobăi prin mine, nu era necesar să-mi dai comoda cu dosul în sus. Puteai să mi-l ceri.

— N-am ştiut până acum că-ţi colecţionezi panseurile şi ofurile, scumpule. Îmi rezervi din ce în ce mai multe surprize…

Stai ca un hârciog în vizuină şi-ţi pregăteşti nemurirea…

— Păstrează-ţi veninul pentru Necula Pastore Berger…

Oaspeţii Pictorului trebuie să fie lichefiaţi la ora asta…

Navigatorul constată răceala glacială a Pilotului vizavi de sindrofia Pictorului. De marea surpriză pe care acesta şi Valentina le-au anunţat-o… îndeosebi, absoluta lui indiferenţă faţă de absenţa Valentinei… Deci, Şurub a avut dreptate…

Povestea lor, a Valentinei şi-a Pilotului a murit de mult…

Gândeşte asta cu un fel de uşurare… Foiletează caietul… Se opreşte la prima pagină – care poartă scris cu caligrafie semirondă şi fermă titlul: „Jurnal de bord”. Pagina imediat următoare (caietul are file alb-gălbui de un velin mat, intim) este datată în partea stângă de sus… De ce i-a vorbit Valentina în mod deosebit de acest caiet? Ce-a putut înţelege Valentina, sau presimţi, sau intui, pentru că nu de înţelegere poate fi vorba la ea, ci de intuiţie. Nici măcar o intuiţie la nivelul spiritului, ci de una a cărnii, a fiziologiei, ceva ce aparţine cu exclusivitate genului de femeie carnală, superb animal neviciat de travaliul ideilor, mereu cu simţurile de veghe, mereu la pândă…

5 octombrie 1965

Mă obsedează tabloul. Aseară sau în altă seară, am văzut într-o casă de pescar (pereţi albi, şovăitori, uşor devitalizaţi de melancolia toamnei, rogojină pe jos, accentuând obsesia stufului, pridvor bântuit de vânt şi-afară, de jur, împrejur, terifiantă – Dunărea), am văzut unul din tablourile acelea vândute prin iarmaroace, un tablou aparent cuminte, o natură moartă în care, însă, culorile ţipau. Erau nişte culori violente, care chemau ceva, chemau sfâşietor o amintire, un om, ceva foarte intim, erau în total dezacord unele cu altele, şi-afară se lăsase foarte jos tot cerul, se acoperise cu norii de ardezie, iar la orizont, sufocat în ocru, soarele se-neca în baltă, prohodit de lebede; stoluri rotitoare de lebede, clamând a toamnă, a migraţie, a pustiu…

6 octombrie „Hai-hui” este o fiinţă muzicală. Are supleţea albă a lebedelor. Ceva din majestatea lor şi mai mult decât atât. Ridic vela mare. Vântu'l puternic din trei carturi – prova cântă o melodie stranie, conţinută de-o veşnicie în pânze. În lemnul catargului. În vibraţiile şcotei şi ale cârmei.

Mă obsedează tabloul. L-am mai văzut undeva. L-am mai văzut undeva… Sunt singur la bord (de ce mereu singur la bord?) cu obsesia culorilor singure, din tabloul acela vândut la bâlci, obsesie agravată de tonurile în verde, odihnitor, sfârşit al apelor, al sălciilor, al cerului, al lumii acvatice pe care-o descifrez vag sub chilă când trec peste abisuri de vegetaţie submestră în care ghicesc fluxul speciilor. „Hai-hui” spală coamele verzi ale valurilor cu bordul înclinat până la voluptate… îmi dă senzaţia unei libertăţi desăvârşite, aici pe fluviul verde, opulent, curgând spre mare cu o senzualitate leneşă, disimulată…

Curg spre mare, din totdeauna.

7 octombrie.

Din aparatul de radio, peste glasul unui padre oferind benedicţiuni în numele Sfântului Pontif, se ridică odată cu soarele, o messă… În orizont se-ncrustează stoluri de raţe.

Tabloul.

E ceva din terifiantul Deltei în tabloul acela plat în care culorile ţipau de singurătate, în care agonizau culorile acelea obosite.

Tabloul avea în prim plan o sticlă de vin, albastră. Foarte albastră. Un pahar de cristal, foarte evident de cristal, un cristal vulgar, fără deliciile de lumină ale cristalului pur, bineînţeles cu picior. Alături, stridentă, o felie de pepene de un roşu carnal, câteva seminţe negre risipite neglijent pe o faţă de masă pictată scorţos, scrobită în cute false, perfect simetrice. Fără nici un respect al proporţiilor şi simetriilor, bucurându-se voluptos de suveranitatea neştiinţei, în linie perfectă cu cele de mai sus, o fructieră cu două mere, o pară şi-un strugure negru, funerar, disperat. În dreapta o vază cu flori mov, un mov aproape mirositor, doi trandafiri, trei boboci, două margarete, iar jos, semănate din cornul abundenţei, stăteau, de ceară, o altă pară, un alt strugure negru, totul pe un fond vineţiu, întristător. Erau foarte multe în tablou. Pictorul nu luase pe degeaba paralele pescarului…

7 octombrie, seara.

Vânt din pupa, harnic. Remorchere. Vin probabil de la Sfântul Gheorghe, fantomatice, cu luminile de poziţie aprinse.

Aud murind culorile amurgului. Mor orfelin, discret, minate de ftizia melancolică a toamnei.

Un promontoriu. O salcie. Luna. Pâcle viorii. Un om.

Cocoşat sub ceva asemănător unei pelerine.

Drapat în falduri negre. Ascuns sub gardina unei pălării vetuste, un sombrero trist de fetru. Desenat viguros, un om de tuş, proiectat pe apele licărinde, pline de nostalgia roşului viril, ape acum sumbre, de oţel. De jur împrejur liniştea crepusculului.

— Aooo! Barcaaa!

Strigătul răguşit aleargă pe ape, solitar şi neverosimil.

— Ooo! Aaa!

Voltă în vânt cu sentimentul unei mari descoperiri. Încotro şi de unde? Cine-a născut sub o salcie desfrânată, silueta de tuş, adunată sub gardinele largi şi-n faldurile vetuste ale pelerinei?!

7 octombrie, noaptea.

Scriu la lumina lanternei. Omul stă ghemuit la prova. Sub pelerină ghicesc strigăte de teroare. Deasupra, luna, sugestie de-argint vechi şi-n jur licărul murmurat al Dunării. Se-ntăreşte vântul. Omul de tuş a adus un geamantan din carton legat c-o sfoară şi-un şevalet… Ţipăt răguşit de bâtlan. Ţipăt dezolant. Răscolitor. Şi-o şoaptă:

— Iulia.

Brusc anii se comprimă în mine până la explozie. Jos vela mare! Despuiată de aripi, „Hai-hui” se integrează duratei fluviului. Felului său de a-şi trăi existenţa. Arunc umbrei de la prova o foaie de cort. Deschid chesonul. Proiectez înăuntru lumina lanternei. Ştiu precis unde să caut. Găsesc brandenburgul de argint înnegrit… Cei doi nasturi auriţi cu stema imperiului habsburgic, vulturul bicefal. Ştiu totul c-o limpezime uluitoare… Refac totul imagine cu imagine. Cuvânt cu cuvânt.

— Pe aici locotenente, îmi spune căpitanul…

Se pleacă în şanţul de comunicaţie, un fost canal desfundat de proiectile, lărgit cu lopata. Întoarce, cu un fel de spaimă abia ascunsă, trupul caporalului chircit deasupra puştii-mitraliere. Caporalul are casca găurită în frunte. Obrazul acoperit cu o crustă de sânge-nchegat.

— E Dumitrescu, spune căpitanul conspirativ, cu un gest imposibil de tradus.

Să te duci să vezi cu ochii tăi, din primele linii, îmi ordonase comandorul. În sectorul ăla e acalmie. N-or să te vâneze tocmai pe tine!

— N-am obiectat nimic, domnule comandor!

— Haide! Totdeauna ai câte ceva de cârcotit! Asta ar mai lipsi. Să-mi comentezi ordinul… Se răţoieşte la ntine să-şi mascheze tulburarea. L-am auzit adineaori, strigând în microfon, cu totul neregulamentar:

— Vă raportez cu toată răspunderea că piloţii mei nu sunt cercetaşi… Mai ales nu sunt cercetaşii celor de la picaj… Nu pot să-l trimit în linia întâi. Se-ncurcă-n sârme, domnule general… Răspunsul metalizat de aparatul radio:

— Sârmele alea le-ai văzut în filmele cu întâiul război mondial, comandorule! Executarea!

Aseară la grup, chestiunea se pusese cam aşa: americanii au aruncat nu ştiu câte tone de bombe, au ars benzina în nu ştiu câte misiuni şi n-au putut lichida podul de lanţuri. Este singurul pod care mai uneşte Buda cu Pesta. E singurul pod pe care nemţii mai trimit trupe şi muniţie. Au încercat şi sovieticii. N-a mers. Bombardamentul orizontal nu face nimic. Trebuie să-l lichideze picajul nostru… Şi picajului îi trebuie un observator, acolo prin preajma podului. Picajul n-are piloţi disponibili. Să dea vânătoarea un pilot, că n-o fi foc.

7 octombrie, ora 20,30

Lotca ieşită din umbrele malului. Trece Dunărea – abia o siluetă, zveltă. Intră în umbrele de dincolo. Concediul meu depăşeşte toate speranţele… Apele, de nerecunoscut. Totul amplificat la valori ghicite undeva, în marile fantezii. Constelaţii puţine, cu presentimentul gerurilor cosmice. Luna cea din ape, nu reflectată simplu, ci altfel, conţinută printr-o alchimie fantastă, risipită pe luciu, dincolo de materie, sublimată în fosforescenţe lascive. Şi rar, din ce în ce mai rar, la intervale punctate de zgomotul maşinilor, câte-un remorcher. Lumini de poziţie. Lumina tandră prin hublouri… Se nasc fumegânde, negurile. Frigul umed. Val. Alt val. Stuf foşnitor, nesfârşit, sălcii, nimic la singular, nimic distinct, totul într-un plural mereu multiplicat şi noaptea. Rece. Tăioasă.

— Roşu! Roşu! Aprinde rampa Bimbo, spune omul aplatisat la prova. Roşu! Intră Iulia! Roşu! Mai roşu! Mult roşu… Ai văzut-o pe Iulia? Ah Dar Fur, ce cal măreţ era Dar Fur şi paietele şi lameul ăla mov… „Hai-hui” curge cu Dunărea, sub lună…

Glonţul trece pe-aproape, singur în liniştea nefirească.

— Până la urmă tot o să mă găsească, spune căpitanul de infanterie şi-atunci abia-l văd, bărbos, cu pământul intrat în pori, uşor halucinat de glonţul care-nţeleg, îl caută stăruitor de undeva din spate, dintre ruinele fumegânde.

Nu e nimic de văzut de la etajul al patrulea. Blocul retezat ca-ntr-un decor de teatru etajat. O sufragerie „empire”, imitaţie fără gust şi măsură. În deschizătura ştirbă dintr-un perete întreg, Dunărea. Podul de lanţuri.

— Asta e tot, spune infanteristul şi se aşază pe-o canapea.

Arcurile scârţâie. Pe cuvertură, bucăţi de moloz. Un joben prăfuit. O pereche de mănuşi „glace”. Zvârlit ca-ntr-o aşteptare, un capot, suav, mov. Un mov neîntâlnit. Tandru. Primitor.

— Mă vânează, spune infanteristul… De trei zile mă vânează.

E obsedat, îmi spun. Plimb lentilele binoclului în lungul podului. La intervale scurte, cineva din poziţiile noastre îl trece prin rafale scurte… Nu este nimeni pe pod şi rafalele mi se par absurde. Îmi percutează nervii.

— Mă vânează. Nu ştiu de unde. Nu ştiu cum. Nici nu pot şti. N-am să răscolesc toate pivniţele. Toate gurile de canal…

— Iulia! strigă sălbatic omul ghemuit la prova.

— S-ar putea să cazi în apă, îi spun.

Omul râde gutural.

— Movul e culoarea Iuliei şi mov mor florile şi fluturii mor în mov. Am fost ieri, ori alaltăieri la Tulcea, la Şcoala populară de artă şi m-au primit bine, că-l cunosc pe Feodor. El pictează moruni uriaşi, despicaţi, cu carnea mov şi numai Feodor mă-nţelege aici în Deltă… Ieri trebuia să-mi dea lotca s-o caut pe Iulia. Zicea s-o caut pe canalul Litcov. Feodor n-a venit cu lotca, eu l-am aşteptat şi cât l-am aşteptat am pictat nişte moruni adevăraţi, acolo pe fundul Dunării, între ierburi, la adânc, acolo unde şi culorile sunt altele, pentru că le văd peştii şi peştii au priviri moarte, de gheaţă… Asta e totul! S-o ştii de la mine! Să priveşti culorile cu ochi morţi, de alge…

Tace. Peste ape trece un sentiment rece, poate numai un presentiment de toamnă şi singurătate.

8 octombrie.

Vântul îmi smulge şcota. Ţin stiloul în dinţi. Soare de octombrie. Stuf. Sălcii. Stoluri de lişiţe. Jos, deasupra bălţilor, un stol, al câtelea, de lebede triste. La prova, gârbovit sub gardina pălăriei vetuste, omul în pelerină. Ţine pe genunchi un bloc de desen. Trage linii energice, cu privirea pierdută undeva în trandafiriul devitalizat al orizontului.

— Iulia, suspină omul de tuş şi abia acum îi vad trăsăturile. Umărul schilod, aproape inutil.

Doamnelor şi domnilor! Stimaţi spectatori. Urmează ceva nemaivăzut… Circul „Rivoli” prezintă pentru dumneavoastră pe celebrul zburător… Eduardo!

Alămurile, instrumentele de percuţie, tobele şi-n arenă, prins într-un singur reflector, intră atletic „regele zburătorilor”, Eduardo!

Omul de la prova are trăsăturile adâncite cu un cuţit bont. Doar sprâncenele groase, energice, îmbinate la rădăcina nasului, mi-l amintesc pe faimosul Eduardo.

— Mă vânează, se scutură dintr-o dată căpitanul. Îi trage nişte arhangheli şi nişte sfinţi părinţi de se cutremură odaia.

Glonţul trecuse printre noi. Muşcase din zid cu plesnet sec.

Din gaura unde perforase tencuiala se scurgea un şuvoi subţire de moloz şi cărămidă pisată.

— Asta-i podul sublocotenente, învie căpitanul, cu ochii pe fereastra de vizavi, ştirbă, cu pervazurile arse. Dărâmaţi-l odată, că m-am săturat de când îl tot perii cu mitralierele… Până-ţi vine staţia, ia coboară jos şi ia-o pe colo, pe după bloc. Văd că ai un pistol. Te-aşteaptă sergentul Grigore.

E jos în pivniţă… Haide că ăsta mă omoară cu zile.

Cobor. Sergentul e bărbos. Plin de moloz. De lut uscat în perii bărbii. Ruine de jur împrejur. Mormane de ruine. N-am văzut niciodată, faţa adevărată a războiului. N-am văzut niciodată oamenii transformaţi în păpuşi bărboase de lut. Îi fac semn să mă urmeze. Simt o ură sălbatică împotriva puşcaşului singuratic, hienă de ruine şi guri tenebroase de canal… Poate sergentul aştepta de mult un asemenea semn. La un ordin mârâit printre dinţi, se târăsc pe brânci, din pivniţă, patru soldaţi. Li se vade clar doar albul ochilor şi-al dinţilor. Îşi ţin automatele la piept.

— Don' căpitan Alecu a zis că nu sacrifică nici un om, dacă nu dibăceşte ascunzătoarea… I-am zis eu c-o să-l cureţe până-l dibăcim… Că numai pe dumnealui îl vânează.

Dezasigură grenada. Lucrurile mi se par crâncene aici. Îmi scot şi dezasigur pistolul. O fac cu jenă şi pentru întâia oară de la-nceputul războiului. De sus, lucrurile sunt altfel. Cinematografice. Războiul, undeva sub carlingă, la câteva mii de metri. Cerul nu păstrează amintiri… Ne răspândim în trăgători. De fapt mă las condus de sergent. Cunoaşte la perfecţie labirintul din moloz şi ruine fumegânde… Un minut? Un ceas?

Pe brânci. Pândind. Având certitudinea că sunt pândit… Trosnetul armei e atât de apropiat, că simt mirosul prafului de puşcă. Sergentul şi soldaţii aceia necunoscuţi fac câteva salturi, electrizaţi de ceva necunoscut mie. Câteva rafale scurte de automat. Detunatul bufnit al grenadei. Un strigăt disperat de femeie…

Pivniţă cimentată proaspăt, un fel de cazemată ad-hoc, patru ambrazuri mascate abil prin plăci culisante, vopsite în culoarea dărâmăturilor. Canapea. O staţie emisie-recepţie. Jos, în sânge, o femeie crispată, despicată de rafală. Păr acaju, roşu violent, carnea albă, irizată, îmbrăcată într-o uniformă strălucitoare de husar, dolman şi cizme de lac, ceva asemănător unei haine de circ, plină de sânge şi brandenburguri de argint. Părul înnebunitor de frumos, valuri de păr acaju, sânge la colţul buzelor, ochi verzi, imenşi, în care se stinge aburul timid al vieţii şi pe pereţi tablouri multe, violente, tablouri în ocru şi mov, tablouri cu cai în arenă, cu lei la dresură, lei mov, semănând uluitor cu nişte lei de pâslă din vitrinele eu jucării.

8 octombrie, pe-nserat.

Vânt puternic. Valuri mari, foşnitoare, verzi, cu spumă gălbuie pe creste. Dincolo de Carasuhat, spre Mahmudia. Bărbatul de la prova se ridică în picioare. Un fel de-nsufleţire îi schimbă trăsăturile obsedate de amintiri. La ţărm, fixat bine în şcondri, un bac. Din cabină iese un bărbat uriaş. Poartă flanel. Şapcă marinărească. Cioc blond, cochet.

— Ahooo! strigă omul de la prova.

— Ahooo! răspunde omul de pe bac.

Am înţeles. Fac o voltă-n vânt. Vin travers pe bac. Acostez. Omul cu cioc aruncă o frânghie. Cel de la prova leagă geamantanul. Şevaletul. Se-ntoarce la mine.

— Mulţumesc, îmi spune. Şi să ştii de la mine. Ăla care ţi-a pictat pânzele, nu se pricepe la meserie. Să-ţi dea banii înapoi. Vino la mine. Ţi le stropesc eu mov. Ori cu verdele ala pe care-l văd peştii şi algele… Te salut.

Se caţără pe scara de pisică aruncată de sus, cu o îndemânare tristă. Îl aud pe cel de pe bac:

— De când te-aştept prietene. Mi-ai adus culorile alea?

Îl bag în buzunar pe Feodor, cu toţi morunii lui, care seamănă cu nişte pulpe de vacă. Votcă ai adus?

Las Dunărea să mă poarte în aval. Lunec neauzit în lungul bacului. De undeva, din interiorul de metal vulgar răzbate puternic, înălţător „Ave Maria”… Malurile sunt foarte joase, desprinse dintr-un peisaj de Salvador Dali. Sunt singurul om de pe pământ care ştie unde-a murit a doua stea a circului german „Rivoli”, concurenta celebrei „Călăreţe mascate”, Iulia Herth, cunoscută şi aplaudată de toată Europa antebelică…

Nu i-am spus-o atunci lui Şurub… Ce rost ar fi avut să i-o spun acum?! Şi, cred, sunt singurul spectator care l-a-ntâlnit pe Eduardo, zburătorul circului.

Val. Alt val. Stuf foşnitor, nesfârşit, sălcii, nimic la singular, nimic distinct, totul într-un plural mereu multiplicat şi de pretutindeni negurile înserării.

„Hai-hui” curge cu Dunărea, spre mare, din totdeauna…

Navigatorul îşi fricţionează tâmplele. E livid şi degetele îi tremură nestăpânit.