1

— Războinicii apuseni sînt adunaţi, domnia ta, spune Grigore Poalelungi, se scarpină sub boneta de lînă, şi-o tufleşte şi îşi ciupeşte lobul urechii stîngi, semn că se află în furtună, sau că intră în furtună... Căpitanul Radu Nanu Păcurar se lasă desfătat de înserarea zeiască izvorită tainic şi fastuos din mare, din cer, din coasta înaltă şi sălbatecă a Anatoliei bîntuită de vîntul Imbît cum îl numesc turcii şi Meltemi cum îi spun grecii, vînt aspru purtînd cu el fantomele unei lumi căzută sub stăpînirea iataganului otoman, încă zvîrcolindu-se în temeri, în năzuinţa spre libertate, căutîndu-şi devenirea aşa cum se întîmplă pe tot teritoriul fostului imperiu bizantin. Ascultă cîntecul vîntului în arboradă, ascultă foşnetul valurilor despicate de etravă, şoapta alinătoare a apei scurgîndu-se în lungul bordurilor, scîrţîitul ralurilor şi al catargelor, miile de zgomote pe care le face Libertatea în marea liberă, primind vîntul din babord şi dinapoia traversului. Miile de zgomote intrate adînc în fiinţa lui, iacînd parte din fiinţa lui, identificîndu-se cu viaţa lui adevărată, cu libertatea şi demnitatea lui bărbătească. De cînd Libertatea a ridicat velele în dimineaţa zilei de 17 mai, trăieşte o stare de euforie ciudată. Experienţa lui de navigator a găsit prin calcul şi desen tot ceea ce-şi putea dori un captan : nava visată de-o viaţă. După lansarea la apă (botezul l-a făcut diavoliţa de la bord, din pricina căreia Poalelungi se scarpină sub bonetă, oftează cu obidă şi priveşte mustrător cu singurul lui ochi), Libertatea n-a cerut decît un spor de lest, armatorul şi tatăl lui adoptiv nezgîrcindu-se şi aducînd de la şantierele imperiale cei 400 de funţi de plumb turnat în bare, care, o dată fixat în cală, a făcut din Libertatea o navă stabilă, echilibrată, ascultătoare la cîrmă, putînd vira strîns ; dar mai presus de toate sprintenă pe val şi rapidă. Banii cheltuiţi de armator să afle secretele de construcţie ale şantierelor din Spania, Inglitera şi Ţările de Jos, n-au fost aruncaţi în mare. Libertatea pare a fi o navă a viitorului mai mult decît una a prezentului. O navă a viitorului care ascunde în cabina tainică de la pupa, secretele marilor navigatori din toate timpurile, afară de unul singur : secretul longitudinii... încărcată cu ceară de albine de Ţara Românească şi Moldova, cu blănuri de rîs, de urs şi jderi, unul din negoaţele bogate ale ţării, cu miere şi postavuri de Lwow precum şi cu treizeci de viguri de brocat veneţian ţesut cu fir de aur, Libertatea lasă în pupa un siaj înspumat şi cu fiecare milă în plus aşternută între ea şi Istanbul îi întăreşte sentimentul că ieşirea la CJcean este singura măsură care se potriveşte navei lui.

Ştie că pentru toţi ceilalţi Libertatea nu este decît un mijloc. Un mijloc de a face comerţ şi politică pentru Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrîn. Un mijloc de a rămîne liberi în imperiu şi a cîştiga pîinea lor şi a familiilor pentru mateloţi. Un mijloc de a se întoarce acasă pentru nobilii apuseni. Numai pentru el Libertatea este un alter-ego, un dublu superb al fiinţei lui epice, întruchiparea plină de graţie a unui vis, singurul lui mod de a exista în plenitudine. El şi Libertatea pot foarte bine explica substantivul Autarkes dacă se admite că o navă şi căpitanul ei formează o singură fiinţă, care se desă- vîrşeşte etic în însăşi sfera noţiunii exprimată de numeTe navei : Libertatea. Dacă Aristoteles are cît de cît dreptate definind omul fericit printr-un act sufletesc conform cu virtutea perfectă, atunci el s-ar putea numi un „Autarkes fericit", cu toate că Poalelungi a ajuns să-şi chinuie mustaţa pleoştită de umezeală, sacîzul cu care o îmbăţo- şează dimineaţa arătîndu-se higroscopic, prin urmare iij- trînd în reacţie cu umezeala salină şi dînd mustăţii în loc de un aer demn şi războinic, vrednic de un secund, un fel de aer milog, mai potrivit pentru un mus îmbătrînit în condiţia lui jalnică.

— Lasă-ţi mustaţa, Grigore... Parcă ţi-au ciupelit-o peştii—

— Fă-ţi -mice peste gură, căpitane... Pînă la peşti mai este, dar pînă la diavol, nimic. M-a otrăvit. Mi-a mîncat sufletul. Mi-a încurcat limba-n gură. Mă caţără de zece ori pe zi în gafâe. De alte zece ori mă coboară în cală. De o mie de ori mă pune să-i arăt tunurile. Pe urmă pofteşte să ne batem în săbii. Zice că i-a şoptit un duh alb că aş fi scăpat de sub sabie, în noaptea călcării lui Salvaresso, un haidamac care te-ar fi ucis dacă n-ar fi fost...

Poalelungi îşi muşcă colţul mustăţii. Oftează cu obidă. Căpitanul aude paşi uşori în spatele lui. Pe şapte delfini puturoşi, pe unde naiba s-a căţărat drăcoaica, pe scara dunetei oricum nu, că o ţine sub ochi şi Poalelungi face chip de schimnic chinuit de colici.

— Cine să fie haidamacul, jupîniţă ? întreabă căpitanul fără să se întoarcă.

— Credeam, effendi Grigore, că eşti bărbat şi poţi ţine o taină, răspunde Voica Ilinca Bîrlădeanu cu glasul cîntat, cu toate că zilnic încearcă să şi-l ruginească, să-l răguşească. Poartă haine scălîmbe de matelot, din pînză groasă fiartă în ulei de in, are mîini îngrozitoare, căpitanul bănuieşte că şi le freacă cu smoală şi seu de oaie, merge şui şi acum se ploconeşte adînc, ca şi cînd ar fi cel mai umil matelot chemat la ordine pe comandă.

— Mi-ai ros bojocii, jupîniţă, spune pe rumânie secundul. Şi nu-mi mai zi effendi, că pocnesc.

— Meriţi... Am găsit un tun cu o spiţă slabă, lipseşte o cavilă ia caviliera trinchetului şi dacă pe mine mă înveţi o mie de noduri, de ce nu-i înveţi şi pe mateloţii de la cabestanul ancorei ? !

Grigore Poalelungi îşi priveşte vîrful nasului coroiat cu singurul lui ochi. Se face vînăt. Şopteşte :

— La Smirna găseşte-ţi alt secund captan... Şi pe mine ia-mă de pe acum şi aruncă-mă la peşti... M-am dus. Spiţă slabă... Lipseşte o cavilă ?... Ah, staţi, voi, mateloţi de apă dulce, fii de...

Coboară ca suflat de furtună :

— De fapt eu i-am furat cavila, să văd dacă vede. N-a văzut şi a trecut de trei ori pe lîngă cavilieră.

— N-a văzut că atunci cînd trecea, o aşezai la loc, diavoliţo... Am să pun salamastra pe fundul tău. De ce-l fierbi ?

— Iuliana ha, ha, ha... şi Alcor... Şi Rhodos... Cînd îmi arăţi lovitura lui Saladin ?

— Jupîniţă. -

— Oho !

— Jupîniţă, aici...

— Pe corabie, între Dumnezeu şi il capitano, nu mai stă decît pavilionul.

— Atunci ?

— Preasupusă la poruncă... Şi-acum du-te la fanfaroni, că mi s-a poruncit să spăl puntea. Şi bagă de seamă daca la noapte n-o să fie un fînar alb sus în gabie... Preasupusă la poruncă, captan !

Mînjită pe obraz cu funingine (desigur a spălat ceaunul), desculţă, cu nădragii prea lungi sumeşi, cu bluza ascunzîndu-i sînii, arămită de soare, soare buclucaş care i-a scos pe faţa obraznică o mie de pistrui, Voica Ilinca Bîrlădeanu îi trage cu ochiul şi, ploconindu-se încă o dată, . coboară de pe dunetă. „De unde naiba ştie de Iuliana", se-ntreabă căpitanul. Alcor şi Rhodos este taina amîndorura. Ce-a vrut să spună cu fînarul din gabie, cînd a dat poruncă straşnică să nu se aprindă nici un fînar, încă din cea dintîi noapte de navigaţie ? Credea că rugămintea i armatorului de a o lua la bord (de aceea stăruise acesta să I se construiască o cabină mică în pupa tribord, fără uşă vizibilă, cabină care avea o trapă răspunzînd în cală şi o altă trapă în duşumeaua cabinei lui, mascată de covor) este un capriciu al fetei, capriciu căruia tatăl n-a putut să-i reziste. Pe urmă şi-a spus că poate fi un fel discret de a-l supraveghea. Libertatea duce cu ea nu numai mesajul secret către Hidayet Riza Han, şeic şi emir în vechiul sultanat de Iskenderun — ştie de la Mîrzea că Voica ţ 1-a văzut arzînd, bătut în piroane de catarg pe fiul acestuia, i' Hidayet Riza Aii — dar mai ales o parte din tainele Casei Salvaresso de care se leagă atît avuţiile care ar putea fi puse în slujba politicii lui Mihail, domnul Ţârii Româneşti, cît şi ruinarea acestei Case. O dată cu ruinarea Casei Salvaresso şi înlăturarea celui mai perfid concurent, sărăcirea lui Mihnea Turcitul şi a fiului natural al acestuia, Radu, trăitor la Veneţia sub protecţia mamei lui, Vişa, ibovnica Mihnei, rămas creştin, pionul mişcat de Mihnea şi Casa Salvaresso pe tabla de şah a pretendenţilor la domnie şi a înlocuitorilor lui Mihai. S-a frămîntat destule nopţi, ruşinîndu-se că poate face loc unui asemenea gînd scîrbavnic, departe de modul loial în care au jucat totul pe-o carte atît tatăl lui adoptiv, cît şi el. Atunci ?

Aruncă o privire amurgului fastuos. Vede cerul gălbui şi soarele de un roşu sîngeriu. Ştie că se va întări vîntul. In prova babord se desenează cu sineală, plutind într-o ceaţă albăstrie, insula Tenedos. în prova tribord, poleite de vîlvorile soarelui căzut pe linia orizontului, se văd vîrfurile înălţimilor de pe insula Lemnos. Prezenţa Voicăi Bîrlădeanu la bord a fost şi rămîne o enigmă. Cînd coboară scara pe punte, o vede pe Voica mergînd cîş, du- cînd o găleată de pînză plină cu apă, peria de frecat puntea şi un braţ de zdrenţe. Fata îngînă un cîntec cu glas tîmp, îşi tîrşîie picioarele şi în totul pare un mus cam slab de minte şi neajutorat.