8

O luminiscenţă diafană răreşte întunericul nopţii, umbrind colţul grajdului în faţa căruia ţapul Osman se foieşte neliniştit. Ţapul adulmecă spre poala viilor, behăie uşor, bate cu copita în pămîntul uscat şi sonor.

— Aşteaptă ceva, şopteşte Carastan.

— Du-te şi cheam-o pe cea numită Elena, porunceşte căpitanul Păcurar.

Venise în goana goaneloţ. La Mitilini se sărbătorea praznicul împărătesc Constantin şi Elena. Erau focuri la răspîntii, treceau cîrduri de băieţi şi fete purtînd torţe, uşile caselor erau deschise. A trebuit să descalece, pierzînd vreme. A descălecat la o sută de paşi în spatele umbrarului, spunîndu-i omului de arme să se întoarcă la stăpînul său. Toate lucrurile i se limpeziseră pe timpul goanei. Ioanidis a vîndut tot ce se putea vinde. Printr-un mijloc sau altul a vestit Casa Salvaresso. Întîlnirea cu Hidayet şi El Mer ar fi putut să-l întoarcă de la scopul principal al misiei sale. Ajutorarea vistieriei lui Mihai Voievod. Lupta se dă acolo. Pe faţă. Cu armele. Hidayet şi El Mer îşi dau propriile lor bătălii. Că acestea se conjugă cu destinul lui Mihai Voievod este foarte bine. Vrea libertate pentru Libertatea. Trecuse din măslin în măslin cînd, ajungînd în dosul frunzarului, auzise un glas care spusese în şoaptă :

— Bagă de seamă, Hristo, ai mîna grea, să nu-l ucizi. Stăpînul îl vrea viu.

Cineva a vîndut.

Apoi văzuse două umbre venind cu fereală dinspre curtea hanului. Oamenii au intrat sub frunzar, el i-a recunoscut cu o clipă inainte de a intra în întuneric, se auzeau animalele ronţăind, mirosea a catîr, a baligă uscată, a năvălit acolo cînd s-a auzit un horcăit de moarte şi puţin i-a lipsit sâ nu ia în piept jungherul lui Ochi Ager. Ioanidis îl cetluia pe cel scăpat cu viaţă, din cei doi slujnici cu poruncă să-l prindă viu. L-au urcat în iesle şi l-au mai legat o dată cu merlin de cînepă.

— Ce se-ntîmplă ? a întrebat

— Multe, căpitane, a spus Ioanidis.

Atunci s-a arătat Papamarkos, ascuns în preajmă.

— Vorbiţi prea tare, a spus. Să mergem. Theodorakis

Au mers toţi patru sprijinindu-se unii pe alţii, lălăind a beţie, îmbrăţişîndu-se şi vorbind aromâneşte, pînă sub aplecător, unde-au ajuns, după ce Voica Ilinca pusese piciorul pe masa celor doi cavaleri. Căpitanul a recunoscu t-o dintr-o privire. A recunoscut-o cu un fior straniu şi sălbatic. A recunoscut femeia în travesti numită Iuliana de Lucio Salvaresso care, sortindu-l morţii, se vedea stăpînul corăbiei. Străina mascată, involtă, mlădie, cu pieptul plin tresărind sub bluza albă, fremătînd în ritm, rotin- du-se ameţitor pe vîrful degetelor, era Iuliana tainică, Iuliana salvatoare, era Voica Ilinca, spadasinul, era musul şi deopotrivă fiinţa mereu 'necunoscută care-i alungase liniştea la bord, care-i stricase echilibrul, care pătrunsese silnic în tainele lui cele mai tainice, izgonindu-l din sine însuşi. Străina era toate acestea la un loc şi infinit mai mult decît toate acestea la un loc, o fiinţă nouă, de o frumuseţe sălbatecă, o necunoscută în nici un fel asemănătoare musului poznaş şi obraznic de la bord. în următoarea clipă dansatoarea căreia nu-i găsise încă identitatea din mulţimea înfăţişărilor în care o cunoscuse s-a prăbuşit asupra necunoscutului nebăgat în seamă, ridicîndu-i legătura de cap. Era să strige „Theodorakis, vînzătorule." N-a strigat simţind o gelozie neagră atunci cînd a văzut-o aproape căzîndu-i în braţe, cînd şi-a rotit fusfca dezgolin- du-şi picioarele pînă la genunchi, cînd a auzit aplauzele şi laudele deocheate ale spectatorilor, cînd un matelot uriaş s-a ridicat de la masa lui strigînd :

— Porumbelule, acum dansează cu Filipidis zis Morunul şi-ţi jur că ai de la el un taler împărătesc pentru fiecare îmbrăţişare.

Şi-ar fi împlîntat jungherul în pieptul lui Filipidis Morunul, ştia cine este Filipidis Morunul, ştia că Rechinul albastru este în port şi atunci i-a şoptit Carastan :

— Căpitane, s-o scoatem ! Mă tem !

L-a lăsat în supraveghere pe Papamarkos. Theodorakis părea crucificat pe scaunul lui. Aici ţapul Osman pare neliniştit. Carastan a plecat la bucătărie s-o cheme pe cea «urnită Elena.

135"

— Pentru cine vinzi, îl întreabă pe Ioanidis, privind străin întunericul străveziu care învăluie viile.

— Cumpăr pentru stăpînă şi pentru tine, căpitane, şopteşte Ioanidis... Auzi ? Coboară fraţii Panaiotis ! Mă tem pentru jupîniţă.

Din dealul priporos răsună un cîntec legănat pe fluier... Căpitanul Păcurar vede ca într-o străfulgerare trupul mlădiu al necunoscutei întrupată din o mie de feţe, acolo sub lumina verzuie murdară, din sala mare a hanului „La Pisica de mare".

— Cine sînt fraţii Panaiotis, întreabă, cu toate că de

ani, îi cunoaşte foarte bine din auzite pe fraţii Panaiotis.

*

* *

— Iată de ce este atît de greu să-i înţelegem pe răsăriteni, Louis. spune cavalerul Jean de Mirande... Cred că mai degrabă au o gîndire magică, decît una raţională. O gîndire fantastică, în care logica se exclude.

— Nu uita că, de la geometrie pînă la logică, toate ştiinţele s-au născut totuşi aici, Jean.

— Asta nu exclude teoria mea. Cred că va fi nevoie de noi, mai curînd decît mă aşteptam.

— Unde, pe mii de draci, a dispărut iarăşi căpitanul ăsta afurisit, cu şi mai afurisitele lui secrete ? !... Ce lume ?... Milledieux... Atenţie. Morunul se întrece cu «gluma... Cele două dansatoare, una fiind hangiţa după fcoama sălbatică de păr negru, cealaltă fiind vechea lor «cunoştinţă de pe nava Albertina, însoţitoarea principesei valahe — au rectmoscut-o amîndoi după glasul limpede şi melodios, după libertatea şi graţia mişcărilor eliberate de servitudinile travestiului — cele două dansatoare tocmai începuseră dansul oriental „Izvorul", cînd Filipidis Morunul, păros, cu buza de jos spintecată, cu antebraţele tatuate, păroase, purtînd cercei, turban, ilic şi şalvari, avînd două hangere în brîul lat din piele, intră în dam aplaudat puternic de mateloţi.

— Dansează ca un zeu, gorila ! şopteşte baronul.

Fipidis Morunul dansează uşor. Paşii lui sînt ritmaţi, întregul trup mătăhălos vibrează în ritm, aproape atinge tavanul cu creştetul turbanului. „Izvorul" este povestea unui' pa toi care, adormit la izvor, visează că fata beyului, preafrumoasa Fatima, vine să bea apă şi să culeagă flori. Fata e ;te spionată de o ceată de arabi călări, care vor s-o răpească. Ciobănaşul intră în luptă şi, firesc, este ucis de răpitori. Pe locul unde i se scurge sîngele, răsare un pin in cetina căruia vîntul îi spulie povestea. La un semn al Morunului, muzicanţii schimbă melodia, reluînd „Calypso". Cu o mişcare felină, uriaşul o apucă pe dansatoarea mascată de mijloc, ca în aceeaşi clipă să facă un salt înapoi, urmat de un strigăt cumplit. Din amîndouă antebraţele goale şi păroase ni curge sînge. Cele două dansa toare îşi ţin în mînă jungherele subţiri, sticlind oţeliu în lumina murdară.

— Nu ne strica praznicul ! şuieră Volia, hangiţa.

— Ne rugăm ţie, nu ne strica praznicul ! strigă pescarii şi tîrgoveţii şi neguţătorii.

— Ah, tîrfe... Cine mai scoate o vorbă, îşi mănîncă maţele cu scîrnă cu tot !

Omul vorbeşte încet, aproape şopteşte şi totuşi glasul bubuie în încăperea tixită, mirosind a sudoare şi a spaimă. Morunul îşi scoate salamastra de la brîu. Girbaciul împletit din saulă.

— În genunchi, tîrfe! Descălţaţi-l pe Filipidis "şi să- rutaţi-i tălpile. Pe loc !

Nimeni nu mai răsuflă. Uriaşul se îndreaptă încet spre cele două dansatoare. Doi mateloţi se postează in uşa hanului. Alţi doi vin agale spre intrarea în aplecător. Cavalerii schimbă o privire.

— Te acopăr, spune baronul, ulcerat de faptul că fata i sc adresase lui Jean, cu toate că, la timpul potrivit, nu ezitare să-i aplice acele lovituri dibace cu coada măturoiului, lovituri pe care Jean le îngropase în cea mai adîncă uitare.

— Hei, Filipidis, băiatule, strigă Jean de Mirande. Ce grohăi ca un porc bătyat şi de ce ne strici petr ecerea ?

Filipidis Morunul rămîne o clipă nemişcat, necrezîn- du-şi urechilor. Se răsuceşte greoi, ca şi cînd. dintr-o dată, i-ar fi căzut pe umeri o povară prea grea pentru puterile lui. li priveşte mirat pe cavalerul ieşit in mijlocul sălii.

— Ţi-a pierit glasul, viteazule, strigă Volia, hangiţa.

— Apropie-te, fecior de iapă, strigă Voica Ilinca, adu- cîndu-şi aminte de felul cum îi firitisea Barba Gore pe mateloţi atunci cînd urcarea în arboradă nu se făcea cu iuţeala cuvenită.

— Oho ! rîd vesel tîrgoveţii.

— Mascata 1-a făcut fecior de iapă pe Filipidis Morunul.

— Bravos, fetelor !

— Să-l înveţe minte !

— Să nu mai strice praznicul împărătesc.

— Huo ! Renegatule !

Fulgerător, cu agilitatea pe care Jean de Mirande i-o descoperise în dans, Morunul face un salt, Jean de Mirande vede fulgerul scurt al hangerului, eschivează printr-un dublu salt lateral, atingînd cu piciorul, din zbor, ambele picioare ale Morunului. Omul îşi pierde pentru o clipă echilibrul. Cade într-un genunchi, chiar în faţa baronului Louis de Vic-Fezensac, care-i pune talpa cizmei pe jungher, trăgînd în acelaşi timp spada şi vînturîndu-i vîrful sub nasurile celor doi mateloţi :

— La locurile voastre, plevuşcă nenorocită... Trage sub vînt. altfel ajungeţi în proţap.

Descrie o curbă elegantă cu vîrful spadei, aţintindu-l în fruntea Morunului.

— Scoală-te, beizadea !... Salamastra s-o ţii pentru mutra ţa pocită...

în sală se rîde în hohote.

— Ne-am săturat să tot vină de pe mare, să ne strice petrecerile.

— Să ne păgubească !

Morunul se ridică gîfîind. Priveşte de jur împrejur cu ochii injectaţi şi înainte ca baronul să-l poată opri, se repede la una din mesele tîrgoveţilor, răstoarnă tot ce întîlneşte în cale, apucă un scaun şi-l repede cu toată puterea în cavalerul Jean de Mirande. Cavalerul se tupi- lează. Scaunul trece vîjîind pe deasupra lui izbind peretele şi făcîndu-se ţăndări. în aceeaşi clipă se aude un şuierat aspru, pătrunzător. Fulgerător, mateloţii ridică masa. Ţinînd-o drept scut, se reped spre centrul sălii. Unii din ei ?cV asupra măştilor : ospătăriţele şi ciobăniţele Voliei.

— Loveşte, strigă Voica Ilinca, răsucindu-se şi primind în vîrful jungherului beregata matelotului care vrea să-i arunce laţul din mătase. Omul o împroaşcă cu sînge. Voica Ilinca se cutremură de groază, fără să mai poată face o mişcare. Atunci năvăleşte asupra ei Theodorakis, cîrmaciul, care îşi dezlegase piciorul din lemn pe furiş şi care se strecurase în lungul*peretelui, prin spatele mate- loţilor porniţi la asalt. Theodorakis o atacă din spate. îi zvîrle pelerina în cap. Primeşte între umeri două junghere înfipte pînă în prăsele. Al Voliei şi al şefului de echipaj Papamarkos, care smulge pelerina şi, apucînd-o de mînă pe Voica Ilinca, vrea s-o scoată pe uşa dinspre han.

— Şi fetele ? ţipă jupîniţă. Şi cavalerii ? înapoi ! Hei, căpitane ! Sînt aici ! în uşa aplecătorului se iveşte „el". Are chipul cumplit, nu i 1-a văzut niciodată aşa, ţine în dreapta o măciucă scurtă şi strigă cu glasul bubuitor, învăţat să stăpinească mugetul furtunii :

— Prindeţi-l viu pe Achile Panaiotis !