* * *

Cind îi vede pe cei doi cavaleri Jean şi Louis intrînd în sală unde două măşti le aduc o măsuţă şi o bancă scundă, Voica Ilinca bate tamburina de podul palmei stingi. Se roteşte scurt pe vîrful picioarelor. Lasă o clipă să treacă prin ea ritmul unduios şi iute al cîntecului atît de iubit în insule "şi iii Fanar. încearcă să se rupă din vraja care-o topeşte în- propriul ei trup. Să-şi lase trupul în seama ritmului şi să-şi păstreze limpezimea raţiunii. într-o volbură a fustei largi, bătînd tamburina şi rotindu-se în ritmul din ce în ce mai nebun, ajunge la măsuţa celor doi cavaleri. Volia dansează frenetic în faţa mesei mateloţilor, în vreme ce localnicii bat ritmul cu palmele, măştile zuruindu-şi tamburinele şi dairalele. dansînd pe loc într-un cerc larg. Ajunsă ia măsuţă, îşi aruncă fusta peste genunchi cu o voluptate necunoscută şi impudică. îşi pune piciorul gol pe masă. Bate din tamburină. Vede prin fantele măştii privirile mirate ale cavalerilor. Le vede broboanele de sudoare* şiroihdu-le pe frunte. Intuieşte gestul lui Louis, care se apleacă brusc peste masă şi-i sărută genunchiul, dezlănţuind ovaţiile grosolane ale celor din sală. în aceeaşi clipă îl loveşte uşor cu tamburina în creştet şi spune :

— Veghează-mă, Jean !

Rîde, pentru că Jean face ochii mari şi mormăie în levantină :

— Pe o mie de săbii ruginite ! Ea rîde, ca şi cînd Jean i-ar fi spus o glumă. Se aruncă în vîrtejul piruetelor, cimpoiul a înnebunit, o aţi ţâre pe care nu şi-o poate stăpîni îi furnică tot trupul, se îndreaptă spre masa mateloţilor apoi într-un vîrtej ameţitor cade aproape în braţele omului cu picior de lemn. Cu o mişcare la fel de nestăpînită, îi ridică legătura de cap.

— Şchiopul a cîştigat cadîna, se aude un glas gîjîit.

— Iuda, şuieră Voica Ilinca, se ridică dintr-un salt şi se întoarce în mijlocul sălii unde Volia îi prinde mijlocul şi amîndouă, cu paşi măruţi defilează prin faţa muşteriilor scăldaţi în sudori, aiuriţi de băutură şi de noutatea spectacolului neaşteptat.

În clipa cînd cele două se întorc în mijlocul sălii, primind ovaţiile, strigătele guturale şi .aplauzele muşteriilor se întîmplă mai multe lucruri într-o foarte scurta scurgere de timp. Cavalerul Jean de Mirande îl recunoaşte pe cîrmaciul Theodorakis, un glas în spatele lui, un glas foarte cunoscut, aspru şi tăios, spune :

— Ticălosul!

Jean de Mirande întoarce capul în acelaşi timp cu baronul Louis de Vic-Fezensac, Căpitanul navei, fără basmaua neagră cu care se legase peste ochiul sting purtînd un fel de bonetă de lînă cu ciucure, priveşte cu ochii lucii, un luciu aproape metalic, nu spre cîrmaciul travestit, ci spre mijlocul sălii unde se află cele două dansatoare, în spatele căpitanului se află Ioanidis, Carastan Ochi Ager şi şeful de echipaj Papamarkos, Sînt undeva în semiumbra aplecătorului,

— Este ea, spune cavalerul Jean de Mirande în levantină.

— Vi-o încredinţez, domnilor .

înainte de a termina, căpitanul Păcurai şi oamenii liri se fac nevăzuţi.