ÎN LOC DE POSTFAŢA

Este seara de 7 iunie 1596.

Libertatea pluteşte spre vest cu toate velele pline, în tribord se vede coasta înaltă, roşcată, a peninsulei Karaburun, vîrful Agios Ilias din nordul insulei Khios poleit de soare şi în babord, ca o imensă spinare albastră* insula Lesbos.

— Slăbeşte, spune cu glasul lui aspru-duios, căpitanul.

— Slăbesc, repetă Voica Ilinca, aflată de cart la cîrmă.

— Iată, se vede coasta !

— Da ! Iată se vede coasta !

Ce i-ar mai putea spune altceva, se-ntreabă căpitanul Radu Nanu Păcurar. Ce i-ar mai putea spune după toate cele trăite la bord în răstimpul de nici o lună de cînd destinele lor s-au răsturnat în'scriindu-se dramatic în tumultul sfîrşitului de veac ?... Ce i-ar mai putea spune acestei Mademoiselle necunoscută ? Ce iluzio deşartă atunci cînd şi-a mărturisit că o înţelege pe Voica Ilinca Bîrlădeanu. Ce deşartă slăbiciune bărbătească să creadă că numai dragostea faţă de el a adus-o la bord. Briza poartă cu ea aromele verii care stăpîneşte insulele. Cerul este senin şi transparent. Marea este albastră, plină de fascinaţia înserării. Lumina cerului se spală în lumina adincurilor. Apele sînt irizate şi forforescente. Voica Ilinca a fost mus atunci cînd el a spus rugăciunea morţilor şi cînd, rînd pe rînd, mateloţii căzuţi în luptă au luat calea adîncurilor, singurul mormînt vrednic de ei. Voica Ilinca a fost contabil atunci cînd s-au calculat beneficiile armatorului-tatăl ei — ca şi tezaurul pus la dispoziţia vistieriei voievodului. Voica Ilinca a fost politician atunci cînd, singură la consiliul navei, a spus veto planului de a reveni la Istanbul. Veto cu argumente. Mai devreme sau mai tîrziu se vor afla isprăvile navei Libertatea. O întoarcere la Istanbul ar compromite Casa " Bîrlădeanu, spulberînd-o. Intrigile Casei Salvaresso de data asta i-ar fi fatale. Tezaurul poate fi predat la Izmir lui Abihu Said. S-ar afla astfel ce s-a întîmplat cu Carastan şi surioara ei, Volia. Ea ar cere îngăduinţa să debarce la Izmir. Unchiul ei, jupanul Năstase Oalesparte va găsi mijloacele s-o trimeatâ la Istanbul în siguranţă. Era logică. Hotărîtă. îşi ferea privirile. Era îmbrăcată în jujîmiţă, gătită cu o perucă roşie, numai zulufi şi bucle, îşi dăduse cu pudră de iris peste pistrui, îşi vopsise unghiile şi îşi carminase buzele, îşi trăsese conturul ochilor cu cărbune, îşi rimelase genele, părea stăpînă absolută a navei şi argumentele ei nu puteau fi răsturnate. După „consiliul militar" a găsit-o cocoţată în patul lui. Ciupea visătoare coardele chitarei. Lucrurile lui erau îngrămădite în mijlocul cabinei.

— Ce-nseamnă asta ? o întrebase.

— înseamnă că-mi place mai mult aici decît în hruba mea.

— Va trebui să împărţim cabina, Mademoiselle.

— Este ilegitim şi compromiţător.

— Nu este cumva tot atît de ilegitim şi compromiţător să mă scoţi- din propria mea cabină ?

Vorbeau în levantină şi greacă.        A

— Cine a spus că te scot ?

începuse să fiarbă. Unde era pajul lui ? Unde fecioara- femeie, oglindă a propriilor lui gînduri ? Ah, Dumnezeule ! Pe deasupra a apărut şi motanul Platon, trezit de glasul lui, trîntorul, motanul Platon care, după ce a căscat arătîndu-şi colţii albi şi limba, l-a privit provocator cq ochii lui tot atît de verzi ca şi ochii ei.

— Te mut, căpitane ! Atît !

— Voico !

Nu-l mai auzea. Cînta.

Ce înseamnă asta, jupîniţă ? i-a spus pe rumânie...

— Înseamnă că vreau să stau aici.

I-a făcut o reverenţă. S-a mutat în salon. A doua zi a ieşit pe punte îmbrăcată în matelot. Nu l-a băgat în seamă toată ziua. A stat la taifas cu cavalerii. A studiai cu doctor Medio. A ajutat dulgherii. A matisit parîme Seara (luase obiceiul ca să se servească cina în salon cu cavalerii şi doctorul Medio) a venit îmbrăcată ca o împărătiţă. După aceea n-a mai ieşit din cabină două zile şi două nopţi. Barba Gore îi ducea de mîncare acolo. A doua zi seara Barba Gore ira spus :

— Eşti un tiran !

I-a înfipt mîna în barbă.

— Şi tu, ticălosule ? ! Şi tu ?

— Toţi, a mîrîit secundul.

— Cum poţi să comanzi o corabie de corsari cu un diavol la bord ? Spune-mi, stavrid bătrîn ?

— Lasă-mi barba ! E fala mea îţi răspund la întrebare. Dacă eşti bărbat şi nu numai porta-voce, fă din diavol un înger !

I-a venit să-l arunce pe Barba Gore peste bord. De dimineaţă a auzit rîcîituri în cabină, ca şi cînd cineva ar fi încercat să scoată tăbliile pereţilor din nituri. A intrat val vîrtej. Diavoliţa umpluse cabina cu rochii, peruci, conduri, eşarfe, arme şi nu se ştie dacă le punea în cele două cufere sau le scosese din cele două cuiere tîrîte în mijlocul cabinei.

— Stai tu, diavole ! i-a spus şi, spre ruşinea lui, înainte de a face ceea ce nici nu se gîndise să facă, Voica Ilinca i-a înfipt unghiile în obraz şi motanul Platon i-a sărit în cîrcă, poziţie în care i-a surprins baronul venit să ceară nu se ştie ce ordine. Baronul, care mai tîrziu le-a comunicat celorlalţi că, se pare, Mademoiselle şi căpitanul au avut o discuţie amabilă în legătură cu limita dintre drepturile, armatorului şi drepturile căpitanului său.

Nimeni şi nimic nu-i poate explica atitudinea jupîni- ţei. Şi, spre disperarea lui, ea însăşi, mai puţin decît oricine... O disperare amară îi strică toată bucuria libertăţii pe care, vai, crezuse că şi-o dobîndise pentru sine şi visele lui de oştean al mării.

* *

Este ceasul 10 al zilei de 8 iunie 1596

Cheul Kîrşîkaia din Izmir geme de harabale, de cotigi, se aud răgetele cămilelor silite să îngenunche pentru a li se desface chingile samarelor, caii nechează. Ţigani ursari trec prin mulţime, caicele descarcă peşte argintiu în coşuri mari de papură, zarzavagiii îşi încarcă lăptucile, roşiile, mormanele de ceapă verde în mahunele care pleacă în insule. Un nor de praf auriu pluteşte deasupra cheului. Barba Gore stă la piciorul scării de pe dunetă flancat de doi oameni pentru a lua sipetele jupîniţei. Se face că nu aude ceea ce aude foarte, bine. îi trage cu ochiul baronului Louis de Vic-Fezensac, plantat lîngă schelă alături de cavaleri şi doctorul Medio. Debarcarea tezaurului vîrît în baloţi, butoiaşe şi lăzi, minus cota navei şi a echipajului a avut loc sub supravegherea gălăgioasă a jupanului Năstase Oalesparte care părea fericit de noua zodie a afacerilor izmireze. S-a făcut plinul 'de apă. De carne afumată. De legume proaspete şi fructe. Echipajul aştepta la piciorul teugii să se despartă de jupîniţă. Umblaseră vorbe. Jupîniţă este steaua lor norocoasă. Căpitanul se poartă cu ea prea aspru. Doar şi un orb vede că jupîniţă se uită la el ca la un cireş copt. Căpitanului îi stă mintea Loredana Brocca. Ori la sarazina aceea din Limassol, o ştiu ei. Poate la sirianca din Iskenderun. Din cabină se aude un mieunat sălbatec. Toată lumea ciuleşte urechea. Apoi un glas pe care cei de la teugă îl recunosc, fără să înţeleagă cuvintele pe care le soarbe Barba Gore :

— Asta pentru Loredana Brocca L. Asta pentru Andreea !

— Aha ! mormăie Barba Gore, frecîndu-şi mîinile.

— Dă-mi drumul, spune atelaşi glas.

— Dă-i, inimioară, dă-i, să-l saturi ! comentează Barba Gore... Dă-i şi pe sufletul meu, debarc cu tine, odorule. Viteazo ! Porumbiţo !

— Nom de Dieu ! Se pare că-şi iau,, un rămas bun prelungit, spune baronul, pe care discreţia şi onoarea îl împiedică să se apropie şi să tragă cu urechea.

— Am să te leg la catarg, vipero, aude toată lumea glasul căpitanului... Şi pînă la Urmă ai să înţelegi tu cine comandă pe Libertatea !

Încă un mieunat.

— Benedicamus Dominum, spune pe nas don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera... Bietul meu Platon !

Ridică spre cer mîna lui de argint, terminată cu cîrlig. în aceeaşi clipă uşa cabinei este aproape smulsă din ţîţîni. Se arată căpitanul.. Are cămaşa sfîşiată la piept. Pe obrazul stîng urmele vizibile ale unei zgîrieturi, nimeni nu ştie de cine făcută, motanul Platon fiind un alibi redutabil. Căpitanul trînteşte uşa cabinei. O încuie. încuie uşa salonului.

— La posturile de plecare, strigă... Barba Gore î încuie tambuchiul ! Domnilor, Mademoiselle s-a răzgîndit. Nu mai doreşte să debarce. Mi-a comunicat, amabil, că nu se poate despărţi de navă şi de echipajul ei. Dealtfel m-a însărcinat să vă invit la masă... Hei ! Auziţi ? Astăzi prînzim cu toţii la puntea-centru.

Tunetul de urale acoperă bubuitul mărunt şi răpăitor din uşă, pe care-l aude numai căpitanul Radu Nanu Păcurar şi tot numai el aude glasul ei plin de ciudă, ciudă care lui i se pare semănînd a şoaptă de dragoste :

— Corsarule !... Pirat afurisit ! Tîlhar ! Tîlharule ! Tîlharule !