I.

Pe la începutul anului 1946 – B. Era un orăşel amorţit şi murdar, cu multe case de când lumea (opt negustori (îşi ridicaseră vile, dar nu aici, în împuţenia asta, ci la vreo zece kilometri depărtare, între dealuri cu vii) şi zeci de străzi cu miros specific, dintre care ar fi să amintim: istrada Principală, care mirosea a colonie, aici fiind înghesuite, pe lângă magazinele de confecţii, opt frizerii şi două drogherii; strada Gimnaziului, care vară şi iarnă mirosea a iahnie de fasole; strada Spitalului, cu mirosul de spirt; strada Câmpului (pe care staţionau zilnic între douăzeci şi treizeci de 'birje) mirosind a urină de cal.

Cât ţinuse războiul, pe-aici şi prin apropiere nu trecuseră tancuri şi nu căzuse nici o bombă. Doar într-o noapte din primăvara lui 1944, în piaţeta din centru răsunase ceva, ce parcă aducea a explozie. Negustorii de ne strada Principală, unii speriaţi de moarte, alţii numai curioşi, alergaseră spre centru în pijama, în cămăşi de noapte, desculţi, ori cu papuci stâlciţi în picioare. Când colo, mai nimic, un camion cu saci de fasole şi o roată plesnită. Cu acest prilej, avocatul Siminoc, în pijama şi papuci, o invitase pe soţia procurorului Alexiu undeva, după o poartă, unde ea, de plăcere şi de teamă, avusese un atac de cord.

Pe-aici, transportul se făcea cu birjele, cu căruţa, ori cu nişte camioane trase de cai. Birjarii şi căruţaşii n-aveau voie să răcnească. Vânzătorii ambulanţi îşi anunţau marfa discret, ciocănind în ferestre. B. Era cel mai liniştit orăşel de pe pământ. Dar iată că în prima zi de martie 1946 un zgomot infernal se abătu asupra lui; acest zgomot se dezlănţui undeva, la periferie, pe aproape de târgul de vite, de unde se întinse ca un blestem. Era ora când ieşeau copiii de la şcoală. Cu gentile într-o mână, cu şepcile în cealaltă, năduşiţi, prăfuiţi, de o veselie neroadă, ei se luară pe urma zgomotului, de pe o stradă pe alta, care mai iuţi, care împiedicaţi – până îi apucă ameţeala pe toţi. Implacabil, zgomotul se apropia de centru. Şi deodată, la întretăierea Câmpului cu Teilor, apăru un motoeiclist în costum de vânătoare, cu o cască neagră pe cap şi un steguleţ tricolor trecut pe după centură. El înconjură de trei ori hotelul „Dacia”, apoi se opri la intrarea principală, unde aşteptau câteva notabilităţi avocăţeşti, negustori, un profesor de matematică şi unul de muzică. Sărind de pe motocicletă, abia-sositul luă imediat poziţie de drepţi şi strigă: „Sus inima, prieteni!” Câteva ore mai târziu, toţi aflară că partidul naţional ţărănesc din localitate, care în ultimul deceniu dăduse doi deputaţi, doi criminali de război şi un spărgător de case de bani, a devenit o forţă prin numirea în funcţia de preşedinte a lui Mielu Siminoc, fratele cunoscutului avocat. „Uniţi în faptă şi în gând, după cum o cere momentul istoric, ţărăniştii de-aci şi de-aiurea vor izbuti ca în cinci, şase luni să anuleze partidul comunist.” La recepţia dată în cinstea sa, preşedintele făcuse o declaraţie extrem de grăitoare în acest sens: „Dacă la alegerile din noiembrie un singur cetăţean de onoare din acest orăşel va vota pentru comunişti, eu mă agăţ de primul felinar!”

Seara, pe la nouă şi jumătate, doi avocaţi şi trei negustori, dintre cei mai răsăriţi, îl escortară pe preşedinte până pe strada Viilor, unde se afla sediul partidului comunist. Dintre toţi, numai Siminoc, fratele, avea pistol, un Beretta, cu glonţ pe ţeavă, pe care îl păstra în buzunarul drept al pantalonilor. De la 23 August 1944 încoace, el nu mai ieşea din Casa fără pistol, dar cum nu avea curajul sa tragă în comunişti („uneori, mi-e şi milă de ei”), îl folosea în scopuri mult mai paşnice…

Preşedintele, fost ofiţer de artilerie, nu se omora după pistoale – ce să faci cu un pac-pac nenorocit?! – apreciind că „momentul istoric cere mitraliere şi tunuri cu tragere lungă”. Înalt de aproape doi metri, cu gâtul strâns într-un guler cadrilat, el păşea majestuos, în contul gloriei ce-avea să-i vie. De braţul lui se agăţase o femeie încă tânără, pieptoasă cât trei, cu părul negru răsfirat pe umeri şi pe sâni. Ani la rând, domnişoara Nely Gos, căci aşa o chema pe femeie, năzuise să intre în cercurile politice din B. Acum îşi vedea visul cu ochii, datorită preşedintelui care se jurase că o ia de nevastă cu orice risc. (Ce risc ar fi? se alintase ea. Dar nu primise nici un răspuns.) „Nely dragă, o gâdilă Siminoc, viitorul cumnat, vrei să tragem o salvă? Traaagem – de să răsune pân' la Bucureşti!” „Halt! ceru preşedintele. În chestii dintr-astea numai eu am dreptul să ordon! apoi i se adresă fratelui, în şoaptă: Dacă o fi să tragi, nu-l scoţi la vedere. Pac, pac, din buzunar. Doar mai ai pantaloni destui!”

Când ajunseră în faţa sediului comunist, avocatul zise că îşi caută un loc mai potrivit pentru dezlănţuirea atacului. Despărţindu-se de ceilalţi, se ascunse după un stâlp. Era să adoarmă rezemat de stâlp, dacă nu se-mpiedica frate-său de el. „În seara asta am dat o raită… Mâine seară trimitem un pluton… în două luni, i-am ras!” anunţă Mielu. Însă Dindin, care se mândrea cu o vastă experienţă politică (în cinci ani îi schimbase pe legionari cu liberalii, iar pe aceştia cu ţărăniştii), îşi îngădui să exprime oarecari îndoieli. Din informaţiile pe care le-a primit chiar azi („dar să nu mă-ntrebaţi de la cine şi prin ce mijloace11), rezultă că în ultimele trei luni s-au înscris la comunişti 221 de meseriaşi, zilieri, vânzători de prăvălie şi gospodine. („Cu ce aveau mai dinainte, fac o sumă frumuşică!” aprecie Dindin.) Iar peste câteva zile, e vorba să sosească aici uil comunist de mare forţă, trimis chiar de Comitetul Central. („Ceva amănunte pot să vă dau mâine dupăamiază. Mi-e să nu fie unul care a stat prin închisori. Piftie ne face!”) Preşedintele se arătă foarte interesat, până când auzi de piftie. Atunci îi arse un dos de palmă lui Dindin, de era să-l dea peste cap. („Crezi ori nu crezi în noi?!” „Cred, se grăbi Dindin, însă voiam să mă exprim mai popular…”)

În sinea lor, avocaţii şi negustorii din B., chiar şi Siminoc, fratele, aveau păreri catastrofale despre noul preşedinte. (Siminoc: „nu ştie de mamă, nici de tată, nici de Dumnezeu”; Dindin: „un bădăran de clasa-ntâi”; Arpad: „mi-e să nu-mi ceară stofe şi pantofi pe datorie!”) dar se închinau în faţa lui, socotind că aşa le-o cere momentul istoric. Cei doi teoreticieni ţărănişti din localitate, Dindin şi Arpad, formulaseră nenumărate avertismente care să treacă din gură în gură, şi toţi să ia aminte! „Acum ori niciodată, se hotărăşte soarta naţiunii române… Dacă până la alegerile din noiembrie nu-i zdrobim pe comunişti, o să ne blesteme strămoşii din morminte… N-avem nevoie de meseriaşi comunişti! (Folosind felurite pretexte, patronii concediaseră unsprezece meseriaşi comunişti.) N-avem pâine pentru comunişti! (Pâinea, câtă mai era, se vindea la negru.) N-avem case pentru comunişti! (Optzeci şi unu de proprietari încercau să se scape de chiriaşii comunişti.) Daţi-ne un conducător verificat în luptă!” (Ascultând această dorinţă, conducerea ţărănistă de la Bucureşti îl numise pe Mielu Siminoc preşedinte…)

A doua zi, pe la şapte dimineaţa, zgomotul infernal alergă de la hotel „Dacia11 până pe strada Frumoasei, la numărul 68, unde locuia Nely Gos şi de acolo pe strada Târgului, unde se afla sediul partidului ţărănist. „Sus inima, prieteni!” strigă Mielu, intrând în sala de şedinţe. În urma lui, somnoroasă, cu părul mirosind a ţuică, apăru domnişoara Nely. Ea se aşeză în capul mesei şi ciocăni de câteva ori în cana de apă. Sala era plină până la refuz, de negustori, patroni de ateliere şi câţiva membri de nădejde ai partidului. Uitând să deschidă şedinţa, preşedintele trecu direct la ameninţări, pe care le voia prieteneşti, izvorâte din „grija pentru naţiune”: „O să fie vai şi-amar de voi şi de noi toţi, dacă nu le băgăm pumnul în gură! Ştiţi care-i norocul aici? Este unul mare de tot: n-avem fabrici! Dar ateliere sunt, lucrători sunt – care eşti Stamate, să te văd?! Ai lucrători comunişti!” Stamate, patronul unui atelier de tinichigerie, om la aproape şaizeci de ani, cărunt, mohorlât, ţinu să informeze adunarea că el nu mai are nici un lucrător comunist. Ieri la prânz le-a dat cu piciorul.

Dorind acţiuni comune, patronii se grăbiră să propună un regulament de ordine interioară: de azi încolo, orice lucrător, vânzător, ucenic, om de serviciu, care se-nscrie la comunişti, ia parte la mitinguri, ori se lasă, chiar fără voie, folosit de ei, va fi înlăturat în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. „Să vă fie gura de aur şi pumnul de oţel!” strigă preşedintele. În încheiere, el aduse la cunoştinţa tuturor că astăzi, la ora unu, va avea loc o acţiune a doamnelor, prima dintr-un ciclu de acţiuni ofensive.

Între orele nouă şi douăsprezece, preşedintele şi domnişoara Nely se plimbară prin orăşel cu motocicleta. În semn de simpatie, patronii şi vânzătorii, înşiraţi în faţa prăvăliilor, bătură din palme, iar Dindin, ceva mai isteţ, făcu rost de nişte flori artificiale, pe care le aruncă înaintea motocicletei. Zeci de curioşi apăreau la ferestre. Profesorul de matematică de la gimnaziu le vorbi elevilor din clasa a doua despre „şoimii libertăţii”, domnul Mielu şi domnişoara Nely. Elevii îl ascultau cu admiraţie, mai ales că de câteva ori îl văzuseră la braţ cu domnişoara, afară din orăşel, pe unde erau lanuri de porumb. Cei doi şoimi, apreciind că această plimbare triumfală înseamnă un atac direct împotriva comuniştilor, se întrecură în măscări.

Pe la ora unu fără un sfert, în piaţeta din centru se adunară vreo patruzeci de soţii şi fiice de negustori. Acestor soţii şi fiice – unele prea grase, altele prea slabe, care-năcrită, care pocită

— Li se atrăsese atenţia să se-mbrace modest, curat, dar modest, întrucât vor trebui să manifesteze ca nişte femei din popor. Câteva, printre care şi soţia lui Dindin, după oarecari mofturi, se conformaseră instrucţiunii; dar cele mai multe atârnaiseră pe de, ca într-un cuier, toate scumpeturile primite de-a lungul anilor de la bărbaţi şi de la amanţi.

Domnişoara Nely Gos apăru la unu fix, în costum de călărie, împrumutat de la soţia procurorului Alexiu, cu biciuşca într-o mână şi cu poşeta în cealaltă. Ea vru să strige, după îndemnul preşedintelui: „Sus inima, prieteni!” – dar simţea nişte arsuri la stomac şi i se stingeau ochii de oboseală. „Ce faceţi, tu? o întrebă pe soţia lui Dindin. Cum merge, tu? Ce şuşotiţi acolo, tu?” De când cu intrarea ei în cercurile politice, Nely avea plăcerea să tutuiască pe toată lumea şi să gâdile discret bărbia doamnelor mult mai în vârstă decât ea: „Cum te mai simţi, tu?”

Cele patruzeci de soţii şi fiice porniră alandala spre sediul partidului comunist, lăsând în urmă o adiere de colonie şi sudoare. Yânzători de prăvălie, împinşi din spate, înaintau spre mijlocul străzii, url'ând „bravo”! De la o fereastră a hotelului „Dacia”, preşedintele şi avocatul Siminoc urmăreau prin binoclu desfăşurarea acţiunii. Trei aghiotanţi, duhnind a ţuică, făceau legătură între capul coloanei, domnişoara Nely, şi preşedinte. Într-o cabină telefonică, păzită de doi zdrahoni, Arpad îşi transmitea corespondenţa către ziarul ţărănist.

Ajunse în faţa sediului, soţiile şi fiicele se apucară să-şi rumenească obrajii, de parcă urma să aibă o întâlnire cu nişte amanţi pretenţioşi. Câteva n-aveau pudriere, şi se rugară de cele care aveau să le dea şi lor cu pudră pe la cearcăne şi pe nas. Vreo zece minute se tot dichisiră, până oând domnişoara, primind mustrări de la preşedinte, le băgă pe toate în mama lor: „Uitaţi-vă la ferestre, tu! La ferestre!…”

Clădirea, un fel de casă ţărănească, acoperită cu şindrilă, avea doar două ferestre spre stradă, ceva mai mari decât palma. În dosul lor nu se ghicea nimic, dar toate cele patruzeci de soţii şi fiice, strângând rândurile, înghesuindu-se una-ntralta, se jurau că văd doi bărbaţi înalţi – unul dintre ei are mustaţă! şi o femeie cu ochelari, care joacă pocher. „Ieşiţi afară, mă! strigă domnişoara. Să staţi de vorbă cu noi!” Se porniră toate, repetând fiecare ce învăţase acasă, în faţa oglinzii, însă de ferestre nu îndrăzniră să se apropie.

Deodată se făcu linişte; nu ştiau ce să mai strige şi le deruta faptul că cei dinăuntru nu se grăbeau să apară la ferestre, ori la poartă. Acum se-ndoiau că văzuseră, cu ochii lor, doi bărbaţi şi o femeie jucând pocher. „Haideţi, tu, porunci domnişoara, să-i luăm de păr!…” Niciuna din cele patruzeci de soţii şi fiice nu se clinti. „Dacă or să tragă în noi?!” se sperie doamna Dindin. „Şi de ce ţi-e frică, tu? Că doar în tine au tras destui!” îi aruncă domnişoara. „Vai, ce zdreanţă! Eu o scuip, daţi-vă la o parte, s-o scuip!” „Aici am venit pentru politică! le aminti soţia lui Arpad. Staţi locului că vă plesnesc pe amândouă!”

După acest mic incident avântul politic scăzu simţitor. Vreo câteva fiice se retraseră, cam ruşinate. Domnişoara se duse singură să-i provoace pe comunişti. În prag o întâm/până un bărbat în vârstă, cu banderolă roşie pe braţul stâng. Zise că tovarăşii au plecat pe teren, prin satele din apropiere, n-a rămas aici decât el, de pază… Dacă duduia are ceva de discutat, să treacă mai spre seară. „Cu voi n-am nimic de discutat! Pe voi o să vă nimicesc!” Paznicul îşi alese o ţigară din pachet şi spuse: „Cum doriţi dumneavoastră, aşa să faceţi!”

Nely se întoarse în stradă, unde era linişte şi pustiu.

În după-amiaza acelei zile, uitând de motocicletă, preşedintele bău un kilogram de rom şi-i arse încă o palmă lui Dindin, care îndrăznise să-i ofere amănunte despre viitorul secretar al comitetului de plasă: de meserie petrolist, comunist din patruzeci şi unu, cincisprezece luni de închisoare… „Mă, se zbătu preşedintele, trebuie să pregătim acţiuni!” După ce mai bău vreo două pahare, ordonă: „Să iasă careva cu motocicleta… de la margine spre centru… pâr, pâr, pâr… Să afle ăştia că existăm!” Căzu năpasta tot pe Dindin, singurul dintre ţărăniştii din localitate care ştia să conducă motocicleta. Pe la ora şapte nu se mai aflau în separeul de la hotel „Dacia” decât Mielu, trăsnit de băutură şi domnişoara, trăsnită şi ea.

Atunci apăru, prin fumul de ţigară, un oetăţean îmbrăcat pestriţ, cu pantaloni bufanţi, de o culoare nedefinită, bătând spre negru, scurtă din piele galbenă, fular albastru, pălărie neagră, destul de ponosită… El ţinea o mână în buzunarul scurtei şi trăgea cu ochii în toate părţile. Discret, îi făcu semn domnişoarei să-l urmeze afară. Dar ea abia îl recunoscu: „Petre, mă, tu te desfaci! Mâinile într-o parte, picioarele în alta…” Cetăţeanul se aplecă la urechea ei: „Vii cu mine! Faci cum îţi spun eu! Mâine dimineaţă plecăm în Argentina.” Domnişoara se agăţă de braţul preşedintelui adormit. „Dacă te spun ăstuia, îl preveni pe cetăţean, ai dat-o dracului, rămâi crăcănat pe viaţă. Şi se văită: Vrea să mă fure, auzi tu, Mielule?!” Dar cum Mielu sforăia, primi să-l însoţească pe cetăţean la o plimbare spre marginea orăşelului. Când ieşi în stradă, de undeva, de departe, ajunse la urechile ei zgomotul infernal, semn că Dindin îşi făcea datoria, Cam pe îa miezul nopţii, domnişoara se întoarse la hotel „Dacia” într-o căruţă trasă de doi cai. Medicul legist anunţă că este vorba de omor premeditat

— Patru gloanţe în piept şi unul în tâmpla dreaptă. Preşedintele, avocatul Siminoc, Dindin şi ceilalţi din suita preşedintelui, treziţi, chemaţi la poliţie, apoi la hotel „Dacia”, stabiliră de comun acord că este la mijloc „un atac mişelesc al comuniştilor”. Şeful de poliţie, care nu voia să se strice cu negustorii, se grăbi să le dea dreptate: domnişoara Nely Gos a căzut eroic, pentru naţiune! „Mama ei de târfă! şuieră preşedintele, când se văzu ochi în ochi cu frate-său. Ăla putea să mă cureţe şi pe mine. Dar o să-l curăţ eu!” „Pleacă în Argentina, lămuri fratele, aici ce să mai caute, şef de legionari?”

Patru femei de serviciu din casele negustorilor, înghiontite, înjurate, o ridicară pe domnişoara din căruţă. Cu ea în braţe urcară până la etajul întâi, unde hotelierul pregătise, în grabă, un fel de cameră mortuară. Cei doi fotografi ai partidului ţărănist, Şerbu şi Velinţă, se prezentară să-şi facă datoria faţă de moartă. Arpad transmise redacţiei centrale o corespondenţă de şapte pagini. Doamna Dindin sfâşie o rochie neagră de mătase, cam purtată, şi pregăti astfel nouă panglici late, care să cernească drapelul tricolor.

Comisia de funeralii, având în frunte pe Arpad, stabili că înmormântarea domnişoarei trebuie să fie cea mai de seamă acţiune anticomunistă, despre care să se vorbească în toată ţara şi peste graniţă. Invitaţii cernite porniră, chiar în acea noapte, spre Bucureşti şi alte câteva centre; clopotele bisericii catolice, trase cu schimbul de Arpad, Dindin şi Popău, sunară într-una până la opt dimineaţa. La opt fix, avocatul Siminoc anunţă comisia de funeralii că la groapă, când îşi vor lua toţi rămas bun de la „eroină”, el va trage douăzeci şi una de salve de pistol. De tunuri nu poate fi vorba, nici măcar de mitraliere care să răpăie puţin, dar va trage el cu Beretta!

Pe la noua şi jumătate, însă, tot avocatul Siminoî aduse la cunoştinţa preşedintelui o veste extrem de neplăcută: comuniştii hotărâseră să dea pe faţă, prin ziarul judeţenei de partid, cum stau lucrurile. Cunoşteau biografia târfei de-a fir a păr, după cum ştiau şi cine o omorâse. „Nu există decât o singură soluţie, preciză avocatul, s-o înmormântăm chiar azi pe la prânz, altfel nu mai vine nici dracu la groapă!”

Trei vânzători de prăvălie fură trimişi să sape groapa; alţi doi, să pregătească o cunună de flori artificiale; ştafete ameţite de rom şi de ţuică porniră din casă în casă, pentru a scoate oamenii la mitingul de doliu. Cei trei preoţi catolici, pretextând fiecare motive de viaţă şi de moarte, plecară din orăşel; preoţii ortodocşi refuzau să înmormânteze o catolică; după lungi şi chinuite dezbateri, avocatul invită doi preoţi dintr-un orăşel apropiat.

Pe la ora unu, în faţa hotelului „Dacia” opri un camion tras de şase cai. Cele patru femei de serviciu o coborâră pe braţe pe domnişoara Nely, pentru ca cetăţenii să-şi ia un ultim rămas bun. Preşedintele, avocatul Siminoc, Arpad şi un vânzător de prăvălie (care ţinea locul lui Dindin) făceau de gardă la căpătâiul moartei. „Ţi-ai luat gloanţe destule?” se interesă preşedintele. Avocatul, parcă hăituit, îşi ştergea faţa de sudoare cu două batiste.

Trecu o jumătate de oră şi nu se prezentară la miting nici măcar frtuntaşii partidului ţărănist. Câţiva ţărani, veniţi la piaţă, se uitau la camion de la distanţă, cu mâna streaşină la ochi. În clipa în care preşedintele îi invită să se apropie, ei o luară la fugă. Abia pe la două fără un sfert se arătară, în grup, îmbrăcate în negru, cu haine de-ale stăpânelor, unsprezece femei de serviciu. Cei doi preoţi, pierzându-şi răbdarea, începură să cânte la întrecere, care mai tare, care mai pe nas.

Preşedintele ceru să i se aducă o pereche de ochelari de soare. După ce îşi puse ochelarii, se scărpină îndelung sub bărbie. „Mergeţi voi înainte, îi spuse avocatului, eu v-ajung din urmă, cu motocicleta.” „Ajungi pe mă-ta!” vru să strige avocatul, dar îşi aduse aminte că se trag amândoi din aceeaşi mamă.

Biciuiţi cu îndemânare, cei şase cai o luară în trap mărunt spre cimitir. Unul din preoţi izbuti să se urce pe platforma camionului, celălalt se lăsă păgubaş.

Avocatul Siminoc intră într-o tutungerie şi nu mai ieşi de-acolo până la ora trei, când un zgomot infernal străbătu orăşelul pentru ultima oară.