II.

Azi-dimineaţă m-am sculat târziu, pe la nouă şi jumătate (una ca asta mi se-ntâmplă o dată la zece ani) – şi în timp ce Valeri pregătea ceva de mâncare, nişte ouă cu brânză şi ceapă, mă tot întrebam ce-ar mai lipsi ca să mă simt într-adevăr bine. Şi deodată mi s-a părut că văd cum se-nşiră pe masă, printre farfuriile cu ouă, cu brânză şi ceapă multe halbe cu bere (am apucat să număr vreo unsprezece) şi o sticlă de rom de Jamaica. Măi, să fie! ieri am luat salariul, azi e duminică, poate că dă norocul peste mine! „Valeri, de când n-am mai băut noi o bere?” Ea nu ştie ce mi-a venit şi nici dacă trebuie să-mi răspundă. În ultima vreme o întreb tot felul de prostii, şi-abia când insist: ia nu te mai hlizi atâta! acceptă să mă ia în serios, întâi se aşază cuminte pe un scaun şi îşi sprijină bărbia în pumn. (O ţin minte pe maică-sa. Cât de repede se îngrijora pentru fiece! A murit pe treptele casei, cu bărbia sprijinită în pumn…) „Ce-ţi veni cu berea?” întreabă Valeri. E pe undeva şi puţină revoltă în întrebarea ei: de ce-o oblig să se gândească la ceva trist?! (Căci mai toate amintirile noastre, chiar şi cele care ţin de bere, sunt întoarse pe dos!) Într-un târziu, când eu regret întrebarea – dacă ne dă atâta bătaie de cap!

— Valeri constată:

— Cred că n-am mai băut bere dinainte de război.

— Of, of, of! şi vai de noi!

— Îi aşa cum spun eu! se apără Valeri.

— Toate sunt aşa cum le spui tu! şi vreau s-o strâng la piept (clipele noastre de duioşie!). Dar de ce trebuie să pomeneşti mereu de război?! De când n-am mai băut o bere? Dinainte de război! Dă-l dracului de război, a fost, s-a dus, hai să vedem ce-o fi!

Valeri e gata să izbucnească în plâns. Ca s-o îmbunez, mă prostesc şi eu. Îmi aduc aminte: eram în gară la Braşov… aşteptam de patru ore să vină un accelerat şi nu veneau decât mărfare încărcate cu soldaţi şi cu tunuri. „Valeri, ţi-e foame? Valeri, ţi-e sete? Eu leşin aici!” Ne-au făcut poftă nişte nenorociţi, care tot intrau în restaurant, şi-n loc să bea acolo până plesnesc, repede ieşeau cu halbele de bere în mână: „Noroc, noroc la toată lumea!…” Mare minune că au scăpat teferi! „Valeri, eu îmi vând biletul de tren şi iau nişte bere cu rom.” A fost ca-n poveşti: când să-mi dea berea, a venit trenul.

— Ce-ar fi să dai tu o fugă până la restaurant?! o îndemn pe Valeri. Zece halbe şi nişte rom.

— Zece! Bem noi zece halbe?!

— Dacă n-om reuşi, mai chemăm pe cineva.

— Şi-n ce să iau atâta bere? (nu ştie cum s-o întoarcă, doar-doar mă las păgubaş!). Ne-ar trebui o damigeană.

— Greu cu tine! şi mă scarpin în creştet. Ştie ea ce urmează după asta. Îndată se duce la bucătărie, de unde ia sticle şi oale, rit să-i ajungă… Să nu uiţi de rom. Un sfert de rom, şi hai să fie şi-un sfert de măsline. Pe urmă, Dumnezeu cu noi!

— Mă întorc în zece minute, întotdeauna, înainte de-a pleca de-acasă, îşi face nişte socoteli (mi le-am făcut şi eu, ani la rând, şi de la mine le-a-nvăţat!) – cât îi ia drumul, rit vreo discuţie, cât vreo altă drăcie! – (ieri a fost nu ştiu pe unde, să vadă un cais înflorit)… pentru ca să-mi poată spune, cu destulă exactitate, peste cât timp se va-ntoarce. Ţin minte acea zi în care i-am spus pentru prima oară: „Dacă nu mă-ntorc până la trei şi cinci minute, înseamnă că am nimerit pe undeva, pe la siguranţă.” Voiam să fac pe deşteptul şi-am izbutit atât de bine, încât ea a izbucnit în plâns. Pe urmă, s-a obişnuit cu plecările mele, cu ale ei, cu ore fixe – din nenorocire, n-am reuşit să facem rost de-un ceas! – şi cu multe altele! Dar acum, când au trecut toate, ar trebui să uite… Mi-e o sete cumplită (ca atunci, în gară la Braşov), dar nu beau apă, ca să nu-mi stric pofta de bere. Cele zece minute se lungesc la o jumătate de oră.

O fi mare înghesuială la restaurant, ieri sjau dat salariile, azi e duminică – ei! dragă Valeri, strigă şi tu să te servească mai repede. Trei sferturi de oră… Trebuie să beau un pahar cu apă. Mi-e foame

— Iau nişte brânză cu pâine. Şi încep să mă îngrijorez, fiindcă pe-aici, pe la crâşmele noastre, din când în când se iscă zarvă şi nu o dată oameni nevinovaţi se pomenesc cu câte-o halbă-n cap; îmi trag hainele; vreau să ies. Mi-apare Valeri cu sticlele goale.

— Ce bătaie ţi-ar trebui! Vrei să râdă oamenii de mine.

— De ce să râdă, măi?

— De ai dracului ce sunt! şi se duce la bucătărie, să lase sticlele. (Mi se pare că a spart vreo două. Atâta pagubă!) De-acolo, din bucătărie, îmi explică: Nu se mai găseşte bere de cinci luni. A vrut să-mi dea rachiu din ăla verde. Zice că toţi beau verde.

— Să bea până le-oi plânge eu de milă!

— Îşi plâng ei singuri, când se trezesc.

— Treaba lor! Dar tu de ce nu-mi spui pe unde-ai umblat?

— Pe unde să umblu?

— Ziceai că te-ntorci în zece minute.

— Şi ţi-a fost urât fără mine?

— Valeri dragă, ia s-auzim!

— Pe-aici, prin vecini – ori n-am dreptul?!

Îşi caută de lucru în bucătărie, pe-afară, pe unde poate, numai să nu dea ochi cu mine. Acum pot să jur că a făcut o trăsnaie de-a mai mare dragul; ce anume e greu de ştiut; de-a lungul anilor am înţeles că sâcâiala nu ajută la nimic; iar de bănuieli stupide m-a ferit Dumnezeu!… (cred că nu bănuiesc pe alţii, din pricină că prea mulţi m-au bănuit pe mine. Chiar ieri m-a întrebat directorul general dacă-i adevărat că iau bani de la tinerii pe care-i învăţ meserie. Pretinde că ar avea nişte declaraţii, însă nici gând să mi le-arate. I-am spus că, dacă nu mi le-arată în douăzeci şi patru de ore, îl dau în judecată.) Aşadar, azi e duminică, oamenii beau rachiu verde, Valeri a făcut o trăsnaie, iar eu mă tot întreb ce-mi lipseşte, ca să mă simt bine?! Om la patruzeci şi unu de ani, şi încă nu ştiu cum să-mi petrec duminicile! Prea slabă nădejde c-aş mai putea să-nvăţ de-aici înainte! Şase zile, cât lucrez de dau în brânci, mă tot rog să vină duminica mai repede. (Eu mă rog şi nimeni nu m-ascultă!) Când vine, parcă mă ia pe nepregătite, încât renunţ: „Hai, du-te la alţii, mai deştepţi!” Singurul câştig ar fi că dorm până la şapte, opt. Dacă rămân acasă după ora nouă, să lenevesc, ori s-o ajut pe Valeri la gospodărie, îndată se agaţă de mine tot felul de întrebări şi de gânduri, de care n-am nevoie: De ce-o fi dând X declaraţii împotriva mea? – când ştie că n-are dreptate, iar eu pot s-aduc dovezi?! – când ştiu şi cei care îl îndeamnă să scrie?! Dar lui Y ce i s-o fi năzărit să mă înjure faţă de alţii, când faţă de mine se vrea prieten şi tovarăş?! Ştiu că asemenea întrebări nu duc niciunde, ori, cel mult, la balamuc. Să treacă pe-acolo cine n-are altă treaba! Şi-atunci, ca sa scap de urât, mă-mbrac şi o iau din loc. De obicei nimeresc la sondă, ori la comitetul de partid; oriunde aş nimeri, e urgentă nevoie de mine. Astfel, mă întorc acasă pe la trei, sau patru, ca în oricare zi de lucru, obosit, mulţumit, cum îmi stă mie bine.

Valeri mă întreabă, din bucătărie (aşa conversăm noi, când ceva nu-i în ordine: ea din bucătărie, eu din cameră):

— Iar ai de gând să pleci?

— Văd că te descurci şi fără mine.

— Când ţi-oi zice una!

— Ei, ce-o să fie?!

— Mai nimic.

Intră în cameră şi se aşază pe un scaun în faţa mea. Asta ar vrea să însemne că a venit de bună voie la spovedanie. Iar eu, ca duhovnic, ar trebui s-o întreb: „Pe unde mi-ai umblat, haimana?” (Jocurile noastre, de la douăzeci de ani…) Valeri îşi ascunde sub năframă o şuviţă de păr alb. Dar eu tot nu pot să-ntreb…

— Am bătut-o pe doamna Gheran, spune Valeri.

Aşa o spune, de mă-ngheaţă. Ce n-aş da să izbucnesc în râs: „Fugi de-aici, că te lauzi!”… Mă văd nevoit să mi-o închipui dând palme şi pumni, şi primind, ori trăgând-o de păr pe doamna Gheran.

— Şi unde v-aţi încăierat? o întreb pe Valeri.

— Acasă la ea.

— Acolo te-am trimis eu?

— Tu m-ai trimis după bere.

— Iartă-ne, Doamne, că eşti mare şi bun! Acum chiar că-mi vine să râd. Şi cum a fost? – poc, la măsele? – ori i-ai smuls părul din cap?!

— Crezi că numai voi, bărbaţii, ştiţi să vă bateţi!

Presupunerea mea, că ar fi tras-o de păr pe doamna Gheran, nu-i convine de loc. De ce-o pun alături de toate nenorocitele, care se-ncaieră în văzul lumii, pentru amanţi şi alte nimicuri? Ea s-a bătut în numele unor principii!

— Dragă Valeri, e cât se poate de urât.

— Dar ce face ea, cum ţi se pare '?

— Vii şi tu cu nişte întrebări, de mă sperii! Ce poate să facă o târfă?!… Şi ce mă priveşte pe mine?!

— Îşi bate joc de noi!

— Doar nu-i fi vrând să moară de dragul nostru!

Câteva clipe, Valeri se luptă cu plânsul. Ştiu că mi-ar rămâne recunoscătoare pe viaţă, dacă i-aş veni în ajutor cu o vorbă bună. Păcatele mele, de unde să mai scot atâtea vorbe, câte mi se cer în fiecare zi? Dau să mă ridic de pe scaun şi-atunci, bănuind că vreau să plec de-acasă, ea se grăbeşte să-mi spună cum a fost. Cum să fie?… Doamna Gheran se interesează îndeaproape de soarta mea. De ce nu mi se dau nişte onoruri pentru cât am suferit? Comunist ilegalist, cu cincisprezece luni de închisoare! Ar trebui să fiu membru în Comitetul Central, ori cel puţin secretar de judeţeană. Dacă nu cumva, Doamne fereşte! – după atâtea chinuri… (O întreb pe Valeri: Chiar aşa a zis: „Dacă nu cumva, după atâtea chinuri?”) Ea îşi duce mâna la inimă: A zis mai rău: „Dacă nu cumva a ciripit!”

Povestind, Valeri se indignează mai mult decât ar fi nevoie, până când se strânge, plângând, la pieptul meu. (O ţin minte pe maică-mea: tot aşa, cu lacrimi în ochi. Într-o dimineaţă de vară, bănuind că nu se simte bine – altfel, cum de întârzie în pat? – m-am dus s-o trezesc. „îs trează de mult.” „Şi de ce nu te scoli?” „Aştept să se facă ziuă.” „Ce ziuă, că-i soarele sus!” „Unde vezi tu soare?” Bâjbâind, s-a apropiat de fereastră: Unde vezi tu?… Abia împlinise patruzeci de ani.) Dragă Valeri, care te zbaţi şi plângi, fiindcă o târfă pretinde că i-aş fi trădat pe comunişti în închisoare, cum de un pricepi cât de mare-i prostia?! De vreun an şi ceva, de când ne-am întors la rosturile noastre de-aici, tot primim scrisori de ameninţare – pe care tu le citeşti şi plângi, eu le citesc şi-njur; aproape că nu trece o zi în care să n-auzi câte în lună şi-n stele despre mine: criminal (se zice că aş fi omorât un protopop!) beţiv, cartofor, zurbagiu, trădător… Iar tu te-nspăimânţi. Îţi dau lacrimile şi te strângi la pieptul meu. Însă mie mi-e teamă că într-o dimineaţă de vară, ori de iarnă, o să întârzii în pat, aşteptând să răsară soarele… De aceea aş vrea atât de mult să nu asculţi ce spune doamna Gheran. Ce poate să spună o târfă? Orice-ar spune, ea nu are cuvânt şi nici putere aici, unde miroase a petrol, unde lucrează patru mii de oameni, prietenii şi tovarăşii mei. (Se întâmplă ceva destul de curios: cu cât mă străduiesc mai tare să o calmez pe Valeri, cu atât mă enervez eu. Încep să-mi pun întrebări idioate, să caut răspunsuri logice, dar mi-e cu neputinţă să înţeleg: de unde-a mai scos-o doamna Gheran şi pe asta, că aş fi trădat?! – de unde curajul de a-i spune Valeriei? O ştiu pe doamna Gheran: de mulţi ani pretinde că, datorită relaţiilor cu „marele Sfinx”, e ceva mai informată în chestiunile politice decât un ministru. Chiar dacă nu-i aşa – cum o să fie!

— Câte ceva tot îi ajunge la ureche. Dar cum de i-a ajuns tocmai o prostie ca asta?)

— Valeri, de când n-am mai ieşit noi la plimbare?

— Ehei, nici nu mai ţin minte! Cred că dinainte de război. Repede îşi duce palma la gură. Se preface speriată, dar ochii îi râd: Iar m-ai prins! îmi întinde mâna în semn de bună înţelegere casnică: Din clipa asta n-o să mai pomenesc de război! Mă aplec şi-i sărut mâna. Gestul o surprinde, se uită la mine, ochii îi lucesc, ochii i se umezesc: m-a regăsit, cel din urmă cu douăzeci de ani, supusul ei. Unde mergem azi?

— Ştii tu unde. Mai e vreo undiţă pe-aici?

Ea bate din palme:

— Este, este! şi se duce s-o caute.

Cândva, în copilărie, şi mai târziu, când mi-am adus aminte, mi-a plăcut să merg cu undiţa, dar peşte n-am prins nici de sămânţă şi nu ştiu să mă fi gândit vreodată la peşte, când ţineam trestia în mână. Leneveam în ierburi mari, sub sălcii pletoase, ca un Dumnezeu în ziua a şaptea.

Ilie Strihan era, înainte de toate, un om disciplinat. Când i se ceru să renunţe pentru o vreme, poate chiar pentru doi, trei ani, la meseria de sondor şi să plece în orăşelul B., ca activist al partidului comunist, răspunse fără ezitare că se va duce acolo unde e mai multă nevoie de priceperea lui, dacă această pricepere există.

— Pe când plecarea?

— Ai trei zile de pregătire.

A treia zi, spre seară, Strihan coborî dintr-un mărfar în gara din B., cu soţia după el, şi cu trei geamantane, în care se afla cam toată averea lui şi-a soţiei. Cum nu îşi anunţase sosirea – şi chiar de şi-ar fi anunţat-o, ce folos, dacă el se urcase într-un mărfar, iar mărfarul întârziase aproape două ore – nu îl aştepta nimeni la gară. Ieri seară vorbise la telefon cu un instructor de aici, cu Manole, care îi spusese că i-au găsit o cameră, foarte bună cameră, numai să fie atent, că doamna Stamate, la care va locui, nu îi vede cu ochi buni pe comunişti. Acest Manole îi dăduse mai multe informaţii despre doamna Stamate decât despre el şi despre ceilalţi activişti, şi despre ce se întâmplă în oraş. Acum avea s-o cunoască pe doamna Stamate, fapt care nu îl încânta absolut de loc. O birjă cu arcuri rupte îi duse pe strada Gimnaziului, la numărul 58. El plăti, coborî geamantanele, apoi îi zise soţiei să facă ea o recunoaştere, iar dacă totul e în ordine, dacă sunt aşteptaţi, să-l cheme. Era o mai veche înţelegere între ei, în virtutea căreia Strihan nu se amesteca în afacerile strict gospodăreşti (el conducea gospodăria în principiu…), iar pe de altă parte, după o călătorie de şase ore cu un mărfar gemând de înfometaţi, nu-i mai ardea să trateze cu gazda

— Cât vreţi chirie? – nu s-ar putea mai puţin? – lumina o plătiţi dumneavoastră, ori tot noi?

Cât păzi ei geamantanele, pe stradă trecu un flăcău în zdrenţe şi desculţ, încărcat cu portrete de-ale regelui Mihai I: vreo zece portrete într-o mână, zece în cealaltă, zece portrete pe piept şi pe burtă, legate cu sfoară – zece pe spate. „Ce faci cu astea, mă?” se nedumeri Strihan. Dar flăcăul nu se osteni să-i răspundă. După câteva minute, soţia se întoarse în stradă, încercând să facă haz de necaz. Zise că, în noaptea asta, ei doi or să doarmă la gară, ori în parc, iar mâine dimineaţă or să-şi caute altă gazdă, asta e scârboasă, nici nu merită să-ţi pui mintea cu ea! „Slabă nădejde cu tine!” se gândi el – şi se înfurie, nu pe soţie, ci pe doamna Stamate, pe care încă n-o văzuse, dar îi era destul de uşor să şi-o închipuie la cei şaizeci şi cinci de ani ai ei (aşa îi 9pusese Manole, că are şaizeci şi cinci), măruntă, şi rea, şi cernită, numai bună de speriat ciorile.

El deschise portiţa, o lăsă deschisă şi pătrunse în curte. Doamna se retrase după un colţ al casei, chemând la ea trei pisici negre, dolofane, care lingeau nişte farfurii lăsate pe trepte: „Pis, pis, aici! Pis, pis, pis, aici!” Strihan se opri în dreptul treptelor, scoase o hârtie, cu care îşi făcu vânt, şi strigă să vină gazda. După câteva clipe, ea apăru înaltă şi slabă, adusă de spate, cu nas proeminent, bărbătesc şi bărbia ascuţită. Purta o rochie neagră, lungă până la călcâie, iar pe umeri avea broboadă neagră de lână. De sub baticul negru, strâns sub bărbie, ca o cască, îi ieşeau câteva şuviţe de păr alb. „Stamate!” se prezentă ea, milităros, fără să întindă mâna. Zise că soţul ei a condus cel mai mare atelier din acest oraş. Dar a murit în urmă cu două săptămâni, din pricina comuniştilor, care se amestecau în afacerile lui. Cum se ştia bine informat, datorită lui Manole, Strihan îi aminti (bineînţeles, după ce spuse: „Dumnezeu să-l ierte!”) că domnul Stamate suferea de gută încă de la treizeci de ani, şi de gută a murit. Apoi îi întinse doamnei hârtia. „Una cameră, citi doamna, şi dependinţe…” împături hârtia şi ridică din umeri. Apoi îşi făcu de lucru cu pisicile, adună farfuriile, se duse la fântână cu de, să le spele. După câteva minute se râs! – gândi, urcă treptele de piatră şi-abia când să intre în cameră privi în urmă, la Strihan. Avea ochi mici, verzui, încercuiţi de sprâncene albe, stufoase, şi de pungi de grăsime, galbene, ca nişte boabe de porumb. „Domnu' Strihan, spuse ea monoton, vlăguit, vă dau aşternut şi covor, dar să nu scuipaţi pe jos. Fiecare lucru adunat în casa asta mă costă o avere…” „Parcă am fi nişte derbedei! spuse Strihan. Parcă ţi-ai face pomană cu noi, în amintirea răposatului!” Soţia îl. Apucase de braţ şi încerca să-l tragă spre poartă: ea nu stă aici, mai bine în parc, mai bine la gară, oriunde, numai să nu aibă de-a face cu scorpia asta, să n-o mai vadă, să n-o viseze. Dar el o sfătui o dată pentru totdeauna, să se lase de mofturi – o să stea aici, unde au repartiţie, iar dacă doamna o să-i amintească de bărbatu-său, ea să-i dea peste nas: a murit de gută, de bătrâneţe, de scârţan ce era!

Aduse din stradă cele trei geamantane şi le lăsă pe trepte. Era neliniştit, cu gândul la treburile lui din seara aceea şi de a doua zi, nu mai avea răbdare să intre, să vadă camera şi s-o ia de la capăt cu cearta.

— Eu mă duc, îi spuse soţiei. Dacă nu se-astâmpără, chemi poliţia! Cu ăştia-i greu să te descurci altfel. Doamnă dragă, îi strigă doamnei Stamate, să n-avem discuţii!

De pe strada Gimnaziului coti pe alta, fără nume, fără stâlpi de telegraf, cu grămezi de gunoi în faţa porţilor; aici duhnea a putred şi a peşte prăjit; după vreo două sute de paşi se pomeni într-un parc natural, cu ulmi falnici şi balegă de vite. Îngrijitorul parcului îi spuse că pe-aici trec vitele la păşune… „Dar unde-i sediul comitetului de plasă?” întrebă Strihan. Celălalt ridică din umeri şi se depărtă fluierând. Undeva, la marginea parcului, necheza un cal.

Pe strada Principală se aprindeau becuri prăfuite, care clipeau de câteva ori şi se stingeau pe rând, la intervale egale, de parcă cineva ar fi alergat de la tih stâlp la altui, să le stingă. Băieţandri desculţi măturau strada, cu măturoaie de nuiele, ori cu crengi de copac. Negustorii aranjau în vitrine portretul regelui. Două fete rujate strident, cu bocanci în picioare, se plimbau pe mijlocul străzii, scuipând coji de seminţe. Un bărbat zâmbăreţ traversă strada cu un portret al lui Marx în braţe. El intră într-un magazin, deschise vitrina şi fixă portretul lui Marx lângă portretul lui Mihai I. Strihan citi: „S. V. Popău, Postăvărie, Fierărie, Mercerie… înregistrat la tribunalul…”

După vreun sfert de oră, Strihan ajunse la sediul comitetului de plasă, unde era o zarvă şi-o îngrijorare ca înainte de atac. Prin curte, pe jos, erau risipite zeci de bucăţi de carton, de toate culorile. Doi tineri scriau ceva pe cartoane, scriau cu furie. Alţi doi meştereau ceva pe acoperişul clădirii. Curtea era luminată de lămpi cu feştilă. În cele două camere, cu pereţi coşcoviţi, ardeau şase lămpi cu feştilă. Tineri şi câţiva bărbaţi mai în vârstă, toţi nebărbieriţi, tăiau litere de carton, pe care le coseau pe nişte fâşii de pânză roşie.

Când aflară că le-a venit secretarul – e aici, în faţa lor – toţi izbucniră în urale: era ca după o victorie grea, de mult aşteptată. Imediat se înghesuiră toţi pe laviţe şi pe birouri, numai ochi şi urechi, gata să dea explicaţii şi să primească îndrumări. Acum aveau pe cineva mai puternic şi mai înţelept decât ei, căruia puteau să-i treacă, tovărăşeşte, întreaga lor îngrijorare. Astfel, în mai puţin de cinci minute, Strihan află că, în noaptea trecută, un grup de huligani atacaseră sediul comitetului: paznicul abia se mai ţine, între viaţă şi moarte; din hârtiile de evidenţă, din broşuri s-a ales praful, linia de curent e întreruptă… Iar mâine dimineaţă, pe la zece, unsprezece, vine regele Mihai!

— Ce să caute regele aici?! se nedumeri Strihan, fără nici un rost. În clipa următoare, tot el îşi răspunse: Dacă e rege, poate să meargă unde vrea, când vrea. Şi îndată se închipui faţă în faţă cu regele, adică la vreo zece paşi distanţă de el, neştiind ce să faca şi ce sa spună, decât cel muit să râdă… Nu îşi dorise niciodată să dea ochi cu regele, cu atât mai puţin să-i iasă în întâmpinare cu discursuri, cu pâine şi sare… Aţi primit dispoziţii speciale? întrebă.

— Mai nimic, spuse activistul Voichiţă. Cât putem, să ne orientăm la faţa locului. Dacă tace din gură, tăcem şi noi. Un fel de câr-mâr! făcu el cu dispreţ pentru diversele formule tactice pe care se vedea nevoit să le accepte. În sinea lui, Voichiţă era partizanul unor măsuri radicale: „Jos! Jos! Jos!” ca să isprăvim odată! Aţi putea să-mi explicaţi, îl întrebă pe Strihan, cum se-mpacă principiile noastre cu ideea de regat? E o problemă care mă frământă, insistă Voichiţă, ducând mâna la inimă, pentru a spulbera orice bănuială de ironie. Clasicii marxismului ne învaţă că regii sunt o nenorocire pentru popor. În Internaţionala se spune:… regi, ciocoi şi-ai lor lachei… Revoluţia din Octombrie a nimicit ţarismul…

— Iar noi îi căutăm în coarne majestăţii sale – asta vrei să spui? întrebă Strihan, cu o uşoară iritare în glas. Mă mir de dumneata, doar există documente în care se explică poziţia noastră faţă de rege în momentul de faţă.

— Eu mă refer la o poziţie de principiu.

— Ar fi mai bine să faci altfel, spuse Strihan. Să vezi ce se-ntâmplă în ţară şi-apoi să vorbeşti de principii: e mai practic şi mai cinstit. Câţi din orăşelul ăsta mai sunt încă de partea regelui? Vrei să-i convingi printr-o dispoziţie să treacă de partea noastră? Ce să mai vorbim prăpăstii!… Până unaalta, aş vrea să cunosc scopul vizitei. Dacă vi s-a transmis ceva în privinţa asta: vrea să vadă oraşul, vrea să ţină un discurs, vrea să-i încurajeze pe cei amărâţi?

— De unde să ştim ce-o fi în capul lui! spuse Voichiţă.

— E obligatoriu! înţelegi? E obligatoriu să ştiţi!

— Credeam că veniţi dumneavoastră cu noutăţi.

— Am auzit de nişte pluguri, informă un alt activist.

— Că o să vină călare pe-un plug? îl ironiză Voichiţă.

Strihan ieşi din sediu, urmat de cei doi, care continuau să discute în şoaptă despre plugurile majestăţii sale. „Zece mii de pluguri pentru ţărănişti!” susţinea Manole. „Zece mii de draci în capul tău! îi aruncă Voichiţă. Vezi, să n-ajungi de pomină!…” Curtea era plină de cartoane-lozinci scrise în grabă de doi pictori amatori. Primul carton: „Jos regele, jos suferinţa!” Al doilea: „Jos Bâlbâitul”. Al treilea: „Jos ciocoiul! Jos suferinţa!”… Spre uimirea celor de faţă, Strihan rupse cele trei cartoane şi le aruncă peste gard, într-o curte pustie. Nimeni nu îndrăzni să-i ceară socoteală, deschis; doar Voichiţă, în semn de protest, îşi trase şapca pe ochi. Parcă amuzat de împotrivirea lui, Strihan spuse:

— Cu lozincile astea aţi luat-o razna.

— Ce simţim, aia îi dorim! spuse Voichiţă.

— Şi cu politica noastră cum rămâne?

— Cum vreţi dumneavoastră, eu ce să mai zic! Sunt gata să v-ascult: aveţi mai multă experienţă decât mine, aţi stat la închisoare, cunoaşteţi clasicii din scoarţă în scoarţă. Dar o părere pot să am: cred că ar fi mai bine să măturăm odată tot gunoiul.

— E chiar părerea dumitale?

— Am mai citit şi eu nişte pagini!

— Eşti convins că le-ai înţeles?

— Dacă mă luaţi de-a-ndoaselea, tac din gură!

— Dragă Voichiţă, şi ceilalţi, mâine vine regele şi voi trebuie să ştiţi, asta vi-o spun o dată pentru totdeauna, că aici nu ne jucăm de-a politica. Cine nu pricepe cum stau lucrurile să-ntrebe, să-nveţe! Iar dacă nu vrea, ori nu-l duce capul, să ne-o spună cinstit, de la început. Tovarăşii de la judeţeană ştiu ce s-a întâmplat azi-noapte aici? De unde să ştie! făcu Strihan. Nu le-aţi dat de ştire, ca să nu vă mai critice!

— În fiecare şedinţă ne critică, recunoscu Manole.

— Atunci îi de mirare că nu se prinde nimic de voi! Comitetul ăsta de plasă a ajuns să fie criticat şi în şedinţele Comitetului Central, fiindcă voi nu faceţi muncă politică, voi vă luaţi la harţă cu ăştia de-aici, iar ei vin noaptea să vă dea în cap. Am dreptate?

Manole se trase la o parte, cam plouat.

Ceilalţi îl consultară pe Strihan în privinţa noilor lozinci. El nu admise decât trei, în care se vorbea despre reconstrucţia ţării şi despre pace. Vreo jumătate de oră după aceea se învârti prin curte, printre cartoane, mai rupse câteva şi alese două, cu lupta împotriva speculanţilor. „Povestea asta cu regele, se gândi, n-am s-o uit nici în mormânt! Cine m-a adus tocmai azi?” Nici în visele cele mai urâte nu se văzuse faţă-n faţă cu regele, dând mâna cu el, discutând. Nici măcar nu ştia dacă ai voie să te-apropii, să dai mâna cu el, ori trebuie să i te-nchini de la douăzeci de metri. Manole veni după el să-i spună că au pregătit o tavă cu pâine şi sare, dar au pregătit şi ţărăniştii una… „Şi ce-ţi fi vrând, să-i dau eu pâine şi sare? se zbârli Strihan. Să-i dea cine l-a făcut. Şi imediat se corectă: Fără exagerări. Poate vorbim cu un preot.”

— Cu un protopop, îi sugeră Manole. Avem un protopop care s-a specializat în chestia asta, şi anul trecut, şi acum doi ani, tot el i-a dat pâinea şi sarea… Ori nu ştiţi? se miră activistul. Nu ştiţi că regele trece des pe-aici, cam de două ori pe an, primăvara şi toamna? Trece spre Săvârşin, unde are un castel de vânătoare. Phii! ce-aş mai râde să vă invite şi pe dumneavoastră!

— Are obiceiul ăsta? se sperie Strihan.

— Sigur, sigur! râse Manole. Îi invită pe toţi oficialii.

— Prea mare cinstea pentru mine!

— Ar însemna să-l jigniţi!

— Hai să ne-ntoarcem la ale noastre, îi propuse Strihan. Parcă ziceai de nişte pluguri: e ceva serios, ai informaţii precise?

— De unde să am? se scuză Manole. Ştiu şi eu ce mi-a şoptit domnul primar Mârza, care se ocupă de partea economică a primirii, de mâncări şi băuturi. Ar fi vorba de vreo zece mii de pluguri, pe care ţărăniştii vor să le obţină de la rege, pentru alegătorii lor. Ar fi o propagandă! aprecie Manole.

— Primarul ce hram poartă? întrebă Strihan.

— Om de treabă. Aţi vrea să-i faceţi o vizită?

— Acum e târziu.

— Îl găsiţi mâine dimineaţă la tribunal.

Strihan îşi luă rămas bun şi porni spre casă.

Soţia îl aştepta la poartă, ca în primii ani de căsnicie. Îi spuse că n-a mai avut neplăceri cu doamna Stamate: doamna a spart o farfurie, un geam, a fugărit o pisică şi s-a dus la culcare. Doarme într-o cameră ferecată, cu drugi de fier la ferestre şi la uşi. Lăsând impresia că e furios din pricina doamnei Stamate, Strihan trânti portiţa şi urcă treptele casei, bocănind. Soţia se grăbi să-i deschidă, aprinse lumina, îi luă şapca, şi spuse:

— Hai să mâncăm!

El se opri în prag, cu ochii holbaţi.

— Doamne, iartă-mă! şi se-nchină în batjocură. Pe pereţi, numai sfinţi şi sfinte, în rame mari, aurite. Un sfânt, în mărime aproape naturală, la căpătâiul patului, un sfânt şi-o sfântă de-a lungul patului, alţii de-a dreapta şi de-a stânga dulapului, deasupra măsuţii de toaletă. Când înaintă şi ajunse în mijlocul camerei, îşi mai făcu o dată cruce: toţi sfinţii, din toate colţurile, erau cu ochii pe el. Cum vrei să stau aici?! se răzvrăti Strihan. Să se uite ăştia tot timpul la mine?! întoarce-i cu faţa la perete!

Soţia izbucni în râs: cum o să-i întoarcă, doar nu sunt şcolari! Doamna Stamate i-a atras atenţia să nu se-atingă de sfinţi.

— Mi-e frică, se mărturisi soţia, pe Cuvântul meu că mi-e frică să m-ating de ei!

Strihan înghiţi mâncarea cu noduri. Avea impresia că se află iar la siguranţă, în biroul şefului, înconjurat din toate părţile de agenţi: „Vorbeşti? De ce nu vrei să vorbeşti? Aranjăm noi să-ţi fie bine'1. Îi zise soţiei să stingă lumina, iar mâine dimineaţă să rezolve într-un fel – ori scoate sfinţii, ori caută altă gazdă. Soţia se aşeză pe marginea patului; el mai rămase la masă aproape o oră, bău ceaiul pe întuneric şi fumă trei ţigări. Când începu să se dezbrace, îi spuse de rege. Apoi se întinse pe pat şi, în linişte, păzit de sfinţi, încercă un plan tactic. Dar el nu cunoştea orăşelul, străzile, pe unde vine şi pe unde pleacă regele, nu-i ştia pe oameni, pe cine să conteze, pe cine nu, habar n-avea de nimic.

Dimineaţa, pe la şase şi jumătate, ieşi pe trepte şi privi cerul de april, înalt şi limpede, ca un cer de vară; ici, colo se înălţau spre cer suluri de fum; peste case pluteau fulgi de găină, raţele doamnei Stamate măcăiau îndrăcit; aerul începea să fiarbă…

— Eu mă duc, spuse Strihan.

Soţia îi întinse un pachet cu sandvişuri.

— Cum arăt? întrebă el.

— Parcă te-a speriat cineva.

Era îmbrăcat într-un costum maro, din celofibră, mult prea larg şi prost cusut, cu revere ca de smoching şi umerii căzuţi. Altul, mai bun, mai pe măsura lui, n-avea. Cravata nouă, scorţoasă făcea faţă, însă el nu era obişnuit cu cravată, şi mereu o smucea în toate părţile.

Din stradă îi făcu semn soţiei să fie cuminte şi să nu-i poarte lui de grijă. Coti iar pe strada fără nume şi fără stâlpi de telegraf, ajunse în parc, pe urmă îşi aduse aminte că el are treburi ceva mai importante. Strada Principală gemea de portrete ale regelui, sute de portrete acopereau pereţii, vitrinele, porţile. De o sârmă, între doi stâlpi de telegraf, era agăţată o lozincă: „Nu vrem tratative cu comuniştii!” „Cine sunteţi voi, să vreţi, ori să nu vreţi?!” se mânie Strihan.

În piaţeta din centru apăruse o tribună din scânduri negeluite, pe care vreo zece băieţandri se chinuiau s-o îmbrace în pânză albastră. Cei zece erau zoriţi de un bărbat bondoc, cu ochelari de soare, căzuţi pe vârful nasului. „Ce faceţi aici? întrebă Strihan, apropiindu-se. Ce dracu faceţi?” Doi băieţandri ridicară din umeri şi, vinovaţi, se traseră la o parte; ceilalţi, parcă puşi pe rele, trăgeau de pânză, băteau cuie şi se-njurau de zor. „Alte treburi nu mai aveţi? reveni Strihan. Ia să vă căutaţi de lucru în altă parte!” Dar nimeni nu se grăbi să-l ia în seamă. Atunci i se adresă bărbatului bondoc, care tocmai îşi strângea cureaua de la pantaloni:

— Eu sunt secretarul comitetului de plasă, văd că dumneata dirijezi pe-aici…

— Avocat Siminoc, se prezentă celălalt.

— Dacă eşti avocat, de ce nu te duci la tribunal?

— Anumite obligaţii obşteşti mă reţin aici.

— Ce-ar fi să nu te mai reţină? îl repezi Strihan. Ori, dacă vrei tribună, de ce n-o ridici dumneata? Cu ce ţi-au greşit băieţii ăştia?

— Eu nu mă amestec în afacerile partidului comunist, preciză avocatul, şi nu sunt dispus la nici un fel de tratative!

— De unde-aţi mai scos şi prostia asta cu tratativele? ripostă Strihan, scârbit. E o invenţie locală? Dacă a ieşit din capul vostru, înseamnă că n-aţi priceput nimic. Cum e şi cum o să fie nu depinde de voi, ca să puneţi condiţii. Mergem în alegeri – să vedem câţi muncitori şi ţărani sunt în ţara asta şi câţi de-ai voştri.

De teamă să nu alunece într-o hârjoană politicoavocăţească, Strihan duse un deget la şapcă, în chip de salut (aşa îi saluta pe neisprăviţi, pe adversarii de tot felul) şi porni spre sediu, chinuit de nenumărate întrebări, dintre care una îi scotea peri albi: să-l primeşti pe rege?! „Parcă el n-o să-şi dea seama cu cine are de-a face! Se uită o dată la mine… la şapca mea… şi-i destul!” Pe lângă el trecură în fugă doi tineri, fluturând steaguri roşii…

Strada Viilor, unde se afla sediul comitetului, era blocată de tineri, vreo şase sute de tineri, în salopete, în halate, în haine de sărbătoare, toţi cu banderole roşii pe braţul stâng. Activiştii alergau de ici, colo, împărţind broşuri, hârtii, steguleţe roşii. Când îl zăriră pe Strihan, ei salutară cu pumnul ridicat. Se stârni zarvă, înghesuială, şi tinerii salutară în cor: „Noroc bun!” „Norocul dracului!” se gândi Strihan.

— Noi suntem gata, îl anunţă Voichiţă. Oare ce-aţi zice de nişte portrete ale regelui, pe care să le purtăm cu capul în jos? Ori să le punem o bandă neagră?

— Ce-ţi veni cu banda?

— Era, aşa, o idee! se scuză Voichiţă.

Atunci s-apropie de ei o femeie de vreo douăzeci şi doi de ani, purtând un loden roşcat, larg şi lung ca un halat de spital. Ea zâmbi şters, îşi încheie lodenul la toţi nasturii şi nu găsi ce să spună.

— Dânsa e soţia mea, explică Voichiţă, îndemnând-o pe femeie să dea mâna cu Strihan. Ne-am căsătorit în timpul războiului, când mi-au dat o permisie de trei zile. Pe urmă, care-ncotro, eu pe front, ea aici, femeie de serviciu. Uite-aşa ne-au trecut anii… Dar mi-e să nu treacă toţi şi noi tot greu s-o ducem.

Însoţit de Voichiţă şi de alţi doi tineri, Strihan intră în sediu, unde mirosea a pâine caldă. Vreo zece fetişcane tăiau pâinea felii, iar Manole număra feliile, făcând observaţii că unele sunt prea mici – nu ţin nici de-o-nghiţitură – altele prea mari – cât să saturi doi vlăjgani. „Tăiaţi cu grijă, cerea el, cu mare grijă, să se-ajungă la toţi.” Văzând că Strihan e cam nedumerit şi parc-ar vrea să-l ia la rost, se grăbi să explice:

— Am discutat între noi, dacă ar fi o greşeală politică.

— De ce să fie?

— Oraşul cu o mie 4e blesteme

— Din multe motive, interveni Voichiţă, socotindu-se mai în drept să răspundă. Întâi de toate, să nu zică reacţiunea că-i atragem pe tineri cu mâncare şi băutură. Dar n-am avut încotro! Sunt aici, afară, întrebaţi-i cât de prost o duc. Pâine o dată pe săptămână, carne o dată pe lună.

— Şi cu ce vreţi să-i ospătaţi?

— Câte-o felie de pâine şi-o cană de ceai.

— Dau şi eu cât am, spuse Strihan, scoţând din buzunar cam toţi banii pe care-i avea pentru el şi nevastă. Poate găsiţi nişte salam, ori nişte marmeladă, orice, numai să ţină de foame.

— A venit poliţia în persoană! anunţă un tânăr.

— Dacă a venit cu gânduri bune, să intre, spuse Strihan.

În uniformă de gală, înmănuşat, împintenat, numai fireturi şi curele, şeful de poliţie era bun de carnaval. După un salut cu călcâie pocnite, adresat tuturor, el îşi scoase repede chipiul aurit şi se-nclină respectuos în faţa lui Strihan. Aici, printre comunişti, era mic şi păcătos şi năduşit. Câteva glume cazone oferite lui Strihan, şi reacţia acestuia, de parcă ar fi mâncat mere pădureţe, îl făcură să se simtă ridicol. Venise din îndemnul conducătorilor ţărănişti, cu misiunea extrem de dificilă de a-i convinge pe comunişti să renunţe la manifestaţie. În alte împrejurări, şi mai ales în lipsa lui Strihan, şi-ar fi îndeplinit misiunea cu pricepere şi devotament. Ani la rând dăduse destule dovezi în această privinţă.

— Cu ce treburi? se interesă Strihan, binevoitor.

— Aş dori o scurtă convorbire între patru ochi.

— Sunt gata să v-ascult, poftiţi!

În chip de gazdă bună, Strihan îl conduse pe şeful poliţiei în camera de-alături, dinspre stradă, unde erau vedrele cu ceai, vreo şapte, şi multe căni de tablă, pahare, sticle – de toate, ca la pomană. Din nou, vrând să fie amabil, şeful îşi permise o glumă cazonă, cu nişte şobolani care nimeriseră într-un cazan de ceai.

— N-ar fi mai bine să trecem la ale noastre? îi propuse Strihan.

— Evident, chestiunile de serviciu primează! se grăbi celălalt. Tocmai aceste chestiuni m-au adus aici – şi nu glumele cu şobolani, pe care nu le-aţi gustat.

— Dacă erau proaste?!

— Vă admir pentru francheţă! spuse şeful poliţiei, în timp ce îşi potrivea chipiul pe cap. Şi doresc să vă aduc la cunoştinţă următoarele: în drum spre castel, majestatea sa ne va face o scurtă vizită de bunăvoinţă, fără nici un substrat politic. Instrucţiunile sosite de la palat interzic orice întrunire scandaloasă. Astfel, am socotit de datoria mea să vă previn.

— Pe la ceilalţi aţi fost? întrebă Strihan.

— Vă asigur că instrucţiunile se referă şi la ei – cu precizarea că aici e o veche tradiţie ţărănistă. Dar pentru dumneavoastră e mai important să reţineţi că dânşii n-au de gând să manifesteze împotriva partidului comunist.

— Phii! ce oameni de treabă! se amuză Strihan. Şi cât de binevoitori sunt faţă de noi! Iar dumneata, care ai venit să ne pui căluş de aur, faci un joc periculos. Pe unde-ai fost în timpul războiului?

— Tot pe-aici.

— Tot şef de poliţie.

— Pentru asta m-am instruit.

— Mă rog, fiecare cu meseria lui, conveni Strihan, simţind că a mers prea departe cu avertismentele. Pot să te asigur de toată seriozitatea noastră. Ieşim în stradă, pentru ca să-şi amintească majestatea sa de noi… De ce să plece cu impresia că pe-aici sunt numai avocaţi şi negustori? Dar noi nu spargem capul nimănui. O să fi şi dumneata de faţă la primire?

— E prevăzut să fiu.

— Să-mi dai şi mie de veste, cu vreun sfert de oră înainte. Poate trimiţi un sergent.

În stradă izbucniră ţipete.

Câteva clipe mai târziu, fereastra sări în ţăndări şi două sfere de metal, mari cât pumnul, se rostogoliră la picioarele lui Strihan. Rând pe rând zufuiră toate ferestrele. Acoperişul de şindrilă gemea sub ploaia de lovituri. De undeva, de foarte aproape, din curtea vecină zburau spre acoperiş mingî de cârpă, muiate în benzină, şi aprinse. Învins de furie, ceea ce i se întâmpla foarte rar, Strihan îl înghesui pe şeful de poliţie într-un colţ. Printre vedrele de ceai; două vedre se vărsară pe cizmele şefului: „… Prietenii dumitale! Escrocii dumitale! Dacă în două ceasuri nu-i prinzi, avertiză Strihan, o s-ajungi la tribunal!” Fără să mai aştepte scuze şi asigurări, îl îmbrânci pe uşă.

— Apă, aduceţi apă! strigă Manole.

— Vedrele cu ceai, repede!

Voichiţă şi alţi doi se căţărau pe acoperişul aprins.

Năduşit, cu cravata sucită, Strihan ieşi în stradă: tinerii se risipiseră care-ncotro, prin curţi şi pe străzile apropiate, în căutarea huliganilor. Şeful de poliţie alerga spre centru, cu şapca în mână. De undeva, de departe, răzbătea un semnal de alarmă. „Şi toate astea se petrec la opt şi un sfert, dimineaţa!” îşi ispuse Strihan, convins că atacul a fost pregătit cu sprijinul poliţiei şi al conducerii ţărăniste, încât va fi destul de greu să-i prindă pe huligani.

Tinerii se întorceau, în grupuri, amărâţi şi înăspriţi.

Un instructor al comitetului, care dăduse o raită prin centru, veni să-l informeze pe Strihan că ţărăniştii au ocupat tribuna, iar pe lângă tribună, acoperite, păzite – sunt numai grămezi de pietre. În faţa tribunei, pe un postament se află un plug împodobit cu panglici tricolore: majestatea sa va dărui acest plug domnului Dindin, preşedintele ţărănist din B., în semn de preţuire, iar Dindin, preţuitul, va cere majestăţii încă zece mii de pluguri pentru alegătorii ţărănişti. E aproape sigur că totul se va desfăşura normal.

— Au adus mulţi ţărani? întrebă Strihan.

— Să tot fie vreo 2âce, aprecie instructorul. Încolo, negustori şi avocaţi, în costume naţionale, cu opinci de lac şi căciuli de astrahan. Căciuli, pe vremea asta!

Din ce în ce mai neliniştit, încercând un plan tactic, Strihan o luă spre centru, să vadă exact cum se prezintă situaţia. Imediat se stârni o zarvă ciudată, cu fluierături şi semnale şi paşi grăbiţi. Doi suflecaţi mirosind a rom, cu dreapta în buzunare, cu stânga la şold „se izmeniră în urma lui. Alţi doi, în zdrenţe şi desculţi, improvizând o ceartă, fugărindu-se, îl izbiră de vreo două ori cu cotul. Iar el, învăţat, prea învăţat cu astfel de provocări, îşi văzu de drum.

În jurul tribunei stăteau de gardă vreo două sute de bărbaţi în costume naţionale, cu căciulile într-o mână şi cu steguleţe tricolore în cealaltă. Femeile, în costume naţionale, cu coroniţe tricolore în jurul frunţii şi coroniţe albe în mână (toate din hârtie creponată), se învârteau pe lângă plug, pentru a fi în atenţia majestăţii sale. Avocatul Siminoc, în chip de rege, însoţit de o suită imaginară, tocmai se pregătea să primească tava cu pâine şi sare de la un protopop tinerel. „Mai smerit, părinte, mai smerit!…” Apariţia lui Strihan îl zăpăci pe părinte. „Unde fugi?” strigă Siminoc. Un poliţist mustăcios se urcă la tribună şi răcni: „Pentru orice abatere există nişte legi!”

Aici, în piaţă, Strihan n-avea ce să mai caute.

Porni spre tribunal. Şi nimeri cum nu se poate mai bine, în toiul pregătirilor pentru masa regală. Vreo treizeci de femei, în halate albe, împrumutate de la spital, cărau tăvi cu friptură, cu prăjituri, sticle de bere, de vin, sifoane. Funcţionarii şi avocaţii se transformaseră în şefi bucătari, în ospătari şi portari. Primarul alerga de iei-colo, de la portar la bucătar, cerând tuturor ordine şi disciplină.

— Eu sunt Ilie Strihan.

— Încântat să vă cunosc! Dar trebuie să vă previn, se scuză primarul, că m-aţi prins într-un moment de mare zăpăceală. De ieri de la prânz mă ocup de fripturi, de cozonaci şi de ouă cu maioneză. E ridicol, ştiu, şi nu există nici o scuză, totuşi, nu-mi rămâne altceva de făcut, decât să mă conformez instrucţiunilor. De trei zile primesc instrucţiuni.

— De la cine?

— Direct de la palat.

— Nu v-a trimis şi mâncare de la palat? întrebă Strihan, arătând spre nişte tăvi cu fripturi şi cozonac, înşirate pe mese, pe scaune, pe pervazul ferestrelor. Domnule primar, asta-i de pomină: să transformi tribunalul în restaurant de lux! Numai aici se putea întâmpla. Vin mulţi mâncăi?

— Între zece şi douăzeci de persoane.

— Şi cine-o să le dea onorul?

— Dispoziţia ar fi pentru mine, spuse primarul, cu oarecare jenă, dar nu vă ascund că se ivesc multe complicaţii: până în clipa asta încă nu cunosc scopul vizitei… Domnul Dindin şi ceilalţi fruntaşi ţărănişti! ar dori să obţină de la majestatea sa unele asigurări în privinţa alegerilor.

— Zece mii de pluguri, preciză Strihan.

— Aţi avea ceva împotrivă?

— Praf în ochi!

— Daţi-mi voie să vă spun că exageraţi. Şi asta din pricină că nu cunoaşteţi satele noastre: mizerie, cea mai cruntă mizerie. Pe-aici, pe la noi, încă se mai ară cu pluguri de lemn. Un dar al majestăţii sale ar fi binevenit.

— Praf în ochi! repetă Strihan. Propagandă înainte de alegeri: „Vă dăm zece mii de pluguri, iar voi, dragi ţărani, să ne daţi zece mii de voturi!”

— E o chestiune care mă depăşeşte, se scuză primarul.

— Dimpotrivă, se încăpăţână Strihan, e o chestiune foarte simplă! Dacă îmi daţi voie, să vă-ntreb: Cine apără interesele milioanelor de ţărani? Dar să revenim la ale noastre: cine o să-i dea majestăţii pâine şi sare?

— Prea sfinţia sa Valeriu.

— Alte mărunţişuri? stărui Strihan.

— Practic, se îngrijoră primarul, nu mai e timp de mărunţişuri. După o clipă de ezitare, el adăugă: Mă tem că nu aveţi informaţii prea exacte. Majestatea sa a trecut de Sibiu şi în cel mult douăzeci şi cinci de minute va fi aici. Dacă doriţi să asistaţi la primire… deşi protocolul nu se referă la dumneavoastră… va trebui să vă puneţi o eşarfă tricoloră – ori sunteţi împotrivă?!

— Cum o să fiu! Doar e din steagul nostru!

— Atunci, vă invit!

— Ce aiureala dracului! izbucni Strihan. În douăzeci şi cinci de minute! Ce mai fac eu în douăzeci şi cinci de minute?

Primarul nu mai avea timp şi nici răbdare să-l asculte. După ce îi strigă unui funcţionar bătrâior, în halat de spital, să aducă urgent o eşarfă tricoloră, el se repezi să inspecteze sala de mese. Funcţionarul veni cu o eşarfă lată de două palme, pe care i-o prinse lui Strihan în diagonală, de la umărul drept la şoldul stâng.

— Vă rog să poftiţi la oglindă!

— Ce doreşti? Oglindă? Ia mai du-te, cu oglinda dumitale cu tot! Unde mi-e şapca? Măi, cum le-a încurcat dracul pe toate!

Câteva clipe i se păru că se află acasă, la Moineşti: e o noapte grea şi el a fost trezit în miez de noapte; un băiat din echipă trage de el să se-mbrace repede, repede şi să alerge la sonde; dacă nu ajunge în câteva minute… dacă nu se iau toate măsurile necesare… îşi înfundă şapca pe cap şi ieşi din cancelarie val-vârtej. Trecu printr-un hol imens, cu multe steaguri şi portrete de-ale regelui, cu zeci de inscripţii în cinstea regelui, şi îndată se dezmetici. Peste douăzeci şi cinci, peste douăzeci, peste un sfert de oră… da, cam peste un sfert de oră se va întâmpla ceva foarte neplăcut.

Când se limpezi mai bine, avu o strângere de inimă. Aici totul era pus la cale împotriva lui; or fi existând înţelegeri, porunci pe care el n-are de unde să le cunoască; iar regele o să-şi dea seama din prima clipă… şi-atâta timp cât mai e rege, îşi poate îngădui orice! (La siguranţă şi-apoi la închisoare, Strihan suportase mult mai uşor bătăile, privaţiunile de orice fel, decât strădania călăilor de a-l umili. Pedeapsa lui sporise cu doi ani pentru nişte înjurături la adresa directorului închisorii, care în timpul unei inspecţii îi ordonase să-i lustruiască pantofii.) Când ajunse la sediul comitetului, era lac de sudoare. Activiştii îl aşteptau, în nădejdea unor instrucţiuni precise.

Atunci el expuse un plan tactic, însăilat la repezeală, privind desfăşurarea forţelor: un grup de două sute de tineri va trebui să ocupe poziţia cheie, din faţa tribunei şi să deschidă un culoar nu mai larg de un metru, pe unde va trece regele; un alt grup, de o sută, să înconjoare tribuna. Ceilalţi, două, trei sute – pe trotuar, pe stradă, pe unde se simte nevoie. După o scurtă ezitare, Strihan lămuri: „Cât despre mine, să nu vă faceţi griji; eu o să-l primesc pe majestatea sa!

Un freamăt şi-o uimire îi cuprinse pe toţi. Vrând să limpezească situaţia în favoarea lui Strihan, Manole strigă:

— Aşa sună instrucţiunile!

— Of, Manole, Manole!

Încolonaţi ca la paradă, de o bărbăţie chinuită, încercând să uite de foame şi de oboseală, cei peste şase sute de tineri, la un semnal al lui Strihan, înălţară steagurile. Tocmai atunci, soţia lui Voichiţă, care dăduse o raită pe la magazine, se-ntoarse cu vreo zece pungi cu bomboane de mentă. Ea le împărţi în grabă şi, tot în grabă, cumva, pe ascuns, de parc-ar fi fost de furat, pungile trecură din mână în mână, iar una, aproape plină, ajunse la Striihan. „N-ar fi rău să ne-aducem aminte de ziua asta, spuse el. Şi adăugă îndată, pentru soţia lui Voichiţă: Când ne-o merge ca pe roate şi-om avea palate!”

Până să ajungă în centru, din ce în ce mai îngrijorat, Strihan transmise, prin activişti, tot felul de prevederi şi instrucţiuni: când o fi să cânte „Internaţionala”, neapărat să sară peste „Regi, ciocoi şi-ai lor lachei”; nu se strigă decât lozinci despre pace şi reconstrucţie; în timp ce ţărăniştii vor intona „Trăiască regele”, tinerii să stea cuminţi, cu hraţele încrucişate. Din însărcinarea sutelor de manifestanţi, Manole veni să-l întrebe: „Dar în caz de atac, ce atitudine luăm?” Iritat, Strihan îi aruncă din mers: „Doar n-o să vă scărpinaţi în ceafă!”

Câţiva fruntaşi ţărănişti, cam speriaţi, în vădit dezacord cu avocatul Siminoc, care se ţinea deoparte, lustruit şi căpos, îi ieşiră înainte lui Strihan, pentru a lămuri pe loc şi în interesul ambelor părţi o chestiune extrem de delicată: partidul naţional ţărănesc, numărând şapte sute de membri, verificaţi în cinste şi onoare, nu are nimic comun cu huliganii care-au atacat sediul comunist… „Domnii mei, spuse Strihan, în timp ce le strângea mâna, sunt încântat să vă cunosc, în această dimineaţă superbă! Cât priveşte atacul la care vă referiţi, nu vă ascund că noi avem suficiente dovezi – şi, după cum ştiţi, există un tribunal. Dar, nu-i aşa? – toate la vremea lor. Acum trebuie să-l primim pe majestatea sa cum se cuvine! Cu o degajare scrâşnită, pentru care se blestema, Strihan se grăbi să strângă mâna şefului de poliţie şi câtorva bătrâni înfrăcaţi. Domnii mei, multă stimă şi consideraţie! Domnii mei, e o adevărată plăcere…” Cum nu era nimeni dintr-ai lui pe-aproape, care să-l audă, se întrecu în a găsi formula de doi bani. În scurt timp, respectând planul tactic, vreo două sute de tineri se înghesuiau în faţa tribunei. Soţiile de avocaţi şi negustori – îmbrâncite dintr-o parte de tineri, din cealaltă chiar de bărbaţii lor, care le îndemnau să reziste pe poziţie – se porniră toate să strige ajutor. Câteva, mai în vârstă, care se aflau pe margine, în afara primejdiei „se retraseră doi, trei paşi, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Şi îndată se auzi: „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri… Tatăl nostru…”

Un poliţist cu trâmbiţă, cocoţat pe acoperişul casei lui Dindin, dădu semnalul de atenţie, semn că zărise pe undeva convoiul regal. Atunci se lăsă o linişte prevestitoare de rău. Şeful de poliţie încremeni în poziţie de drepţi. Primarul, călcând pe vârfuri, se apropie de Strihan şi spuse: j, vă rog să acţionăm împreună!” De emoţie, ori de înghesuială, o femeie izbucni în plâns.

Trei maşini negre, ca trei gândaci enormi, se apropiau de piaţetă, stârnind nouri de praf. Trompetul de pe casă şi alţi doi din faţa tribunei se grăbiră să dea onorul. Avocatul Siminoc, desprins de-ai lui, pe care-i acuza de trădare, făcu vreo câţiva paşi în întâmpinarea maşinilor, cu intenţia de-a fi primul care îşi prezintă omagiile. Intenţia sa dădu greş, căci şoferul primei maşini, bănuind o încercare de atac, ori vrând, pur şi simplu, să se amuze, viră scurt, zdrelindu-i genunchii.

— Pâine şi sare! îşi aminti Strihan. Domnule primar!

— Era prea sfinţia sa pe-aici.

— Vai, vai, cum le-aţi încurcat pe toate!

Cele trei maşini înaintau la pas, cam la un metru distanţă una de alta. În care-o fi? se agită Strihan, vrând să facă din vreme onorurile cuvenite. De prea mult zel organizatoric, el aproape că uitase pe cine are de primit, zorindu-i pe toţi, pe şoptite şi prin semne, să fie la înălţime. „Domnule primar, unde-i majestatea?! Domnilor, vă rog…” în fiecare din cele trei maşini se aflau câte trei domni tineri şi rozalii, în costume de vânătoare, cu cozi de veveriţă la pălării. Domnii, cam visători, parcă abia treziţi din somn, nu dădeau nici un semn că i-ar interesa ce se petrece aici. „Domnule primar, domnilor!” Primarul tremura în poziţie de drepţi, privind ţintă la şoferul primei maşini. „Ce aiureala dracului! gândi Strihan, cât pe-aci să izbucnească în râs. Majestatea sa are pasiuni, vânează, şofează!”

Din clipa aceea nu mai simţi nici un fel de emoţie, decât o mare dorinţă de a-şi bate joc. Înaintând un pas spre maşină, îşi flutură şapca în chip de salut: „Să trăiţi, majestate! strigă. Şi bine-aţi venit!” Deodată i se păru că regele, mâhnit de-aşa primire, ar vrea s-o ia din loc. Cât ai clipi, deschise portiera şi se-nclină: „Poftiţi, majestate!” Atunci, regele îi zâmbi şters, îndepărtat, ca de pe alt tărâm, şi spuse ceva, poate nu lipsit de bunăvoinţă şi nici de importanţă, ceva cu cifra trei, ce Strihan nu înţelese…

Însoţitorii din maşina regală şi din celelalte două îşi deschiseră singuri portiera, coborând pe rând, câte unul, cu dreapta în buzunar şi cu stânga la gură. Parcă le venea să caşte. Când se adunară toţi lângă aripa primei maşini, coborî şi majestatea sa, cam prea zâmbăreţ şi neaşteptat de sprinten. El se apropie de Strihan, cu gândul aiurea. Pe urmă, tot într-aiurea gândind şi privind, îl bătu camaradereşte pe umăr. În spatele majestăţii, numai fireturi şi ochi holbaţi, şeful de poliţie îşi pocnea pintenii de zor. Primarul, care nici el nu se bucurase de nici o atenţie, îi făcu semn lui Strihan să se descurce singur şi repede se pierdu în mulţime. „Aţi călătorit bine? întrebă Strihan, socotind că aceasta e întrebarea cea mai potrivită pentru un început de conversaţie. Drumuri bune, ziua frumoasă!” în contul regelui, care se uita, fascinat, la pocitania cu trompetă de pe acoperişul casei lui Dindin, îi răspunseră însoţitorii. Drumurile sunt pline de hârtoape. Cât despre zi, parcă era prea călduroasă pentru luna aprilie. O să fie secetă mare… „E adevărat, majestate, că o să ne-aduceţi o regină?” mai încercă Strihan.

De data asta, plăcându-i ce auzise, regele se dădu învins. Pe faţa lui, ca de săpun de rufe, se iviră câteva pete vineţii, care păreau a ţine de-o boală fără leac, ajunsă la el din moşi-strămoşi. Apreciind că e momentul să spună ceva, închise ochii pe jumătate şi se opinti; încercarea, poate nu de-aiuns de chibzuită, dădu greş; cu răbdare, încurajat de însoţitori, o luă de la capăt; vorbele se smulgeau cu greu, de undeva, de prin stomac, de unde urcau în piept, în gât, dar, când să-i iasă din gură, se înecau pe rând, ca într-o mlaştină. „Ce-a zis?” se zbârli Strihan. Prea amabili, vreo trei dintre însoţitori îl bătură' pe umăr: „Majestăţii sale îi place că eşti popular!…” „Şi bun de-o trântă! adăugă regele, destul de limpede. Ştii să vânezi?” „Ştiu şi eu ce-au uitat alţii! se apără Strihan. Vrând să-ntoarcă repede discuţia spre ceva ce nu i-ar conveni majestăţii şi, astfel, să scape de laude şi simpatii, mai spuse: Pe-aici e mult de lucru şi-i o mizerie de să-ţi bagi picioarele în ea!” Exprimarea atât de pestriţă (de care Strihan se-ngrozi, fiind gata să-şi ceară scuze, imediat) îi aduse alte laude şi bătăi pe umăr. „Popu-lar!” se sforţă regele, apucându-l de după umeri. „Popular!”… oftă Strihan. Prinzând de veste că doi dintre însoţitori îşi pregătesc aparatele de fotografiat, pentru a imortaliza clipa înfrăţirii între tron şi popor, el se smuci şi se-ntoarse cu spatele, îniurând.

Clipa de răzvrătire se scurse chinuitor de greu. Pe lângă el se învârteau însoţitorii, cu dreapta în buzunar, cu stânga la şold, iar şeful de poliţie, care îşi tot zornăise pintenii în zadar, se bucură de atenţie: „Ordonaţi! Ordonaţi!” Atunci, într-un avânt, unindu-şi rândurile. Cei şase sute de tineri începură să cânte „Internaţionala”. Totul se petrecu atât de neaşteptat şi de intens, încât vreo câteva minute nimeni nu îndrăzni să mai facă o singură mişcare. Şeful de poliţie şi însoţitorii încremeniră cu ochii pe rege: „Ordonaţi, ordonaţi, ordonaţi!”

Cu un oarecare efort, regele se arătă paşnic şi înţelegător. „Cî-rânt! spuse el, apropiindu-se de maşină. „Cî-rânt!” şi zâmbi. Toţi din jur se întrebară de ce-o fi zâmbind. Iar1 Strihan, prea curios, vru să-ntrebe ce înseamnă „cî-rânt”!

În atelierul de croitorie al doamnei Costinaş se discuta foarte mult în ultima vreme – din cele opt ore de lucru, cam şase ore se discuta, se râdea şi se plângea. Ultimul eveniment în discuţie şi care merita să i se acorde toată atenţia era vizita regelui în B. Şase femei se căzneau, timp de şase ore pe zi, să-l scoată pe majestatea sa şi frumos, şi deştept, suveran adevărat, care nu se pierde cu firea când şase sute de tineri cântă „Internaţionala” în faţa lui, nici măcar nu dă ordin să fie arestaţi. Şi ar avea dreptul să dea ordin… Dar el e rege, din viţă regească, el stă cu mâinile la spate, nu aude ce nu trebuie, nu vede ce nu trebuie, se gândeşte la ţară. „în locul lui, declara doamna Costinaş, îi arestam pe toţi. Eu sunt alt temperament, soţul meu a fost colonel, a ştiut el de ce mă ia… Şi, în primul rând, îl achitam pe ăla cu şireturile desfăcute. Să-l întâmpini pe rege cu şireturile desfăcute!” Comparaţia se făcea mereu între rege şi Ilie Strihan. Doamna Costinaş pretindea că îl văzuse pe acesta din urmă împiedicându-se în şireturi.

Cele şase femei se pricepeau de minune să pună în valoare calităţile majestăţii sale – însă când ajungeau la cum fusese primit majestatea şi cum plecase, se încurcau toate în nişte explicaţii politice şi sociale, după mintea fiecăreia, până când doamna Costinaş îşi împreuna mâinile: „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că nouă ne-a prins bine vizita asta. Două sute de hăinuţe… măcar de-ar mai veni pe-aici!” Cu prilejul vizitei, atelierul doamnei Costinaş confecţionase două sute de hăinuţe şi costume de îngeraşi din hârtie creponată, pentru copiii negustorilor din B. Dar hăinuţele, îmbrăcate cu grijă, purtate cu grijă, nu ajunseseră la vedere: copiii fuseseră strânşi toţi în spatele tribunei şi-apoi evacuaţi în mare grabă.

— Destul cu vorba! spuse doamna Costinaş.

— Destul pe ziua de azi! preciză o lucrătoare.

Uşa cu clopoţel se deschise şi în atelier intră o fetişcană cam zurlie, îmbrăcată într-o rochie albă, din pânză de în. Ea aruncă pe o măsuţă nişte reviste de modă, vechi de trei şi patru ani, toate soioase, ferfeniţite, apoi se înclină în faţa lucrătoarelor, cu un respect îndoielnic: „Doamnele mele, graţie şi virtute!” Câteva protestară, că de n-ar fi doamne. „O să fiţi!” le încurajă fata, ştiind câtă silinţă îşi dau de să păcătuiască şi cum fuge păcatul de de. Patroana înţepenise după tejghea, în picioare:

— Domnişoara Cristina, aştept să aflu…

— Iar s-a dezbrăcat în faţa mea, se plânse Cristina.

— Eu tot mă-ntreb, spuse patroana ieşind de după tejghea, tot mă-ntreb de ce nu te-ai făcut dumneata împărăteasă a Bizanţului?

Cristina ridică din umeri, vrând să spună că nici ea nu ştie de ce nu s-a făcut. Celelalte lucrătoare, care pândeau de mult o vorbă de duh, izbucniră în râs.

— Domnişoara Cristina, spuse patroana, eşti lucrătoare şi trebuie să te duci acolo unde te trimit eu. În faţa doamnei procuror nu eşti decât o lucrătoare. Dacă dânsa vrea să se dezbrace, se dezbracă! Când o să fi soţie de procuror, tot aşa o să faci.

— O învăţ eu minte! ameninţă Cristina.

— Dumneata ai vrea să ne-nveţi minte şi pe noi! Dar o să-ţi fie ceva mai greu decât îţi închipui, o preveni doamna Costinaş. Acum ia câteva mostre de stambă şi până mâine dimineaţă să-mi vii cu cinci comenzi. Nu uita: lucrăm şi pe datorie, contra unei declaraţii.

— Doamnele mele, graţie şi virtute! salută Cristina.

De vreo cinci luni, de când doamna Costinaş aflase că s-a înscris în partidul comunist, Cristina petrecea puţin timp în atelier. Mereu trebuia să facă vizite, pe la soţii de negustori şi avocaţi, să ia comenzi, să execute comenzi şi să suporte toate mojiciile doamnelor. Bănuia că doamna Costinaş le îndeamnă să se dezbrace în faţa ei, ca s-o umilească. Ea nu putea să se răzbune altfel decât spunându-şi părerea cinstit despre cum arătau doamnele. Soţiei procurorului îi spusese că are pielea ca de găină… Diseară, sau cel târziu mâine dimineaţă, soţia procurorului i se va plânge doamnei Costinaş: „Auzi, ce mi-a zis slujnieuţa!”… Dar în cei trei ani, de când învăţa croitoria, Cristina se obişnuise cu de toate, ştia cât preţ să pună pe insulte, cât preţ pe ameninţări. Din tot ce făcea, croitoria o atrăgea cel mai puţin. Altă meserie nu cunoştea, alt loc, unde să lucreze, nu ştia. Doamna Costinaş se ferea să discute în prezenţa ei despre rege, ori despre ce se întâmplă în lume, de teamă ca ea să nu spună, ce-aude, la comitetul de plasă. Cristina nu era curioasă să afle ce spune patroana. Îi era de-ajuns că patroana se fereşte de ea.

După ce străbătu strada principală, Cristina se întrebă unde să se ducă: în parc, ori la sediu?! Ar fi trebuit să se ducă în interes de serviciu, cum îi ceruse doamna Costinaş: din casă în casă, cu mostrele de stambă. Cristina nu îndrăznea să intre în case de oameni săraci şi să le-ntrebe pe femei dacă au de gând să-şi facă rochii şi bluze. Femeile nu se mai gândeau la rochii, se gândeau la pâine şi la apă. O singură dată intrase într-o casă cu trei femei. Toate trei îşi trecuseră din mână în mână mostrele de stambă şi de mătase. „Frumoase! Aveţi mostre frumoase! spusese una dintre femei. Dar să nu mai treceţi cu de pe aici. Să nu mai treceţi, că vă scuipăm…” Cristina se hotărî să se ducă la sediu. De cum coti pe strada Viilor, îl văzu venind spre ea pe procurorul Alexiu. Şi-o umflă râsul: „Omul ăsta caută ceva, ce n-o să găsească niciodată”. Îl întâlnea mereu dimineaţa, când el ar fi trebuit să fie la tribunal, singur, tot singur, părând că se gândeşte foarte serios la ceva. Cristina era sigură că omul nu se gândeşte la nimic, umblă, se uită, iar când ajunge acasă nici nu mai ştie pe unde a umblat.

Procurorul o salută, binevoitor, de la trei paşi:

— Cum vă mai lăudaţi, domnişoară?

— Destul de prost, se plânse Cristina, astăzi am fost acasă la dumneavoastră, pentru o comandă de rochie, şi doamna iar s-a dezbrăcat în faţa mea. Eu vă rog să o convingeţi că nu e frumos şi nici demn nu e. Aş îndrăzni să spun că vă pune şi pe dumneavoastră într-o situaţie extrem de neplăcută şi-mi pare rău, fiindcă eu vă respect.

— Chiar mă respecţi?

— Sunteţi procuror.

— O, nu pentru asta!

— Dacă altfel nu vă cunosc!… şi Cristina ridică din umeri, după obiceiul ei. Aş vrea să vă-ntreb de ce umblaţi atât de mult pe străzi? Într-o zi s-a luat un câine după dumneavoastră. Zău că aş fi vrut să vă muşte puţin… cât să nu vă doară… dar să vă muşte, fiindcă prea mult umblaţi, chiar mai mult decât mine. Eu sânţi nevoită să umblu, pe la cliente, dar dumneavoastră?!

— Am şi eu clienţii mei.

— Atunci, conveni Cristina, vă înţeleg.

— O, nu, e sigur că nu mă înţelegi!

Când auzi că ea n-ar fi în stare să înţeleagă un procuror, Cristina îşi văzu de drum. Astfel de oameni, care se voiau, ori erau într-adevăr enigmatici, n-o mai impresionau de mult. N-ar fi dat nici cinci minute ca să afle ce taină grea ascunde procurorul. Pe cine să mai intereseze taina lui?! Cristina ajunsese la părerea că multe taine şi oamenii care le poartă s-au demodat, nu mai au nici o valoare. Se închipui faţă în faţă cu procurorul, de nimeni văzuţi, de nimeni auziţi, el încercând să-i destăinuie ce îl chinuie de ani de zile: „Soţia, soţia mea e vulgară şi rea, mă trimite la plimbare…” Ea, Cristina, nici nu are răbdare să-l asculte până la capăt. „Vai, domnule procuror, dar de ce trebuie să vă chinuiţi ani la rând? Mai aveţi puţin şi o să ieşiţi la pensie. Atunci o să vă pară rău că n-aţi trăit ca lumea. Totul e simplu, destul de simplu: într-o zi plecaţi de-acasă, plecaţi pentru totdeauna!… Doar mai sunt femei!” Cristina se obişnuise să-i judece pe toţi după felul ei de a fi şi de a trăi: dacă îţi trebuie pâine, te duci şi munceşti, dai cu sapa, cari pietre în spate, până faci rost de pâine. Dar să oftezi, ori să te vaieţi că nimeni nu te crede şi nu te-nţelege, şi să te dai cu capul de pereţi, ori să umbli năuc pe străzi, asta nu mai ajută la nimic, nimeni nu te ia în seamă, e ceva demodat. Ea nu se văietă niciodată, chiar dacă rabdă două zile, chiar dacă doamna Costinaş o ameninţă cu poliţia. Ea râde când o văd toţi şi plânge când nu o vede nimeni; în miez de noapte se uită la stele, se uită la lună, şi plânge. A ajuns să urască stelele şi luna. Stelele nu mai clipesc, nu mai tremură, nesigure, ca altădată. Nici un nor nu le ameninţă, sunt; stăpâne pe nopţi – cine să urce până la de, să le culeagă? în miez de noapte, Cristina se ruga să cadă stelele. Iar spre dimineaţă să se pornească ploaia. Când oamenii îşi dorm somnul greu. O ploaie năprasnică, din nori de cenuşă. Oamenii să se răsucească în somn. Să audă cum bate ploaia în acoperişuri. Femeile să-şi trezească repede copiii. Şi să iasă, cu toţii, afară…

Când să intre în sediu, îl întâlni pe Strihan.

— Aţi ţinut vreo şedinţă şi-acum plecaţi!

— Vezi, cum le ghiceşti tu pe toate!

— Şi cu cine stau eu de poveşti? se răsfăţă Cristina.

— Cu mine nu. Când ai mai stat cu mine de poveşti?

— De multe, de foarte multe ori… Aşa, în gând, explică ea. Dar voiam să vă întreb ceva: e adevărat că l-aţi primit pe rege cu şireturile desfăcute?

— S-ar putea şi una ca asta, şi Strihan se uită la pantofi.

— Ştiţi ce se spune despre dumneavoastră? mai întrebă Cristina, pe acelaşi ton, şăgalnic. Ştiţi? Că aţi adus: moartea aici şi tot felul de nenorociri.

— Gura lumii, zâmbi Strihan. Ştia şi el să zâmbească, de faţă cu alţii. Moartea se-nvârte de mult pe-aici. Iar nenorocirile atârnă, peste tot, ca nişte mere coapte. Doar nu-i fi crezând tot ce se spune?

Întrebă Strihan, tot zâmbind, dar numai de teamă să n-o sperie. Hai, du-te la Manole!

— De ce tocmai la Manole? se prefăcu ea.

— Mă gândeam că ţi-o fi dor de el.

— Vreţi să vă spun ceva cinstit, cinstit? Mi-e dor.

Intră în biroul în care lucra Manole şi, după ce salută „cu graţie şi virtute”, îi ceru omului să lase pe mâine alte treburi, oricare ar fi de, şi s-o însoţească la râu. Ce importanţă are că pe-aici nu curge nici un râu?! O să meargă, tot o să meargă, până când or da de un râu de munte, cu apă înspumată şi rece. Îşi scot hainele, se-aruncă şi se lasă duşi! de valuri… Manole nu-i zâmbi şi nu se luă cu vorba, îşi văzu în continuare de dosarele lui: avea pe masă patru dosare cu sute de hârtii, proceseverbale, discursuri, declaraţii.

— Am auzit că te-au criticat ieri în şedinţă.

— Ieri? zâmbi Manole. Ce-a fost ieri a trecut. Azi era să fie mai rău! Din pricina lui Voichiţă care şi-a pus în gând să m-ajute. „Eu cred, imită Manole, că tovarăşul are nevoie de un ajutor concret… Dânsul n-a cunoscut suferinţa, nu ştie să lupte împotriva ei, uneori dă semne de împăciuitorism…” O pofti pe fată să ia loc pe un scaun, iar el se ridică în picioare: Dragă tovarăşă, care mereu auzi şi ce trebuie şi ce nu – ştii să cânţi?

— Cât să nu mă fac de ruşine.

— Ştii să dansezi?

— Cât să nu mă las călcată pe picioare.

— O să răspunzi, aşa, în principiu, de echipa artistică. În faţa biroului o să răspund eu! preciză Manole şi în clipa aceea simţi că îi revine umorul: Oricum, sunt mai obişnuit cu autocritica. Azi, mai spuse el, în şoaptă, au tras în mine ca-n brânză. Uite aşa, uite-aşa se-nvârte sancţiunea, până când m-apucă de coadă! Deodată îşi aminti că ea ar trebui să fie la atelier, la ora asta. Nu cumva te-a dat afară?

— Ce să facă?! se miră Cristina. O, mai degrabă o dau eu! Nici nu ţi-am spus cât se teme de mine. Când intru în atelier, se face linişte, toate fetele îşi găsesc ceva de lucru, iar doamna se retrage după tejghea: „Destul cu vorba pe ziua de azi!” aşa spune doamna, dar fetele n-au ce să lucreze, îşi povestesc mereu cum a fost aseară şi-alaltăseară, ştiind toate că n-a fost nicicum, au stat acasă şi-au plâns. Fetele nu se tem de mine, doamna se teme. Are cincizeci şi opt de ani şi până acum nu s-a temut de nimeni, nici o clipă. Eu m-am temut din prima zi, de când am deschis ochii. Să vadă şi ea cum el

— Iar îţi umblă nişte gărgăuni prin cap.

— Ai vrea să mă vezi plângând? se-mbufnă ea.

— Aş vrea să te duci pe teren. Pe strada Acvilei n-a mai fost nimeni de vreo două săptămâni. Chiar, ce-ar fi să iei tu strada asta în răspundere? îi propuse Manole. Te duci cam de trei ori pe săptămână, din casă în casă, vezi ce spun oamenii şi-i chemi pe la sediu. Azi trebuie să mobilizezi fetele pentru echipa artistică.

— Şi dacă or să mă-ntrebe de făină?

— Pe toţi ne-ntreabă, oftă Manole. De făină, de apă, de case, ieri s-au prăbuşit trei case… Azi-dimineaţă aşteptau aici, în faţa sediului, vreo şaizeci de oameni. Dacă te-ntreabă de făină, le spui aşa: „Aveţi toată încrederea, că n-o să vă lăsăm”… dar nu intri în amănunte, că nici noi nu ştim de unde să mai facem rost de alimente, iar dacă dai peste unii mai încăpăţânaţi, îi trimiţi la sediu, să-i lămurim noi.

lâni sinea ei, Cristina era de părere că i se cere să facă un lucru nu tocmai cinstit: acum e ora prânzului, oamenii ar vrea să se-adune la masă şi nu au la ce se-aduna, iar ea trebuie să-i întrebe de sănătate şi să-i invite la echipa artistică – cântece revoluţionare, dansuri clasice şi moderne, antren. Câteva minute rămase în faţa sediului, trăgând nădejde că Manole o să-i strige să nu se mai ducă niciunde. Ea venise aici pentru Manole, cum venea în fiecare zi, când ştia că el lucrează la sediu şi, ca de obicei, Manole o trimisese pe teren. El nu ştia altceva decât să meargă pe teren şi să trimită pe alţii pe teren. Nu l-a văzut niciodată plimbându-se, întârzidnd în faţa unei vitrine, ori mâncând covrigi pe stradă, fiindcă numai covrigi se mai găsesc – stau oamenii la coadă, cumpără covrigi şi îndată încep să-i ronţăie. Şi ea cumpără, dimineaţa, înainte de-a intra în atelier. Celelalte fete îşi aduc de-acasă sandvişuri cu salam. Doamna Costinaş îşi aduce sandvişuri cu şuncă, pe care ar vrea să le-mpartă cu maistrul Cojocaru, însă el şi-a găsit o altă doamnă cu care trăieşte şi se-mpacă foarte bine.

Strada Acvilei era la o margine a oraşului peaproape de baia de aburi, şi număra doar vreo şaisprezece case, acoperite cu şindrilă, ori cu stuf. Până în urmă cu vreo patru ani, nimeni nu ştiuse că există în B. O; stradă cu acest nume, în afară poate de proprietarii celor şaisprezece căsuţe, dar nici ei nu-i ziceau Acvilei, ci „strada de lângă baie”. Strada îşi câştigase oarecare faimă, se scrisese şi la ziar despre ea, datorită lui Iosif/Dindin, care o jucase la pocher şi o pierduse. Atunci se înfiinţase o comisie specială de evaluare a străzii, cu case, cu dependinţe şi animale necuvântătoare. Dindin pretindea că n-ar fi avut prea mult de plătit… Acum, în amiază, strada era năucită de foame şi de soare. Toate porţile erau deschise, toate uşile şi ferestrele erau deschise şi nu se vedea nici un om. Cristina intră într-o curte, se-apropie de prispă şi întrebă: „Acasă sunteţi?” Nu se simţi nici o mişcare. Nici câini nu mai erau pe-aici, care să dea de veste că a intrat un străin. Era ora prânzului şi nu mirosea a mâncare. Soba de tuci era scoasă în curte, sub un măr uscat. Cristina urcă treptele de lemn, ciocăni în uşorul uşii, apoi se uită înăuntru: pe un pat înalţ şi îngust era întinsă o femeie în vârstă, cu pomeţii palizi şi fruntea îmbrobonată de sudoare. Când simţi că a intrat cineva în cameră, ea încercă să se-acopere pe picioare cu un cearşaf. „Sunteţi bolnavă?” întrebă Cristina, apropiindu-se pe vârfuri. Nu primi nici un răspuns. Femeia zăcea cu ochii închişi, dusă de pe-aici, iar broboanele de sudoare de pe frunte îi alunecau uşor spre tâmple. Fruntea ei se limpezi şi parca toată faţa i se limpezi, ca după o vestfi bună. Cristina ieşi repede şi trecu în curtea vecină. Era atâta linişte aici, încât nu avea curajul să strige, nici măcar să strige că a murit un om. În şoaptă vorbi cu oamenii, mai mult îi trase după ea, arătând spre casa bătrânei. Ei îşi muşcau buzele şi ridicau din umeri. Ştiau de bătrână că o să moară. Dar la spital nu mai sunt paturi, doctorii de la spital nu pot să-şi lase bolnavii şi să vină aici, doctorii ceilalţi, din oraş, nu vin fără plată – de unde, cu ce să-i plătească? Bătrâna are un copil de treisprezece ani, care-a plecat acum o lună, prin ţară; să-şi caute de lucru, şi de-atunci n-a mai dat nici un semn. Oare el o mai fi trăind? Erau şi ei flămânzi şi bolnavi, de ce să se mai ducă acasă la bătrână, ce să facă acolo? O să se ducă femeile – ei ar vrea să stea cu domnişoara, s-o întrebe de unde-i şi ce doreşte. Se strânseră în jurul Cristinei bărbaţi mohorâţi şi palizi, cu frunţile îmbrobonate, trăgând, pe rând, din ţigări groase din frunze de nuc.

— Sunteţi a lui domnul procuror? întrebă careva.

— Sunt de la comitetul de plasă. Şi-am venit… am venit să vă chem să spuneţi… noi vrem să vă ajutăm… Dacă aţi trece pe la sindicat… o întoarse ea.

Oamenii îi simţiră bunăvoinţa, dar numai cu atât, numai cu bunăvoinţa ei nu scăpau de foame şi de boală. Se priviră pe furiş, îndemnându-se la vorbă. Niciunul nu îndrăzni să deschidă gura. Cristina insistă să meargă cu ea, la sindicat, unde s-arate cum trăiesc.

— V-a trimis cineva anume pentru noi, ori aţi nimerit aşa, de pe-o stradă pe alta? se interesă un bărbat. După ce primi răspunsul Cristinei, că ea a venit anume, omul se scărpină în ceafă şi îi îndemnă zâmbind pe ceilalţi: Spuneţi-d cum stăm. Dânsa a venit anume, dar nu ştie cum stăm! Tot el se oferi să dea explicaţii: Pe strada asta, de-a pierdut-o domnul Dindin la pocher, era un noroi de umblam pe catalige. Ne-am dus toţi la primărie – pe catalige ne-am dus, ca să ne vadă primarul – şi n-am plecat de-acolo până când n-a ieşit pe-a noastră. Dar a ieşit prost, a ieşit că, numai dacă ne înscriem în partidul ţărănesc, o să ne pietruiască strada. Aşa ne-am înscris, cu neveste, cu tot, acum suntem ţărănişti cu vechime, râse omul. S-a scris şi la ziar despre noi şi ne-a dat poza, cum batem din palme când trece domnul Dindin pe strada pietruită. Şi-atunci, îi greu să ne primească pe noi domnul Creţoiu, despre care am auzit că ştie să ţină la oamenii săraci.

— O să vă primească, se înduioşă Cristina.

— Nu cerem nimic pe de pomană.

— Domnul Creţoiu o să găsească o soluţie.

Aşa le spunea tuturor, care n-aveau ce mânca şi unde dormi: Creţoiu o să găsească o soluţie! Pe urmă, când şi-l imagina pe Creţoiu faţă în faţă cu oamenii aduşi de ea, osos şi sprâncenat, pierdut într-o salopetă de mecanic, numai catarămi şi buzunare – se prăpădea de râs: unde să mai găsească Creţoiu atâtea soluţii? Era omul care alerga zi1 şi noapte după soluţii, încercând să-i împace pe toţi. Când nu izbutea (asta i se întâmpla rar de tot), ridica smerit din umeri: „E o problemă care mă depăşeşte. Sunt multe probleme care mă depăşesc…” Astfel, Cristina porni spre sediul sindicatului: privind drept înainte, ca un comandant, cu opt bărbaţi desculţi după ea. Şi se gândi că, dacă nu I-o găsi pe Creţoiu la sediu, o, să-i ducă pe cei opt la cantină, unde să le facă rost de câte o ciorbă, de nişte cartofi prăjiţi şi de câte o felie de pâine.

Un anume Ion Zamfir (poreclit în sat, în Poieni, Sfâr-sfâr, din pricină că, după părerea lui, nu era nici o „sfârâială” nici să te naşti, nici să mori!) veni la oraş, cu căruţă de împrumut, cu doi cai de împrumut şi cu trei saci de grâu în căruţă – grâul fiind din proviziile lui de gospodar cu trei hectare de pământ. El îşi calculase astfel timpul, încât să intre în oraş cam pe când se îngână ziua cu noaptea. Cam pe-atunci intră, îndemnând căluţii cu un cântec improvizat: „Hăi, Mărie, hăi, şoldie, că te duc la cununie!” Din când în când, pentru ca efectul cântecului să fie mai sigur, el pocnea nervos dintr-un bici cu pleasnă scurtă. Căruţa huruia pe străzile aproape pustii, fără să atragă atenţia cuiva; asta era şi dorinţa lui Zamfir, să scape nevăzut şi ne-ntrebat – de unde vine, unde se duce… Dar când ajunse în dreptul parcului, avu ghinion, îi sări o roată din dreapta. (Cineva spusese că locul acela e blestemat: acolo' cădeau copiii de pe biciclete, se răsturna câte o birjă, sărea o roată, şi asta de mulţi, chiar de foarte mulţi ani.) Oprind caii, Zamfir sări din căruţă şi o luă la fugă după roata care se ducea de vale. Până să se-ntoarcă el cu roata, de căruţă se apropiară trei flăcăi posomoriţi, cu şepcile trase pe ochi. Primul zise: „Dacă ăsta nu face negoţ, să mă trageţi de coadă!” Al doilea zise: „Hai, măi, acasă, ce dracu!” Al treilea scormoni fânul îndesat între loitre, descoperi sacii cu grâu şi strigă: „Te-a văzut sfântul, cucoane!” Ion Zamfir îşi împinse pălăria de paie spre ceafă, scuipă îri palme şi zise: „Mai aşa, că-mi fac dreptate!” Câteva minute, Zamfir şi cei trei se înfruntară cu vorbe, apoi Zamfir se răsuci pe călcâie, cu pumnii strânşi: „Pe care te-nroşesc, pe care te-nvineţesc?” Aşa se porni învălmăşeala. Dintr-o neînţelegere, din mai nimic. Cei trei erau convinşi că ţăranul e dintre aceia, care fac negoţ cu grâu; ei strigau să vină poliţia, ca să-l aresteze pe speculant; Zamfir striga să vină poliţia, ca să-i aresteze pe cei trei.

După ce împărţi câţiva pumni, Zamfir se văzu imobilizat şi târât spre căruţă. Bănui că tinerii vor să-l lege de o loitră. Atunci urlă, să se-audă până departe. Poliţiştii nu auziră nimic: auzi Dindin, auzi Siminoc, auzi avocatul Pralea… Cinci negustori şi trei avocaţi se repeziră în ajutotul lui Ion Zamfir. Se nimeri ca avocatul Pralea să-l ştie de la un proces: „E om sărac şi credincios!” garantă el, în faţa celorlalţi. Cum negustorii se agitau şi strigau, cum mai veneau şi alţi negustori, dornici şi ei să se agite, cei trei tineri se cam speriară: doi dintre ei o rupseră la fugă prin parc, al treilea se retrase de-a-ndărătelea, strigând că el o s-anunţe poliţia.

Dindin îi ştia pe cei trei: doi, care fugiseră, erau lucrători la Predoiu, al treilea era vânzător la Silvian. Îi notă pe coperta unui bonier, apoi îl asigură pe Zamfir că „bandiţii vor da socoteală!” Zamfir era zguduit de un plâns de om necăjit: se temea pentru grâu, pentru caii de împrumut – dacă o să-i ia caii şi grâul? Cinci negustori şi trei avocaţi – şi pe lângă aceştia, alţii, mai neînsemnaţi – se grăbiră să-l asigure pe bietul om că există un Dumnezeu în cer şi un rege pe pământ; ei vor merge la majestatea sa, pentru a-i susţine cauza dreaptă. Despre ce cauză era vorba, nimeni nu preciză, iar Zamfir nu se mai osteni să întrebe. Când auzi însă de rege, el clătină din cap: „Sfâr! Sfâr!” (nici cu regele nu-i nici o sfârâială!) Singura lui dorinţă era să ajungă pe strada Mixandrelor, la 24, unde locuia frate-său. Dindin îi oferi o ţigară, un pachet cu biscuiţi (întotdeauna1 avea în buzunar un pachet cu biscuiţi) şi o batistă curată şi parfumată. Drept recunoştinţă, Zamfir trebuia să rămână lipit de loitra căruţei. Nu mult, zece, douăzeci de minute, până când vor sosi cei doi fotografi ai partidului ţărănist, Şerbu şi Velinţă. Din indicaţia lui Dindin, negustorii şi avocaţii se căzneau să reconstituie scena maltratării lui Zamfir. Totul se cerea reconstituit cu migală şi pricepere. Arpad, care sosi cu întârziere, vru să ştie câte vânătăi are Zamfir. „Cum de un v-a trecut prin cap să-i cercetaţi vânătăile? se scandaliză el. Imediat să vină aici doctorul Călinoiu!” Toţi se arătară entuziasmaţi de idee. „Dovezi! spuse Dindin, cât mai multe dovezi, pe care să nu le poată dezminţi nici Maica Domnului!” Porniră ştafete spre poliţie, spre spital, spre tribunal. Arpad nu mai avea răbdare să aştepte rezultatul anchetei, el se apucă să-şi scrie articolul către redacţia centrală: „Un atac banditesc al comuniştilor, la ora opt seara, pe o stradă principală din B.”. Doctorul Călinoiu veni în cinci minute, dar Zamfir zise că el nu-şi scoate cămaşa, nimeni să nu se-apropie de el, că nu şi-o scoate. Când Dindin vru să-l apuce de-o mână, el se răsuci, cu pumnii strânşi: „Măi, domnule, ce vreţi de capul meu?!” Bunăvoinţa negustorilor îl cafti speria; el se urcă repede în căruţă şi trase de hăţuri. Caii, ţinuţi de Pralea şi Silvian, se smuciră într-o parte, în cealaltă, apoi se ridicară în două picioare. „Domnu' Zamfir, hai de ne-arată vânătăile alea!” se ruga doctorul Călinoiu. „Domnu' Zamfir, asta e o mare nedreptate! striga Dindin, făcând semne celorlalţi să insiste şi ei pe lângă încăpăţânat. Până când să admitem nedreptatea?” Zamfir era de acord că i se făcuse o nedreptate şi în gând încă îi mai înjura pe cei trei, care tăbărâseră asupra lui, dar nu-i convenea de loc să se lase în voia negustorilor, bănuind că ei ar vrea să-l dea la ziar. De ziar se temea ca de foc: „Măi, domnule, ce vreţi cu mine?” se zbătea el, întrebându-se dacă n-ar fi mai înţelept să lase căruţa aici şi s-o rupă la fugă. Dar căruţa era înconjurată de zeci de bărbaţi cu feţe îngrijorate, de doamne şi de copii nebunatici, care voiau să treacă pe sub burta cailor. Încetul cu-ncetul, neştiind exact ce i se pregăteşte, intră spaima în el. Sări din căruţă, îmbrânci nişte cucoane, dar, când s-o ia la fugă, se pomeni îmbrăţişat de Pralea. „Domnu' Zamfir, aici nu este vorba numai de dumneata, ei şi de un principiu al dreptăţii, îi explică avocatul. Ai fost insultat, acuzat, lovit – de către cine? De către comunişti. De către cei care spun că ţin partea omului sărac. Eşti sărac, acum judecă şi trage concluzii!” Astfel se văzu Ion Zamfir prizonierul unor domni asudaţi şi îngrijoraţi. Domnii se sfătuiră în câte doi, în câte trei. Arpad era de părere că Zamfir trebuie să fie pregătit pentru poză. „Dacă i-am descoase peticul de pe cămaşă?! propuse el. Dacă i-am desprinde panglica de la pălărie? Domnu' Zamfir, vrei să-mi dai puţin pălăria?” Doctorul Călinoiu stabili că maltratatul are trei vânătăi, una sub ochiul stâng, alta la umărul drept, iar a treia pe antebraţul stâng. „Nu cumva să exagerezi, îl preveni Dindin. Cu maximă răspundere!” Avocatul Pralea reuşi să desprindă peticul de pe cămaşa lui Zamfir, apoi îl întrebă pe acesta dacă n-ar vrea să-şi descheie nasturii de la piept, doar e cald, e chiar foarte cald… „Măi, domnule, ce mama dracului vreţi cu mine?”

Cu cămaşa descheiată, cu panglica de la pălărie desprinsă, cu părul căzut în şuviţe pe frunte, Zamfir arăta ca unul gata să-şi dea duhul. Cei doi fotografi, Şerbu şi Velinţă, sosiră la timp, cu aparatele în mână. Zamfir îşi acoperi faţa cu palmele. „Eu sunt frontist de-al lui domnu' Sonoc! strigă el. Să vină domnu' Sonoc aici!” Aparatele ţăcăniră o dată şi încă o dată. „Măi, domnule!” se zbătu Zamfir. Cât ai clipi, se aruncă asupra lui Velinţă, îl cocoşă bine şi-i arse un picior în fund. Apoi se învârti, se răsuci, lovi cu desperare, până când se pomeni întins pe burtă, ţinut de mâini şi de picioare.