XXII.

De ieri, de la prânz, avem două camere – într-una să dormim, în cealaltă să înjurăm şi să plângem. De când ne-am sculat, eu înjur; de când ne-am sculat, Valeri plânge, plânge, fiindcă de multe ori, când i-e greu, nu ştie să mai facă altceva, decât să plângă. Valeri s-a gândit – nu ştiu cum, nu ştiu cât – şi mi-a spus că eu aş fi principalul vinovat de moartea lui Manole. Dacă mi-am dat seama că omul se află în primejdie, de ce nu l-am obligat să plece undeva, pentru o vreme, chiar pentru un an, numai să scape cu viaţă? Dacă ar fi aşa, dacă ar fi după judecata ei, ar trebui să plec şi eu, în clipa asta, şi nu pentru un an, ci pentru mulţi, şi să mă-ngrop într-un sătuc de munte.

Valeri s-a ghemuit într-un fotoliu şi plânge şi se roagă s-o iert. „Sigur că te iert şi până la urmă o să te strâng în braţe, dar niciodată n-o să uit, n-o să pot uita că m-ai socotit vinovat de moartea tovarăşului meu!” Valeri plânge aici; dincolo, în dormitor, plânge Cristina. „Dragele mele, plânsele mele, ar fi timpul să mergem… Valeri, şterge-ţi ochii! Cristina nu se poate ridica de pe pat. Două zile n-a vorbit, n-a plâns, nu s-a uitat la nimeni. Azi-dimineaţă s-a sculat plângând. Şi de-atunci plânge într-una, încet, mocnit, încât îmi pare că plânsul ei vine de departe, încărcat cu multe dureri, îi cuprind umerii, o chem şi ea îşi revine brusc: dar nu e vocea lui…

Afară e prăpăd: soarele s-a topit şi a curs peste porni, peste case, a curs pe străzi, ca o apă tulbure. Străzile-s pustii, pasele-s pustii, porţile au rămas pe jumătate deschise. „Tu nu ştii, îmi spune Valeri, tu nu ştii că aşa se lasă porţile, când mergi la mort?” Nu ştiu, n-am auzit până acum şi nu cred, le-or fi uitat oamenii deschise. Cristina se opreşte din când în când, se uită la soare şi spune: „Azi o să plouă.” în haine negre, în haine de împrumut, pare că s-ar fi despărţit pentru totdeauna de zâmbet şi de flori şi de toţi anii ei tineri: nu mai e decât una din multele femei de pe-aici, care-au învăţat, ori învaţă să-şi ducă morţii la groapă. O întreabă pe Valeri dacă trebuie să ţină o lumânare în mână; dacă la groapă, să arunce ea primul bulgăr de pământ? – cum se obişnuieşte? Valeri ştie, a îmbrăcat de multe ori haine negre, îi spune…

Şoferul a ridicat capota camionului şi repară ceva. Pe lângă camion se foiesc negustori şi avocaţi, toţi în haine negre, cu pălării tari şi pantofi de lac. Doamnele şi-au pus rochii de seară, lungi până la călcâie (n-au prea avut ocazia să le-mbrace, în ultima vreme), iar pe la cearcăne şi-au dat cu negru şi cu vânăt, ca să pricepem noi că le pare rău şi au plâns. A venit şi doamna Costinaş, fosta patroană a Cristinei, deşelată şi boită, cu voal pe faţă, cu mănuşi lungi, peste care şi-a trecut lănţişoare de aur, cu cercei de aur, un evantai de mătase, cu două lacrimi în ochii ei sângerii. Îşi ridică voalul, vrând s-o sărute pe Cristina, şi-atunci îi spun: „Ce-ar fi să nu-ţi risipeşti lacrimile pentru noi?” Valeri mă strânge de braţ: „Aici nu eşti la şedinţă!” O dau uşor la o parte şi încep să mă-nvârt, cu mâinile la spate, printre negustori şi avocaţi, printre doamne boite şi fetişcane care abia îşi ţin râsul. Şi domni, şi doamne se înclină în faţa mea. Dacă mâine aş fi eu pe catafalc, tot aşa ar veni şi la mine, iar doamna Costinaş, ori vreo altă doamnă, şi-ar ridica voalul, vrând să o sărute pe Valeri. „Minunile pământului, cine v-a adus aici? * Mă uit la voi şi după cum mă uit – de ce nu înţelegeţi că trebuie să plecaţi?'1 E destul să fac un pas, într-o direcţie, că toţi se dau la o parte, îmi deschid drum. Şi se-nclină. În numele tuturor „negustorilor cinstiţi din acest oraş”, Silvian, noul preşedinte, îmi prezintă condoleanţe: „Este regretabil că am păstrat atâta vreme în rândurile noastre un criminal odios. Vă rog să primiţi, domnule Strihan… Valeri se ţine mereu pe urmele mele, când poate mă strânge de braţ, când nu – ridică din umeri. Zece muncitori cu banderole roşii pe braţ urcă în camion. Alţi cincizeci înconjoară camionul. Negustorii se văd nevoiţi să se retragă pe trotuar, apoi, încet-încet, spre rândurile din urmă ale convoiului. S-au adunat aici, pe strada Câmpului, vreo cinci, ori şapte mii de oameni – cred că n-a mai rămas niciunul pe-acasă. Văd oameni în cârje, alţii sprijiniţi de subţiori, alţii în cărucioare. Nimeni nu-şi cedează locul din coloană, încât negustorii trebuie să se-nşire, pe ici-colo, pe margini, unde li se-ngăduie. Oricât de greu le-ar fi, cât de ruşinaţi s-ar simţi în haine de gală, printre atâţia în zdrenţe, n-au de gând să plece acasă, vrând să ne-arate că şi lor le pare rău, şi ei suferă, şi ei sunt oameni. Silvian, care nu-şi mai află locul, o zăreşte pe sora lui Manole, s-apropie de ea şi-i mângâie faţa. Ea ţine cu amândouă mâinile un buchet mare de busuioc uscat. Se uită la negustor, tace şi-ndură. De azi-dimineaţă au tot mângâiat-o mâini parfumate, mâini înmănuşate – ştie bine că nu poate să scape de de şi se resemnează. A venit aici de două zile, n-a plâns, n-a mâncat, n-a vorbit. Ar plânge, ar striga, şi-ar smulge părul – o simt, o înţeleg – dar se ruşinează de atâţia oameni străini. Mi se pare că n-a mai fost la oraş decât de vreo două ori. Se lasă în voia cui vrea s-o mângâie. Dar nu ştiu ce-i spune Silvian, că îl plesneşte cu buchetul de busuioc peste ochi şi-i strigă să se dea la o parte. Valeri o apucă strâns de braţ. „îl văd, spune ea, arătând spre camion, îl văd cât a crescut de mare! Hai la sora ta, hai…” Femeile din jur se închină, Silvian se-nchină şi se retrage de-a-ndărătelea spre ultimele rânduri.

Soarele se lasă pe creştetele noastre, pe umerii noştri, ne apasă şi ne ameţeşte. Voichiţă, care merge în rând cu mine, ridică pumnul stâng şi după câtevî clipe strigă: „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii!” El ştie să cânte, dar acum nu poate, îi dau lacrimile, îşi frânge mâinile. Toţi cântă, numai el strigă, parcă ar îndemna la atac. Voichiţă a fost martor, cu ochii lui a văzut, cu inima lui a simţit. Se îndrepta spre o berărie, împreună cu Manole şi Cristina. Era seara, târziu, strada aproape pustie, ei povesteau şi râdeau. Dindin venea spre ei legănat, cu mâinile la spate. În dreptul lor şi-a scos pălăria: „Bună seara, domnişoară! Bună seara, domnilor!” I-au răspuns toţi trei.

Codrescu îşi face loc printre oameni, s-apropie de mine, speriat, şi îmi şopteşte ceva despre un om care nu-i de pe-aici, însoţit de alţi trei, de pe-aici, care toţi se înţeleg din priviri, se risipesc prin mulţime, se-adună, iar se risipesc. Îl rog pe Codrescu să tacă din gură – „Ţi s-a părut!” – dar mă răsucesc mereu, în toate părţile, să-mi văd moartea. Şeful de poliţie, care o fi prins şi el ceva, îmi face un semn, din care nu pricep nimic. Într-un târziu descopăr pe marginea rândului, la vreo cinci paşi de mine, o păcăleală de bărbat, cu urechi clăpăuge şi bărbia crestată de cuţit. E lac de sudoare, e strâmb şi smerit, şi merge cu mâinile încrucişate pe piept. Cât poate, se trage în spatele meu. Bag de seamă că nu mai are nici un dinte, iar mâinile îi tremură din ce în ce mai tare. Între mine şi el sunt câţiva tineri înalţi şi voinici, printre care i-e greu să răzbată. Se lasă dus spre marginea rândului, căutând, pesemne, un unghi bun de ochire. Îşi lasă mâinile pe lângă corp, îşi duce dreapta în buzunar şi scoate o batistă murdară, pe care o scutură de tutun, ori de firimituri. În clipa aceea simt mişcare la vreo zece paşi în urma mea. Imediat, cel prins izbucneşte: „Fraţi români!” Bărbatul de pe margine îşi suflă nasul cu zgomot. Când Voichiţă îi arde una după ceafă, cade în nas. Cortegiul s-a oprit, oamenii se strâng, s-aud chemări.

Acum se adună în grabă pistoalele şi grenadele care se pot aduna. Cei care vor să iasă din convoi şi s-o întindă sunt prinşi imediat, smuciţi, supuşi unui control riguros. Îl văd pe procurorul Alexiu cum se învârte pe lângă doamna Costinaş, cum le face semn altora, să se-nvârtă şi ei. Se provoacă un fel de încăierare, ca între copii proşti, în timpul căreia Silvian izbuteşte să smulgă geanta doamnei. Imediat strigă: „Pistol, are pistol!” Alexiu îi ia pistolul şi aleargă cu el la şeful de poliţie. Are sentimentul că a săvârşit o faptă eroică. Şi vine la mine să mă-mbrăţişeze: mă ia, mă strânge de-mi pârâie oasele şi mă sărută pe obraz. Apoi se uită în jur, se-întreabă unde-o fi mai multă nevoie de el şi se repede, înfierbântat. Aud glasul doamnei Costinaş: „Fraţi români! Eu vă rog, fraţi români!” Soţiile de negustori o calcă pe mâini şi pe picioare, cu pantofii lor de lac. Se îndeamnă între de, se iau de martori: „Am dat, şi eu am dat, şi eu!” Ar omorî-o, numai ca să ne dovedească nouă, comuniştilor, că în împrejurări grele sunt alături de noi.

Poliţişti care să facă zid în jurul celor prinşi sunt puţini. Tot noi, eu şi Voichiţă şi ceilalţi, trebuie să ne păzim criminalii. Eu îl păzesc pe fostul vânzător al lui Dindin, pe Dragoman: trebuie să-l ţin în braţe, să-l acopăr, să-l apăr cum pot. Codrescu vine să mi-l ia, dar când să i-l dau, mi-l smulg oamenii, Îl văd pe Dragoman aruncat în sus, cu putere, şi căzând, mototol, la pământ. Urlă, se zbate, şi-o fi rupt ceva. Oamenii îl împing cu piciorul spre trotuar. Alţi trei, printre care şi bărbatul ştirb, sunt aduşi pe trotuar. Toţi strigă: „Nu aveţi dreptul să ne chinuiţi. Nu aveţi dreptul, nu aveţi!”… Nu mai pricep nimic şi, de teamă să nu-mi fac dreptate singur, mă ţin la o parte, printre ai mei, în grija lor mă las. Doamna Costinaş e purtată pe braţe de patru tineri voinici. Tot vrea să-şi acopere goliciunea cu zdrenţele ce i-au mai rămas. Cu câtă putere mai are, se vaită după brăţările de aur. Un tânăr i-arată mereu brăţările, mănuşile, poşeta şi încearcă s-o îmbuneze: „Taci, cucoană, taci, că te-omor, taci, că te-omor…” Soarele parcă se-adună încet-încet de pe străzi, de pe case. Copacii cu frunze puţine şi arse încep să foşnească. „Poate că dă Dumnezeu ploaie”, spune sora lui Manole. Din buchetul de busuioc nu i-au mai rămas decât vreo câteva fire.

Însoţit de Voichiţă şi de şeful de poliţie, mă îndrept spre ultimele rânduri. Negustorii, doamnele şi domnişoarele se trag puţin înapoi, ca din faţa unei primejdii, apoi îşi aduc aminte cum au dezarmat-o pe doamna Costinaş, şi îndată îşi recâştigă demnitatea. Silvian ar dori să-mi ţină un discurs, dar eu mă grăbesc: „Domnule, doamnelor şi domnilor, vă cer să vă întoarceţi acasă. Nu avem nevoie de hainele voastre negre, de lacrimile voastre…” întâi se retrag domnişoarele, bosumflate că nu pot să ia parte la paradă – aici se cred la paradă! – apoi doamnele şi-abia la urmă bărbaţii.

Şi iar s-aude glasul lui Voichiţă: „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii!”… Toţi cântăm şi ne uităm la cer. Cerul se încreţeşte, se scămoşează; scamele se-adună şi-aleargă devale, ca nişte oiţe fugărite. „Astea or fi oile Domnului?” o întreb pe Valeri.

Ea clatină din cap, cu mâhnire: „Azi n-ai spus nici o vorbă ca lumea!” Se poate şi una ca asta, le-oi fi spus pe toate, până azi, ori n-o să le mai spun niciodată. Dintr-o curte ne iese înainte o căruţă trasă de doi măgăruşi. În căruţă, şi pe lângă ea, trei copilaşi în zdrenţe, o femeie tinerică şi speriată, cu părul despletit, şi un bărbat posac. Toţi se uită la cer. Copiii arată cu mâna, acolo, acolo şi-acolo! Bărbatul trage căruţa la marginea drumului, ca să ne facă loc, dar şi în timp ce-o trage, tot la cer se uită. Îl ştiu, a fost alaltăieri pe la mine, împreună cu doi vecini, doi martori, care să jure pentru el că e un om cinstit: iar dacă e cinstit, noi ar trebui să-i dăm ceva de lucru, ori să-i facem rost de nişte făină. I-am spus să aştepte câteva zile… Omul şi-a încărcat în căruţă copiii şi sărăcia, a pus lacăt la uşă, la poartă şi vrea să plece încotro l-or duce ochii, încotro I-o duce drumul. Măgăruşii trag căruţa pe marginea drumului, până când o izbesc de un stâlp. Omul se lasă în genunchi, cu ochii spre cer. În spatele lui, femeia îl mângâie pe creştet.

Procurorul Alexiu, ajuns de-a dreapta mea, între mine şi Voichiţă, se şterge de praf cu o batistă albă şi subţire, de se vede prin ea; se şterge pe faţă, pe mâini, pe haine, se şterge în neştire, până când batista se face neagră; atunci o aruncă la marginea drumului. Praful i s-aşterne din nou pe faţă, pe guler, pe reverele matlasate. Praful ne învăluie, ne obligă să ne-acoperim faţa cu palmele. Hârtii şi paie şi frunze se zbat, în vârtej, deasupra noastră. Azi o să se prăbuşească multe case, altele or să ardă.

— Mă gândesc la noi, care am venit aici cu pantofi de lac şi brăţări de aur, spune procurorul. Nu ştiu dacă toţi am fi în stare de crime. Dar ridicoli suntem toţi. Cu obiceiurile, cu gândurile, cu viaţa… Deodată mă apucă strâns de braţ şi-şi lipeşte fruntea de umărul meu prăfuit: Fata… fata care poartă numele meu, e bolnavă… cea mai grea, cea mai ruşinoasă dintre boli.

— Am auzit.

— Sifilis, spune procurorul. Ce mi se pare curios, dacă vreţi – neomenesc, e că nu mă simt îndu' rerat, ci ridicol. Vă rog să mă iertaţi, se grăbeşte el, lăsându-mi braţul, ştiu că nu se cuvine să vorbim tocmai acum, dar sunt copleşit: azi, pentru prima oară, m-am gândit la moarte cum te gândeşti la o treabă oarecare – să mergi la tribunal, să răsfoieşti o carte, să cumperi ceva.

Acum mergem pe câmp, mai avem de mers puţin, nici o sută de metri: nu văd crucile din cimitir, numai vârfuri de copaci şi nişte ciori care abia mai bat din aripi. Nori de praf s-au lăsat peste cimitir, peste câmp, nori grei şi statornici, iar ziua scade, se-ntunecă, pare că ne părăseşte pentru totdeauna. Femeile se roagă, le aud cum murmură şi le văd cum îşi fac cruce. Nu ştiu dacă se roagă pentru Manole, ori pentru sufletele lor, şi pentru pământ, să se-nmoaie pământul, să rodească. Cristina nu se uită la cer, se uită la cei din jur cu o nedumerire care mă nelinişteşte. „Unde mergeţi? Şi ce se întâmplă aici?” Valeri o ia de braţ, o duce cu de-a sila. Dar la poarta cimitirului Cristina se opreşte. Zgârie poarta de fier cu unghiile. Până când i se tocesc unghiile.

De la cimitir ne întoarcem tot în convoi, cum ne-am dus, cinci mii, ori şapte mii de oameni, uniţi prin ' durere; aşa, în convoi, străbatem străzile, încet, fără o vorbă, fără o privire, aşteptând să se scuture odată norii şi să ne ude până la piele. În fruntea convoiului sunt vreo treizeci de copii desculţi, în cămăşuţe albe, care ţin palmele căuş, vrând să prindă ploaia în palme. După ei ne luăm

— Pe unde merg ei, pe-acolo şi noi, pe străzi înguste, fără trotuare, fără stâlpi de telegraf – şi nimeni nu se-ntreabă unde o s-ajungă, departe de casa lui, aproape, asta n-are nici o importanţă, acum suntem toţi, la un loc, după multe încercări, după prea multe şi grele încercări. Azi nu lucrăm, azi e zi de doliu şi de speranţă pentru noi. Copacii de pe margini se apleacă şi se frâng. Şindrile şi smocuri de paie smulse din acoperişuri ne izbesc în faţă. Cristina se sprijină de braţul meu. O întreb:

— Ai vrea să rămâi la noi? Măcar o vreme.

— Chiar de-aş rămâne toată viaţa!

— Ştiu, chiar de-ai rămâne toată viaţa, tot n-ai reuşi să uiţi. Nici nu-ţi cer, nici nu-i bine să uiţi, nici eu n-o să uit, nici Valeri, nimeni – dar e obligatoriu, cât de greu ţi-ar fi, să te-ntorci la anii tăi, la zâmbetul, la florile tale. Aş zice să rămâi.

— O să plec de-aici. Cât mai departe. Pentru totdeauna o să plec. Poate că peste ani şi ani o să ne mai întâlnim. Aş vrea mult, mult de tot.

— Peste ani şi ani! Cine ştie!

— Dumneavoastră trebuie să trăiţi mult. Eu vă doresc.

— Ţi s-au împlinit multe dorinţe până acuma?

Copiii din fruntea convoiului încep să strige şi să zburde.

xxm.

După ce se risipi convoiul şi oamenii îşi aflară adăpost prin case, ori pe sub streşini, Voichiţă o rugă pe Maria să meargă acasă, pretinzând că el ar avea de lucru la sediu, nişte rapoarte pe care cei de la judeţeană i le tot cer de vreo patru zile. Minţea, de nevoie, vrând să scape de întrebările şi de plânsul ei. „Ce crezi? Te rog să-mi spui ce crezi!” insista Maria. Orice i-ar fi spus, ea tot în felul ei credea: dacă n-ar fi venit ziaristul acela, care s-a dovedit spion, dacă ea ar fi ştiut cum să se poarte, Strihan nu l-ar fi chemat pe Manole de pe teren… „îţi faci nişte gânduri absurde! îi spunea Voichiţă. Ce legătură are una cu alta?!”… Şi-ar fi vrut să-i mai spună: „Vina e a mea, numai a mea!” în seara aceea, Manole îl anunţase că la ora nouă vine Cristina, şi-o să meargă împreună la un bufet de pe strada Câmpului, unde se dă bere de la gheaţă. Dacă el ar fi de acord să-i însoţească, lor le-ar face plăcere, mai uită de necazuri şi de rapoarte şi o trec pe cele lumeşti.

Cristina venise la ora nouă fără cinci minute. Voichiţă nu mai avea cine ştie ce de lucru, nişte hârtii de pus în ordine, dar el se învăţase să întârzie la sediu, chiar dacă nu avea nici o treabă: zicea că e gata de plecare, însă abia după vreo jumătate de oră se hotăra să încuie sertarele şi să stingă luminile. Astfel, iii rugase pe Manole şi pe Cristina să-l aştepte puţin, încă puţin, invocând motive la întâmplare, ba că a rătăcit un raport de care Strihan o să aibă nevoie mâine dimineaţă, ba că e prea devreme de intrat în crâşmă.

Acum se zăpăcise de tot, începea să creadă că el este cel vinovat de nenorocire. Poate că dacă îi lăsa pe cei doi să plece la ora nouă, cum hotărâseră, nu se mai întâlneau cu Dindin… De trei zile nu îşi găsea locul şi rostul; nu mâncase, nu dormise şi nu mai lucrase nimic, nici nu mai vorbea ca înainte – mai mult striga şi se răstea.

În drum spre sediu îl opri un bărbat înfăşurat într-o manta de ploaie, care zise că ar dori să-i arate ceva. Voichiţă îl privi în treacăt – era un tip cu bărbie proeminentă, buzat şi ochios – şi cum i se păru că l-a mai văzut pe la sediu, ori la judeţeană, se lăsă tras de el într-un gang, unde mirosea a varză murată. Bărbatul se străduia să fie amabil şi îndoliat. El îi strânse mâna, ca unui vechi prieten, îl bătu uşor pe umăr, în semn de încurajare, apoi scoase de sub mantaua de ploaie o altă manta, subţire şi lucioasă, împăturită ca un ziar.

— Pe-aici, pe la noi, spuse el, n-o să găsiţi marfa asta decât peste vreo zece ani. Eu am primit câteva

— N-am nevoie de toate – şi m-am gândit la dumneavoastră, la activişti: umblaţi mult pe teren, acum dau ploile, o manta ca asta, pe care-o poţi vârî în buzunar, e de mare folos.

— Manta nemţească, observă Voichiţă.

— Englezească.

— Şi nemţii aveau din astea.

— Altă calitate, mult mai proastă.

— Nu mă pricep la calitate.

— O dau ieftin, spuse bărbatul, pentru dumneavoastră, activiştii, am fixat un preţ special. Mă gândeam să trec şi pe la domnul Strihan, iar dacă mai aveţi cunoscuţi, v-aş ruga să-mi faceţi legătura cu ei. Încă oi dată vă spun că preţul este rezonabil.

— Nu-mi trebuie! spuse Voichiţă, dând să plece.

— Am şi nişte lame nemţeşti, se grăbi celălalt.

El scoase dintr-un buzunar al pantalonilor o cutie de aluminiu, în care se găseau vreo sută de lame de ras şi vru să probeze una pe faţa lui Voichiţă. Acesta îi smulse cutia şi o izbi de pământ. „Ştiu, strigă Voichiţă, ştiu cu cine am de-a face!” Dar nu îndrăzni să se-apropie de escroc. Îl lăsă să se retragă de-a-ndărătelea spre fundul curţii şi-apoi să sară peste gard. Astfel, se stabili între ei o înţelegere tacită, cu garanţii reciproce, care pe Voichiţă îl făcu să izbucnească în plâns: pentru prima oară se temea pentru viaţa lui. Se rezemă de un perete şi rămase aşa, până când veni la el o femeie din curte, care îi spuse că o nenorocire ca asta, cu Manole, nu s-a mai pomenit pe-aici. Voichiţă ieşi în stradă, cu ochii înlăcrimaţi şi se uită în toate părţile, în nădejdea că escrocul s-o fi învârtind pe-aproape. Strada era pustie, casele adormite, şi ploua, ploua…

Îndată ce intră în sediu, telefonul din biroul lui de la evidenţă începu să sune. Parcă era un făcut: de câte ori intra în sediu, fie dimineaţa, fie searî, telefonul începea să sune. O vreme crezuse că se ţine cineva de glume, prea se potrivea cu intrarea lui, iar când ajungea sus, telefonul amuţea. Acum urcă în fugă treptele care duceau la etajul întâi. Înainte de a deschide uşa, se opri o clipă să răsufle. Auzi o voce de bărbat, atât de cunoscută lui: „Alo? Cine-i acolo?” Deschise uşa încet, se uită la bărbatul care vorbea la telefon şi ameţi, într-un târziu se pomeni prins de braţ şi zgâlţâit cu putere:

— Dumneavoastră sunteţi Voichiţă?

— Cum e cu putinţă?

— Dumneavoastră sunteţi?

În clipa aceea, Voichiţă îşi veni în fire şi se uită, cam jenat, la cel din faţa lui; nu era Manole, cum se păruse, era Vasiliu, de la judeţeană, care avea să lucreze aici, ca instructor. Îl cunoştea pe Vasiliu de vreo doi ani, dar abia acum îl izbise asemănarea lui cu Manole. Se gândi cum să-i spună că ar trebui să se-mbrace altfel, nu în alb, iar părul să şi-l tundă scurt-scurt, ori să şi-l pieptene cărare. Vasiliu abia sosise de la gară, era cu geamantanul aici, cu toată averea. Cam dezorientat de primirea pe care i-o făcea, Voichiţă, el îşi luă geamantanul şi se trase încet spre uşă.

— Stai să te-ntreb ceva, îl rugă Voichiţă. Ai auzit de un negustor de la Galaţi, ori de la Brăila, care avea şi el o dugheană, iar peste noapte s-a pomenit mare bogătaş? Doar s-a scris şi la ziar anul trecut. Să vezi cum: au fugit nemţii şi omului i-a venit un gând – ia să vadă el ce-au lăsat nemţii prin magazii! Aşa se face că a descoperit o ladă, în care se aflau peste un milion de lame de bărbierit. E o bogăţie?

— Şi încă ce bogăţie! se miră Vasiliu.

— Acum umblă prin toată ţara, să-şi vândă lamele.

— Dacă are autorizaţie…

— N-are nimic! se revoltă Voichiţă. Cine să-i dea autorizaţie? Umblă de ici-colo şi agaţă oamenii, ca un escroc. Acum un sfert de oră m-a agăţat pe mine, aici, la doi paşi de sediu.

— Poate că era altul, spuse Vasiliu.

— Sunt absolut sigur că era el, se încăpăţână Voichiţă, când e vorba de escroci, nu mă-nşel. Dar mi-a fost teamă – oare mă crezi că pentru prima oară mi-a fost teamă cu adevărat? Când să-l iau de guler, a vârât o mână în buzunar, şi-atunci i-am dat voie să se retragă. Cine era la telefon? îşi aminti Voichiţă.

— Un băiat de la şantier.

— Codrescu?

— Parcă aşa ceva.

— Azi nu se lucrează, informă Voichiţă, dar de mâine îi dăm bătaie în trei schimburi, zi şi noapte, zi şi noapte, că vin ploile de toamnă, vine îngheţul, iar noi ne-am angajat să terminăm înainte de îngheţ. El formă un număr de telefon şi îl ceru pe Codrescu. Aşteptă vreo două minute cu receptorul în mână şi se lăsă prins de îngrijorare: Dacă s-a întâmplat ceva? E de neînchipuit câte se întâmplă, clipă de clipă, şi cât suferă oamenii. Codrescu îl anunţă că el şi încă zece brigadieri, un fel de delegaţie, ar dori să stea de vorbă cu Strihan, dacă se poate chiar acum, într-o chestiune foarte importantă. Nu vru să dea nici un amănunt la telefon. Bine, bine, se-nvoi Voichiţă. Poftiţi încoace, iar eu o să-l chem pe Strihan. Apoi i se adresă lui Vasiliu: Mai rămâi pe-aici?

— Aş rămâne, dacă vine şi Strihan.

— Sigur că da, sigur, sigur, făcu Voichiţă, fiindcă tot trebuie să discuţi cu el. Însă eu aş vrea să te rog ceva… să mă-nţelegi şi să nu te superi… aş vrea să-ţi schimbi pieptănătura… încearcă o cărare, ori dă fuga să-ţi scurtezi părul… Voichiţă îşi acoperi faţa cu palmele şi mai spuse: Semeni cu el, nici nu-ţi închipui cât semeni!

Vasiliu îşi scoase pieptenul şi se apropie de fereastră. Întâi desprinse din păr o şuviţă, pe care o netezi îndelung pe tâmpla dreaptă, după ea trase altele, mai scurte, care mereu se-nfoiau, până când le stropi cu apă şi le netezi. Era cam speriat de cum arată: ori poate că nu arăta rău, dar nu era obişnuit să poarte cărare. Voich-iţă îl privi pe furiş, apoi întrebă:

— Ai vrea să lucrezi în birou cu mine?

— Dacă mă primeşti, cu multă plăcere.

— Cu o condiţie: să nu vorbim despre el.

— Eu nici nu l-am cunoscut, spuse Vasiliu. Ştiu doar că se discuta să-l trimită la o şcoală. Câţi ani avea?

— Douăzeci şi doi… Părea ceva mai în vârstă. Cred că toţi părem mai în vârstă. Dumneata câţi ani ai?

— Douăzeci şi unu.

— Ai scăpat de front.

— Am fost la închisoare.

Voichiţă se lăsă pe un scaun, îşi duse palma la gură şi începu să tuşească şi să tremure. Îl plouase bine, i se lipise cămaşa de piele, acum îl dureau oasele, parcă înţepenea. Aici n-avea cu ce să se schimbe, iar să dea o fugă până acasă, tot prin ploaie, ploaie deasă şi rece, nu se-ndura. Vasiliu îl întrebă dacă ar vrea să-mbrace o cămaşă de-a lui. Scoase repede din geamantan o cămaşă cadrilată, cu mâneci scurte, şi un pulover gros, bun de purtat în miezul iernii. În timp ce Voichiţă, tot tremurând şi clănţănind din dinţi, se schimba, Vasiliu mai scoase o sticlă cu ţuică.

— Bei din sticlă, întrebă, ori să-ţi caut un pahar?

— Din sticlă, spuse Voichiţă.

Bău şi Vasiliu, mai mult ca să-i ţie tovărăşie.

Atunci apăru Codrescu, însoţit de cei zece brigadieri, pe care-i anunţase la telefon; toţi erau uzi şi ciufuliţi, dar se ţineau, ori încercau să se ţină bine. Voichiţă nu-i întrebă nimic, puse sticla de ţuică pe o masă, în faţa lor şi îi rugă să aştepte puţin. Ieşi din birou, trecu în biroul de-alături, apoi în biroul lui Strihan şi după câteva minute se întoarse cu zece pahare de toate mărimile, pahare de apă, de bere, de coniac, pahare aduse aici şi uitate aici. Paharele de coniac le adusese Cristina, într-o seară, când îi cinstise, pe el şi pe Manole, de ziua ei. Voichiţă turnă în pahare, împărţi paharele şi le propuse băieţilor să bea pentru sănătatea lor. Băură toţi, în tăcere, apoi se apropiară unul câte unul de fereastră. Numai Voichiţă rămase la biroul lui, ameţit de durere şi de ţuică.

— Ce faceţi voi aici? întrebă Strihan, deschizând uşa larg şi lăsând-o deschisă. Aveţi nevoie de mine? Numai dacă aveţi neapărată nevoie… îi pofti pe toţi în biroul lui, fiindcă aici mirosea a ţuică. Nu-i certă că au băut. Acum i se părea că nu e în stare să mai certe pe nimeni. Lui Vasiliu îi strânse mâna ca unui vechi prieten – ei doi împărţiseră, câteva zile, o celulă de închisoare. Dacă eşti obosit, îi spuse, du-te şi te odihneşte! Ştii unde o să locuieşti?

— Ştiu… Eu nu l-am cunoscut…

În biroul lui Strihan mirosea a busuioc.

Sora lui Manole îi lăsase câteva fire de busuioc uscat.

— Sunt gata să vă ascult, spuse Strihan.

— Am venit cu o problemă complicată, anunţă Codrescu.

— Parcă ar exista şi altfel de probleme!

— Poate că aveţi dreptate… Noi am venit ca să vă spunem ce ştiţi şi dumneavoastră: sunt în oraşul ăsta peste două sute de familii, care nu mai au unde locui. Sunt şi mulţi lucrători de-ai noştri, unii dorm în gară, alţii în parc. Acum au început ploile. Ce-aveţi de gând?

— Oare când o să scap de întrebarea asta? vru să ştie Strihan. Apoi se întoarse spre Voichiţă: Ce sunt eu? Ia spune tare, ca s-audă toţi: „Eşti un meseriaş!” – cu planuri de muncă pe zile, pe ore… Trebuie să-ţi dau dreptate. Am fost şi am rămas un meseriaş. Ce am eu de gând? Numai din gândurile mele nu iese nimic. Vreau s-aud ce-aveţi voi…

— Aş zice să ridicăm nişte barăci la marginea oraşului, spuse Codrescu, măcar să ţină de ploaie şi de vânt. Am vorbit cu toţi lucrătorii.

— De unde bani?

— Asta dumneavoastră trebuie să ştiţi.

— Până la primăvară n-o să mai primim nici un leu. Iar ce-aţi vrea voi, cu barăcile, nu-i o soluţie. Ce te faci cu oamenii la iarnă, când dă îngheţul? Ei tremură în barăci, tu tremuri de mila lor. Cred că în cel mult trei ore, spuse Strihan, cu un aer conspirativ, o să obţinem aprobarea consiliului comunal pentru închirierea spaţiului disponibil din B. Dacă nu ştiţi, vă spun eu: numai pe strada Principală, pe Câmpului şi Teilor sunt peste două sute de camere libere. Vreau să-i văd pe oamenii noştri, să-i ştiu pe-aici, pe-aproape, în centru. O să-mi rămână în minte pentru toată viaţa ziua în care o să înainteze spre centru, încet-încet, încet şi sigur şi pentru totdeauna.

— O să fie cu scandal, spuse Codrescu.

— Altă soluţie mai bună şi mai dreaptă nu există.

Codrescu şi ceilalţi din delegaţie se retraseră.

Când se văzu numai cu Voichiţă, Strihan scoase dintr-un buzunar al pantalonilor un petic de hârtie, ceva mai mare decât o carte de vizită, şi citi: „Fraţi şi surori! Lupta împotriva comuniştilor este o datorie sfântă pentru voi. Nu vă temeţi de legi şi închisori. Dacă învingem în alegeri, o să fiţi eliberaţi şi veţi primi fiecare sume de bani cât să vă construiţi o casă şi să vă cumpăraţi cinci hectare de pământ!”… Fiţuicile astea, explică Strihan, au fost răspândite azi-noapte. Dimineaţa s-au şi găsit destui care să le ia în seamă. Dar va fi linişte aici, curând, mai curând decât se aşteaptă ei!

Voichiţă luă de pe birou un fir de busuioc şi îl fărâmiţă în palmă.

— Aţi vorbit azi cu Maria? întrebă.

— Nici nu mai ţin minte, se scuză Strihan.

— Aş zice să vă faceţi timp şi să vorbiţi cu ea. De mine n-ascultă, degeaba îi zic să nu-şi mai facă gânduri: ea crede că toată nenorocirea a venit din pricina ei. Dacă nu greşea ea, dumneavoastră l-aţi fi lăsat pe Manole să mai stea pe teren cel puţin o săptămână.

— O să vorbesc.

— Ar trebui să vorbiţi şi cu mine, spuse Voichiţă. Poate că dacă nu întârziam în seara aceea…

— Şi cu mine cine o să vorbească? întrebă Strihan.

— Cu dumneavoastră?

— Da, cu mine.

— Înţeleg, spuse Voichiţă. Vă rog să mă iertaţi.

Ieşind din biroul lui Strihan, îşi şterse fruntea de sudoare, îşi făcu vânt cu palma, apoi se îndreptă cu paşi nesiguri spre biroul lui de la evidenţă. (Aşa făcea întotdeauna când ieşea de la Strihan; ştia că Manole îl aşteaptă, uneori numai curios, alteori îngrijorat: „Ce s-aude? E rost de autocritică?”) Biroul era gol. Cineva lăsase fereastra deschisă, fereastra se izbea ritmic de perete. Se izbi o dată tare şi geamul se sparse.

Începuse furtuna, oraşul era numai strigăt şi dangăt de clopote. În mai puţin de o jumătate de oră se prăbuşiră trei case, arse un depozit gol (cândva, depozit de muniţii) şi se sparseră sute de geamuri. Apoi totul se linişti, ca după un atac crâncen; pânza de ploaie se subţie, cerul se lărgi, iar undeva, pe după norii fumurii, în destrămare, se ghici soarele. Oamenii ieşiră din case, se învârtiră pe lângă case, inventariind tăcut câte ţigle au sărit din acoperiş, câţi copaci au fost smulşi, câte porţi zac la pământ. Geamgiii (şi nimeni nu bănuise că ar fi atâţia geamgii în B.) năvăliră cei dintâi pe străzi. „Geamuri! Geamuri!” După ei veniră coşarii, tâmplarii, instalatorii – şi, la urmă de tot, oamenii care nu mai aveau unde locui. Aceştia se adunară, tăcuţi, în faţa comitetului. Patru dintre ei ţineau câte o capră de funie, doi câte o văcuţă. De la comitet se duseră la primărie: cei, cu caprele şi cu văcuţele mergeau în fruntea convoiului.

Pe la şase după-amiază, Strihan chemă la sediu două sute de agitatori, pe care îi instrui în vederea acţiunii de a doua zi dimineaţa, cum să se poarte, cum să evite scandalul, încăierările – unde nu pot să intervină ei, or să intervină autorităţile. Agitatorii erau, toţi, băieţi de ispravă şi entuziaşti, instruiţi până acum de Manole şi de Voichiţă, prea dornici de acţiune şi prea puţin temători. Privindu-i şi ascultându-i cu răbdare cum se angajează să-şi facă datoria, Strihan se întrebă câţi dintre ei or să se-ntoarcă mâine seară cu capetele sparte, cu hainele zdrenţuite şi câţi or să primească, începând de mâine, scrisori de ameninţare? Ar fi vrut să-i ştie pe toţi în siguranţă, mâine seară să-i întâlnească zâmbitori şi sătui şi bine îmbrăcaţi, dar una ca asta era aproape cu neputinţă.

Plecă de la sediu înainte de terminarea şedinţei. Afară, pe străzile plouate şi adormite, se alinta un pui de vânt. Acum, pe vânt şi pe ploaie, cu becuri puţine şi chioare, oraşul părea jefuit şi învins, şi lăsat să moară de urât. Nici o mişcare, nici un strigăt, de niciunde. Prăvăliile închise, crâşmele închise, poliţiştii pitiţi pe sub streşini. „În seara asta se aprind lumânări la icoane şi se rostesc blesteme nemaiauzite”, se gândi Strihan. Ştia că lumânările sunt pentru el, blestemele tot pentru el. Păşea domol, cu mâinile la spate, atent la ferestre: numai ferestre întunecate, poate că negustorii s-or fi temând să blesteme pe lumină. De cum coti pe strada Principală, văzu o căruţă cu coviltir din cearşafuri şi pături, oprită în faţa unei prăvălii. Sub coviltir ardea un felinar şi la lumina lui se ghiceau feţele a doi bărbaţi. Strihan se apropie, bănuitor. Oamenii tocmai scoseseră dintr-o traistă o bucată de pâine, nişte cartofi şi castraveţi şi se pregăteau să mănânce. Îndată ce îl văzură apropiindu-se, cei doi îşi făcură semn cu ochiul. Asta însemna că erau de pe-aici.

— Bună seara, spuse Strihan. Dumneavoastră?

— Am primit repartiţia şi-am venit, explică un bărbat.

— Era vorba să veniţi mâine, la prânz.

— Şi până mâine? interveni celălalt bărbat. Tot îi mai bine aici, în centru, mai sunt poliţişti, are cine să te apere. Pe ăi de-au rămas pe la margine i-au snopit azi în bătăi. Cam toţi se trag spre centru. Omul arătă în lungul străzii: ici, colo pâlpâiau felinare… Doar n-o să vă supăraţi pe noi pentru atâta lucru. Că la dumneavoastră ni-e toată nădejdea.

— La ce mi-ar folosi să mă supăr? făcu Strihan.

Ceilalţi, câţi mai erau, prinseseră de veste că le-a venit cineva în inspecţie – cu gând bun, ori cu gând rău, asta n-aveau de unde s-o ştie – şi rând pe rând săreau din căruţe, cu felinarele în mână. Îndată ce îl recunoscură, se strânseră buluc în jurul lui. Erau uzi şi mohorâţi şi miroseau a ceapă. Un flăcău îndrăzni să-i ceară o ţigară, jurându-se că o s-o împartă cu alţi doi. Strihan îi întinse pachetul cu ţigări, apoi se căută prin buzunare şi scoase toţi banii pe care îi avea la el. Imediat se auziră chemări înăbuşite: „Ileană, Mărie, tu – veniţi încoace.” Femeile veniră să ia banii. Bărbaţii nu se mişcară din loc. Voiau să ştie cum va fi a doua zi. Oricum ar fi, ei or să-şi pretindă drepturile, altfel unde să se ducă, unde să doarmă, unde să moară?

Oamenii îl însoţiră de la o căruţă la alta, arătându-i cam toată averea, nevestele şi copiii şi nişte bulendre, pe care le scuturaseră şi-aveau să le mai scuture şi mâine dimineaţă, ea să nu-i supere pe proprietari. Când le ură noapte bună, Strihan avea lacrimi în ochi; era cuprins de duioşie pentru toţi oropsiţii din lume; şi se gândea câţi ani vor trece, şi cât de greu va fi până când oamenii aceştia, de pe unde-or fi, să nu-şi mai scuture bulendrele în miez de noapte. (Era şi o întoarcere în timp, la nişte nopţi ale lui, petrecute tot aşa, la margine de drum şi pe sub poduri; de fiecare dată, înainte de a întinde hainele pe jos, ca să se culce, le scutura de praf; când se scula, dimineaţa, le scutura iar. Era, poate, un fel de a se închipui acasă, unde totul trebuia să fie curat şi îngrijit…)

Pe-aproape de poarta casei lui se plimba un bărbat înalt, înfăşurat într-o pelerină de ploaie, cu glugă pe cap. Era în afara oricărei îndoieli că aşteaptă pe cineva, care a intrat într-o curte de pe-aici, ori trebuie să se-ntoarcă din oraş. După încă vreo zece paşi, Strihan îl recunoscu pe procuror. Nici că se putea o întâlnire mai nepotrivită

— Şi i se adresă procurorului în gând: „De azi-dimineaţă, de la şase, nu ştiu dacă a fost un minut în care să n-alerg, să nu vorbesc, să nu mă enervez… Acum, la nouă şi jumătate seara, mi-e greu să te ascult, mi-e şi mai greu să te poftesc în casă”. Procurorul îi veni în întâmpinare, cam ruşinat, scuzându-se că a fost nevoit să recurgă la o asemenea soluţie… „Ştiu că picaţi de oboseală…” (Strihan, căruia nu-i plăcea să-i plângă alţii de milă, chiar dacă pica de oboseală, îi făcu semn că nu.) Procurorul îşi scoase mâinile de sub pelerină şi mâinile îi tremurau. Trecură mai bine de două minute, până când reuşi să vorbească. Reuşi doar în clipa când Strihan, bănuind că e vorba de ceva grav, îi cuprinse umerii.

— Azi am. Fost penibil, şi mi s-a părut că mă dispreţuiţi. Este adevărat?

— Vii şi dumneata cu nişte întrebări! se eschivă Strihan.

— Înseamnă că e aşa cum simt.

— Domnule procuror, te rog să ai un pic de înţelegere şi pentru mine. Sunt într-adevăr obosit şi mă tem să n-o iau razna. Poftim, e trecut de nouă şi jumătate, mă întorc şi eu acasă, mi-e foame, mi-e somn, iar dumneata îmi ceri să-ţi răspund, pe loc, dacă te dispreţuiesc ori nu, şi pe urmă să-mi văd de ale mele. Dacă îţi convine, făcu Strihan, dacă aşa vrei dumneata, eu pot să-ţi fac pe voie. În două vorbe am spus tot, intru în casa, mănânc şi mă culc. Ce-o să faci dumneata, în noaptea asta, e altă poveste! Cred că dacă aş face aşa, chiar că te-aş dispreţui. Ei, hai! te invit la mine, pentru un ceas, am două camere, nu ne deranjează nimeni.

— În nici un caz nu pot primi.

— Nici eu nu insist, reveni Strihan, gândindu-se că o mai are acasă şi pe Cristina, care o fi plângând, ori o fi dormind. Dar ce să facem? Batem străzile, trezim câinii, o să ne ia oamenii la rost. Îl apucă pe Alexiu de braţ şi aproape că îl trase după el în lungul străzii. Domnule procuror, din multe motive, printre care şi acela că sunt foarte obosit, nu mă mai impresionează oamenii care mă aşteaptă la poartă, vrând să afle dacă îi dispreţuiesc, ori nu… Închipuie-ţi şi dumneata ce-ar fi dacă m-aş lăsa impresionat de toţi câţi mă aşteaptă pe la porţi? Se opriră sub un felinar şi, pentru prima oară de când se cunoşteau, se priviră în ochi.

— Ce credeţi că ar trebui să fac? întrebă Alexiu.

— Cumplită întrebare mai e şi asta! zâmbi Strihan, gândindu-se la cei care i-o puseseră înaintea procurorului. Ar fi multe de făcut – dar ce să cred eu despre dumneata, dacă admiţi, ori treci cu vederea nişte lucruri cum nu se poate mai ruşinoase? Eşti în stare să m-asculţi până la capăt?

— Sunt, cât de greu mi-ar fi, spuse procurorul. Şi nu vă ascund că-mi este foarte greu. Multe din lucrurile la care vreţi să vă referiţi îmi sunt cunoscute de mult, încă din primii ani de căsnicie. Cum de le-am admis? întâi din laşitate şi dintr-un anume interes, apoi din comoditate… din convingerea că şi alţii, mulţi, se află în situaţia mea… Iar acum, acum mi-e silă să mai stau de vorbă cu soţia, cu fata. În seara asta m-am hotărât să plec de-acasă. A trebuit să ajung la patruzeci şi cinci de ani, ca să mă hotărăsc.

— Şi unde-o să dormi?

— Îmi place că sunteţi un om practic, zâmbi Alexiu.

— Aşa m-am învăţat.

— De la vârstă de douăzeci şi trei de ani şi până azi n-am mai dormit prin gări şi prin parcuri. Poate că asta a fost nenorocirea mea. Dacă în noaptea asta o să mă plimb, ori o să cer găzduirea cuiva… (se sfii să-i spună că se va duce la Roxana Coman) – înseamnă că altfel nu se mai poate. Ceva mai înviorat, parcă întinerit, îi întinse mâna lui Strihan: Atunci, să mă prezint mâine pe la douăsprezece la primărie?

— Chiar mai devreme, îi ceru Strihan, amintindu-şi că îl propusese în comisia de repartizare a locuinţelor. Pe la nouă, ori nouă şi jumătate. Oamenii nu mai au răbdare, se apropie de centru, e dreptul lor. Eu te rog din tot sufletul să fi foarte atent. Mâine seară să arăţi tot aşa, teafăr şi…

Dar nu ştiu ce să-i mai spună. Îşi recunoscuse, mai de mult, o anume stângăcie în relaţiile cu oamenii încâlciţi, chiar dacă ei erau de bună credinţă

— Stângăcie care la el uşor se transforma în brutalitate. De aceea se uită la ceas: târziu, târziu… Când procurorul îi strânse mâna, înţelese că acesta îşi pune toată nădejdea în el. Şi i se păru ciudat cum se încurcă şi se descurcă lucrurile aici. Venise în B. Într-o după-amiază de april, cu soţia şi cu trei geamantane; de-atunci au trecut câteva luni; de-atunci a văzut moartea, a simţit-o, dar ea s-a dus la altul; de-atunci, sute şi mii de oameni i-au cerut pâine şi apă şi un cuvânt de încredere. În seara asta, încă un om s-a lăsat în grija lui. Îşi spuse încă o dată că trebuie să rămână aici, până când oamenii îşi vor găsi locul şi rostul, şi se vor putea lipsi de el.

Intră în casă, cu gândul la mâncare şi la somn.

O surprinse pe Cristina tocmai când trecea un geamantan din camera lui de lucru în dormitor. Valeri încercă să-l ia cu vorba, să-i abată atenţia, de parcă ar fi fost un copil nătâng. El se aşeză la masă şi nu întrebă nimic. Nu întrebă, fiindcă ştia că nu se mai poate face nimic. Pierdea pe cine n-ar fi vrut să piardă niciodată. Îl lega de Cristina, pentru totdeauna, amintirea lui Manole. Ar fi vrut să ştie ce crede ea despre tot ce se întâmplase aici şi despre nenorocirea ei.

— Tu nu mănânci? o întrebă pe Valeri.

— Mănânc.

— Şi Cristina?

— Ea a mâncat mai devreme… Valeri se aplecă la urechea lui şi îi spuse: Să nu-i mai ceri nimic, să n-o opreşti.

— Mănânc şi eu, spuse Cristina, revenind în cameră.

— La ce oră ai tren? întrebă Strihan.

— Pe la, unsprezece şi un sfert.

El o urmări cum se chinuie să mănânce, numai ca să nu-l supere. De-ar avea atâta putere, se gândi, încât să rămână aici. Ştia că nu are dreptul să-i spună ce gândeşte; nu are dreptul să-i mai ceară nici cel mai mic sacrificiu. Mâncă şi el, de parcă ar fi fost obligat să mănânce. Valeri se întorcea mereu cu faţa la perete, ca să-şi şteargă lacrimile. „Ei, cam asta el vru să-i spună. Noi întotdeauna am pierdut ce ne-a fost drag – ar fi timpul să înţelegem, ori măcar să ne obişnuim.” O rugă pe Cristina să primească nişte bani de drum, apoi se duse să controleze geamantanele, dacă sunt bine închise. Până la plecare mai aveau aproape o oră, şi el nu ştia ce să mai facă.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme că vrei să pleci?

— Aveai de lucru…

— Nu trebuia să-ţi fie milă de mine. O să ne scrii?

— Sigur că o să vă scriu, şi-o să ne-ntâlnim, de multe, de foarte multe ori. Dar nu aici. Niciodată aici!

Când ieşiră în stradă, s-auzea un scârţâit de căruţe.

Se apropiau căruţele de centru.1

SFÂRŞIT

1 Aici se încheie o etapă din viaţa lui Ilie Strihan (n.a.).