XX.

Doisprezece dintre ţăranii care manifestaseră, cei mai rotofei şi mai înfloraţi, ajunseră uşor la părerea că pe lumea asta totu-i zădărnicie, în afară de un picior de pui şi o gură de ţuică. Asudaţi, prăfuiţi, abia târându-şi cizmele, ei se retraseră în piaţetă, unde erau nişte bănci proaspăt vopsite. Doi dintre ei, mai fără socoteală, gata să se-aşeze oriunde, chiar şi pe talpa iadului, se vărgară cu verde, ceilalţi, luând aminte, îşi potriviră sub fund ştergare şi hârtii, apoi toţi se apucară să mănânce pe întrecutele, care mai mult, care mai repede. Într-o mână ţineau câte un picior de pui, în cealaltă câte o bucată de pâine albă: muşcau o dată din pui, o dată din pâine, apoi închinau cu sticlele de ţuică. Desagii erau desfăcuţi, ca să se vadă ce bunătăţi mai aveau, cozonaci cu mac, scoverzi şi slănină râncedă. Copii şi oameni sărmani, nimerind prin piaţă, se opriră fără voie; ei dădură de veste şi altor copii şi oameni sărmani.

Să vină aici; veniră grupuri-grupuri, să se uite şi să-nghită-n sec. Înfloraţii n-aveau ochi pentru ei: îşi trecură desagii mai aproape (unii şi-i legară de cizme) şi continuară să se ospăteze cu şi mai mare chef. Când trecură la slănină (de-un lat de palmă slănina!), veni şi-un fotograf cu burduf, să-i ia pe rând şi pe toţi la un loc. Asta le plăcu nespus: râseră gâ'lgâit, de parcă i-ar fi scărpinat cineva la tălpi. Unul câte unul înţepeniră în faţa burdufului, cu slănina în mână… Apoi veni un grăsan cu fruntea îngustă, care îi invită să-i viziteze bazarul, pe de gratis. Cei doisprezece traseră la ţintă, până când îi apucă râgâitul.

Ceilalţi manifestanţi rătăciră în grupuri pe străzi, în căutare de apă şi de umbră. Erau molâi şi nedumeriţi: Asta a fost să fie? De-acasă, de prin sate, porniseră într-un fel de alai, cu muzici şi discursuri şi strigăte de ura, ca nişte soldaţi care pleacă pe front. Domnul Dindin le spusese că venind aici vor trebui să facă faţă unei înfruntări decisive – ori ei, ori comuniştii. Acum se uitau la ciomege şi la bricege: oare ce folos de de, dacă nu le ieşea nimeni în cale, care să-i zgândăre? câţiva, care se voiau glumeţi şi ceva mai isteţi, se legară să facă rost de nişte comunişti, pe care să-i ia la-ntrebări şi-apoi să-i judece ca la curtea marţială. Întâi se exersară cu un băieţaş cu trotinetă. Doi îl traseră râzând de urechi, alţi doi, scoţându-şi bricegele, ziseră că o să-i facă de petrecanie. Copilul, în loc să se sperie, se crezu alintat. El se uita cu jind la traistele înflorate, în care se ghiceau resturi de mâncare, şi se rugă de nişte pâine cu cârnaţi. Pâine mai aveau oamenii, de cârnaţi, nici pomeneală. Îi dădură pâine şi nuci şi trei bucăţi de zahăr. Apoi vni rândul domnişoarei Alexiu. Ea mergea pe mijlocul străzii, meditând, cu bărbia în piept, şi mâinile înfundate în buzunarele rochiei. Când se văzu faţă-n faţă cu vreo douăzeci de bărbaţi, care zâmbăreţi, care încruntaţi, dar toţi cu ochii pe ea, ca pe-o minune, încercă un zâmbet îngăduitor:

— Ce vreţi, mă? spuse. De ce nu vă daţi la o parte?

— Noo, că acuma sunteţi a noastră, râse careva.

— Uite, mă! Uite la ei! făcu domnişoara.

— Da' sunteţi, ori nu, comunistă? se izmeni un bărbos.

Domnişoara îşi făcu loc printre ei, se uită pe rând la toţi, la cei mărunţi, la cei spătoşi, nu găsi niciunul care să-i fie pe plac, ridică din umeri şi spuse: „Măi, măi, măi”… Aştepta să-i vină o înjurătură, ca O' pleasnă de bici. Oamenii, întărâtaţi, o înghesuiră puţin şi-o trecură unul altuia, ca într-un joc, având de grijă să-i atingă sânii şi fundul. Ea se lăsă, chiar îi plăcu, dar jocul se termină repede. „E din alea, măi!” spuse unul, convins că domnişoara ţine de vreun bordel. Domnişoara nu se grăbi să dezmintă. Oamenii o uitară în mijlocul străzii.

Pe-aproape de şantier se întâlniră cu Manole. Câţiva, învăţaţi să se-ncline în faţa domnilor, se înclinară: „Să trăiţi, domnule!” Ceilalţi, vrând s-arate că ei nu se-nclină în faţa unui astfel de domn, se traseră doar la o parte. Glumeţii nu îndrăzniră să deschidă gura.

— El, cum vă lăudaţi? întrebă Manole, vioi.

— Fiecare cu ale lui şi Dumnezeu cu toate.

— De ce nu vă duceţi voi acasă? vru să ştie Manole.

— Am venit aici cu o treabă.

Manole îi simţi înrăiţi şi dornici de înfruntare. Şi se gândi că e' mult mai înţelept să-şi vadă de drum.

Dar nu făcu nici doi paşi, când ei se repeziră să-l apuce de mâini: câteva clipe rămase prizonierul lor, supus, fără vorbe şi zbateri. „Ce gânduri aveţi cu noi, domnule?” întrebă careva, oropsit. Atunci, toţi se traseră puţin la o parte, cu ochii plecaţi. Manole pricepu că ei vor să-l reţină cu orice preţ, având nevoie de el, şi se-nvoi: „Ei, vă ascult! îndată se mişcară toţi, puţin iritaţi de bunăvoinţa lui. Ar fi vrut să-l vadă izbucnind, pentru ca să poată izbucni şi ei. Cu strigăte şi ameninţări, toţi la un loc, toţi pe un gând, s-ar fi simţit mai tari. Când îşi pierdură orice nădejde într-o astfel de înfruntare, unul dintre ei se hotărî să arate ce primise el înainte de a pleca de-acasă: primise o hârtie, un fel de cuvânt către alegători, în care se spunea că reforma agrară din 1945 e numai de propagandă. Dacă ar fi să învingă în alegeri, comuniştii ar trece tot pământul la stat

— Şi cel de la reformă, şi cel pe care ţăranii îl au din moşi-strămoşi – iar după aceea, tot comuniştii i-ar sili pe ţărani să ia pământ de la stat, în arendă, în nişte condiţii revoltătoare. „Ce gânduri aveţi cu noi, domnule?” se repeziră câţiva, ca într-un început de harţă. Manole vru să ştie dacă au mai primit şi alţii asemenea hârtii şi de la cine. Asta îi aprinse pe toţi: ziseră că de ce vrea el să ştie mai mult decât trebuie? îi smulseră hârtia din mână şi reveniră la întrebarea lor: „Ce gânduri aveţi cu noi?” Când el se apucă să le spună că pământul o să rămână în folosinţa oamenilor pentru totdeuna, îi strigară că asta-i propagandă. Manole trebui să tacă. Atunci îl luară la rost că de ce tace! Se învârteau în jurul lui, cârâind, spumegând şi, din când în când, ca din greşeală, îl izbeau cu cotul. El înţelese că în purtarea lor e mai multă zăpăceală, decât duşmănie, de aceea nu se grăbi să scape de ei, ori să-i ameninţe. Îi lăsă într-ale lor, până când se potoliră singuri.

— De ce nu mergeţi la preşedintele vostru? îi întrebă. El trebuie să ştie ce-i cu hârtiile astea. Doar el vi le-a trimis… Aţi dat ochi cu el? De ce s-ascunde de voi? în clipa aceea îi veni gândul să-i conducă la Dindin şi chiar să-l provoace pe acesta la o discuţie despre pământ şi despre propagandă, de faţă cu oamenii. Păcat de voi! mai spuse Manole, cu o mâhnire de înţelept. Oare de ce credeţi voi în nişte hârtii strecurate pe sub mână?

— Sunteţi bun de gură! observă careva.

Acum aveau chef de joacă: se înghionteau, râdeau, se ascundeau unul în spatele celuilalt. Păreau nişte copii bătrâni şi ofticaţi. Îi înăsprise băutura. Îi moleşise soarele. Ei porniseră pe străzi, în căutare de apă şi de umbră, ce nevoie aveau de Dindin? Abia într-un târziu, după multă hârjoană, căzură de acord că trebuie să-i facă o vizită. După ideea unuia dintre glumeţi, se încolonară pe două rânduri, cei mărunţi în faţă, spătoşii la coadă, iar glumeţul începu să comande, ca la armată: un, doi, un, doi… După vreo sută de paşi, unuia din fruntea coloanei, mai nemâncat şi mai băut, i se făcu rău. Astfel, le pieri la toţi cheful de joacă. Până la prăvălia lui Dindin se tot văitară că îi doare capul. Uşa prăvăliei era deschisă, dar dinăuntru pândeau doi vânzători. Când îl văzură pe Manole apropiindu-se cu oamenii după el, ei se repeziră să încuie. Asta li se păru tuturor de neiertat: bătură cu pumnii în uşă, strigând că au venit la preşedinte. Manole îi rugă pe câţiva să-l însoţească în curtea prăvăliei, dar fără gălăgie şi ciomege. Îl prinseră pe Dindin tocmai când se pregătea să sară gardul în curtea vecină. „Ţi-au venit colindătorii!” îi strigă Manole. Dindin avu curajul să se-ntoarcă. Se apropie cu paşi siguri de Manole. Îl îmbrânci şi-i trase două palme.

Când înţelese primejdia, se oferi:

— Poftiţi! Sunt gata să primesc două palme.

— Îmi cereţi prea mult, spuse Manole.

— Două am dat, două vreau să primesc.

— Îmi cereţi să vă iert. Nu pot, domnu' Dindin.

— Dar e un lucru ştiut că în politică palmele sunt un rău necesar! stărui Dindin, apropiindu-şi faţa de Manole. Oameni buni, dragii mei, de ce vă uitaţi aşa? De ce nu daţi voi, poftim! Domnilor, şeful partidului meu s-a supărat odată pe mine şi mi-a dat două de le-am simţit. După cinci minute a venit la mine, mi-a luat mâna şi mi-a spus: „E în joc obrazul dumitale, onoarea dumitale, poftim!” Vă aflaţi exact în situaţia mea, domnule Manole, poftiţi! Două, trei. Câte doriţi dumneavoastră.

Îi promisese Cristinei că în după-amiaza aceea or să meargă împreună la ştrandul din M. Îi mai promisese şi în alte rânduri… Acum nu putea să mai dea înapoi, ea luase biletele de tren, totul era pregătit, deşi el numai la scaldă şi la zbenguială nu se gândea. Ştia că îndată ce vor ajunge acolo, Cristina o să-l ia la rost: „De ce nu înoţi? De ce nu sari de pe trambulină? De ce nu te întinzi pe nisip?” Ea are obiceiul, ori mai degrabă puterea de a stabili când ai dreptul să fi mohorât şi când e obligatoriu să fi vesel. Dacă alergi trei zile pe teren, ori dacă te critică în şedinţă că ai alergat de pomană, sigur că n-ai nici un motiv să sari într-un picior. Dar când mergi la plimbare, ori la ştrand, nici nu se mai discută: uiţi tot ce-a fost, cel puţin până când te-ntorci apasă, şi te porţi aşa cum trebuie să se poarte oamenii la plimbare, ori la ştrand. Manole era de acord, în principiu: aşa ar trebui! – însă el alerga mult şi avea zile proaste, când se temea pentru el şi deopotrivă pentru ea. Acum se temea mai tare ca oricând, de răzbunare se temea, de un atac la colţ de stradă.

Cristina îl aştepta în faţa casei, cu o sacoşă burduşită în mână, pe care o zvâcnea în toate părţile. Ea terminase cu necazurile pe ziua aceea, acum, ar fi trebuit să-nceapă partea veselă a zilei, care să-i dea putere şi curaj pentru necazurile de mâine dimineaţă. Când îl văzu pe Manole cum se chinuie să pară vesel şi sigur de sine, şi-apoi se dă de gol, îl întrebă dacă mai e cazul să meargă la ştrand. El o apucă de braţ:

— Ce nu ţi se pare în ordine?

— Nu mi se pare cum arăţi tu.

— Sunt cam obosit, obosit şi pălmuit, adăugă Manole, zâmbind.

Cristina nu aflase nimic şi nici nu-i venea să creadă.

— Două palme zdravene de la Dindin.

— I-ai zis, ori i-ai făcut ceva? se sperie Cristina.

— I-am cerut să stea de vorbă cu nişte alegători de-ai lui, iar el – pleosc! pleosc! – pe urmă, când şi-a dat seama, a alergat după mine, să-i dau şi eu două palme. Nu pot, domnule, te rog să mă ierţi, mi-e imposibil! Ei, făcu Manole, să vedem ce-o fi, ce-o ieşi!

— Ai martori?

— Am vreo zece.

— Atunci, totul e foarte limpede! hotărî Cristina. Ei aşa i se părea că ar fi, nu o ducea gândul la primejdie şi o miră ezitarea lui, zâmbetul forţat. De ce taci? Bănui că s-a întâmplat ceva mult mai grav, ceva de care el se teme şi nu vrea să-i spună, ca să n-o sperie. Îndată se posomori, îşi şterse o lacrimă şi se rugă: Mie trebuie să-mi spui tot!

Asigurările lui, mai multe decât ar fi fost nevoie, că nu mai are nimic de s'pus, nu o liniştiră. Ea o luă spre gară, repede-repede, cu sacoşa sub braţ, ca o ţărăncuţă care a fost la cumpărături, iar acum se grăbeşte spre casă, ştiind că o aşteaptă bărbatul şi copiii, speriaţi de întârzierea ei. Un fotograf ambulant, în căutare de clienţi, îi făcu semn, aproape îi porunci să se oprească. „Douăzeci de mii, domnişoară, douăzeci, ce dracu, parcă ar fi oavere!” Ea îşi duse palma la ochi şi o rupse la fugă pe mijlocul străzii. Apoi se abătu din drumul spre gară, intră în parc şi se aşeză pe un colţ de bancă. Ştia că Manole îi va spune, cum îi spusese şi ieri, şialaltăieri, că e mult prea capricioasă pentru a fi soţia unui activist cumsecade. Dar nu era vorba de un capriciu: faptul că el încerca să o ţină departe de necazurile lui îi dădea o stare de nelinişte şi de inferioritate.

Manole îi strigă de departe:

— E patru fără zece!

— Să fie! spuse ea, pentru sine.

Se răsuci astfel, încât el să nu-i vadă faţa.

Şi ca de-atâtea ori,: în ultima vreme, izbucni în plâns.

Când îl simţi la doi paşi, îl ruga să plece.

— Mi se pare că azi o să ne certăm, spuse el.

— Cu tine n-o să mă cert niciodată, îl asigură Cristina. Destul că mă cert cu alţii pe care nu-i sufăr şi de care nu mai scap. De la tine vreau să aflu de ce râzi, când îţi vine să plângi? Zău, mi-e aşa de teamă!

— Dacă eu îţi spun că n-are de ce să-ţi fie?

— E greu să te cred.

— Aş zice să renunţi la presupuneri, o sfătui Manole, încercând să-i cuprindă umerii. Nu ştiu ce-ţi vine ţie câte odată să mă iei la întrebări – şi orice ţi-aş răspunde, zici mereu că nu-i aşa! Ştii tu mai bine decât mine, care sunt în cauză? N-ai de unde, dar îţi place să faci pe vrăjitoarea, care leagă şi dezleagă taine. Vrând s-o abată de la gândurile ei, îi întinse palma stingă: Ia să te văd cum ghiceşti. Linia vieţii, linia dragostei… Ea îl lovi peste mână. Cu tine e o fericire să plece omul la drum, se plânse Manole. Îţi vin tot felul de idei pe drum, până când pierdem trenul. Cine nu te lasă pe tine să trăieşti în clipa asta?

— Mi-e frică.

— O presimţire?

— Fie şi o presimţire, admise Cristina.

— Ajungi la vorba mea: eşti o vrăjitoare… Se ridică, o apucă de mână şi o trase doi paşi după el, râzând de unul singur. De ce vrei tu să mă simt caraghios? întrebă, lăsându-i mâna. Eu tot mă lupt să te-nveselesc, dar degeaba, şi zău, mă simt caraghios. Ce e cu presimţirea asta?

— N-o să fie bine cu noi!

— Vorbeşti prăpăstii.

Ea înţelese, ca de atâtea alte ori, de când îl cunoştea, că insistenţele, cât de cinstite şi de dureroase ar fi, nu-i vor ajuta la nimic. Astfel, îşi luă sacoşa burduşită şi iar se grăbi spre gară. Abia când el o întrebă ce are în sacoşă, încetini pasul şi începu să-i înşire, eu o plăcere de nevastă, tot ce adunase acolo: două cearşafuri albe-al'be, două prosoape, costumele de baie, crema de faţă şi altele… Manole încercă să pară încântat, zicând că ei doi merg la ştrand ca nişte boieri. Dacă ar mai avea şi nişte halate şi două şezlonguri, chiar că ar fi boieri adevăraţi! Or să aibă de toate, peste un an, doi; atunci n-or să mai alerge la ştrandul din M; ce altă treabă are Voichiţă decât să se ocupe de parcuri, de ştranduri şi de terenuri de sport? Vor avea un ştrand aici, în B., cu apă adâneă şi limpede, cu cincizeci de cabine şi cu un bufet bine asortat.

Când se urcară în tren, Manole nu găsi ce să-i mai spună; dar zâmbi, tot timpul îi zâmbi, abia întărind bănuielile ei; zâmbea chinuit, parcă îşi storcea zâmbetul, cu ultimele puteri, dintr-o veselie de mult consumată. Pentru prima oară se vedea angajat într-un conflict personal cu unul dintre cei mai înrăiţi indivizi din câţi cunoscuse. O! ar fi îngrozitor să se-ntâmple ceva. Strihan îl întrebase dacă n-ar vrea să plece într-un concediu de nuntă, de vreo două, trei săptămâni. Asta însemna că şi el se gândise la rău.

Drumul până la M., care nu dură mai mult de o jumătate de oră, i se păru enervant de lung şi de obositor. Cristina îşi făcuse loc la o fereastră, la aer curat şi mereu îl chema să-i arate câte ceva pe câmp. El îi făcea semne că ştie, a văzut… a văzut… Când coborî în gară la M. Se răzvrăti ca unul care a nimerit în cu totul altă parte decât şi-a dorit. „Cine poate să-mi spună ce caut eu aici?” întrebă. Cristina nu se grăbi să-l certe şi nici să-l îmbuneze. Ea ştia că numai lăsat în voia lui, până când i s-o face lehamite de gânduri şi de bănuieli, o să se destăinuie. Simţea cum se apropie clipa acestei destăinuiri şi se gândi că orice i-ar fi dat să afle, datoria ei este să-i vină în ajutor. Când ajunseră la ştrand, în loc să se destăinuie, el începu să acuze: „Ştrand ţi-a trebuit! Ce să facem aici? Poftim!” Câteva sute de oameni se înghesuiau într-un bazin mic, pentru copii. Alţi o sută se agitau pe marginea bazinului, cerând să li se dea voie şi lor.

— Vrei să stăm la coadă? întrebă Manole.

— Doamne fereşte! se apără ea.

O vânzătoare de la bufet veni la ei, le spuse că îi cunoaşte, sunt activişti din B., şi îi pofti să ia loc la o măsuţă care tocmai se eliberase. Zece tineri se băteau pe măsuţa aceea şi pe cele două scaune. Când îl văzură pe Manole, toţi se traseră înapoi, cu respect: „Să trăiţi, tovarăşu' Manole, şi bine-aţi venit!” Erau toţi muncitori la fabrica de spirt din M. Unul şi unul, puşi pe fapte mari:

— Dacă doriţi să faceţi baie, îi evacuăm pe ăştia!

— Cum de vă trece prin cap? se sperie Manole.

— O merită! se încăpăţânară câţiva. Ori să-i evacuăm, preciză un ciufulit, ori să-nchidem ştrandul! în trei luni, abia dacă am apucat să ne bălăcim şi noi de vreo două ori. Dimineaţa vin cucoanele cu copiii. După-amiaza vin stăpânii cu slugile. Când ne-apropiem şi noi de bazin, iese scandal.

— O să luăm măsuri, îi linişti Manole, chiar mâine o să discut… Şi se gândi că el trebuie să-i asigure şi să-i liniştească pe toţi, dar pe el cine poate să-l asigure? Totul i se păru anapoda: vine şi el la ştrand o dată într-o vară şi aici, în loc să înoate, să se-ntindă pe nisip, e obligat să asculte plângeri şi să ia măsuri! Pentru toate trebuie să ne luptăm. Chiar şi pentru ştrandul ăsta nenorocit. Dimineaţa vin cucoanele cu copiii. După-amiază, stăpânii… Vă rog să aveţi încredere, le spuse băieţilor.

Când să se aşeze la masă, i se păru că îl vede, printre alţii care îşi scoteau hainele lângă o cabină, pe fostul vânzător al lui Dindin, pe Dragoman.

Fata de la bufet le aduse două halbe gulerate.

Bere rece, cum nu mai băuseră din iarnă.

— Să fim sănătoşi, spuse Manole, ciocnind.

— Şi ceva mai veseli, adăugă ea.

— S-o ia dracu' de veselie!

Cristina se sperie de izbucnirea lui.

Aşteptă o vreme, crezând că el o să-şi ceară iertare.

Manole împinse halba la o parte şi se-ncruntă.

— Aşa o să ne fie greu să trăim, spuse Cristina, dacă mereu întoarcem lucrurile pe dos şi ne speriem de cum arată. Întoarse pe dos, întotdeauna or s-arate îngrozitor… Şi suntem abia la început! îi apucă mâna şi vru să i-o mângâie: Aşa cum te porţi tu, nu se poate. Altfel! Aş sta cu tine toată viaţa, chiar dacă ai fi numai spărgător de piatră, ori grăjdar – însă atunci când te chem, când te-aud, când te văd, să te simt liniştit. Or, zilele trec şi nu trece o zi în care tu să nu te gândeşti la rău.

— Aşa el spuse Manole. Şi cred că am destule motive. Până acuma am primit scrisori de ameninţare. De azi încolo n-o să mai primesc niciuna. De azi încolo o să mă pândească zi şi noapte.

— Atunci de ce atâtea gânduri? De ce atâtea justificări? De ce atâtea complicaţii? îl repezi Cristina, dând să se ridice de pe scaun. Avem tren peste o jumătate de oră. Cum ajungem în B., te duci la poliţie să-ţi retragi declaraţia, pe urmă te duci la Dindin, îi dai şi tu două palme, ori îi ceri nişte biscuiţi, şi-o să rămâneţi prieteni până la adânci bătrâneţe!

— Una ca asta n-o să fac niciodată, spuse Manole, stăpânit, încercând să-i ierte reproşul. Nici dacă ar fi să nu mai fiu. Dp ce nu vrei tu să m-asculţi şi să judeci cum stau lucrurile, fără îmbufnări şi fără lacrimi? Prea uşor îţi dau lacrimile! Ce folos că eu mă bat cu pumnii în piept: nu mă tem de nimeni, iar el vine din urmă şi-mi dă în cap! Cristina, ce-ar fi să plecăm de-aici vreo trei săptămâni, până la proces? Mergem acasă, la soră-mea. Ei o să-i pară bine.

— Iar noi o să ne gândim tot timpul că am fugit.

— Chiar de-ar fi să ne gândim!

— Ar fi o nenorocire! spuse ea. Dacă fugim, o s-avem trei săptămâni de chin, tu o să râzi mereu, cum ai râs azi, eu o să râd numai când mă vezi tu şi o să plâng când nu mă vede nimeni. După trei săptămâni, cred că o să blestemăm şi ziua când ne-am cunoscut.

— Poate că ai dreptate, conveni Manole.

— A plouat! strigă fata de la bufet. A plouat.

Ea veni în fugă, întâi la ei, să le spună ce auzise la radio: auzise că a plouat în Ardeal şi în Banat, ceasuri la rând. De Manole nu îndrăzni să se-apropie, dar pe Cristina o strânse la piept şi o sărută pe obraz. „A plouat!” continuă ea să strige, îndreptându-se spre cei care ieşeau buluc din bazin. Cineva deschisese la maximum aparatul de radio, încât se auzea vocea crainicului până departe: „în patru regiuni ale ţării au căzut ploi torenţiale…” Oamenii ascultară o vreme în linişte, privind spre cerul sterp şi lucios, apoi începură să strige şi ei, în ritm cu fata: a plouat, a plouat! Manole se ridică în picioare, să-i vadă pe toţi. Îl văzu pe Dragoman la numai câţiva paşi de el.

— Mai doriţi o bere? întrebă fata de la bufet.

— Mâine, ori poimâine, când o să mai trecem pe-aici. Şi Manole se gândi că neapărat trebuie să mai treacă pe-aici, pentru a reface vizita de azi, atât de ştearsă şi de chinuită. El îşi însemnase în minte multe astfel de vizite neizbutite, pe care ar fi vrut să le reia, într-o altă' formă, pentru a scăpa de amintiri neplăcute. O apucă pe Cristina de braţ: Peste douăzeci de minute avem tren.

— Nu vreau să mergem la gară, spuse ea.

— Dormim aici?

— Oriunde: ajici, pe câmp, în pădure…

Îi ceru să-i facă şi ei o dată pe voie: să se lase dus de ea. Dar nu ştia unde o să-l ducă; ştia numai că, dacă o să se-ntoarcă în B., unde el se crede în primejdie, noaptea lor o să fie o noapte de oameni amărâţi, care de prea multe temeri au şi uitat de dragoste… (O speriase mărturisirea unei femei sărmane: „Trec luni de zile în care nici nu mă gândesc la bărbat: dimineaţa ne amărâm, fiindcă nu ştim încotro s-o luăm, ca să facem rost de haine şi de mâncare; seara ne amărâm, fiindcă n-am făcut rost nici de unele… Ne dezbrăcăm pe întuneric, ca să nu vedem cât suntem de slabi şi de trecuţi, şi ne întindem unul lângă altul, şi stăm aşa, ca doi saci…”) Manole se lăsă condus. După atâtea gânduri şi răzvrătiri, căzuse într-o stare de supuşenie totală. Numai de l-ar duce ea, cum îi promisese odată, pe marginea unui râu cu ape strălimpezi, unde s-a adunat toată liniştea din lume… Ieşiră din oraş: în faţa lor se întindea câmpul ars de secetă, ruginiu şi pustiu. O luară peste câmp, la întâmplare. Deasupra lor, cerul se-nnegrea şi adormea.

Ajunseră acasă abia spre dimineaţă.