CAPITOLUL I.

Popas la Matadi.

Mă găseam La factoreria amicului meu Laffite, unde el fusese chemat de nevoile comerţului său, iar eu venisem de câteva zile cu gândul să mă odihnesc. Ce Un şi dulce îmi treceau zilele aici, căci nimic nu e mai plăcut decât să te găseşti printre prieteni şi mai ales în tovărăşia oamenilor albi, după ce timp de mai multe luni ai călătorit continuu prin păduri, veşnic escortat de negri. Iată de ce {in să se creadă că sunt sincer când spun că Matadi mi se părea atunci un Paris încântător, iar factoreria prietenului meu un Claridge-Hotel în miniatură.

Ce e mai ciudat, e că toţi albii care trăiesc în aceste exotice evocări ale Parisului – una din cele mai sugestive e oraşul Matadi, în Congo belgian – au călătorit mai mult sau mai puţin, siliţi de cerinţele comerţului sau ale profesiunii lor, şi uneori numai spre a putea spune cu mândrie că au pătruns în pădurile virgine, unde nu de puţine ori s-au întâlnit cu fiare sălbatice…

Şi fiecare ţinea să te asigure – descriindu-ţi întâmplarea în culorile cele mai vii – că a trecut prin clipe grozave, prin situaţii mult mai grele decât acelea povestite de interlocutorii săi. Şi cum cu toate că buna noastră voinţă atribuie oraşului Matadi farmecele Parisului, el e lipsit de cele mai modeste elemente de distracţie, se conversează ore întregi, discutându-se veşnic asupra aceleiaşi teme: călătoriile şi primejdioasele lor incidente.

Uneori aceste discuţii luau un ton atât de violent, replicile deveneau aât de vii, încât împiedicau aproape pe bietul Laffite să-i facă corespondenţa, căci am uitat să spun că şezătorile noastre se ţineau în biroul amicului meu. Strigătele noastre nu-l lăsau să lucreze şi de mai multe ori, pierzându-şi răbdarea, ne poftea în modul cel mai politicos, dar cu multă energie, să-l lăsăm în pace.

Nimeni nu se simţea ofensat de asta. Cei care trăim în astfel de exiluri ne acomodăm susceptibilitatea după împrejurările impuse de felul de trai al albilor în acele locuri şi căutam să facem cât mai puţin sensibilă o impresionabilitate, care în alte ocazii e atât de uşor inflamabilă. Aceasta din pricină că fiind atât de departe de lumea noastră, trăim acolo ca nişte fraţi, care. nu se sinchisesc între ei nici de cele mai elementare formule de politeţe.

În ziua aceea deci, Laffite ne trimise la plimbare promiţându-ne că după o jumătate de oră, dacă-l lăsăm în pace va veni şi el să ia parte la discuţie, sau mai bine zis la acel violent dialog, căci în fond adversarii erau numai doi, iar ceilalţi asistau în calitate de partizani ai unuia sau ai altuia, afară de mine, care mă mulţumeam în cea mai strictă neutralitate, ca să-mi păstrez calmul şi să fiu în măsură să intervin ca împăciuitor, dacă – după cum se întâmplă adesea – discuta ar fi degenerat în ceartă.

Iată subiectul discuţiei din după-amiaza aceea:

Un medic belgian, anume Wertey, care venise de vreo două-trei luni la Matadi, pretindea că trecând râul Congo pe aproape de Kerata, ca să dea îngrijiri unui funcţionar bolnav din satul Poust -aşezat nu departe de malul stâng al acelui râu – fusese oprit în cale de un lac foarte întins, format desigur de apele aceluiaşi râu strânse într-o depresiune de teren şi pe malurile căruia descoperise urme de elefanţi.

Un neguţător, anume Herbert, – şi el tot compatriot al lui Laffite – care era stabilit de un an în acel ţinut, susţinea că trecuse de zeci de ori prin acele locuri, cunoştea tot malul stâng al rlului Congo şi fusese în nenumărate rânduri la Poust, fără să fi văzut acel lac şi nici cea mai mică urmă de pahiderme.

Doi sau trei din cei prezenţi afirmau că doctorul Wertey spusese cu două săptămâni mai înainte, îndată după întoarcerea sa la Matadi, că nu el, ci oamenii din escorta sa – negrii au practic în asemenea lucruri – afirmaseră că acelea erau în adevăr urme lăsate de elefanţi în pământul umed din jurul lacului.

— Cum erau? Ce fel erau acele urme? întrebară pe medic doi din partizanii lui Herbert

— Ce vreţi să vă spun? răspunse cel interpelat. Erau nişte găuri destul de largi şi adinei de vreo treizeci de centimetri.

— Şi erau multe?

— Nenumărate.

— Desigur că negrii doctorului s-au înşelat, spuse Herbert cu un zâmbet sceptic. Eu vă asigur domnilor că n-am văzut niciodată nici un lac, nici găuri pe malul lui şi nici un elefant prin regiunea aceea. Pe acolo nu e nici umbră, nici miros măcar de animale de specia asta. Credeţi-mă că dacă aş fi văzut vreunul, nu l-aş fi lăsat să-l vâneze altcineva.

Medicul se impacientă.

— Şi totuşi, crezi d-ta, credeţi d-voastră că eu am visat poate de existenţa acelui lac şi urmele de pe malurile sale? Susţin că lacul există şi urmele de asemenea, iar negrii, care cunosc atât de bine ţinutul şi fauna sa, asigură că ele dovedesc trecerea pe acolo a unei întregi turme de elefanţi. Şi aprinzându-se din ce în ce, adăugă:

— Eu n-am văzut nici un fel de elefant în vis. Nu povestesc niciodată, decât ceea ce am văzut cu ochii mei. Vreţi o dovadă de adevărul spuselor mele? Duceţi-vă acasă la mine şi întrebaţi pe servitorul meu, El-Hadj, care m-a întovărăşit la Poust, şi care le-a văzut ca şi mine.

— Nu există oameni mai mincinoşi decât negrii, răspunse Herbert, zâmbind răutăcios.

Între timp, Laffite îi terminase corespondenţa, cu toată larma, care ajungea până la el, din coridorul unde ne refugiasem când ne gonise din biroul său; şi amabil ca întotdeauna şi curios să afle motivul unei discuţii atât de aprinse, măântrebă despre ce era vorba şi dacă polemiştii izbutiseră să se înţeleagă. Expunerea ce-i făcui despre cele petrecute avu darul să dezlănţuie cu mai multă furie animozităţile.

Laffâte ne pofti iarăşi în birou şi cu liniştea sa caracteristică, mulţumită căreia se impunea întotdeauna, îi exprimă părerea că doctorul putea foarte bine să aibă dreptate, fără ca Herbert să se înşele.

— Imposibil, exclamă acesta, din ce în ce mai intransigent

— Foarte cu putinţă, afirmă Laffâte. Râul Congo, din pricina recentelor ploi care au fost atât de abundente, a putut să se reverse în acel loc şi apele sale să fi umplut vreo depresiune de teren, unde au rămas până ce se vor evapora. Şi iată cum s-a format lacul.

— Dar elefanjii? Au căzut şi ei odată cu ploaia…?

— Dacă am înţeles bine, Wertey n-a spus că a văzut pahider-mele, ci numai urmele paşilor lor. Nu se poate ca vreo turmă din acele animale, coborâte de pe muntele din apropiere, să fi trecut pe acolo?

— Eu suspin că nu există în locul acela, nici n-a existat vreodată vreun lac şi nici nu s-a văzut o trompă măcar în tot ţinutul.

Doctorul Wertey acceptă fără restricţie părerea lui Laffâte, judecând-o dreaptă şi posibilă. Herbert, în schimb, susţinea punctul său de vedere cu o nestrămutată intransigenţă, ajungând chiar să afirme că cele susţinute de adversarul său erau, desigur, prologul unei nuvele de aventuri. Partizanii aplaudară aceste cuvinte şi puţin lipsi ca discuţia să degenereze în ceartă. Spre a o evita, fu nevoie ca Laffâte şi cu mine să intervenim, amintind şi unora şi altora respectul ce-i datorau.

— Şi apoi, adăugă prietenul meu, nu înţeleg de ce atâta supărare pentru un lucru care se poate lămuri atât de uşor.

— Ce fel? întrebă, îmbufnat, Herbert.

— Ce fel, nu ţi-a dat în gând?… Kerata se află la o depărtare de* două zile de aici, iar la Poust se poate ajunge în trei. O excursie de plăcere şi foarte comodă. Aţi putea controla cele ce afirmă Wertey.

— Mergi şi tu?

— Aş merge cu plăcere cu voi, dar afacerile mele nu-mi îngăduie să părăsesc înainte de două-trei luni factqreria. Şi apoi ce vă trebuiesc eu? Procesul nu e nici complicat, nici obscur… Doctorul e sigur de ceea ce a văzut, iar tu, Herbert eşti convins de contrariu. Cum niciunul din voi nu se dă învins, faceţi o prinsoare. Eu vă voi servi de Bookmaker, primind sumele convenite, cu obligaţia de a le da în întregime aceluia care va câştiga. Ne-am învoit? Mâine dimineaţa chiar veţi pleca cu toţii spre Poust şi aşa… mă veţi lăsa, să lucrez în linişte câteva săptămâni.

Ultimele cuvinte ale lui Laffite provocară un hohot general. Herbert, încăpăţânat, susţinea că prietenul nostru propunea acel expedient ca să rămâie câteva zile singur la Matadi. Apoi spuse că avea şi el afaceri iminente, care îl împiedicau de a se mişca de acolo fâtva timp.

— Ce nevoie e, adăugă el, să ne ducem cu toţii acolo? Oricare din noi poate să facă această excursie şi spre a evita să fie bănuit de părtinire, n-avem decât să-l tragem la sorţi.

— Ne-am înţeles, zise Wertey; dar fără tragere la sorţi. Avem persoana indicată. Eu încredinţez două mii de franci d-lui Laffite şi dacă primeşti şi d-ta, poţi să-i dai aceeaşi sumă. Primeşti?

— S-a făcut! Dar, care e persoana la care te-ai gândit?

— Domnul Tican. Atitudinea sa neutră din timpul discuţiei, face dintr-însul un admirabil arbitru. Aveţi vreo obiecţiune de făcut?

Herbert nu dete semne de prea mare entuziasm, dar nu se putu împotrivi, dată fiind atitudinea celor prezenţi, care primiră cu bucurie propunerea făcută. El mă întrebă chiar dacă primeam delicata misiune, spetind, se vede, că voi refuza.

E drept, că gândul cu care venisem la Matadi, fusese de a mă odihni puţin; totuşi amintindu-mi energia cu care doctorul Wertey susţinuse afirmaţiile sale, era pentru mine evident, că avea dreptate şi mă ispitea grozav ocazia ce mi se ivea de a face nişte investigaţii puţin obişnuite. Pe de altă parte mă cam jignea ezitarea lui Herbert de a primi arbitrajul meu şi-mi dădui seama că atitudinea sa nu era alta, decât un punct de amor propriu. N-ar fi vrut să se spuie, că un străin abia sosit, avusese norocul, – pe care soarta nu i-l prilejuise lui, de-a găsi elefanţii într-o regiune nepotrivită pentru acest fel de animale.

Eu unul admiteam fără restricţie teoria lui Laffite. Râul, într-adevăr, putuse ieşi din albia sa şi forma acel lac. Şi dacă se admitea existenţa lacului, era foarte cu putinţă ca elefanţii să-l viziteze în căutarea apei, căci, după câte auzisem pe indigeni, la sudul satului Poust, există o pădure virgină în care se găseau elefanţi. De ce apoi n-ar fi fost cu putinţă ca ei să se îndrepte spre acea masă de apă stătătoare, mult mai apropiată de locul lor de refugiu decât râul Congo?

Şi apoi,după cum afirma Laffite, drumul nu era lung; putea chiar să devină o excursie de plăcere, care merita să renunţ la vacanţa mea. Şi, pe lângă că-mi îndeplineam funcţiunea mea de arbitru, se putea să am prilejul să vânez vreun pahiderm, în cazul când lacul exista şi elefanţii veneau cu adevărat în acel loc.

În afara afirmaţiei mele categorice că voi explora regiunea unde se găsea presupusul lac, cu sau fără investitură de arbi-tru.domnul Herbert se supuse, încredinţând două mii de franci lui Laffite. Şi rămase stabilit, că a doua zi de dimineaţă voi pleca spre Kerata; voi străbate Congo-ul prin locul indicat de dr. Wertey, ca să iau drumul spre Poust, unde se presupunea că există lacul, pe care convenirăm să-l numim lacul elefanţilor.

Subiectul fiind epuizat, discuţia încetă şi fiecare se pregăti să se întoarcă la el acasă, când Laffite, care nu se lăsa niciodată de glume, zise:

— Am aici patru mii de franci pe care îi va câştiga acela, care se va dovedi că are dreptate cu privire la existenţa acelui fantastic lac. Dar mai rămâne şi o a treia ipoteză pe care trebuie să o analizăm. Dacă Tican nu se mai întoarce.vreau să spun, dacă-l omoară vreun elefant sau moare de malarie, fără a-i fi exercitat arbitrajul, ce facem?

— Ei asta-iL.

— Trebuie să ne gândim la toate, dragii rnei, insistă Laffite. Eu propun ca în caz de moarte a amicului nostru, cei patru mii de franci să servească la cheltuielile de înmormântare, care trebuie să fie fără pompă, ca să nu-i jignim modestia, iar restul… la un banchet pentru mântuirea sufletului său, care s-ar putea, – din greşeală, – să meargă în paradisul negrilor. Nu-i aşa?

Gluma fu primită cu un hohot general iar doctorul Wertey zise:

— Eu ofer acele două mii de franci pentru un banchet spre a serba evenimentul şi sper că domnul Herbert va face tot aşa cu ai mei, în cazul în care va câştiga.

— Ne-am înţeles.

— Admirabil, admirabil! strigară toţi.

— Şi dacă Tican nu se mai înapoiază?

— Atunci, spusei eu, veţi cheltui pentru praznic (cuchipande?) cele patru mii de franci, căci nu va fi nici învingător nici învins. In modul acesta, dacă elefanţii atentează la viaţa mea, nu va lipsi banchetul iar, pe de altă parte, nici domnul Herbert, nici dr. Wertey nu vor încerca să mă asasineze.

Iată o clauză de securitate pentru mine.

Ne despărţirăm în mijlocul unei mari veselii iar eu rămăsei singur cu Laffite care se aşeză iute la lucru pe când eu îmi concentrai toată atenţia în lectura unui ziar sosit în ziua aceea şi purtând data din luna trecută. Astfel află cineva ştirile europene când se găsete în Congo belgian; cu treizeci de zile înnrziere.