CAPITOLUL II.

Sosesc tovarăşi neaşteptaţi.

Până la ora cinci nu găsii prilejul să vorbesc cu Laffite. El îşi ţinea nasul ascuns în registrele sale, iar eu în paginile unui „Petit Parisien” în care citeam ştirile de la ultima oră… scrise cu treizeci de zile în urmă şi cred că ne-am fi petrecut toată noaptea astfel, dacă n-ar fi venit un servitor al factoreriei care să ne poftească în sufragerie. Doar pofta aţâţată de perspectiva unui prânz gustos fu în stare să ne smulgă din cufundarea noastră. Mâncarea fumega încă în farfuriile neatinse; prietenul meu şi cu mine abia avussesem timpul să schimbăm câteva cuvinte cu privire la discuţia dintre Wertey şi Herbert, când un servitor ne anunţă că mai mulţi domni albi doreau să vorbească d-lui Laffite.

— Pofteşte-i, porunci acesta. Câteva clipe mai târziu cei anunţaţi îşi făcură apariţia în sufragerie. Erau patru. Unul din ei, compatriot cu Laffite, îi prezentă acestuia o carte de recomandaţie din partea unui amic de-al său. Din ceilalţi trei, unul era belgian, de lângă frontiera olandeză, iar ceilalţi doi francezi, dintre care unul originar din Marsilia. Toţi erau ingineri, angajaţi de către „Societe Congolaise Belge” pentru construirea unor drumuri în colonia belgiană, iar purtătorul cărţii de recomandaţie îi invitase să viziteze împreuna factoreria lui Laffite.

Deci era prima oară când soseau la proprietatea amicului meu oameni albi cu recomandaţii din Europa şi de aceea, sosirea acelor domni nu ne surprinse de loc; dimpotrivă, apariţia lor aducea cu sine o adiere de aer de aer european, care ne răcorea sufletele în atmosfera aceea de infern; iar cordialitatea cu care se începu conversaţia, sinceritatea care domni între noi şi povestirile lor despre patria absentă, fură dovada că i-am fi primit cu aceeaşi bunăvoinţă chiar şi fără nici-o scrisoare de recomandaţie.

Călătorii nu prânziseră încă şi Laffite îi pofti să împartă cina cu noi, lucru pe care-l primiră fără ceremonie. Aşa că ne stinserăm în jurul mesei şase comeseni, spre spaima servitorului, care nu socotise decât doi; dar ca nişte buni camarazi, mâncarăm cu poftă toate felurile, iar la desert eram cei mai buni prieteni din lume.

Marsiliezul ne făcu să râdeni cu exaltarea sa meridională şi cu hiperbolele sale, care aminteau pe Tartarin sau pe nu mai putin celebrul Marius de Marseille, care a inspirat atâtea anecdote vesele diferiţilor scriitori umorişti. Ceea ce mărea echivocul era faptul că inginerul se numea tot Marius, aşa că numele său singur era de ajuns ca să ne amintească tot ceea ce citisem cu toţii despre celebrul său omonim. Şi fermecaţi de plăcuta sa limbuţie, ajunserăm aproape să uităm exilul în care trăiam. El fu eroul serii.

Abia isprăvea de spus şi exclamam cu toţii:

— Nu mai spui nimic, Borel?

Căci aşa se numea: Borel, un nume tot atât de obişnuit la Marsilia, ca şi sardelele în vechiul său port. Prenumele său era, după cum am spus, acela al celebrului personaj Marius de Marseille şi adăugind la aceasta aspectul său fizic – era scund, gras, aproape sferic şi burduhănos -care îl făcea apt pentru meseria de comic de music-hall, se va înţelege uşor că ne amuza cu flecăreala şi ţinuta sa de personaj de operetă bufă.

Tovarăşii săi erau mai putin expansivi şi dintre toţi, cel mai serios era belgianul de la graniţa Olandei, care toată seara nu rosti mai mult decât cinci cuvinte.

Îl chema Edgard Van Thyft şi numele său ajunge ca să dea cititorului o idee despre cumpătarea sa. Compatriotul lui Laffite era destul de vorbăreţ, iar celălalt francez, glumeţ ca orice bun parizian, zeflemisea mereu pe Marius Borel, care avea răspuns la toate. Parizianul se numea Cronville.

Totuşi sosi şi momentul în care convorbirea cea mai veselă chiar începe să-şi piardă din vioiciune şi Laffite întrebă pe noii noştri camarazi dacă aveau de gând să rămâie mai multe zile la Matadi, şi dacă aveau unde să petreacă noaptea. Ei nu se gândiseră la acest ultim amănunt, iar cât despre şederea lor în acel oraş, aşteptau instrucţiuni de la Companie spre a o porni spre o deşti” naţie necunoscută încă. Presupuneau însă că vor merge spre interiorul ţării, în care caz aveau să găsească prilejul de a străbate pădurile virgine şi de a vâna fiare.

— Mie îmi place foarte mult vânătoarea de porumbei, zise Borel cu un aer foarte serios.

— Această împrejurare îţi va fi de mare folos la vânarea panterelor, îl asigură Cronville.

— Cred şi eu! exclamă Botei pe acelaşi ton, pe când ceilalţi râdeam cu hohote.

Mă gândii că omul acela atât de simpatic şi cu o fire atât de deschisă, ar fi un excelent tovarăş pentru mine în călătoria pe care Laffâte o numea o excursie de plăcere, şi încercai să ajâţ dorinţa care însoţeşte pe oricare nou sosit în Africa Centrală de a se transforma în explorator. Inginerii aceia, după cât spuneau ei, aşteptau să fie trimişi în interiorul ţării, fericiţi la gândul că vor avea putinţa, deşi destul de depărtată, de a vâna fiare şi de a pătrunde în inima pădurilor virgine. Crezui deci că nu-mi va fi greu să-i decid să mă întovărăşească, arătându-le că aveau la îndemână ocazia mult dorită.

Cu toate că aveam pretenţia să mă conving de contrariu, desigur că nu eram prea entuziasmat de acel voiaj la Poust, spre a verifica cele spuse de dr. Wertey. Nu mă încânta deloc perspectiva de a petrece câteva săptămâni pe drumuri, fără altă tovărăşie decât aceea a negrilor din escortă. Iată de ce prezenţa lui Borel în caravană începu să mi se pară o condiţie fundamentală şi neapărată.

— La ce te gândeşti, Tican? mă întrebă Laffite.

— Mă gândesc că mâine dimineaţă începe pentru mine din nou viaţa nomadă şi că de data asta voi fi singur, fiindcă tu nu vii.

— Şi unde vă duceţi? mă întrebă Borel.

— Să vânez elefanţi. Am însărcinarea de a dovedi existenţa unui lac la depărtare de vreo trei zile de drum.

— Şi trebuie să se ducă singur, interveni Laffite, pentru că eu nu-l pot însoţi. Va lipsi vreo câteva săptămâni. E vorba de o excursie de plăcere.

— Mă rog, şi ce nevoie e să mergeţi singur? exclamă Borel.

— Cine să mă însoţească?

— Dacă vă convine, chiar eu. Stau la dispoziţa d-voastră şi nu uitaţică sunt un vânător plin de experienţă.

— în vânătoarea de porumbei?… glumi Cronville.

— Ei da, chiar aşa. Atâta doar că de data aceasta, porumbeii vor fi ceva mai mari, căci doar de aceea suntem în Africa Centrală.

— O să-ţi cam fie frică, Marius, zise parizianul.

— Frica nu e oprită. Acum ştii amice Tican; sunt dispus să te însoţesc. Astfel îţi vei face o idee la ce serveşte să fi fost campion de două ori – două! – la concursul internaţional de tir de porumbei.

Era greu să deosebeşti când glumea şi când vorbea serios Borel. Eu îl ascultasem până atunci zâmbitor şi incredul; dar auzind tonul său hotărât, nu mă sfii să primesc propunerea sa, recunoscător şi foarte mulţumit. Şi cum cei trei tovarăşi ai marsiliezului se arătară de asemenea dispuşi să ia parte la expediţie, ramaserăm înţeleşi că a doua zi de dimineaţă eu şi cei patru ingineri vom pomi cu automobilul spre Kerata şi că de acolo vom pleca cu toţii în căutarea lacului elefanţilor.

Ne dete mult de lucru lui Laffite şi mie pregătirea dormitoarelor pentru noii noştri amici; dar cum bunăvoinţa triumfă întotdeauna, puturăm oferi inginerilor paturi destul de comode, pe care ei le primiră cu recunoştinţă şi bucurie.

Înainte de a ne despărţi, rămase stabilit că a doua zi dimineaţa, caravana se va forma în faţa factoreriei prietenului meu, iar mie îmi reveni sarcina de a pregăti bagajele, armele, proviziile şi toate elementele necesare pentru întreprinderi de acest gen.

Despărţindu-ne, Borel ne asigură că în timpul nopţii, în vis, avea să facă exerciţii de tragere la semn, pentru a-i dovedi lui Cronville, lui Edgar Van Thyft şi lui Doumer – aşa se numea compatriotul lui Laffite – dar mai ales primului, că a fi campion la tirul de porumbei valorează ceva în vânătoarea de elefanţi.

Excursia începu a doua zi de dimineaţă, sub cele mai bune auspicii. Eram cu toţii şase în expediţie, între care se număra şi călăuza pe care o angajase omul lui Laffite. Ne îngrămădirăm cu toţii – nu fără oarecare greutate – într-un automobil Citroen. Eu mă aşezai la volan şi pusei fingă mine pe călăuză. Inginerii ocupară locurile din interior. Dar curând, belgianul Van Thyft plictisit de glumele şi anecdotele lui Borel – neobosit flecar – mă rugă să-i cedez volanul. Mă grăbii să-i satisfac cererea, cu recunoştinţă chiar, căci terenul acela afât de accidentat nu prea oferea plăcere aceluia care conducea un vehicul. Trecui deci în locul lui Van Thyft, pe când marsiliezul zicea:

— Sper că soarele african va topi încetul cu încetul gheaţa din corpul bunului nostru Van Thyft.

Cel vizat se mulţumi să întoarcă capul, auzindu-şi numele, iar noi râserăm cu poftă de această glumă nimerită.

Cu toate că soarele nu se ridicase încă mult la orizont, căldura era înăbuşitoare. Suportarăm patru ore de drum cu o viteză mijlocie de 40 de kilometri. Terenul prezenta din ce în ce mai multe obstacole şi cum spre a le învinge, vehiculul făcea mari sforţări, voiajul era destul de obositor. Un grup de arbori gigantici, la marginea unei păduri, ne oferi o umbră răcoroasă şi un loc prielnic pentru a lua dejunul şi a ne odihni, aşteptând să treacă toiul căldurii. Ne oprirăm deci şi cum pofta de mâncare începea să ne contracteze stomacurile, ne apucarăm să pregătim dejunul pe care-l devorarăm cu o foame de lup.

Aromirea provocată de o digestie bună, ne cufundă într-un somn liniştit şi fiecare îl gusta la umbra arborelui ce-şi alesese, în afară de călăuză, care rămase de veghe, deoarece – pentru moment — nu dispuneam de o escortă, ceea ce ne-ar fi permis să organizăm un serviciu de santinele, după cum se obişnuieşte în asemenea ocazii. Cu dragă inimă am fi luat cu noi patruzecicincizeci de oameni, dar nici automobilul nostru nu i-ar fi putut transporta şi nici nu avusesem la îndemână tot materialul de drum de care este nevoie pentru un asemenea scop. Pe de altă parte ne gândeam că după ce vom fi străbătut Congo-ul nu vom mai găsi drumuri spre a continua călătoria cu automobilul şi că ne vom vedea siliţi să ne folosim de singurul mijloc de locomoţie posibil prin acele locuri: hamacurile sau „ expresul african „Pornirăm iarăşi la drum pe la patru şi jumătate, ajunserăm la Kerata, mai puţin obosiţi decât am fi crezut, căci Van Thyft, fiind un excelent şofer şi în a doua jumătate a drumului dând peste un teren mai bun puturăm face în medie cincizeci de kilometri pe oră.

Borel, cu inepuizabila lui bună dispoziţie, înveseli şi această ultimă parte a zilei, când vorbind de măestria conductorului nostru, — belgianul de la frontiera olandeză – când imitând pe Cronville în felul său de a vorbi, caracteristic francezilor din nord.

Pentru a intra în Kerata, Van Thyft trebui să aprindă farurile automobilului; căci se înnoptase de-a binelea.