CAPITOLUL XVII.

Întoarcerea.

Aşadar pornirăm la drum în zori înainte ca soarele să se fi înălţat deasupra orizontului. Din sufletul inginerilor dispăruse orice urmă de contrarietate şi nici ei, nici eu, nu păream să ne mai amintim neplăcuta scenă ai cărei actori fusesem în ajun. Eu unul eram mulţumit numai pentru că se împlinea dorinţa mea de-a pleca imediat, iar ei pentru că nu mă vedeau silit la ceea ce mă simţeam dispus, şi anume, să-mi impun cu orice preţ voinţa acelor simpatici camarazi.

Călăuza – cu o dovadă de prudenţă pe care toţi o aplaudarăm-ne puse să facem un mare ocol ca să luăm direcţia opusă celei pe unde trecusem mai înainte spre a evita primejdia de a ne întâlni cu elefanţii căcidupă cum se ştieân zilele anterioare îi văzusem venind pe drumul care ducea spre lac.

Fără nici un incident ajunserăm, la amurg, în locul unde maimuţele ne făcuseră să petrecem o noapte atât de rea. Toţi ne aminteam de acel episod şi, ca să nu mai fim iarăşi deranjaţi de maimuţe şi în noaptea aceea, prevenirăm pe santinelă ca să nu ne mai dea alarma dacă vor auzi zgomote ca acelea.

— Afară numai, le porunci călăuza, dacă auziţi ceva deosebit şi demn de atenţie. Şi ţineţi seama că nu sunt elefanţi.

Indispoziţia lui Borel din pricina hotărârii mele de a ne întoarce la Matadi se schimbase în cea mai sinceră veselie. Marsiliezul nu era om care să ţie pizma şi nici nu putea să stea multă vreme serios. Spiritul său de meridional, nobil şi deschis, înlătură repede orice motiv de supărare. Şi aceea pe care i-o provocase renunţarea la noi episoade de vânătoare fusese desigur prea puţin adâncă de vreme ce profită de cel dintâi pretext pentru ca să revie la glumele lui obişnuite. Aceasta, mulţumită marii sale inteligenţe care-l făcea să vadă latura ridicolă a lucrurilor cu o uimitoare uşurinţă şi transforma orice împrejurare în motiv de glume, chiar şi când era vorba de ceva foarte serios.

Intrând în cortul în care dormeam amândoi, îmi zise pe un ton foarte grav:

— Noaptea asta va trebui să dormim cu revolverul în mână şi nu la brâu…

— Pentru ce? îl întrebai eu mirat.

— Pentru că santinelele cred că ordinele ce le-a dat călăuza corespund dorinţei noastre de a nu fi deşteptaţi şi, ca să merite laudele noastre sunt în stare să nu sufle chiar dacă ar vedea înăuntrul taberei întreaga faună africană. E vădit că dacă se întâmplă aşa ceva, cum ei vor ti mâncaţi mai întâi, probabil că le va scăpa vreun strigăt care ne va vesti de pericol. Dar pentru oriei eventualitate e mai bine ca primejdia să ne găsească pregătiţi.

Nu-rni putui opri un hohot de râs şi de la o glumă la alta ftg prinse somnul care doborî repede pe glumeţul inginer, din alcârui gâtlej ieşea cel mai puternic sforăit care a tulburat vreodată liniştea pădurii africane.

Eu însă fusei mai puţin norocos. Cu toate că eram convins că marsiliezul vorbise în glumă, mă cuprinse teama că imbecilii aceia, ca să nu-i luăm drept fricoşi, ar fi fost în stare să tacă chitic, imaginându-şi că orice zgomot ar ajunge până la ei e asemenea celui pe care îl făceau maimuţele rupând ramurile.

Mă învinse în sfârşit somnul şi n-avusei nici un vis urât. Nu visai nici măcar că Borel era răpit de un elefant care, luându-l delicat cu trompa şi-l punea pe spinare ca să-l plimbe prin pădure ca trofeu al unei victorii obţinute de pahidermi în luptă cu noi.

Mă deşteptară a doua zi de dimineaţă strigătele călăuzei care ordona oamenilor din escortă să pregătească toate pentru formarea caravanei. Nu seântâmplase deci nimic în timpul nopţii. Şi când îmi aruncai o privire spre hamacul bunului marsiliez văzui că dormea liniştit, visând poate că oferea Grădinii Zoologice din Marsilia un superb pahiderm cu unul din colţi rupt.

Drumul ce aveam de străbătut în ziua aceea nu era lung şi înainte de a se înnopta sosirăm la Orkmor, unde lăsasem automobilul nostru şi unde puteam zice că se terminau toate primejdiile. Adică nu, ne mai rămânea încă un hop: trecerea râului Congo pe pluta aceea primitivă care fusese cât pe-aci să se răstoarne în timpul luptei noastre cu caimanii.

Întradevăr. Puţin timp după amiază şi sub un soare care ne topea creierul, zărirăm satul Orkmor, iar la o jumătate de oră mai târziu ne făceam intrarea pe piaţa în care se ridică coliba şefului tribului. Acesta ne primi cu cea mai mare cordialitate, bătând în cinstea noastră în talgerul care servea de clopot.

După saluturile şi închinăciunile de rigoare, călăuza comunică şefului tristul accident întâmplat unuia dintre administraţii săi, spunându-i în acelaşi timp că pentru a despăgubi familia hotărâsem să oferim văduvei unul din dinţii elefantului omorât de noi în ziua precedentă şi care era singurul cu dinţii intacţi. Celălalt dinte avea să fie împărţit între oamenii care ne însoţiseră ca o gratificaţie independentă de plata stabilită pentru serviciile lor.

Şeful chemă pe o tânără femeie dintr-un grup – care sta în apropierea casei şi era desigur format din soţiile oamenilor din escortă – şi comunicându-i trista întâmplare îi oferi dintele. Era văduva nenorocitului care se vede că nu mai avea alte soţii şi nici vreun copil. Mă aşteptam ca la aflarea nenorocirii femeia aceea să ne facă o scenă mişcătoare, foarte firească de altminteri, chiar când soţul n-ar fi fost prea mult iubit. Totuşi femeia aceea care era de frumuseţe relativă – atât de frumoasă cât îi poate părea unui european o negresă din Congo – ascultă trista veste într-o tăcere absolută fără ca vreo lacrimă să se ivească în ochii ei, fără a da semne de cea mai mică durere, ba chiar o văzui surâzând când şeful îi puse în mână enorma bucată de fildeş care pentru ea echivala cu o avere şi care avea poate să-i servească de zestre spre a se căsători a doua oară. întradevăr, după terminarea ceremoniei, şeful ne asigură că mulţumită acelei comori se va căsători în curând cu un bărbat bogat.

Fatalismul, baza doctrinei islamice, trebuie să fi influenţat sufletul acelei femei făcând-o atât de indiferentă. Aşa trebuia să fi fost scris. Nu putea muri decât în ziua aceea. Ear scris că ea va rămâne văduvă şi chiar că se va mărita cu un alt bărbat; că va fi bogată, mulţumită darului oferit de albi ca o compensaţie pentru propria ei văduvie…

Acestea trebuie să fi fost gândurile acelei tinere şi mulţumită lor se considera scutită de orice obligaţie postumă faţă de soţul său. De aceea rămase în faţa mulţimii care umplea piaţa, cu dintele de elefant în mână şi cu surâsul pe buze…

Celălalt dinte rămase în mâna şefului care avea să procedeze la vânzarea lui la cea dintâi ocazie favorabilă şi să împartă apoi suma pe care i-o va da vreun comerciant alb între oamenii care ne însoţiseră, în acest mod fură lichidate datoriile noastre faţă de acei oameni buni şi ospitalieri care ne primiseră cu o deosebită prietenie uzând faţă de noi, pe care desigur că n-aveau să ne mai vadă niciodată, de nenumărate atenţii şi delicateţi.

Ne luarăm deci automobilul. Van Thyft se aşeză la volan şi în mijlocul' unei mişcătoare dovezi de simpatie exteriorizată prin strigăte şi urale ne depărtarăm din acel loc, după ce oferirăm şefului ca amintire câteva bagatele fără valoare dar care i se părură daruri princiare.

Traversarea râului se făcu fără cel mai mic incident. Adevărul e că înainte ca pluta să se depărteze de mal spusei lui Borel:

— Mai ales, amicul meu, aminteşte-ţi că noi toţi cunoaştem acum glorioasele d-tale titluri şi că nu e nevoie să ţi le revalorifici prin noi exerciţii.

— Ce vrei să spui, d-le Tican?

— Că titlul d-tale de campion al tirului de porumbei e incontestabil şi că nu mai e deci nevoie să te acreditezi în faţa noastră ca splendid trăgător. Şi mai ales, cum niciunul din camarazii d-tale şi nici eu nu dorim să se mai repete faimosul dans de data trecută, să uităm că între amfibii există şi caimani…

Văzurăm într-adevăr câţiva înotând liniştiţi; dar cum nimeni nu-i supără, se abţinură de la orice atac; căci animalele acestea nu atacă decât dacă sunt hărţuite sau dacă simt nevoia să-şi procure hrană. Astfel că priviră cu cea mai mare indiferenţă ciudata construcţie care luneca sprintenă pe suprafaţa apei. Şi o jumătate de oră după aceea puserăm piciorul pe uscat.

— Acum, zisei eu, ne lipseşte o pană în mijlocul drumului sau să ni se isprăvească provizia de benzină.

— Ce prooroc mai e şi românul ăsta! zise Borel.

— De ce pesimismul ăsta? întrebă Doumer.

— Pentru că e foarte neobişnuit, aproape imposibil, să voiajezi prin Africa Centrală şi să nu întâlneşti la fiecare pas întâmplări romantice. Şi amintiţi-vă că de la lacul elefanţilor n-am fost nevoiţi să tragem nici măcar un glonţ!

Van Thyft acceleră viteza – pe cât îi permitea starea proastă a motorului şi obstacolele acelui drum fantastic – stimulat fund de dorinţa de a sosi cât mai curând la Kerata, la factoreria grecului, posesorul acelei băuturi atât de plăcute pentru dânsul.

De când plecasem de la Orkmor nu-l auzisem spunând decât aceste cuvinte:

— Ne ducem direct la locuinţa acelui simpatic elen, nu e aşa?

Acesta ne primi cu amabilitatea şi curtenia sa obişnuită, insistând să rămânem la dânsul ca şi data trecută. Borel şi Van Thyft goliră nenumărate păhărele cu rachiu şi când cina fu terminată începură să vorbească de isprăvile lor, arătându-se decişi să se întoarcă înapoi spre a realiza într-o singură zi exterminarea tuturor pahidermilor existenţi şi care vor mai exista de atunci încolo…

Înainte de a ne despărţi de grec, acesta ne anunţă că dorea să ne dea câteva comisioane pentru Laffite.

— Dacă n-aţi fi venit d-voastră, i-aş fi telegrafiat chiar mâine.

— De unde? întrebai eu surprins.

— Chiar de aici.

— Cum, e vreo staţie aici?

— Nu ştiaţi?

— Trebuie neapărat ca o telegramă a mea să sosească astăseară lui Laffite. E posibil?

— Scrieţi-o şi înainte de o jumătate de oră va fi în mâinile sale. N-am simţit niciodată o emoţie ca aceea pe care o simţii scriind telegrama. Mi se părea extrem de ciudat ca până-n inima continentului negru să fi ajuns unele ramificaţii ale civilizaţiei noastre.

Iată telegrama pe care o trimisei lui Laffite: „ Sosim mâine după amiază. Pregătiţi banchetul conform învoielii cu două mii de franci ai celui care a pierdut. Salutări.” „ Tican”.

Când a doua zi după amiază sosirăm la Matadi, sau mai bine zis când zărirăm de departe factoreria lui Laffite care se ridica în mijlocul satului ca un turn al Europei civilizate, văzurăm în marginea diurnului un grup de persoane care fluturau nervos batistele albe. Erau polemiştii care pariaseră asupra existenţei lacului şi a elefanţilor în regiunea aceea şi care ne aşteptau cu vădită nerăbdare.

— Cine a câştigat, întrebă de departe comerciantul care contrazisese toate afirmaţiile doctorului.

Dar noi ne învoiserăm să păstră cea mai desăvârşită rezervă. Nici un cuvânt nimănui până ce la desert voi face eu cunoscut rezultatul expediţiei. Când se convinseră că nu le vom spune nimic, se năpustiră asupra bietului ghid pe care-l copleşiră cu întrebări. Dar acesta primise ordin să tacă, aşa că se mărgini să spuie:

— Moi pas servir! moi pas vu! pas compris!

Când ajunserăm la factorerie văzurăm pe Laffite care ne aştepta cu telegrama în mână, gesticulând cu un aer supărat:

— Imbecilule! mă înhaţă el. Pentru ce nu mi-ai spus cine a câştigat pariul?

— Ai pregătit banchetul pe cheltuiala celui care a pierdut? îl întrebai eu.

— Bine, dar cine pierde în sfârşit? Atunci interveni Borel:

— Tican face foarte bine că e discret. Rezerva sa e foarte meritorie şi chiar umanitară. Dacă ar călca învoiala pe care am făcut-o, să nu spunem nici un cuvânt înainte de momentul hotărât, ar expune pe unul dintre comeseni la primejdiile unei indigestii. Nu e nici o plăcere să ştii că toate bunătăţile pe care le înghit câţiva domni flămânzi trebuie să le plăteşti cu sudoarea propriei tale frunţi, deci nici o vorbă. Vom tăcea până la desert pentru ca să nu ne stricăm petrecerea.

Fu o adevărată risipă de veselie, de mâncare şi de vin. Toţi ne asediau cu întrebările, apelând la mijloacele cel mai ingenioase, ca prin surprindere să ne facă să spunem ceva care să le permită să deducă adevărul. Dar în zadar.

Borel se aşeză lângă comerciant şi cu fraze cu două înţelesuri şi glume ingenioase, îl făcu să creadă că el era câştigătorul. Bunul om se arătă atât de îngâmfat de succesul său, încât cu p cupă de şampanie în mână se sculă – congestionat de bucurie – şi promise că cei două mii de franci ai săi vor fi cheltuiţi pentru un al doilea banchet, în cazul când – cum era şi firesc – banchetul de faţă fusese dat pe spezele medicului.

Dr. Wertey, ca să nu fie mai prejos, se ridică la rândul său şi făcu aceeaşi declaraţie.

Toţi aplaudară generozitatea ambilor adversari, nu pentru ea în sine, ci pentru că le promitea perspectiva unei alte petreceri.

În timpul acesta, noi ceilalţi, ca să nu lăsăm să transpire nimic din adevăr, ne abţinurăm de a lua parte la aceste manifestări, iar Van Thyf t zâmbea şiret, ca şi când ar fi gustat mai dinainte plăcerea ce avea să-i facă decepţia comerciantului şi a partizanilor săi când vor descoperi adevărul.

Efectul vinului asupra capetelor avu darul să sporească nerăbdarea şi adversarul medicului întrebă cu o voce de stentor:

— Dar în sfârşit, putem şti odată cine e acela care a câştigat?

— La sfârşitul celuilalt banchet veţi afla, spusei eu.

— Nu, nu! acum! strigară toţi.

Atunci Laffite, care găsea totdeauna cuvântul potrivit, vorbi astfel:

— N-ai dreptul să prelungeşti tensiunea nervoasă în care se găsesc toţi. Dacă o faci din pricina lăcomiei, ca să-ţi asiguri un al doilea praznic, îţi amintesc că amândoi adversarii s-au angajat să nu cheltuiască o centimă din banii puşi ca miză; aşa că e inutil să mai ascunzi rezultatul investigaţiilor tale.

— Cine e? Cine a câştigat? insistară toţi strigând. Borel, cu un ton declamator, zise:

— Domnilor! Prieteni! Cei două mii de franci pe care-i vom cheltui la viitorul banchet, aparţin… Domnului Wertey!

— Cum? Cum? dar ăştia?… întrebă comerciantul congestionat.

— Sunt ai dumitale!

— Coquin de sort!

SFÂRŞIT