CAPITOLUL XVI.

O presupusă mare nenorocire – Dreptate la Sancho.

E ceva foarte frecvent, ba chiar obişnuit, ca neprevăzutul să împiedice executarea unui lucru stabilit şi combinat pentru ziua următoare. S-ar zice că întâmplarea ţine cu orice preţ să dovedească omului că nu există liberul arbitru, deoarece aproape niciodată nu reuşeşte să realizeze un proiect, fără a-l modifica de multe ori fundamental, când nu e silit să renunţe cu totul în faţa unor întâmplări neprevăzute.

În timpul lungilor şi deselor mele voiajuri prin Centrul Africei, am fost de multe ori victima neprevăzutului. Era de ajuns să spun: Mâine voi face cutare lucru, pentru ca o complicaţie neaşteptată să-l facă imposibil. De aceea deveni pentru mine o obişnuinţă să socotesc totdeauna ceea ce se putea ivi şi în hotărârile mele cele mai ferme să adaug: Afară de un caz neprevăzut.

În seara aceea, susţinând cu atâta tărie în faţa inginerilor hotărârea mea de a porni a doua zi înapoi, nu mă gândii deloc la neprevăzut. Era atât de mare dorinţa mea de a mă revedea lângă prietenul meu Laf fiţe, pentru a-mi relua odihna întreruptă, încât nu admiteam nici un motiv destul de puternic, care să-mi zădărnicească această legitimă şi înţeleaptă aspiraţie.

Nu sunt fatalist, totuşi atunci mă văzui aproape silit să recunosc ferventa credinţă a musulmanilor în acel faimos: a fost scris. Căci atunci când nimic nu mă făcea să prevăd că se va prezenta incidentul care să-mi stingherească libertatea, el se ivi pe neaşteptate şi într-o formă aproape tragică.

Una din cele mai importante preocupări care trebuie să prezideze la formarea oricărei tabere de vânători, – să-mi fie permisă fraza, – e de a se stabili locul rezervat necesităţilor fiziologice, funcţiuni tot atât de importante ca şi acelea ale alimentării. Arta de a forma bivuacurile, dă reguli concrete asupra acestui punct esenţial şi recomandă, – deoarece nu e cu putinţă să se instaleze water-closset – în mijlocul deşertului sau al pădurii, – să se stabilească în mod precis direcţia vuiturilor, dacă în mod providenţial, nu se găseşte cumva prin apropiere un curs de apă care să ducă departe materiile fecale. Dar nu au stabilit şi procedeul prin care să se înlăture nevoia acelor excursii mai mult sau mai puţin frecvente spre zona semnalată.

În noaptea aceea, se părea că negrii fuseseră apucaţi de o infirmitate acută, deoarece la fiecare moment, înainte de a ne retrage în corturi, vedeam strecurându-se tiptil şi în aceeaşi direcţie, diferite perechi de negri; căci prudenţa cea mai elementară cerea ca nici un om să nu se aventureze singur în misterul desişurilor pădurii, unde ar fi putut fi surprins de vreo fiară din acelea care dau totdeauna târcoale taberelor.

Nimeni nu da atenţie acelui dute-vino continuu. Gândul la plecarea apropiată părea să fie unica preocupare a negrilor şi albilor. Călăuza vestise deja despre asta pe oamenii escortei, care făceau preparativele cu o vădită satisfacţie.

Focurile, ca de obicei fuseseră aprinse. Nu se poate sta nici o oră măcar, noaptea, în taberele africane, fără a primi supărătoarea şi primejdioasa ispită a vreunei fiare, dacă locul nu e înconjurat de un brâu de foc. Totuşi negrii, în vederea apropiatei întoarceri la Orkmor, se crezură dispensaţi de obligaţia de a se mai afunda în pădure, pentru a completa proviziile de combustibil şi profitară de faptul că aveau la îndemână ramurile şi trunchiurile din jurul taberei. Mi se păru imprudentă această distrugere a întăririlor, dar cum era de resortul călăuzei, nu mă gândii să-i atrag atenţia.

Animaţia taberei era în noaptea aceea extrem de neobişnuită. Negrii se duceau şi veneau transportând lemne, fără ca nimeni să-i întrebe de unde proveneau, deşi îmi trecu prin minte că lăsăm poate tabăra fără nici o apărare. Se prea putea ca acele trunchiuri să provină de la barieră şi mă mirai văzând că ghidul nu se gândeşte să cerceteze un lucru afât de important Totuşi mă abţinui de a-l vesti, considerând că focurile alcătuiau o apărare suficientă.

Inginerii păstrau o atitudine rece. Erau probabil supăraţi pe mine, din pricina energiei cu care apărasem hotărârea mea de a porni a doua zi înapoi. Până şi călăuza era cufundată în gânduri, socotind fără îndoială ce va spune marabutului asupra cazului său de conştiinţă. Şi era aât de absorbit în reflecţiile sale, încât uită să interzică negrilor de a se atinge de gropile care ne apărau de eventualele atacuri ale elefanţilor.

Trebuie să adaug, că normele care prezidează în taberele din Africa sunt extrem de rigide, căci numai cu o disciplină severă e posibil să se obţie o absolută supunere a oamenilor din escortă printre care unii sunt adevăraţi bandiţi, capabili de price crimă, din lăcomie sau perversitate, dacă nu pur şi simplu din ură de rasă.

Mişcarea congolezilor, care se îndreptau perechi spre un anumit punct al taberei, sau mai bine zis, spre un loc destul de departe de ea, continua fără răgaz. Câteodată excursioniştii erau câte trei şi mai mulţi chiar, aceasta după gradul de curaj al fiecăruia şi de teama sa de a fi atacat de vreo fiară.

Majoritatea acelor oameni se întorsese în corturi. Numai cei însărcinaţi să alimenteze focurile, se mişcau de colo, colo, strân-gând combustibil. Santinelele fuseseră aşezate la posturile lor, iar după ce dasem ultimele instrucţiuni călăuzei, ne pregăteam să ne retragem spre a ne odihni.

Doi negri trecură grăbiţi prin faţa noastră, îndreptându-se spre sectorul igienic, să-l numim aşa, fără ca nimeni să dea vreo atenţie faptului.

Trecură mai bine de un sfert de ceas şi presupuneam că nimeni nu mai lipsea din tabără, când tăcerea nopţii fu întreruptă de strigăte de spaimă şi de glasuri care cereau ajutor.

Neaşteptata întâmplare ne alarmă pe toţi, iar eu mă gândii imediat la neprevăzutul care vine de obicei să zădărnicească executarea unui proiect. Mă cuprinse o puternică indispoziţie la gândul că nu-mi voi putea îndeplini dorinţa de a mă reîntoarce la Matadi când voiam eu; totuşi aceasta nu mă opri de a mă repezi cu puşca în mână spre locul de unde veneau acele strigăte.

— I-o fi atacat vreo fiară? întrebai eu alarmat pe călăuză.

— Se prea poate, răspunse el.

Cei patru ingineri mă urmară şi ei în grabă şi cu toţii, având de avangardă pe călăuză, ieşirăm din tabără.

— O fi vreun elefant? întrebă Cronville.

— N-ar fi avut timpul să strige, zise Borel, amintindu-şi desigur de repeziciunea cu care pahidermul asasin din ajun răpise viaţa bietului congolez.

Călăuza se opri nehotărâtă. Stigătele nu se mai auzeau, ca şi când aceia care le scoseseră ar fi încetat de a mai exista.

Momentul era cu adevărat tragic; în puterea nopţii, în mijlocul unei păduri de o desime de nepătruns, populată de spectrele pe care le făureau în fundul ei flăcările tremurătoare ale flăcărilor, în tăcerea aceea plină de sunete stranii care caracterizează noaptea africană, se desfăşura una din acele drame înspăimântătoare, în care voracitatea monştrilor găseşe prilejul de a se sătura, mulţumită temerităţii nesocotite a unor oameni fără apărare…

— Neprevăzutul! înspăimântătoral neprevăzut! murmurai eu, convins că avortase aspiraţia mea cea mai fierbinte.

După ce ascultă câteva minute în liniştea copleşitoare din jur, călăuza exclamă:

— De nu s-ar mai fi întâmplat altă nenorocire!

— De acolo veneau glasurile, zise Borel, arătând într-o direcţie şi pornirăm într-acolo.

Ochii de pisică ai călăuzei păreau că au darul de a lumina întunericul. Deodată se opri şi ridică braţele pentru a ne opri de a mai înainta.

— Atenţie! zise el, e una din tranşee. Să înaintăm cu pre-cauţiune.

La cuvintele călăuzei răspunse un îndoit strigăt care părea că iese din adâncul pământului. Ne uitarăm cu toţii în jur şi în umbră descoperirăm o pată mai neagră, ca gura unui puţ. Şi întradevăr, asta era. Una din gropile săpate pentru a prinde elefanţi fusese curăţată de ramurile şi frunzele cu care era acoperită şi din fundul ei proveneau acele strigăte de spaimă. Ce se întâmplase? Cum se făcuse că acei doi oameni căzuseră în groapă când ştiam cu toţii foarte bine că era imposibil ca platforma care o acoperea să se scufunde sub greutatea lor?

Cu toate că situaţia era destul de gravă şi nicidecum prielnică cercetării cauzelor care determinaseră accidentul, spiritul nostru înclinat spre analiză nu se putu sustrage ispitei de a descoperi cum,se produsese căderea şi presupuserăm imediat că era datorită poate imprudenţei cuiva care luase ramurile cele mai groase ca să alimenteze focul. Şi o dată satisfăcută nesăţioasa noastră curiozitate ne gândirăm că era neapărată nevoie să venim cât mai curând în ajutorul acelor nenorociţi care n-ar fi putut ieşi singuri dintr-o gaură a cărei adâncime trecea de trei metri. Bineînţeles că fiind doi le-ar fi fost mai uşor să se ajute reciproc: unul punând picioarele pe umerii tovarăşului său ca să iasă şi după aceea întinzând braţele la rândul său pentru ca să-l scoată şi pe celălalt. Dar fără îndoială că întunericul îi zăpăcise şi,pe lângă asta, lipsa spiritului de judecată care face din negru o fiinţă fără iniţiativă, i-ar fi făcut să stea acolo ceasuri întregi dacă nu le venea nimeni în ajutor.

Nişte oameni mai inteligenţi s-ar fi folosit chiar de parii ascuţiţi din fundul gropii… Gândindu-ne la asta ne cuprinse o teamă: parii aceia fuseseră destinaţi să se înfigă în corpul elefanţilor care ar fi căzut în groapă. N-ar fi rănit cumva pe unul din negri sau chiar pe amândoi?

Călăuza aprinse un chibrit şi, cu ajutorul frunzelor uscate care se găsesc totdeauna la îndemână în pădure, făcu destulă lumină ca să vedem pe cele două victime ale accidentului în fundul gropii. Şi văzurăm de asemenea că majoritatea ţepilor erau înfipţi în mijlocul gropii, astfel că, de vreme ce călcând în gol trebuie să fi căzut frecându-se de peretele interior al gropii, era probabil că niciunul din ţepi nu-i rănise prea grav. Era deci numai frica, spaima provocată de căderea în groapa aceea pe care desigur, în groaza lor o luaseră drept vestibulul infernului… Ne felicitarăm totuşi că lucrurile se petrecuseră astfel şi mai ales eu, care mă gândeam mereu că se ivise obligatoriul neprevăzut care să-mi zădărnicească proiectele. Fără a pierde o clipă, călăuza procedă la salvare. Nu era o operaţie prea complicată, nici adâncimea nu era prea mare şi nici cine ştie ce leziuni grave nu veneau să complice lucrurile. Călăuza se întinse deci cu faţa în jos pe marginea tranşeii în aşa mod încât partea superioară a corpului să fie cât mai mult deasupra gropii. Apoi, întinzând braţele cât putu porunci unuia din prizonieri să se agate cu putere de mâinile sale. Aceştia nu se lăsară să fie mult rugaţi. Şi la lumina tremurătoare a flăcărilor, văzurăm că se certau în fundul a ceea ce pentru ei trebuie să fi fost un abis, care să iasă mai iute. Şi ridicau braţele ca într-o supremă rugă către cer, fără să izbutească să atingă cu vârful degetelor mâinile salvatoare. O nouă sforţare a clauzei îi permise să apuce pe unul din captivi şi, trăgând de el cu o vigoare de titan, îl trase cu braţele aproape întinse. Datorită forţei formidabile cu care natura a înzestrat pe aceşti oameni aproape primitivi, salvarea celui de al doilea se făcu cu ajutorul primului liberat care se întinse alături de călăuză şi, la un strigăt al acestuia, unindu-şi forţele cu ale sale, trase afară pe tovarăşul său de nenorocire.

Ne-ntoarserăm cu toţii în tabără unde o fantezie exaltată făcuse să se răspândească zvonul că cei doi negri fuseseră atacaţi de fiare. Printre oamenii aceia domnea cea mai vie îngrijorare. Moartea unui camarad în ziua precedentă, urmată de tragedia din seara aceea, ajâţă în sufletul fanaticilor musulmani cele mai fantastice temeri. Dar când revăzură întorcându-se teferi pe aceia pe care îi crezuserăân sânul lui Alah, izbucni în ei cea mai zgomotoasă bucurie şi puţin lipsi să nu celebreze fericitul eveniment executând unul din acele dansuri barbare care, în triburile africane servesc să exprime cele mai deosebite manifestări sufleteşti. Spre a potoli acea izbucnire de veselie generoasă fu nevoie ca ghidul să le amintească de trebuinţa de a se odihni câteva ceasuri, de vreme ce aveam să plecăm a doua zi în zori şi, cum drumul era destul de lung, nu l-ar fi putut face dacă n-ar fi fost destul de odihniţi.

Prima mea grijă, îndată ce mă văzui iarăşi în tabără fu să cercetez pe cei doi negri la lumina flăcărilor. Mă temeam, cu toată afirmaţia lor că nu simţeau nimic, să nu-şi fi făcut în cădere vreo leziune mai gravă. Unul din ei era absolut neatins iar celălalt avea numai câteva zgârieturi superficiale la un şold. Un suspin de uşurare îmi umflă pieptul văzând că nimic nu se mai opunea la realizarea programului meu. Repetai, deci, călăuzei ordinele pentru a doua zi de dimineaţă şi mă retrasei în cortul meu gândindu-mă totuşi, că aş fi avut mare noroc dacă nu s-ar mai fi întâmplat nimic în cursul acelei nopţi, care să întoarcă mersul evenimentelor ce cutezasem să stabilesc mai dinainte, fără să ţin seama cât e de temerar să iei decizii absolute în pădurea africană. Cu toate că accidentul nu avusese nici o urmare gravă călăuza vru cu orice preţ să afle cauzele reale şi să descopere pe imprudentul care le provocase. El nu putea admite ca acoperişul unei capcane să fi cedat sub greutatea a doi oameni. Trebuia neapărat să dezlege enigma. O cerea aceasta prestigiul strămoşilor săi care uzaseră totdeauna de acel mijloc în vânătorile de fiare şi mai ales de elefanţi şi el nu putea admite ca un sistem reputat infailibil să fie astfel discreditat.

13B îndată bănui că cineva scosese din groapă lemnele mai groase pentru a se scuti desigur de osteneala de a mai aduce altele din pădure. Şi o astfel de imprudenţă, deşi din fericire nu provocase o nenorocire mai mare, nu putea rămâne fără o pedeapsă exemplară care să servească de lecţie pentru alte cazuri analoage.

Întrebă deci pe santinele şi descoperi imediat cele întâmplate. Paznicii de noapte erau cei însărcinaţi cu întreţinerea focurilor în jurul taberei. Lipsa lemnelor de rezervă pricinuită de osteneala la care se dedaseră negrii aflând de apropiata plecare, sili pe cei de la cart să ia pe acelea pe care le aveau la îndemână şi nu găsiseră nimic mai bun decât trunchiurile şi ramurile care acopereau tra-nşeea cea mai apropiată. Vinovaţii erau doi şi, bineînţeles, fiecare azvârlea răspunderea pe celălalt, joc foarte simplu şi comod la care se dedau cu mul ta plăcere locuitorii acelor pământuri inospitaliere.

Călăuza nu putu deci stabili în mod sigur care anume era autorul imprudenţei. Nu cred că individul acela fără cultură să fi citit pe Don Quijote şi nici să fi avut cea mai mică idee despre purtarea lui Sancho Pânza ca guvernator al insulei sale. Totuşi, cum delictul nu putea rămâne nepedepsit, el recurse la un procedeu pe care nu l-ar fi dispreţuit personajul lui Cervantes. Cu/băţul său, transformat ocazional în simbol şi instrument al autorităţii, aplică o lovitură pe capul fiecăruia din ei. Cu modul acesta el credea că vinovatul nu va rămâne nepedepsit, cu toate că încasa pedeapsa şi cel inocent şi asta împotriva oricărei justiţii; dar făcând acel gest demn de Solomon el nu se gândise câtuşi de puţin că va descoperi cumva pe autorul imprudenţei…

Cei doi negri se retraseră îmbufnaţi şi când fură la câţiva paşi de noi începu între ei un duel de imputări şi de ameninţări care era pe punctul să degenereze în bătaie.

Acela care nu luase parte la fapt strigă camaradului său:

— Tu trebuie spui călăuzei că tu luat trunchiuri. Eu primit lovitura pentru vina ta şi plăteşti cu sângele tău pedeapsa.

— Tu vreai la mine omori albi, crezând că poate cădea la groapă?

Cum vorbeau în blestematul lor de dialect nu înţeleserăm ce spuneau până ce călăuza nu ne tălmăci, adăugind:- Nu pentru cele întâmplate, n-au nici o importanţă, dar pentru ca altă dată să nu se mai comită aşa ceva, care poate avea consecinţe atât de grave, te rog să pedepseşti pe omul acesta excluzându-l de la gratificaţia cu care vrei să recompensezi buna purtare a escortei. Astfel îşi va aduce întotdeauna aminte şi la Orkmor se va găsi totdeauna cineva să-i reproşeze că din vina sa erau să-şi piardă viaţa doi oameni din trib.

— Se va face cum zici/ăspunsei călăuzei, convins de înaltul sentiment de prevedere care-i dictase rugămintea.

Încheind astfel incidentul care ar fi putut fi tragic ne îndreptarăm spre corturi şi, puţin după aceea tabăra fu cufundată într-o absolută linişte şi tăcere, fără alt semn de viaţă decât pasul tărăgănat al santinelelor care cercetau întunericul şi aţâţau mereu focurile; fără ca augusta majestate a nopţii să fie tulburată de alt zgomot decât de trosniturile focului, unicul sunet care întrerupea monotonul şi impresionantul repaos al firii…

Când mă trezi zgomotul taberei, era ziuă şi negrii veniră să ne roage să ieşim din corturi ca să le poată strânge căci asta era tot ce mai aveau de făcut înainte de a porni la drum.

Domnul fie lăudat!