CEA DE A DOUA POVESTIRE A AELITEI

— Iată ce am citit noi în cărţile colorate, începu Aelita. În acele vremuri îndepărtate, centrul lumii de pe Pământ era Cetatea celor o Sută de Porţi de Aur, care zace acum pe fundul Oceanului. Din acest oraş izvora Ştiinţa, dar şi ispitele luxului. El atrăgea neamurile Pământului şi le aţâţa lăcomia înnăscută. Când se împlinea sorocul, un popor tânăr se năpustea asupra stăpânitorilor şi cucerea cetatea. Pentru un răstimp, lumina civilizaţiei pierea. Dar cu trecerea vremii, ea răsărea din nou, cu o putere năvalnică, îmbogăţită de sângele proaspăt al învingătorilor. Se scurgeau secole şi hoardele nomade ameninţau iar, ca un nor greu, cetatea eternă.

Întemeietorii Cetăţii celor o Sută de Porţi de Aur au fost negrii africani din neamul Zemze. Ei se socoteau o ramură mai tânără a rasei negre, care, în cea mai îndepărtată vechime, popula continentul gigantic Gvandan, dispărut în valurile Oceanului Pacific. Restul rasei negre, ce mai trăia, s-a fărâmiţat într-o sumedenie de triburi. Multe din ele s-au sălbăticit, au degenerat. Totuşi, amintirea unui trecut măreţ stăruia vie în sângele negrilor.

Oamenii din Zemze erau foarte mari de statură şi aveau o putere uriaşă. Ei se deosebeau printr-un simţ neobişnuit: puteau să simtă de departe natura şi forma lucrurilor, aşa cum magnetul simte prezenţa unui alt magnet. Această însuşire li s-a dezvoltat pe când trăiau în peşterile întunecoase din pădurile tropicale.

Fugind de musca veninoasă goh, neamul Zemze a ieşit din păduri şi a înaintat spre apus, până a dat de o regiune potrivită traiului; era un podiş deluros, udat de două fluvii uriaşe.

Acolo creşteau multe fructe şi se găsea vânat din belşug; în munţi era aur, cositor, aramă. Pădurile, dealurile şi râurile line erau frumoase şi nu purtau sămânţa frigurilor ucigătoare.

Oamenii din Zemze au clădit zid de apărare împotriva fiarelor sălbatice şi au ridicat o piramidă înaltă de piatră, ca să arate trăinicia aşezării lor.

În vârful piramidei au înălţat un stâlp, cu un mănunchi de pene luate de la pasărea klitli, apărătoarea neamului lor, care i-a scăpat de musca goh pe când se aflau în drum. Conducătorii neamului Zemze îşi împodobeau capetele cu pene şi purtau nume de păsări.

La apusul podişului rătăceau triburi de oameni cu pielea roşie. Oamenii din Zemze se năpusteau asupra lor, luau sclavi şi-i puneau să le are pământul, să le dureze case, să scoată din munţi minereuri şi aur. Slava cetăţii se răspândise departe în apus şi ea stârnea frica celor cu pielea roşie, căci oamenii din Zemze erau puternici, ştiau să ghicească gândurile duşmanului şi-l ucideau de la o mare depărtare, zvârlind în el cu o bucată de lemn arcuită. Ei pluteau pe fluviile largi cu bărcile lor făcute din scoarţă de copaci şi luau tribut de la Pieile Roşii.

Urmaşii neamului Zemze au înfrumuseţat oraşul, ridicând clădiri rotunde de piatră, acoperite cu stuf. Ei ţeseau minunate haine de lână şi ştiau să-şi însemneze gândurile prin imaginile obiectelor; această ştiinţă au păstrat-o în adâncurile memoriei ca o străveche amintire a unei civilizaţii dispărute.

Şi au trecut veacuri. Şi iată că în apus s-a ivit un mare conducător al Pieilor Roşii, numit Uru. El se născuse în oraş, dar plecase de tânăr în stepă, la vânători şi nomazi. Acest conducător a strâns nenumărate mulţimi de războinici şi a pornit la cucerirea cetăţii.

Pentru a se apăra, urmaşii neamului Zemze au folosit toată ştiinţa lor: ei răpuneau duşmanii prin foc, trimiteau asupra lor cirezi de bivoli turbaţi, îi răpuneau cu bumerangurile care zburau ca fulgerul. Dar Pieile Roşii erau puternici prin numărul covârşitor şi prin lăcomia lor. Ei au pus stăpânire pe oraş şi l-au prădat. Uru s-a numit conducător al lumii. El a poruncit războinicilor cu piele roşie să ia fetele neamului Zemze. Rămăşiţele învinşilor, care se ascundeau prin păduri, s-au întors în oraş şi au început să slujească învingătorilor:

Pieile Roşii şi-au însuşit cunoştinţele, deprinderile şi artele neamului cucerit. Din sângele amestecat a ieşit un şir întreg de conducători pricepuţi şi de cuceritori, însuşirea tainică de a simţi natura lucrurilor s-a transmis generaţiilor următoare.

Conducătorii de oşti din dinastia Uru şi-au lărgit hotarele; la apus, ei au nimicit pe nomazi şi pe ţărmul Oceanului Atlantic au îngrămădit piramide de pământ şi piatră. La răsărit, i-au împins pe negri înapoi. Pe malurile fluviului Congo şi ale Nigerului, pe coasta stâncoasă a Mării Mediterane, care îşi rostogolea valurile pe acolo unde se află astăzi deşertul Saharei, ei au zidit din temelie cetăţi puternice, Era vremea războaielor şi a construcţiilor. Pe atunci, ţara Zemze se numea Hamagan.

Oraşul a fost împrejmuit cu zid nou, în care s-au făcut o sută de porţi. Îmbrăcate în foi de aur. Oameni din lumea întreagă veneau acolo, atraşi de lăcomie şi de curiozitate. Printre nenumăratele neamuri care umblau prin pieţe şi îşi ridicau corturi sub zidurile oraşului, s-au ivit nişte oameni nemaivăzuţi până atunci. Ei aveau pielea oacheşă-măslinie, ochii lunguieţi, arzători şi nasurile lungi, ca nişte ciocuri. Erau ageri la minte, şi şireţi. Nimeni nu-şi aducea aminte în ce chip au pătruns ei în cetate. Dar în timpul unei singure, generaţii, toată ştiinţa, tot negoţul din Cetatea celor o Sută de Porţi de Aur au încăput pe mâna acestui neam puţin numeros. Ei îşi ziceau „fiii lui Aam”.

Cei mai înţelepţi dintre fiii lui Aam au citit străvechile inscripţii din Zemze şi au început să dobândească însuşirea de a simţi esenţa lucrurilor. Ei au construit templul subteran al Capului de Negru Adormit şi încetul cu încetul au atras oamenii de partea lor, tămăduind pe bolnavi, ghicind soarta şi arătând celor credincioşi umbrele morţilor.

Prin bogăţie şi prin puterea cunoştinţei, fiii lui Aam au ajuns la conducerea ţării. Ei au atras de partea lor numeroase neamuri, apoi au stârnit la hotarele Pământului şi în oraş o răscoală pentru noua credinţă. Dinastia Uru a pierit în lupta sângeroasă, iar fiii lui Aam au cucerit puterea.

Această perioadă străveche coincide cu prima zguduire a Pământului. În multe locuri din munţi au răbufnit flăcări, cerul a fost înnegurat de cenuşă. În sudul continentului Atlantic, mari întinderi s-au lăsat pe fundul Oceanului. La nord, insule stâncoase s-au ridicat de pe fundul mării şi s-au unit cu uscatul: aşa a luat naştere pământul Europei.

Fiii lui Aam se foloseau de toată puterea lor ca să împrăştie cultura în sânul numeroaselor neamuri care fuseseră odată supuse de dinastia Uru şi apoi îşi reluaseră libertatea. Dar fiilor lui Aam nu le plăcea războiul. Ei construiau corăbii împodobite cu Capul de Negru Adormit, le încărcau cu mirodenii, cu ţesături, cu aur şi cu fildeş. Cunoscătorii credinţei pătrundeau cu corăbiile în ţări îndepărtate ca negustori şi ca vraci. Acolo îşi făceau negoţul şi tămăduiau cu farmece şi cu descântece pe cei bolnavi sau infirmi. Pentru paza mărfurilor, ridicau în fiecare ţară câte o casă mare, în formă de piramidă, unde aduceau câte un Cap al celui Adormit. Astfel se înscăuna credinţa. Dacă poporul se răzvrătea împotriva veneticilor, de pe vas cobora o ceată de Piei Roşii, ferecaţi în bronz, cu scuturi împodobite cu pene, cu coifuri înalte, care băgau groaza în oameni.

În acest chip se lărgeau şi se întăreau iarăşi hotarele străvechii ţări Zemze. Acum, ea se numea Atlantida.

În apusul îndepărtat, în ţara Pieilor Roşii, fu zidit un al doilea oraş mare, Ptitligua. Corăbiile de negoţ ale atlanţilor navigau în Orient până în India, încă stăpânită de rasa neagră. Pe ţărmul răsăritean al Asiei, ei au văzut întâia dată nişte uriaşi cu chipuri galbene, late, care aruncau cu pietre în corăbiile lor.

Cultul Capului Adormit era liber pentru oricine – în el stătea unealta principală a puterii şi a autorităţii. Dar înţelesul, cuprinsul propriu zis al credinţei, se păstra în cea mai mare taină. Atlanţii cultivau sămânţa de înţelepciune a neamului Zemze şi se aflau încă la începutul drumului care a dus la pieirea întregei rase.

Ei ziceau astfel: „Lumea cea adevărată este cu neputinţă de văzut, de pipăit, de auzit, n-are gust şi miros. Lumea cea adevărată este mişcarea raţiunii. Scopul iniţial şi cel final al acestei mişcări sunt de neconceput. Raţiunea este o materie mişcătoare mai tare ca piatra şi mai rapidă ca lumina. În căutarea repausului, raţiunea, ca orice materie, cade într-un fel de somn, adică îşi încetineşte mişcarea, ceea ce se numeşte întruchiparea raţiunii în materie. După gradul de intensitate a somnului, raţiunea se întruchipează în foc, în aer, în apă, în pământ. Din aceste patru elemente este alcătuită lumea vizibilă. Obiectul este o condensare provizorie a raţiunii, este nucleul sferei raţiunii condensate, asemenea fulgerului sferic în care se condensează aerul în furtună.

Într-un cristal, raţiunea se află în repaus absolut. În spaţiul intersideral, raţiunea este în deplină mişcare. Omul înfăţişează o punte între aceste două stări ale raţiunii. Prin om, torentul de raţiune trece în lumea vizibilă. Picioarele cresc din cristal; pântecele lui e soarele, ochii – stelele, iar capul – un potir cu marginile întinse în univers.

Omul este stăpânul lumii. Elementele şi mişcarea i se supun. El le conduce prin puterea emanată din raţiunea lui, aşa cum o rază de lumină iese printr-o gaură, dintr-un vas de lut.”

Aşa grăiau atlanţii. Lumea de rând nu pricepea învăţătura lor. Unii se închinau la animale, alţii la umbrele morţilor, la idoli sau la freamătul sunetelor nopţii, la tunete şi la fulgere sau la o groapă făcută în pământ. Era cu neputinţă şi primejdios să se lupte împotriva atâtor superstiţii.

Atunci preoţii, casta supremă la atlanţi, şi-a dat seama că e nevoie de o credinţă limpede şi pe înţelesul tuturor, aceeaşi pentru toată lumea. Ei s-au apucat să ridice temple uriaşe, împodobite cu aur şi să le închine Soarelui, părinte şi stăpân al vieţii; mânios şi dătător de viaţă, cel care moare şi se naşte din nou.

Curând, cultul soarelui a cuprins întreg Pământul. Mult sânge de om au trebuit să verse credincioşii. În apusul îndepărtat, printre pieile roşii, soarele a luat chipul unui şarpe acoperit de pene. În răsăritul îndepărtat, soarele, stăpânul umbrelor celor morţi, a căpătat înfăţişare de om cu capul de pasăre.

În centrul lumii, în Cetatea Celor o Sută de Porţi de Aur, a fost construită o piramidă în trepte, înaltă până la nori, şi acolo a fost dus Capul celui Adormit. La poalele piramidei, pe un soclu de piatră, a fost aşezat un taur înaripat, de aur, cu chip de om şi cu labele de leu. Un foc nestins ardea sub el.

În zilele echinoxului, întreg poporul se aduna acolo şi în timp ce femei goale dansau în sunetele tobelor în formă de ou, preotul suprem, Fiul Soarelui, marele cârmuitor sacrifica pe cel mai frumos dintre tinerii cetăţii şi-l ardea în burta taurului.

Fiul Soarelui era stăpân deplin al cetăţii şi al ţării. El ridica diguri şi făcea şanţuri pentru udatul câmpului, împărţea veşmintele şi hrana din prăvălii, pământul şi vitele. Numeroşi slujbaşi îndeplineau poruncile sale. Nimeni n-avea voie să spună despre un bun „E al meu”, căci toate aparţineau Soarelui. Munca era sfântă. Trândăvia se pedepsea cu moartea. Primăvara, Fiul Soarelui ieşea cel dintâi pe câmp, trăgea cu boii prima brazdă şi zvârlea în ea sămânţa porumbului.

Templele erau pline de grâne, de ţesături, de mirodenii. Corăbiile atlanţilor, purtând pe pânzele de purpură imaginea şarpelui cu soarele în gură, brăzdau toate fluviile şi mările Pământului. Începea o lungă perioadă de pace; oamenii uitau cum se ţine spada în mână.

Dar iată că un nor de la răsărit veni asupra Atlantidei.

Pe podişurile răsăritene ale Asiei trăia un neam de oameni cu chipuri galbene şi ochi piezişi, neamul puternic al Ucikurilor. Ei ascultau de o femeie care avea însuşirea de a cădea în transă. Numele ei era Su Hutam, ceea ce înseamnă „Cea care vorbeşte cu luna”.

Su Hutam le grăi astfel Ucikurilor:

— Am să vă duc într-o ţară, unde soarele apune în fundul unei văi prăpăstioase dintre munţi. Acolo sunt berbeci fără număr, câte stele pe cer; acolo curg râuri de kumâs şi sunt iurte atât de înalte, încât poţi să bagi în fiecare o turmă de cămile. Caii voştri n-au călcat încă pe acolo; voi n-aţi luat cu coiful apă din acele fluvii.”

Ucikurii au pogorât de pe podiş, s-au năpustit asupra multelor triburi nomade ale celor cu chipuri galbene, le-au supus şi s-au făcut conducători de oşti peste ele. Ei spuneau celor învinşi: „Urmaţi-ne în ţara soarelui, cea arătată de Su Hutam Lu.”

Nomazii, adoratori ai stelelor, erau visători şi neînfricaţi. Ei şi-au ridicat iurtele şi-au mânat vitele spre apus, înaintând încet, an cu an. Călărimea ucikurilor mergea înaintea lor, atacând, luptând şi nimicind oraşele. În urma călărimii veneau agale turmele, apoi carele cu femei şi copii. Nomazii au trecut pe marginea Indiei şi s-au revărsat peste câmpia europeană de răsărit.

Acolo, mulţi s-au statornicit pe malurile lacurilor. Cei mai puternici şi-au continuat drumul spre apus. Pe ţărmul Mării Mediterane, ei au nimicit cea dintâi colonie a atlanţilor şi au aflat de la învinşi în ce parte se află ţara soarelui. Acolo a murit Su Hutam Lu. Supuşii ei i-au desprins pielea cu părul de pe cap, au pus-o în vârful unei prăjini înalte şi cu acest steag în frunte au pornit mai departe, de-a lungul mării. Astfel au ajuns la marginea Europei până ce, în sfârşit, au zărit de pe culmile munţilor marginile ţării făgăduite. Trecuseră o sută de ani de când ucikurii pogorâseră prima oară de pe podişul lor.

Nomazii s-au apucat să taie copaci, să facă din ei plute şi cu aceste plute au trecut fluviul cald, cu apă sărată. După ce au pus piciorul pe pământul făgăduit al atlanţilor, nomazii au atacat oraşul sfânt Tule. Când ei au pornit să se urce pe zidurile lui înalte, cei din oraş au început să tragă clopotele; sunetul clopotelor era atât de plăcut, încât năvălitorii cu chipuri galbene n-au mai nimicit cetatea, nu i-au ucis pe locuitori, nu le-au jefuit templele. Au luat doar hrană şi veşminte şi au pornit mai departe, spre sud-vest. Colbul stârnit de carele şi de turmele lor acoperea soarele.

Într-un sfârşit, drumul nomazilor a fost tăiat de oastea Pieilor Roşii. Atlanţii, chipeşi, dar moleşiţi, erau împodobiţi cu aur, cu pene colorate. Călărimea ucikurilor i-a nimicit. Din ziua aceea, chipurile galbene au simţit mirosul de sânge al atlanţilor şi n-au mai ştiut de milă.

Din Cetatea Celor o Sută de Porţi de Aur au pornit soli în apus, la pieile roşii, în sud, la negri, în răsărit, la triburile lui Aam, în nord, la ciclopi – şi au adus jertfe omeneşti. Pe vârfurile templelor ardeau fără să se stingă ruguri. Locuitorii oraşului se adunau să asiste la jertfe, se dedau la jocuri nestăpânite, la plăcerile cărnii, se îmbătau cu vin, îşi risipeau comorile.

Pregătindu-se pentru greaua încercare, preoţii şi filosofii au dus în adâncul munţilor cărţile Marei Ştiinţe, le-au ascuns în peşteri, le-au îngropat în pământ.

Şi s-a dezlănţuit războiul. Sfârşitul lui era hotărât dinainte: atlanţii nu aveau de apărat altceva decât bogăţia de care erau sătui, pe câtă vreme nomazii veneau cu lăcomia lor primitivă şi cu credinţa în cele făgăduite. Totuşi, bătălia a fost crâncenă şi a ţinut îndelung. Tara era pustiită, bântuită de foamete şi de molimă. Oştile o luau la fugă, se împrăştiau şi jefuiau tot ce găseau în cale. Cetatea Celor o Sută de Porţi de Aur a fost cucerită cu asalt, iar zidurile ei, dărâmate. Fiul Soarelui s-a aruncat din vârful piramidei. S-au stins focurile din înălţimea templelor. Puţini dintre cei înţelepţi şi iniţiaţi au fugit în munţi, în peşteri. Civilizaţia a pierit.

Printre palatele nimicite ale marelui oraş, prin pieţele năpădite de iarbă, umblau oile, iar ciobanul cu chipul de ceară îngâna cântecul de jale despre ţara fericită a făgăduinţei, asemenea unui miraj din pustiu, în care pământul e albăstrui, iar cerul, de aur.

Nomazii îşi întrebau căpeteniile: „Acum, încotro o mai luăm?” Căpeteniile le răspundeau: „V-am adus în ţara făgăduinţei; aşezaţi-vă aici şi trăiţi în pace.” Multe dintre triburile nomade nu au ascultat şi au pornit mai departe, spre ţara Şarpelui cu pene, dar acolo au fost măcelăriţi de stăpânitorul oraşului Ptitligua. Unii dintre ei au răzbit până la ecuator, unde i-au nimicit negrii, turmele de elefanţi şi frigurile.

Ucikurii, conducătorii celor cu chipuri de ceară, au ales pe cel mai înţelept dintre căpeteniile de oşti şi l-au pus cârmuitor al ţării supuse. Numele acelei căpetenii era Tubal. El a poruncit să se dreagă zidurile, să se cureţe grădinile, să se are ogoarele şi să se ridice case noi. El a dat multe legi înţelepte şi simple. Apoi a chemat la el pe înţelepţii şi iniţiaţii care fugiseră în peşteri şi le-a zis: „Urechile şi ochii mei sunt deschişi pentru înţelepciune.” Şi i-a făcut sfetnici, şi le-a dat voie să-şi redeschidă templele şi a trimis în toate părţile soli, vestindu-şi dorinţa de pace.

Acesta a fost începutul celui de al treilea şi celui mai ridicat val de civilizaţie a atlanţilor. La sângele numeroaselor neamuri negre, roşii, măslinii şi albe s-a adăugat sângele visător, fierbând ca mustul, al nomazilor asiatici, adoratori ai stelelor, urmaşi ai vizionarei Su Hutam Lu.

Nomazii se topeau cu iuţeală printre celelalte neamuri. Iurtele, turmele, libertatea în sălbăticie n-au rămas decât în cântece şi în legende. A luat naştere un nou neam de oameni, vânjoşi, cu pielea oacheşă-gălbuie şi cu părul negru. Ucikurii, coborâtori din călăreţi şi din conducători de oşti, alcătuiau aristocraţia oraşului. Ei iubeau ştiinţele, artele şi luxul. Ei au înfrumuseţat oraşul cu ziduri noi şi cu turnuri în şapte muchii, au îmbrăcat în aur cele douăzeci şi una de trepte ale uriaşei piramide, au construit apeducte; ei au folosit coloanele pentru întâia oară în arhitectură.

Ţările şi oraşele care s-au despărţit de cetate au fost din nou supuse în războaie îndelungate. În nord, se făcea război cu ciclopii, urmaşii sălbăticiţi ai neamului Zemze, care nu se amestecaseră cu alte neamuri. Marele cuceritor Rama a ajuns până în India. El a unit în împărăţia Ra triburile nounăscute ale arienilor. Astfel s-au întărit hotarele Atlantidei şi s-au întins, aşa cum nu fuseseră niciodată, de la ţara Şarpelui cu Pene până la ţărmurile asiatice ale Oceanului Pacific, unde odinioară uriaşii cu pielea galbenă zvârleau cu pietre în corăbii.

Sufletul visător al cuceritorilor năzuia spre ştiinţă. Au fost din nou citite cărţile străvechi ale neamului Zemze, tomurile cu înţelepciunea fiilor lui Aam. O epocă se încheiase; începea alta nouă. În peşteri au fost găsite „cele şapte papirusuri ale Celui adormit” pe jumătate prăpădite de timp. Odată cu această descoperire, ştiinţa a început să se dezvolte cu repeziciune. În sângele înflăcărat şi neliniştit al ucikurilor curgea din belşug tocmai ceea ce lipsea fiilor lui Aam: puterea inconştientă de creaţie şi ceea ce nu aveau fiii neamului Zemze: cugetarea limpede şi ageră.

Temelia ştiinţei noi era următoarea: „În om dormitează cea mai puternică dintre forţele lumii. Precum săgeata pornită dintr-un arc întins, îndreptată de o mână sigură, loveşte ţinta – tot aşa materia raţiunii care dormitează poate să fie încordată de arcul voinţei, îndreptată de mâna cunoaşterii. Forţa cunoaşterii îndreptată spre un ţel n-are margini.”

Ştiinţa cunoaşterii se diviza în două părţi: cea pregătitoare – dezvoltarea corpului, a voinţei şi a minţii – şi cea de bază – cunoaşterea naturii, a lumii şi a formulelor prin care materia cunoaşterii îndreptată spre un ţel pune stăpânire pe natură.

Stăpânirea deplină a cunoaşterii, înflorirea culturii pe Pământ, aşa cum nu mai fusese niciodată până atunci şi nu s-a mai repetat până acum, au durat un secol, între anii patru sute cincizeci şi trei sute cincizeci înainte de Deluviu, adică înainte de pieirea Atlantidei.

Pe Pământ, pacea domnea pretutindeni. Forţele Pământului, trezite la viaţă prin cunoaştere, slujeau minunat şi pe deplin oamenilor. Grădinile şi ogoarele dădeau roade nespus de îmbelşugate, turmele se înmulţeau, munca era uşoară. Poporul îşi amintea de vechile datini şi sărbători şi nimeni nu-l împiedica să trăiască, să iubească, să procreeze, să se veselească. În legende, acest secol e numit „veacul de aur”.

Pe vremea aceea, la hotarul răsăritean al Pământului a fost ridicat un sfinx care înfăţişa într-un singur trup cele patru elemente, un simbol al misterului raţiunii adormite. Atunci au fost create cele şapte minuni ale lumii: labirintul, colosul din Marea Mediterană, stâlpii la apus de Gibraltar, turnul astrologilor din Poseidones, statuia lui Tibal şi cetatea Lemuţilor, aflată pe o insulă din Oceanul Pacific.

În mijlocul neamurilor negre care, până atunci, erau împinse spre smârcurile de la tropice, a pătruns lumina cunoaşterii. Negrii îşi însuşeau repede civilizaţia şi au început să ridice oraşe uriaşe în Africa Centrală.

Grăuntele de înţelepciune al neamului Zemze a dat un rod strălucit şi înfloritor. Dar iată că cei mai înţelepţi dintre iniţiaţii în cunoaştere au început să-şi dea seama că în toată această creştere a civilizaţiei zace un păcat originar: omenirea avea să se răpună singură ca şarpele care îşi muşcă propria lui coadă.

Această greşeală originară consta în faptul că existenţa – viaţa pământului şi a fiinţelor – erau concepute ca izvorând din raţiunea omului.

Cunoscând lumea, omul nu se cunoştea decât pe sine. Raţiunea era singura realitate, iar lumea – reprezentarea ei, imaginea ei. Din acest fel de a înţelege existenţa rezultă pornirea fiecărui om de a afirma că el e ceva unic existent, pe când toate celelalte, toată lumea sunt doar roadele închipuirii lui. Urmarea era inevitabilă: lupta pentru personalitatea unică, lupta tuturor împotriva tuturor, nimicirea omenirii, ca a visului omenesc răsculat împotriva omului însuşi, dispreţul şi dezgustul faţă de existenţă, ca un coşmar.

Asta a fost greşeala originară a înţelepciunii neamului Zemze.

În cunoaştere s-a produs o sciziune. Neîntrezărind posibilitatea de a elimina sămânţa răului, unii spuneau că răul este singura forţă care creează existenţa. Ei şi-au luat numele de negri, deoarece cunoştinţa venea de la negri.

Alţii, care susţineau că răul nu stă în natura însăşi, ci în abaterea raţiunii de la natură au început să caute o cale de luptă împotriva răului.

Ei spuneau: „Raza de soare cade pe pământ şi piere, dar apoi învie prin rodul pământului: aceasta este legea de temelie a vieţii. Tot aşa se întâmplă cu mişcarea raţiunii universale: declinul, pieirea prin sacrificiu, învierea prin trup. Greşeala originară, solitudinea raţiunii, poate fi nimicită prin căderea în păcat. Raţiunea trebuie să coboare în trup şi să treacă prin porţile vii ale morţii. Aceste porţi sunt sexul. Coborârea raţiunii se produce prin forţa de atracţiune sexuală sau prin Eros.”

Cei ce susţineau aceasta se intitulau albi, pentru că purtau o tiară de pânză albă, semnul lui Eros. Ei au creat sărbătoarea primăverii şi misterul căderii în păcat care se juca în grădinile măreţe ale străvechiului templu al Soarelui. Un tânăr neprihănit înfăţişa raţiunea, o femeie, porţile trupului muritor, iar şarpele, pe Eros. Oamenii din ţări îndepărtate veneau să vadă aceste spectacole.

Ruptura iscată între cele două căi de cunoaştere era mare. A început lupta. Tocmai atunci s-a făcut o descoperire uimitoare – s-a găsit putinţa de a se elibera fulgerător puterea vitală aflată în stare latentă în seminţele plantelor. Această forţă, o substanţă fulminantă, un foc rece, odată eliberată, ţâşnea în spaţiu. Negrii au folosit-o în luptă, la uneltele lor de război. Ei au construit uriaşe nave zburătoare care stârneau groaza – şi neamurile sălbatice au început să se închine la aceşti balauri înaripaţi.

Albii şi-au dat seama că se apropie pieirea lumii şi au început să se pregătească pentru a o întâmpina. Ei au ales dintre oamenii de rând pe cei mai neprihăniţi şi mai puternici, pe care i-au dus în nord şi în est, dându-le în folosinţă păşuni aflate sus, în munţi, unde cei strămutaţi puteau trăi o viaţă de fiinţe primitive.

Temerile albilor se adevereau. Secolul de aur degenera, oraşele Atlantidei începeau să simtă saţul. Nimic nu mai stăvilea fantezia dezlănţuită, setea de perversitate, demenţa raţiunii pustiite. Forţa pe care omul pusese stăpânire se întorcea împotriva lui. Moartea inevitabilă îi făcea pe oameni posomorâţi, fioroşi, neîndurători.

Şi zilele din urmă au venit. Şirul lor s-a deschis printr-o mare calamitate: regiunea de mijloc a Cetăţii celor O Sută de Porţi de Aur a fost scuturată de un cutremur; o mare parte de uscat, s-a scufundat în ocean şi valurile Atlanticului au despărţit pentru totdeauna ţara Şarpelui cu Pene de restul pământului.

Negrii îi învinuiau pe albi că prin puterea vrăjilor au dezlănţuit urgia duhurilor pământului şi ale focului. Poporul s-a răsculat; noaptea, negrii au pornit măcelul în oraş şi mai mult de jumătate din locuitorii care purtau tiară de pânză au fost ucişi; cei scăpaţi cu viaţă au fugit peste hotarele Atlantidei.

Puterea în Cetatea celor o Sută de Porţi de Aur a încăput pe mâna celor mai bogaţi cetăţeni ai Ordinului Negru, numiţi magaţitli, adică „neînduraţi”. Ei spuneau: „Să stârpim omenirea, căci ea este visul urât al raţiunii.”

Ca să guste pe deplin priveliştea morţii, ei au vestit serbări şi jocuri pe tot Pământul, au deschis porţile visteriilor şi ale prăvăliilor statului, au adus din nord fete albe şi le-au dat poporului, au lăsat liberă intrarea în temple tuturor doritorilor de plăceri perverse, au umplut fântânile cu vin şi au poruncit să se frigă carne în pieţe. Nebunia a pus stăpânire pe popor. Aceasta se petrecea toamna, la vremea când se culegeau strugurii.

Noaptea, în pieţele luminate de ruguri, în mijlocul poporului îmbătat de vin, de jocuri, de mâncare, de femei, s-au ivit magaţitlii. Ei purtau coifuri înalte, cu creasta ascuţită, centuri bătute în plăci de metal, dar n-aveau scuturi. Cu mâna dreaptă. aruncau globuri de bronz care explodau cu foc rece, nimicitor, iar cu stânga înfigeau spada în cei beţi, cu minţile pierdute.

Orgia sângeroasă a fost curmată de un groaznic cutremur de pământ. Statuia lui Tubal s-a prăbuşit, au crăpat zidurile, s-au năruit stâlpii apeductelor; din crăpăturile adânci au ţâşnit flăcări şi cerul s-a învăluit în cenuşă.

A doua zi dimineaţa, discul tulbure al soarelui a luminat ruinele, grădinile în flăcări, mulţimi de oameni sleiţi de destrăbălare, înnebuniţi, mormane de leşuri. Magaţitlii s-au repezit la maşinile lor zburătoare în formă de ou şi au părăsit Pământul, ducându-se în spaţiul sideral, în patria raţiunii abstracte.

Miile şi miile lor de aparate pieriseră din vedere când a răbufnit un al patrulea cutremur, mai puternic decât celelalte. De la miază-noapte, un val al oceanului s-a ridicat din hăuri şi s-a rostogolit peste pământ, nimicind tot ce mai era viu.

Apoi s-a dezlănţuit furtuna; fulgerele cădeau pe pământ, pe case. O ploaie năvalnică s-a abătut asupra oraşului, aducând cu ea grindină de piatră vulcanică.

La adăpostul zidurilor marii cetăţi, magaţitlii continuau să-şi ia zborul din vârful piramidei cu trepte îmbrăcate în aur şi, prin oceanul de apă ce se prăbuşea, prin fum şi cenuşă, se îndreptau spre spaţiul sideral. Trei cutremure, unul după altul, au nimicit pământul Atlantidei. Cetatea Porţilor de Aur s-a scufundat în valurile clocotitoare.”