GUSEV SUPRAVEGHEAZĂ ORAŞUL.

Iha se zăpăcise rău de tot; îndeplinea numaidecât orice îi cerea Gusev, îl privea cu ochii înceţoşaţi, aşa de caraghioasă în slăbiciunea ei, încât îţi făcea milă. Gusev se purta cu ea aspru, dar drept. Când pe Ihoşka o copleşeau sentimentele, el o lua pe genunchi, o mângâia pe cap, o gâdila după ureche, îi povestea tot felul de istorioare hazlii. Ea le asculta vrăjită, cu minţile pierdute.

Gândul evadării în oraş sfredelea necontenit capul lui Gusev. Aici erau ca într-o cursă de şoareci: n-aveai cum să te aperi la o nevoie, nici cum să fugi. Îi ameninţa o primejdie serioasă – în privinţa asta nu încăpea îndoială. Pe de altă parte, discuţiile cu Los nu duceau la nici un rezultat. Inginerul se mulţumea să strâmbe din buze: toată lumea din faţa lui îi era închisă vederii de fusta fetei lui Tuskub.

— Tare eşti fricos, Alexei Ivanovici! zicea el. Ei, o să ne omoare – ce, parcă de moarte ne temem noi? Atunci de ce n-am fi rămas la Petrograd – mai mare siguranţă ca acolo nici că se putea!

Gusev îi porunci Ihoşkăi să şterpelească cheile de la hangarul unde erau adăpostite bărcile înaripate. Apoi intră acolo cu un felinar şi o noapte întreagă îşi bătu capul cu o barcă mică, cu două aripi şi, probabil, o mare viteză de zbor. Avea un mecanism simplu. Motorul ei minuscul era alimentat cu grăunţe dintr-un metal alb care, sub acţiunea unei scântei electrice, se dezagrega cu o forţă uriaşă. Aparatul căpăta energie electrică, în timpul zborului, din aer, căci Marte era învăluit în electricitate de înaltă tensiune, emisă de nişte staţii aflate la poli (despre asta povestise Aelita).

Gusev trase barca până la poarta hangarului, iar cheia i-o înapoie Ihăi; la nevoie, nu era greu să rupă lacătul numai cu mâna.

După aceea luă hotărârea să supravegheze oraşul Soaţera. Iha îl învăţase cum să facă legăturile la oglinda ceţoasă. Ecranul acesta vorbitor din casa lui Tuskub putea fi legat numai unilateral adică să-l foloseşti fără să fii văzut şi auzit.

Gusev supuse cercetării întreg oraşul: pieţele, arterele comerciale, fabricile, cartierele muncitoreşti. O viaţă ciudată se desfăşura şi trecea prin faţa lui în oglinda înceţoşată: săli scunde de fabrici cu ziduri de cărămidă, lumină tulbure răzbind prin geamuri prăfuite, muncitori cu chipuri zbârcite, posomorâţi cu ochii căzuţi în orbite, absenţi, maşini, maşini-unelte, veşnic în mişcare, făpturi gârbovite executându-şi mişcările precis – o viaţă tristă, fără o rază de lumină – viaţă de furnici.

Se iveau uliţele drepte, uniforme, ale cartierelor muncitoreşti cu aceleaşi făpturi triste, umblând cu capul plecat. Un suflu de plictiseală grea, veche de mii de ani, se ridica din aceste coridoare de cărămidă curat măturate, toate la fel. Aici, pe cât se părea, nimeni nu mai spera în nimic.

Apoi apăreau pieţele centrale: case cu etaje în terasă, verdeaţă tărcată, târâtoare, geamuri lucind în bătaia soarelui, femei elegante; în mijlocul străzii, măsuţe, vaze înguste, pline cu flori; lume bine îmbrăcată îmbulzindu-se, bărbaţi în halate negre, faţadele clădirilor – toate oglindindu-se în parchetul verzui. Pe jos treceau în zbor bărci de aur, umbrele aripilor lunecau scurt pe pavaj, făpturile din ele râdeau cu capul dat pe spate, eşarfele uşoare, colorate, fâlfâiau în vânt…

Oraşul avea o viaţă dublă. Gusev ţinu cont de toate. Ca om cu multă experienţă, el simţi că, în afară de aceste două feţe ale vieţii, trebuie să mai existe o a treia, cea clandestină. Într-adevăr, pe străzile bogate ale oraşului, prin parcuri, pretutindeni se vedeau numeroşi tineri marţieni, traşi la faţă, prost îmbrăcaţi. Ei hoinăreau fără nici un rost, cu mâinile în buzunare, uitându-se în jur. Gusev îşi zicea în gând: „Ehei, am văzut şi noi aşa ceva!”

Ihoşka îi dădea lămuriri amănunţite. Numai ceva nu încuviinţa să facă: să pună în legătură ecranul cu Casa Consiliului Suprem al inginerilor.

Biata fată îşi scutura părul roşcat, îngrozită, cu mâinile împreunate, implorându-l:

— Să nu-mi ceri asta, Fiul Cerului! Mai bine, omoară-mă, dragul meu Fiu al Cerului…

Odată, în cea de a paisprezecea zi, dimineaţa, Gusev se aşeză, ca de obicei, în fotoliu, îşi puse pe genunchi tabloul cu cifre şi trase de cordon.

În peretele de oglindă se ivi o privelişte ciudată: piaţa centrală cu mici grupuri de marţieni îngrijoraţi, schimbând vorbe în şoaptă. Măsuţele de pe pavaj, florile, umbreluţele înflorate lipseau. Apoi se ivi un detaşament de soldaţi, înaintând în triunghi, ca nişte păpuşi înspăimântătoare, cu chipurile de piatră. Mai încolo, o stradă comercială: mulţimea fugind, încăierându-se, şi în învălmăşea aceasta un marţian înălţându-se vertiginos în spirală, cu maşina înaripată. În parc, aceleaşi grupuri de oameni îngrijoraţi, vorbind în şoaptă. La o fabrică, mulţimi de muncitori neliniştiţi, vuind, chipuri întărâtate, posomorâte, fioroase.

Părea că în oraş se întâmplase ceva de cea mai mare importanţă. Gusev o zgâlţâi pe Ihoşka de umeri:

— Ce s-a-ntâmplat?

Dar ea tăcea, privindu-l cu ochii împăienjeniţi de dragoste.