GLASUL IUBIRII.

De-a lungul cheiului Jdanov zburau nori de zăpadă, alunecau pe trotuare spulberaţi de vânt; fulgii înnebuniţi se roteau în jurul felinarelor care se legănau. Viforul troienea uşile şi ferestrele, urla sălbatic în parcul de dincolo de râu.

Los mergea pe chei cu gulerul ridicat, cu corpul aplecat înainte, înfruntând bătaia vântului. Fularul călduros îi flutura pe spate, picioarele îi alunecau, zăpada îi biciuia nemilos obrazul. Se întorcea la ora obişnuită de la uzină, ducându-se acasă, casa lui de om singuratic. Locuitorii de pe chei se obişnuiseră cu pălăria lui cu boruri mari, cu fularul care-i acoperea faţa pe jumătate, cu umerii lui aduşi, iar atunci când se apleca să salute, lăsând vântul să-i răvăşească părul alb, nimeni nu se mai mira de privirea stranie a acelor ochi care văzuseră ceea ce nu mai văzuse încă nimeni.

În alte vremuri, de bună seamă, apariţia lui bizară, cu fularul fluturând în vânt, mergând agale printre norii de ninsoare, ar fi inspirat pe vreun tânăr poet. Dar acum, vremurile se schimbaseră: poeţii nu se mai lăsau încântaţi de vârtejurile de zăpadă, nici de stele, nici de ţările aflate dincolo de nori, ci de ropotul de ciocane care răsună pe întinsul ţării, de fâşâitul joagărelor, de foşnetul secerilor, de şuieratul coaselor – cântece vesele ale Pământului.

Trecuseră şase luni de când Los se întorsese pe Pământ. Se potolise curiozitatea care cuprinsese toată lumea când apăruse prima telegramă anunţând sosirea celor doi oameni de pe Marte. Los şi Gusev mâncaseră numărul cuvenit de mâncăruri la cele o sută cincizeci de banchete, la supeuri şi la adunări ştiinţifice. Gusev o adusese pe Maşa de la Petrograd, o îmbrăcase ca pe o păpuşă, dăduse câteva sute de interviuri, îşi cumpărase o motocicletă, umbla cu ochelari rotunzi, făcuse un turneu de şase luni prin America şi Europa, povestind despre încăierările lui cu marţienii, despre păianjeni şi despre comete, amintind cum el şi cu Los fuseseră cât pe-aci sa nimerească pe Carul Mare. Apoi întors în Rusia Sovietică puse bazele „Societăţii pentru expedierea unui detaşament de luptă pe planeta Marte în vederea salvării rămăşiţelor populaţiei muncitoare.”

La Petrograd, Los construise într-o uzină un motor universal de tip marţian…

Pe la şase seara, se întorcea de obicei acasă. Cina singur înainte de a adormi, deschidea câte o carte; versurile poeţilor îi păreau că sună ca gânguritul unui copil, iar născocirile romancierilor semănau a palavre copilăreşti. Stingea lumina şi rămânea îndelung aşa, întins în pat, privind în întuneric, cu gândurile lui singuratice.

Azi, la ora lui obişnuită, trecea pe chei. Norii de zăpadă se năpusteau în sus, în furia viscolului. Streaşinile, acoperişurile erau învăluite în pulbere de ninsoare. Viforul legăna felinarele şi îţi tăia răsuflarea.

Los se opri cu capul ridicat. O clipă, vântul destrăma norii de zăpadă. În negrul fără fund al cerului, o stea sclipea, jucându-şi lumina. El o privea cu ochii înnebuniţi. Razele ei îi pătrundeau drept în inimă… „Tuma, Tuma, stea a tristeţii…” Marginile zburătoare ale norilor acoperiră din nou, ca o cortină, bezna, luând vederii steaua singuratică. Dar în clipa aceea scurtă, o viziune, care până atunci îi scăpa mereu, străbătu cu o teribilă claritate memoria lui Los.

Un zgomot ca zumzetul albinelor zădărâte se auzea prin somn. Urmară lovituri grele în uşă. Aelita tresări, suspină şi, trezindu-se, se cutremură; el n-o vedea în întunericul din mica peşteră, îi simţea doar bătăile inimii.

Loviturile în uşă se repetară. Glasul lui Tuskub răsună din afară: „Luaţi-i!” Los o apucă pe Aelita de umeri.

— Soţul meu, Fiul Cerului, rămâi cu bine! zise ea cu glasul abia auzit.

Degetele îi alunecară fugar pe obrazul lui. Atunci Los îi căută pe dibuite mâna şi-i smulse sticluţa cu otravă. Ea îi şopti la ureche repede, repede, într-o răsuflare:

— Sunt sortită, prin legământ, reginei Magr… După o datină veche, după cumplita lege a reginei Magr, o fecioară care şi-a călcat legământul de iniţiere este aruncată în puţul din labirint. L-ai văzut… Nu puteam însă să mă împotrivesc iubirii Fiului Cerului. Sunt fericită, îţi mulţumesc pentru viaţa ce mi-ai dat. M-ai întors în mileniile lui Hao. Îţi mulţumesc, soţul meu!

Apoi îl sărută; el simţi mirosul amar al veninului pe buzele ei. Atunci sorbi restul de licoare neagră – mai rămăsese destulă în şipuşor. Aelita abia apucase să se atingă de el… Izbiturile în uşă îl făcură pe Los să se ridice, dar conştiinţa îl părăsea, mâinile şi picioarele nu-l mai ascultau. Se întoarse la pat, căzu peste trupul Aelitei şi o cuprinse în braţe. Când marţienii pătrunseră în peşteră, el nu mai mişca. Îl smulseră de lângă cea care-i era soţie, iar pe ea o acoperiră cu mantia şi o duseră afară. Cu o ultimă sforţare, Los sări să apuce marginea mantiei ei negre, dar în faţă izbucniră fulgerări – trăgeau cu armele – simţi lovituri scurte în piept, şi se prăbuşi înapoi, pe pragul de aur al peşterii…

Înfruntând furia vântului, Los o luă la fugă pe chei. După un timp, se opri iar, se roti în norii de ninsoare, strigând la fel ca atunci, în mijlocul beznei din univers:

— Trăieşte, trăieşte! Aelita, Aelita!

Într-o răbufnire furioasă, vântul prinse din zbor numele acesta rostit pentru întâia oară pe Pământ – şi-l spulberă printre fulgii învârtejiţi. Los îşi vârî bărbia în fular, îşi băgă adânc o mână în buzunar şi o luă spre casă, clătinându-se.

Un automobil aştepta în faţă. Fulgii de zăpadă, ca nişte musculiţe albe, jucau în lumina farurilor. Un om, într-o şubă miţoasă, se mişca în loc, bătând cu picioarele îngheţate în trotuar.

— Am venit să te iau, Mstislav Sergheevici! strigă el vesel. Suie-te în maşină, mergem!

Era Gusev. În câteva cuvinte, îl lămuri pe Los că în seara asta, la ora şapte, postul de radio aştepta, dealtfel ca în tot cursul săptămânii, să recepţioneze nişte semnale necunoscute, de o intensitate neobişnuită. Înţelesul lor nu putea fi găsit. De o săptămână, ziarele de pe toate continentele făceau presupuneri în privinţa acestor semnale; după unii, ele veneau de pe Marte. Directorul postului de radio îl poftea pe Los să recepţioneze în seara, aceasta mesajele misterioase.

Los sări în automobil fără un cuvânt. Fulgii albi prinseră să joace nebuneşte în conurile de lumină ale farurilor. Viscolul lovea drept în obraz. Deasupra deşertului de zăpadă al Nevei pâlpâia văpaia liliachie a oraşului, străluceau felinarele de-a lungul cheiurilor, lumini, lumini… Undeva, în depărtare, mugea sirena unui spărgător de gheaţă, care zdrobea sloiurile.

Automobilul se opri la capătul străzii Zorilor Roşii, într-o poiană înzăpezită, sub copacii care şuierau, împreună cu vântul, lângă o căsuţă cu acoperişul în formă de cupolă. Pilonii de fier dantelat şi plasele de sârmă pierdute în norii de ninsoare urlau, sinistre şi singuratice. Los deschise larg uşa troienită, intră în căsuţa călduroasă, îşi scoase pălăria şi fularul. Un om rumen, rotofei, începu să-i explice ceva, ţinându-i mâna înroşită de ger în palmele lui grase, calde. Arătătorul ceasornicului se apropia de şapte.

Los se aşeză în faţa aparatului de recepţie, îşi puse casca. Acul ceasornicului se mişca încet… O, timpule, bătăi grăbite ale inimii, spaţiu glacial al universului!

O şoaptă uşoară îi ajunse la ureche. Los închise repede ochii. Şoapta se auzi din nou: un glas, stăpânit de tulburare, repetând iar şi iar cuvinte ciudate. Los îşi încordă auzul. Glasul îndepărtat îi săgeta inima ca un fulger blând. El repeta cu tristeţe într-o limbă nepământească:

— Unde eşti, unde eşti, Fiul Cerului?

Apoi, glasul se stinse. Los rămase cu privirea fixă, cu ochii goi, măriţi peste măsură. Glasul Aelitei, al iubirii, al veşniciei, glasul dorului zbura peste univers, chemând, invocând, strigând: „Unde eşti, unde eşti, dragostea mea?”

SFÂRŞIT

1 „Douăzeci şi trei”: interjecţiune cu diferite nuanţe (l. engleză). (N. trad.)

2 „Piter” denumirea populară a Petersburgului. (N. trad.)