PĂMÂNTUL.

Câmpurile diamantine erau urmele lăsate în trecere de o cometă rătăcind în spaţiu. Atras în orbita ei, aparatul navigă mult timp printre pietrele celeste. Viteza lui creştea necontenit; legile absolute ale matematicei îşi arătau puterea: încetul cu încetul, drumul maşinei zburătoare şi al meteoriţilor se îndepărtau unul de altul, formând un unghi din ce în ce mai mare. Această nebulozitate aurie, capul unei comete necunoscute, şi coada ei, torentele de meteoriţi, se avântau pe o hiperbolă, curba din care nu puteau să iasă niciodată, ca să ocolească soarele şi să piară pentru totdeauna în spaţiu. Traiectoria aparatului semăna tot mai mult cu o elipsă.

Speranţa întoarcerii pe Pământ, aproape irealizabilă, îi trezi la viaţă pe Los şi pe Gusev. Acum, fără să-şi mai ia ochii de la ferestre, amândoi cercetau cerul. În partea unde îl bătea soarele, aparatul începuse să dogorească; navigatorii fură nevoiţi să-şi scoată hainele.

Câmpurile diamantine rămăseseră departe, jos; păreau nişte scântei infime, apoi se prefăcură într-o nebulozitate albicioasă şi pieriră din vedere. Şi iată că în depărtări uriaşe se zări Saturn înconjurat de sateliţi, cu inelele lui, sclipind în culorile curcubeului.

Nava, atrasă de cometă, se întorcea acum în sistemul solar.

O dâră de lumină străbătu un timp bezna, apoi păli şi ea şi se stinse. Erau asteroizii, mici planete fără număr, roind în jurul soarelui. Puterea lor de atracţie arcui şi mai mult traiectoria aparatului. În sfârşit, printr-un tub de sus, Los zări o seceră ciudată, îngustă şi orbitoare: era Venus. Aproape în aceeaşi clipă, Gusev, care se uita prin alt tub, trase, şuierând, aer în piept şi se întoarse năduşit, roşu în obraz:

— El e, zău, e el!

Un glob de un albastru argintiu strălucea cu o lumină caldă în beznă. Lângă el sclipea şi mai viu un glob mic cât un bob de coacăză. Aparatul zbura ceva mai la o parte de direcţia lor. Atunci Los se hotărî să facă o manevră primejdioasă, să întoarcă propulsorul aparatului în aşa fel ca să scoată axa exploziilor de pe traiectorie. Manevra izbuti: maşina zburătoare îşi schimbă direcţia: încetul cu încetul, globuleţul de lumină caldă se ridica spre zenit.

Zbura, zbura timpul curgător. Cei doi aeronauţi se străduiau să scruteze spaţiul prin tuburile de observaţie, apoi se trânteau jos, printre blănurile şi păturile împrăştiate, fiindcă îşi pierdeau ultimele puteri. Setea devenea chinuitoare, iar apa fusese băută până la ultima picătură.

Şi iată că, deodată, Los, într-o stare aproape subconştientă, văzu blănurile, păturile şi sacii ridicându-se pe pereţi. Gusev, gol până la brâu, stătea suspendat în aer. Aceste imagini apăreau ca în delir. Pe urmă, Gusev se pomeni întors cu faţa în jos, lângă un tub de observaţie. Se săltă puţin, se apucă de piept, îşi scutură capul zburlit în timp ce lacrimile îi udau obrazul, mustăţile i se pleoştiră, iar el bolborosea: Dragul de el, dragul de el, drag!

Din negura conştiinţei, Los izbuti să scoată gândul că aparatul ce întorsese, că zbura ca propulsorul înainte, supus forţei de atracţie a Pământului. Se târî la reostate, întoarse comutatoarele; aparatul se zgâlţâi, începu să duduie. El se aplecă la tubul de observaţie.

În beznă plutea un uriaş glob de apă, scăldat în soare. Oceanele păreau albăstrii, marginile insulelor verzui; o perdea de nori acoperea un continent. Globul umed se rotea încet. Lui Los, lacrimile îi turburau vederea. Sufletul iui, plângând de dragoste, zbura în întâmpinarea jerbei de lumină umedă, albăstrie. Patria omenirii! Esenţa vieţii! Inima lumii!

Acum, globul pământesc acoperea jumătate de cer. Los întoarse pârghiile reostatelor, până la refuz. Totuşi, zborul continua să fie ameţitor, învelişul aparatului se înfierbântase, manşonul de cauciuc fierbea, căptuşeala de piele scotea fum. Cu o ultimă sforţare, Gusev trase de capacul care închidea uşile. Un vânt de ghiaţă năvăli vâjâind prin crăpătură. Pământul îşi deschidea braţele, îşi primea fiii rătăcitori.

Izbitura fu năpraznică. Învelişul plesni. Gâtul aparatului intră adânc în pământ, pe o colină acoperită de iarbă.

Era în ziua de 3 iunie, duminică, la amiază. Foarte departe de locul căderii, pe malul lacului Michigan, lumea care se plimba cu bărcile, sau se afla pe terasele descoperite ale restaurantelor şi cafenelelor juca tenis, golf, fotbal sau înălţau zmee pe cerul fără nori, întreagă acea mulţime venită duminica să se bucure de farmecul malurilor înverzite, de freamătul frunzişului în iunie, auzi timp de cinci minute un sunet ciudat, un fel de urlet.

Unii care îşi aminteau războiul mondial spuneau, uitându-se pe cer, că aşa urlau de obicei proiectilele obuzierelor grele. Pe urmă, mulţi dintre ei văzură o umbră alungită prăbuşindu-se fulgerător spre pământ.

În mai puţin de o oră, o mare mulţime de oameni se adunase la locul unde căzuse aparatul. Curioşii alergau din toate părţile, săreau peste garduri, se avântau în goana automobilelor, a bărcilor, brăzdând apa lacului albastru. Aparatul, cu învelişul carbonizat, turtit şi plesnit, zăcea pe colină, aplecat pe o parte. Se auziră păreri, una mai absurdă decât alta. Dar mulţimea fu cuprinsă de o deosebită tulburare abia după ce se citi inscripţia săpată cu dalta pe capul întredeschis al uşii: „RSFSR”. Plecat în zbor de la Petrograd, în ziua de 18 august, 19…” Inscripţia era cu atât mai uimitoare cu cât acum, fiind în 3 iunie 19…, însemnarea fusese făcută cu trei ani şi jumătate în urmă.

Apoi, în interiorul aparatului misterios se auziră gemete slabe, şi atunci mulţimea amuţi şi se trase îngrozită îndărăt. Îndată se iviră un grup de poliţişti, un medic şi o duzină de reporteri cu aparate fotografice. Uşa fu deschisă; dinăuntru fură scoşi, cu cea mai mare grijă, doi oameni aproape goi; unul de o slăbiciune scheletică, bătrân, cu părul alb, era leşinat; celălalt cu obrazul stâlcit şi cu braţele fracturate, gemea jalnic. În mulţime se auziră strigăte de compătimire, plânsete de femei. Cei doi călători celeşti fură urcaţi într-un automobil şi duşi la spital.

Afară, în faţa ferestrei deschise, o pasăre îşi cânta fericirea cu glasul cristalin. Cânta despre razele soarelui, despre cerul albastru. Los zăcea nemişcat în perne şi o asculta. Lacrimile îi curgeau pe obrazul zbârcit. Mai auzise acest glas de cristal, dar unde, când?

Afară, în faţa ferestrei cu storul pe jumătate ridicat, umflat uşor de vântul dimineţii, roua albăstrie sclipea pe iarbă. Frunzele umede îşi mişcau umbrele pe stor. Cânta o pasăre. Un nor alb, compact se ridica din depărtare, de după o pădure.

O inimă se chinuise de dorul acestui Pământ, al norilor, al vijelioaselor ploi torenţiale şi al sclipirilor de rouă, de dorul uriaşilor, umblând printre coline verzi… Îşi aminti că la fel, într-o dimineaţă însorită, cânta o pasăre – şi nu pe Pământ – despre visele Aelitei… Aelita? Existase oare? Sau îi apăruse numai în vis? Nu! Pasărea, ciripind cu glasul ei mic, de cristal, vorbea despre o femeie albăstrie ca lumina amurgului, cu obrazul slab şi trist, care cântase cândva, aşezată noaptea lângă foc, cântecul din vechime despre dragoste.

Iată ce adusese lacrimile pe obrajii zbârciţi ai lui Los. Pasărea cânta despre aceea care rămăsese dincolo de stele şi despre bătrânul visător cărunt, cu faţa zbârcită, care străbătuse cerurile.

Vântul umfla storul mai tare, făcând să-i pocnească uşor marginea de jos; în odaie intră mireasmă de miere, de pământ umed…

Într-una din aceste dimineţi, la spital se ivi Skyles.

El strânse puternic mâna Iui Los: „Felicitările mele, dragă prietene!” – apoi se aşeză pe scaunul de lângă pat, îndesându-şi pălăria pe ceafă.

— Tare ai slăbit în călătoria asta, bătrâne! zise oaspetele. Am fost chiar acum la Gusev; ăsta se ţine voiniceşte: are braţele în gips, falca fracturată, dar râde întruna; tare bine-i pare că s-a întors! I-am expediat soţiei lui, la Petrograd, o telegramă şi cinci mii de dolari. Am telegrafiat despre dumneata gazetei mele; ai de primit o sumă uriaşă pentru „însemnări de călătorie”. Dar va trebui să-ţi perfecţionezi aparatul; ai aterizat prost. Drace! Ia gândeşte-te, au trecut aproape patru ani de atunci, din seara aceea nebunească de la Petrograd! Bătrâne, te sfătuiesc să bei un păhărel de coniac bun – o să te aducă la viaţă!

Ziaristul sporovăia, privindu-şi vesel şi atent interlocutorul; avea obrazul bronzat, neumbrit de griji, iar ochii plini de o nesăţioasă curiozitate. Los îi întinse mâna:

— Îmi pare bine că ai venit, Skyles!