O DESCOPERIRE ÎNTÂMPLĂTOARE.

În amurg, Gusev, neavând nimic de făcut, porni să hoinărească prin casă. Casa era mare, construită solid, bună de locuit iarna. Avea o mulţime de ganguri, scări, săli pustii, galerii stăpânite de o tăcere mortuară. Gusev umbla de colo până colo, privind şi căscând.

„Trăiesc în bogăţie, fir-ar ei ai naibii să fie, dar tare-i plictisitor aici!”

Într-un colţ îndepărtat al casei se auzeau glasuri, zăngănit de cuţite, zornăit de vase. Glasul piţigăiat al intendentului zvârlea vorbe păsăreşti, certând pe cineva. Gusev ajunse la bucătărie – o cameră scundă, boltită. În fundul ei ţâşneau limbi de foc uleioase, până deasupra tigăilor. Gusev se opri în uşă, strâmbând din nas. Intendentul şi bucătăreasa, care se ocărau unul pe altul, amuţiră şi, oarecum speriaţi, se traseră mai în fund, în umbra bolţilor.

— E fum, e fum aici, uite ce fumăraie! îi mustră Gusev în ruseşte. Să vă faceţi cotlon deasupra plitei. Vai de capul vostru de barbari – şi mai ziceţi că sunteţi marţieni!

Apoi, văzându-le ochii speriaţi, dădu înciudat din mână şi ieşi pe scara din fund. Odată ajuns afară, se aşeză pe treptele de piatră, îşi scoase tabachera păstrată cu evlavie şi aprinse o ţigară.

Jos, la marginea poienii, un tânăr păstor alerga strigând după nişte haşii care mugeau înăbuşit, băgându-i în grajdul de cărămidă. Dintr-acolo, pe o cărăruie tăiată prin iarba înaltă, venea o femeie ducând două căldăruşe cu lapte. Vântul îi umfla cămaşa galbenă, îi flutura moţul tichiuţei caraghioase care-i acoperea părul roşcat. Femeia se opri, îşi lăsă căldăruşele jos, îşi acoperi obrazul cu cotul, ferindu-se de o gâză zburătoare. Vântul îi săltă poalele. Ea se lăsă uşor pe vine, îşi luă căldăruşele, râzând, şi îşi văzu în fugă de drum. Zărindu-l pe Gusev, îşi arătă dinţii albi, veseli.

Gusev îi zicea Ihoşka, dar pe ea o chema Iha; era nepoata intendentului, o fată oacheşă-albăstrie, plinuţă, gata oricând să izbucnească în râs.

Ea trecu repede pe lângă Gusev, strâmbându-şi din fugă nasul spre el. Omul vru să-i tragă o palmă zdravănă pe spate, dar se stăpâni şi rămase în aşteptare, fumând.

Într-adevăr, puţin după aceea, Ihoşka se înfiinţă din nou, aducând un coşuleţ şi un cuţitaş. Ea se aşeză nu prea departe de Fiul Cerului şi se apucă să cureţe legume, fluturându-şi genele dese. După toate semnele, era o fată veselă.

— Da' de ce la voi, pe Marte, muierile sunt albastre? întrebă Gusev în ruseşte. Eşti o proastă, Ihoşka, habar n-ai ce-nseamnă viaţa adevărată!

Şi desluşi ca în vis răspunsul fetei:

— Am învăţat la şcoală istoria celor sfinte; acolo spune că Fiii Cerului sunt răi. Una scrie în cărţi şi alta se vădeşte pe urmă: Fiii Cerului nu sunt răi deloc!

— Da, sunt buni! încuviinţă Gusev, închizând un ochi.

Iha se înecă de râs; cojile legumelor zburau cu iuţeală pe jos de sub cuţitul ei.

— Unchiul meu spune că voi, Fiii Cerului, aţi fi în stare să omorâţi pe cineva cu privirea. Dar nu bag de seamă.

— Zău? Dar cam ce bagi matale de seamă?

— Ascultă, răspunde-mi pe limba noastră! îl rugă Ihoşka. N-o pricep pe-a voastră.

— Iar eu o cam scrântesc cu graiul vostru.

— Ce ai zis?

Iha lăsă cuţitul la o parte – prea tare o scutura râsul.

— Eu cred că la voi, pe Steaua Roşie, toate sunt la fel ca aici – continuă ea.

Gusev tuşi uşor, se dădu mai lângă ea. Iha îşi luă coşul şi se trase la o parte. Omul tuşi iar şi se mută din nou.

— Ai să-ţi găureşti hainele, dacă te freci atât de piatră! zise fata.

Poate folosise alte cuvinte, dar aşa înţelese Gusev.

Şedea foarte aproape de ea. Ihoşka suspină scurt, apoi îşi aplecă fruntea şi suspină mai adânc. Fiul Cerului se uită repede în jur şi-o apucă pe după umeri. Ea se trase brusc înapoi, holbându-se la el. Dar omul izbuti s-o prindă şi-o sărută apăsat pe buze. Iha strângea din răsputeri coşuleţul şi cuţitul.

— Aşa, Ihoşka!

Ea se smulse de lângă el şi o luă la fugă.

Gusev rămase pe loc, ciupindu-şi mustăcioara şi zâmbind. Soarele apuse, stelele împânziră cerul. O jivină mică, lungă, păroasă se furişă până la scară şi îşi pironi ochii fosforoscenţi asupra omului. Acesta făcu o mişcare; atunci mica jivină scoase un sâsâit şi pieri ca o umbră.

„O fi, dar trebuie să ne lăsăm de prostii!” – îşi zise Gusev. Apoi îşi strânse centironul şi intră în casă. Pe coridor, Ihoşka răsări deodată în faţa lui. Ea îi făcu semn cu degetul şi o luară amândoi înainte. Omul îi vorbi pe limba marţienilor, strâmbându-se de atâta încordare:

— Să ştii de la mine, Ihoşka: dacă păţeşti ceva, te iau de nevastă. Tu să asculţi de mine!

Fata se opri şi îşi băgă nasul în perete. El o apucă zdravăn de braţ, întorcând-o cu faţa.

— Nu te băga cu nasu-n perete, nu te pripi, că încă nu m-am însurat cu tine. Ascultă: eu, Fiul Cerului, n-am venit aici pentru prostii. Am planuri mari cu planeta voastră. Dar sunt venit de curând, încă nu m-am dumerit în toate ale voastre. Trebuie să mă ajuţi, numai să nu care-cumva să mă minţi! Spune-mi, cine-i gazda noastră?

— Stăpânul nostru – răspunse Iha, străduindu-se să înţeleagă vorba ciudată a pământeanului – stăpânul nostru este stăpân peste toate ţările Tumei.

Gusev se opri din mers.

— Asta-i bună! Nu mă minţi? (Se scărpină după ureche) Şi care-i rangul lui? O fi rege sau ce e? Ce funcţie are?

— Îl cheamă Tuskub. El este tatăl Aelitei. E capul Consiliului Suprem.

— Aha, am înţeles!

Câteva clipe, Gusev păşi tăcut.

— Uite ce e, Ihoşka: am văzut în odaia aia, la voi, o oglindă fără luciu. Am boală să mă uit într-însa. Arată-mi cum se face legătura.

Intrară în încăperea îngustă, pe jumătate umbrită, cu şiruri de jilţuri joase. Pe un perete se vedea pata neclară, albicioasă a oglinzii. Gusev îşi dădu drumul într-un jilţ, mai aproape de ecran.

— Ce-ar dori să vadă Fiul Cerului? întrebă Iha.

— Arată-mi oraşul.

— Acum e noapte, lucrul s-a terminat peste tot, fabricile şi magazinele sunt închise, pieţele, pustii. Poate că doreşti să vezi spectacolele.

— Arată-mi spectacolele.

Iha înfipse priza în tabloul cu cifre şi, cu un capăt al şnurului lung în mână, veni lângă jilţul în care şedea cu picioarele întinse în voie, Fiul Cerului.

— O petrecere populară – vesti fata trăgând de cordon.

Se auzi un vuiet puternic, larma miilor de glasuri ale mulţimii. Oglinda se lumină şi în cadrul ei se deschise priveliştea nesfârşită a unor acoperişuri boltite de sticlă. Jerbe largi de lumină se înfigeau în panouri uriaşe, în inscripţii, în nori de fum multicolor, rotindu-se prin aer. Jos mişunau capete, capete şi iar capete. Pe alocuri, în sus, în jos, treceau ca liliecii făpturi înaripate. Bolţile de sticlă, fascicolele de lumină încrucişate, vârtejul mulţimii se afundau, se pierdeau în praf şi în fum ca într-o ceaţă.

— Ce fac acolo? întrebă Gusev, strigând cât îl ţinea gura – atât de năucitoare era hărmălaia.

— Trag în piept fum preţios. Vezi rotocoalele de fum? Sunt foi de havra aprinse. Ele dau un fum de mare preţ, numit fumul nemuririi. Când îl tragi în piept, vezi imagini neobişnuite, ţi se pare că n-ai să mori niciodată, poţi să pătrunzi atâtea minuni! Unii aud sunete de ulla. Nimeni n-are voie să fumeze havră la el acasă sub pedeapsa cu moartea. Doar Consiliul Suprem poate îngădui fumatul; numai de douăsprezece ori pe an în casa aceea, se aprind foi de havră.

— Dar ăi de dincolo ce fac?

— Învârtesc nişte roţi cu cifre. Trebuie să ghicească. Azi fiecare are voie să aleagă un număr, iar acela care-l ghiceşte este scutit pentru totdeauna de muncă. Consiliul Suprem îi dăruieşte o casă frumoasă, un ogor, zece haşii şi o barcă înaripată. E o mare fericire să câştigi.

Tot dându-i aceste lămuriri, Iha se aşeză o clipă pe braţul jilţului. Fiul Cerului nu întârzie să-i cuprindă mijlocul. La început, ea încercă să scape, apoi se potoli şi rămase cuminte. Gusev se minună nespus de drăcoveniile din oglinda mată. „Ia te uită, zăpăciţii, ia te uită, ai dracului!” Pe urmă, o rugă pe Iha să-i mai arate ceva.

Ea coborî de pe braţul jilţului, atinse ecranul şi zăbovi cam mult la tabloul cu cifre, fiindcă nu izbutea să pună priza. Iar când se întoarse la jilţ şi îşi reluă locul, învârtind în mână bumbul cordonului, avea o mutrişoară puţin cam zăpăcită. Gusev o privi de jos până sus şi zâmbi. În ochii ei însă se citea spaima.

— Măi, fetiţo, să ştii că eşti numai bună de măritat!

Ihoşka îşi întoarse privirea şi răsuflă adânc. Fiul Cerului începu să-i mângâie spinarea sensibilă ca de pisică.

— Ah, mândra mea, drăguţo, albăstrico!

— Uite încă ceva interesant! zise ea cu glasul foarte slab şi smuci cordonul.

Jumătate din oglinda luminată era ocupată de spinarea cuiva. Se auzeau nişte cuvinte rostite încet de o voce îngheţată. Spinarea se mişcă, ieşi din câmpul oglinzii. Gusev zări un fragment dintr-o boltă mare, rezemată în fund pe o coloană prismatică, apoi o parte dintr-un perete acoperit cu inscripţii de aur şi figuri geometrice. Jos, în jurul unei mese, şedeau cu capetele aplecate aceiaşi marţieni care, adunaţi pe scara clădirii posomorâte, întâmpinaseră nava zburătoare cu cei doi pământeni.

În faţa mesei acoperite cu brocart şedea Tuskub, tatăl Aelitei. Buzele lui subţiri se mişcau, i se mişca barba neagră, lunecând peste broderia de aur a halatului. Privit de sus până jos, semăna cu o statuie de piatră. Ochii lui posomorâţi, stinşi, priveau nemişcaţi drept înainte, în oglindă. Vorbea şi vorbele lui aspre erau înfricoşătoare, deşi nu puteau fi înţelese. El repetă de multe ori cuvântul Talţetl, lăsându-şi în jos mâna cu un sul strâns în pumn, ca şi cum ar fi vrut să lovească. Un marţian cu faţa lată şi palidă, care şedea în dreptul lui, se ridică şi strigă furios, privindu-l cu ochii lui albicioşi:

— Nu ei, ci tu!

Ihoşka tresări. Şedea cu faţa la oglindă, dar nu vedea şi nu auzea nimic – mâna mare a Fiului Cerului o mângâia pe spinare. După ce izbucni strigătul din oglindă, Gusev trebui să întrebe de câteva ori: „Despre ce vorbesc ăştia, despre ce?” – ca Ihoşka să-şi revină, parcă trezindu-se din somn. Ea deschise larg gura, se uită ţintă la ecran, apoi, deodată, scoase un ţipăt jalnic şi smuci cordonul.

Oglinda se stinse.

— Am greşit… Am făcut legătura, fără să vreau, cu… Nici un şoho n-are voie să asculte tainele Consiliului Suprem!

Îi clănţăneau dinţii şi ea bâiguia, cu mâinile înfipte în părul roşcat, cuprinsă de deznădejde:

— Am greşit. Nu sunt vinovată. Acum are să mă izgonească în peşteră, să zac între zăpezi veşnice!

— Nu-i nimic, Ihoşka, nu-i nimic! N-o să spun nimănui! o linişti Gusev trăgând-o spre el şi mângâindu-i părul cald, moale, ca al pisicilor de Angora.

Ihoşka se potoli, închise ochii.

— Of, proasto, of, fetişcano! Ce eşti tu: fiară, om? Albastriţă proastă!

Apoi Fiul Cerului începu s-o gâdile uşor după ureche, încredinţat că asta îi face plăcere. Ihoşka îşi strânse picioarele sub ea, ghemuindu-se. Ochii îi sclipeau ca ai micii jivine care se ivise în amurg. Gusev nu se simţi tocmai liniştit.

În clipa aceea se auziră paşi, apoi glasurile lui Los şi al Aelitei. Ihoşka se dădu jos din jilţ şi se îndreptă spre uşă cu un mers nesigur.

Noaptea, Gusev intră în odaia unde dormea Los şi-i spuse:

— Nu stăm tocmai bine, Mstislav Sergheevici! Am găsit aici o fetişcană, mi-a pus oglinda la priză şi am nimerit tocmai la şedinţa Consiliului Suprem. Am cam înţeles că trebuie să luăm măsuri, Mstislav Sergheevici, altfel au să ne omoare, crede-mă, şi s-a zis cu noi!

Los se uită la el cu o privire visătoare – îl auzea şi nu-l auzea. Apoi îşi puse braţele sub cap.

— E vrăjitorie, Alexei Ivanovici, curată vrăjitorie! Ia stinge lumina!

Gusev mai stătu câteva clipe, după care rosti posomorât:

— Va să zică, aşa…

Şi se duse la culcare.