CEA DINTÂI ISTORISIRE A AELITEI

— Acum douăzeci de milenii, Tuma, adică Marte, era populat de aoli, ceea ce înseamnă rasă portocalie. Triburile sălbatice de aoli – vânători şi mâncători de păianjeni gigantici – trăiau în pădurile ecuatoriale şi prin bălţi. În limba noastră au rămas numai câteva cuvinte de la ei. O altă parte din aoli locuia lângă golfurile sudice ale Marelui continent. Acolo sunt peşteri vulcanice, cu lacuri sărate şi dulci. Populaţia pescuia şi ducea peştele sub sol, unde îl arunca în lacuri sărate. Iarna se adăpostea de frig în adâncul peşterilor. Chiar şi azi se mai pot vedea acolo mormane de oase de peşte.

O a treia ramură a aolilor locuia lângă ecuator, la poalele munţilor, pretutindeni unde ţâşneau din sol izvoare arteziene cu apă bună de băut. Aceste triburi ştiau să-şi ridice case, creşteau haşii cu părul lung, se războiau cu mâncătorii de păianjeni şi adorau steaua roşie Talţetl.

În sânul unuia din triburile care populau fericita ţară Azora a apărut un soho neobişnuit. Era un fecior de cioban, crescut în munţii Liziazirei şi, când a trecut de şaptesprezece ani s-a pogorât în aşezările Azorei, mergând din oraş în oraş şi grăind astfel: „Am avut un vis: s-a deschis cerul şi a căzut o stea. Mi-am mânat haşiii spre locul unde căzuse steaua. Acolo, am văzut un Fiu al Cerului zăcând în iarbă. Era mare de statură, cu obrazul alb ca zăpada de pe culmi. I-am ridicat capul şi am văzut că din ochii lui ţâşnea lumină şi nebunie. M-am speriat, am căzut cu faţa în ţărână şi am zăcut aşa multă vreme, ca mort. Pe urmă am simţit cum Fiul Cerului mi-a luat toiagul şi a mânat haşiii mei; pământul se cutremura sub paşii lui. Şi l-am auzit grăind cu glas năpraznic: „Vei muri, căci aşa vreau eu”. Dar am mers după el, fiindcă îmi părea rău de haşiii mei. Mi-era frică să mă apropii de el: o flacără rea ţâşnea din ochii lui şi, de fiecare dată când se uita la mine, cădeam cu faţa la pământ ca să rămân în viaţă. Astfel am mers împreună timp de mai multe zile, îndepărtându-ne de munţi şi adâncindu-ne în deşert.

Fiul Cerului izbea cu toiagul în piatră şi din piatră ieşea apă. Haşiii şi eu beam. Şi Fiul Cerului mi-a spus: „Fii robul meu!” Atunci m-am făcut păstorul haşiilor lui, iar el, în schimb, îmi arunca resturi de mâncare”.

Aşa vorbea ciobanul către locuitorii oraşelor. Şi le mai spunea: „Păsările blânde şi fiarele paşnice trăiesc fără să ştie când le va veni pieirea. Dar ihiul hrăpăreţ şi-a întins de pe acum aripile ascuţite deasupra cocorului, păianjenul şi-a împletit plasă, şi ochii cumplitului céa ard prin desişul albăstrui. Temeţi-vă! Voi n-aveţi spade ascuţite ca să-l răpuneţi pe cel rău, nici ziduri atât de trainice ca să vă apere, şi nici picioare atât de lungi ca să fugiţi de el. Văd pe cer o dâră de foc: Fiul cel rău al Cerului va cădea peste aşezările voastre. Ochiul lui e asemenea flăcării roşii de pe Talţetl.

Auzind aceste vorbe, locuitorii paşnicei Azora îşi ridicau braţele spre cer cuprinşi de groază. Şi mai grăia păstorul: „Când un céa setos de sânge te caută cu ochii prin desiş, fă-te umbră, şi nasul lui céa nu va simţi mirosul sângelui tău. Când un ihiu se năpusteşte jos din norul trandafiriu, fă-te umbră, şi ochii ihiului în zadar te vor căuta prin iarbă. Când, noaptea, la lumina celor două luni – Ollo şi Litha – păianjenul rău ţitli îţi învăluie coliba în plasa lui, fă-te umbră, şi ţitli nu te va prinde. Fă-te umbră, fecior sărman al Tumei! Numai răul trage răul spre el. Alungă de lângă tine tot ce este înrudit cu răul. Îngroapă-ţi nedesăvârşirea sub pragul colibei. Du-te la marele izvor Soam şi spală-te. Şi te vei face nevăzut pentru Fiul cel rău al Cerului şi în zadar va străpunge ochiul lui sângeros umbra ta.”

Locuitorii Azorei îl ascultau pe păstor. Mulţi s-au dus cu el la lacul rotund, spre marele izvor Soam.

Acolo, unii au început să întrebe: „În ce chip se poate îngropa răul sub pragul colibei?” Alţii îi strigau înciudaţi ciobanului: „Umbli cu înşelăciunea; nişte cerşetori oropsiţi te-au învăţat să ne adormi veghea şi să pui stăpânire pe casele noastre.” Iar alţii vorbeau între ei: „Să-l ducem pe nebunul de păstor pe o stâncă şi să-l aruncăm în lacul fierbinte, să se facă el umbră.”

Auzind aceste vorbe, păstorul a luat ulla – fluier de lemn, terminat jos cu un triunghi pe care erau întinse coarde – a venit în mijlocul celor înciudaţi, aţâţaţi şi nedumeriţi şi a început să cânte. Cânta atât de minunat din strune şi din gură, încât păsările amuţeau, vântul se oprea, turmele se întindeau pe jos, soarele se oprea pe cer. În aceste clipe, fiecărui ascultător i se părea că a îngropat imperfecţiunea sa sub pragul colibei.

Astfel, timp de trei ani, păstorul şi-a propovăduit învăţătura. Într-al patrulea an, vara, au ieşit din bălţi mâncătorii de păianjeni şi s-au năpustit asupra locuitorilor Azorei. Păstorul umbla prin sate şi grăia: „Nu călcaţi peste prag; păziţi-vă de răul din voi, feriţi-vă să vă pierdeţi curăţenia!” Lumea îi dădea ascultare, şi au fost unii care n-au vrut să se împotrivească mâncătorilor de păianjeni, iar sălbaticii i-au răpus în pragurile colibelor. Atunci, căpeteniile oraşelor s-au înţeles între ele, au pus mâna pe păstor, l-au dus la acea stâncă şi l-au aruncat în lac.

Învăţătura păstorului se întindea departe, peste hotarele Azorei. Până şi locuitorii peşterilor de pe ţărmul mării săpau în stânci imaginea lui, cântând din ulla. În schimb, s-au găsit nişte cârmuitori de triburi care au pedepsit cu moartea pe adoratorii păstorului, căci socoteau învăţătura lui nebunească şi primejdioasă. Şi iată că a sosit ceasul împlinirii proorocirilor. În cronicile acelor timpuri scrie: „Timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, au tot căzut Fiii Cerului pe Turna. Steaua Talţetl răsărea după asfinţitul soarelui şi ardea cu o lumină neobişnuită, ca un ochi rău. Mulţi dintre Fiii Cerului se prăbuşeau morţi, mulţi alţii se zdrobeau de stânci sau se înecau în Oceanul de Sud, dar mulţi ajungeau vii pe Turna.”

Aşa scrie cronica despre marea migraţiune a magaţitlilor, o rasă de pe Pământ care a pierit în urma potopului acum douăzeci de milenii.

Magaţitlii veneau în zbor, cu nişte maşini de bronz în formă de ou, pentru mişcare folosind forţa stârnită prin dezagregarea materiei. Migraţiunea lor de pe Pământ a ţinut timp de patruzeci de zile.

O mulţime de gigantice maşini zburătoare s-au pierdut în spaţiul sideral, altele, fără număr, s-au sfărâmat de Marte. Prea puţine s-au lăsat nevătămate pe câmpiile continentului ecuatorial.

Şi scria cronica: „Fiii Cerului au ieşit din maşini: erau înalţi de statură, cu părul negru, cu chipurile galbene, late. Zale de bronz le acopereau trupul şi genunchii. Coifurile lor aveau o creastă ascuţită, iar în faţă coborau, acoperindu-le obrazul. În mâna stângă ţineau o spadă scurtă, iar în cea dreaptă un sul cu formulele care au dus la pieirea popoarelor sărace şi neştiutoare ale Tumei.”

Aşa erau magaţitlii – neam fioros şi puternic! La ei, pe Pământ, pe un continent care pierise în fundul oceanului, avuseseră o cetate, Cetatea celor o Sută de Porţi de Aur.

Ajunşi pe Marte, au coborât din maşinile de bronz, au intrat în aşezările aolilor şi au luat tot ce au vrut, iar pe acei care li s-au împotrivit, i-au omorât. Apoi au mânat cirezile de haşii pe câmpii, unde s-au apucat să sape fântâni. Au arat câmpiile şi le-au semănat cu orz. Dar fântânile dădeau apă prea puţină, seminţele de orz au pierit în solul uscat şi sterp. Atunci ei au poruncit aolilor să meargă pe câmpie, să sape şanţuri de udat ogoarele şi să construiască bazine mari, unde să se adune apă.

Unele triburi s-au supus şi s-au dus să sape. Altele însă au spus: „N-o să ne supunem şi o să-i omorâm pe venetici”. Oştile aolilor au ieşit pe câmpie şi au cuprins-o toată, asemenea unui nor.

Veneticii, deşi puţini la număr, erau tari ca stâncile, puternici ca valurile oceanului şi fioroşi ca furtuna. Ei au nimicit, au spulberat oştile aolilor. Piereau satele, mistuite de foc. Se împrăştiau în goană turmele. Fioroşii céa au ieşit din bălţi şi au pornit să sfâşie copiii şi femeile. Păianjenii îşi ţeseau plasa în jurul colibelor lăsate în părăsire. Mâncătorii de hoituri, ihiii, s-au îngrăşat aşa de tare, că nu mai puteau să-şi ia zborul. Venea sfârşitul lumii.

Atunci aolii şi-au adus aminte de prorocirea care glăsuia: „Fă-te umbră în faţa răului, fecior sărman al Tumei, şi ochiul sângeros al Fiului Cerului zadarnic va străpunge umbra ta.” Mulţi aoli s-au dus la marele izvor Soam. Mulţi au plecat în munţi, nădăjduind să audă în cheile ceţoase cântecul ullei, cel care curăţă de rău. Mulţi şi-au împărţit averea. Căutau binele în ei şi în alţii şi îl întâmpinau cu cântece, cu lacrimi de bucurie. Credincioşii pastorului au clădit în munţii Liziazirei Pragul Sacru, sub care au îngropat răul. Trei rânduri de ruguri neatins înconjurau Pragul, păzindu-l.

Oştile aolilor au pierit. Au fost nimiciţi şi mâncătorii de păianjeni din păduri. Pescarii de la mare, câţi au mai rămas, au căzut sclavi. Dar magaţitlii nu se atingeau nici de credincioşii păstorului, nici de Pragul Sacru – nu se apropiau de izvorul Soam, nu pătrundeau în adâncul cheilor din munţi, de unde, la ora amiezii, vântul zburător aducea sunete ciudate – cântarea ullei.

Astfel au trecut mulţi ani sângeroşi şi trişti.

Veneticii cuceritori n-aveau femei şi astfel, erau sortiţi să moară fără urmaşi. Atunci, în munţii unde se ascunseseră aolii, s-a ivit un sol, un magaţitl, cu chipul frumos. N-avea nici coif, nici spadă. Purta în mină o trestie, cu un şomoiog de fire de tort legate la un cap. El s-a apropiat de focurile Pragului Sacru şi a grăit astfel către aolii veniţi de prin toate coclaurile munţilor: „Capul mi-e descoperit, pieptul mi-e gol, răpuneţi-mă cu spada, dacă voi spune o minciună. Noi suntem puternici, steaua Talţetl a fost a noastră. Am străbătut drumul de stele, numit Calea Laptelui. Am supus Tuma şi am nimicit triburile duşmănoase nouă. Am început să construim bazine şi şanţuri mari, ca să strângem apele şi să udăm câmpiile Tumei, până acum sterpe. Vom clădi marele oraş Soaţera, ceea ce înseamnă Cetatea Soarelui. Vom da viaţă tuturor celor doritori de viaţă. Dar n-avem femei şi o să ne stingem din viaţă fără să ne îndeplinim cele hotărâte. Daţi-ne fecioarele voastre; vom zămisli cu ele o gintă puternică şi ea se va răspândi pe toate continentele Tumei. Veniţi la noi şi ajutaţi-ne să clădim!”

Solul şi-a pus trestia cu fire de tort lângă foc şi s-a aşezat cu faţa la Prag. Stătea cu ochii închişi, dar pe fruntea lui toată lumea vedea un al treilea ochi, acoperit cu o membrană, parcă bolnav.

Aolii au stat la sfat, vorbind astfel între ei: „În munţi nu ne ajunge hrana pentru vite şi avem prea puţină apă. Iarna, îngheţăm de frig în peşteră. Vânturile năpraznice ne dărâmă colibele, le aruncă în prăpăstiile fără fund. Să ascultăm de glasul solului şi să ne întoarcem la căminele noastre vechi.”

Şi au ieşit ei din strâmtorile munţilor în câmpia Azorei; mânând cirezile de haşii înaintea lor. Magaţitlii au luat fecioarele aolilor şi împreună cu ele au dat naştere neamului albăstrui al muntenilor. Îndată a început construcţia celor şaisprezece bazine uriaşe, Ro, în care se adunau apele la timpul când se topeau zăpezile de la poli. Câmpiile sterpe au fost brăzdate de şanţuri şi au primit udătură.

Din cenuşă şi scrum, aolii şi-au durat aşezări noi. Acum, ogoarele dădeau roade îmbelşugate.

S-au ridicat zidurile Soaţerei. La construcţia bazinelor şi a zidurilor, magaţitlii foloseau maşini uriaşe de ridicat greutăţi, puse în mişcare de mecanisme uimitoare. Prin puterea ştiinţei, magaţitlii erau în stare să mişte din loc blocuri mari de piatră, tot aşa cum puteau să ajute creşterea plantelor. Ştiinţa lor şi-au înscris-o în nişte cărţi cu pete colorate şi cu semne astrale.

Când a murit ultimul venetic de pe Pământ, odată cu el a pierit şi Ştiinţa. Abia acum, după douăzeci de milenii, noi, urmaşii neamului muntenilor, am citit din nou cărţile tainice ale Atlanţilor.