I

OBIECTUL ISTORIEI ESTE VIAŢA popoarelor şi a omenirii. A prinde şi a cuprinde direct, prin cuvinte, viaţa, nu numai a omenirii, dar chiar şi a unui singur popor, pentru a o descrie, este ceva imposibil.

Istoricii de altădată foloseau adeseori o metodă simplă pentru a prinde şi descrie în cuvinte viaţa, ce pare de necuprins, a unui popor. Ei descriau acţiunile oamenilor izolaţi care au condus poporul respectiv şi acţiunile acestea exprimau, pentru ei, activitatea întregului popor.

La întrebările: în ce mod indivizii determină popoarele să acţioneze aşa cum vor ei şi de cine este dirijată în ultima analiză voinţa acestor indivizi, istoricii răspundeau, la prima întrebare prin faptul că admiteau existenţa unei voinţe a divinităţii, care supune popoarele voinţei unui om ales, iar la a doua întrebare răspundeau recunoscând existenţa aceleaşi divinităţi, care dirijează voinţa omului ales înspre ţinta predestinată.

Astfel, problemele acestea se rezolvau prin credinţa în participarea nemijlocită a divinităţii la treburile omenirii.

Noua ştiinţă a istoriei a respins din teoria sa amândouă aceste teze.

S-ar părea că, respingând credinţele celor vechi în legătură cu voinţa divină care supune oamenii şi-i conduce către ţinte determinate, noua ştiinţă ar fi trebuit să cerceteze nu manifestările puterii, ci pricinile care o produc. Dar ea n-a făcut aceasta. Respingând în teorie concepţiile istoricilor vechi, ea le urmează în practică.

În locul unor oameni blagosloviţi cu puterea divină şi care conduc în chip nemijlocit după voinţa dumnezeirii, noua istorie a pus sau eroi înzestraţi cu calităţi neobişnuite, supraomeneşti, sau pur şi simplu oameni de toată mâna aparţinând celor mai deosebite categorii, de la monarhi şi până la ziarişti, care manevrează masele. În locul unor ţeluri pe placul divinităţii, ale popoarelor iudeu, grec, roman, care li se păreau celor din vechime ţelurile mişcării omenirii, noua istorie şi-a propus ţelurile sale: binele poporului francez, german, englez şi, în abstracţiunea sa cea mai înaltă, binele civilizaţiei întregii omeniri, noţiune prin care se înţeleg de obicei popoarele, ce ocupă micul colţ de nord-vest al unui continent întreg.

Noua istorie a respins credinţele de altădată, fără să pună în locul lor o concepţie nouă, iar logica tezelor i-a făcut pe istoricii care, chipurile, respingeau puterea divină a monarhilor şi fatalismul celor vechi, să ajungă – pe altă cale – la acelaşi lucru, şi anume să afirme că: 1) popoarele sunt conduse de indivizi izolaţi şi că 2) există un scop anumit spre care tind popoarele şi omenirea.

Toate operele istoricilor noi, de la Gibbon până la Buckle, cu toate divergenţele lor aparente şi cu toată aparenta noutate a concepţiilor lor, se întemeiază pe aceste două vechi şi inevitabile teze.

În primul rând istoricul descrie activitatea unor personalităţi izolate care, după părerea lor, conduc omenirea: unul consideră ca atare numai pe monarhi, pe comandanţii de oşti şi pe miniştri; altul adaugă, în afară de monarhi, şi pe oratori, pe savanţii reformatori, pe filosofi şi pe poeţi, consideraţi conducători ai omenirii. În al doilea rând, ţelul către care tinde omenirea este cunoscut istoricilor: pentru unii ţelul acesta este forţa statului roman, spaniol sau francez; pentru altul, libertatea şi egalitatea unui anumit fel de civilizaţie dintr-un ungher restrâns al lumii, ce poartă numele de Europa.

În anul 1789, la Paris se stârneşte o mişcare; ea creşte, se dezvoltă şi se manifestă într-o deplasare de popoare de la apus la răsărit. În câteva rânduri, această mişcare spre răsărit se izbeşte de o contra mişcare de la răsărit la apus; în 1812, deplasarea aceasta atinge punctul ei culminant – Moscova – şi atunci, după o simetrie vrednică de luat în seamă, se produce o contra mişcare de la răsărit la apus, în care, întocmai ca şi în cazul primei mişcări, sunt antrenate popoarele aflate între ciocan şi nicovală. Această mişcare inversă atinge la apus punctul de plecare al primei mişcări – Parisul – şi se potoleşte.

În cursul acestei perioade de douăzeci de ani, întinderi imense de câmpii fertile rămân nearate, casele sunt incendiate, negoţul îşi schimbă direcţia; milioane de oameni sărăcesc, se îmbogăţesc, se strămută, şi milioane de oameni, toţi creştini care mărturisesc legea iubirii de aproapele, se ucid unii pe alţii.

Ce semnificaţie au toate acestea? De unde purced? Ce i-a determinat pe oamenii aceştia să incendieze casele şi să-şi omoare semenii? Care sunt cauzele acestor evenimente? Ce forţă i-a împins pe oameni să procedeze în chipul acesta? Iată câteva întrebări simple şi foarte legitime pe care şi le pune fiecare atunci când se loveşte de monumentele şi de legendele aparţinând perioadei trecute a mişcării.

Pentru a da soluţie acestor întrebări, ne adresăm ştiinţei istoriei care are drept scop tocmai cunoaşterea de sine a popoarelor şi a omenirii.

Dacă istoria s-ar menţine la concepţia veche, ar spune: divinitatea, drept răsplată sau drept pedeapsă poporului său, i-a dat lui Napoleon putere şi a condus voinţa lui spre atingerea acestor scopuri divine. Şi răspunsul acesta ar fi un răspuns complet şi limpede, îţi rămâne libertatea să crezi sau să nu crezi în rostul divin al lui Napoleon; dar aceluia care crede în acest rost divin, totul i-ar fi limpede de la această perioadă istorică şi n-ar avea cum găsi vreo contradicţie.

Noua ştiinţă a istoriei, însă, nu poate răspunde în chipul acesta. Ştiinţa nu recunoaşte concepţia anticilor despre intervenţia nemijlocită a divinităţii în treburile omenirii şi, deci, trebuie să dea alte răspunsuri.

Răspunzând la aceste întrebări, noua ştiinţă a istoriei spune: vreţi să ştiţi rostul acestei mişcări, de unde a luat naştere şi care sunt forţele ce au produs aceste evenimente? Ascultaţi: „Ludovic al XIV-lea a fost un om foarte mândru şi încrezut. A avut drept ibovnice pe cutare, drept miniştri pe cutare şi a condus prost Franţa. Urmaşii lui Ludovic au fost şi ei oameni slabi şi au condus Franţa la fel de prost. Au avut şi ei pe cutare de favoriţi şi pe cutare de amante. Pe lângă acestea, câţiva oameni au scris în vremea asta nişte cărţi. La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-au asociat la Paris vreo douăzeci de oameni, care au început să spună că toţi oamenii sunt egali şi liberi. Din această cauză, pe toată întinderea Franţei oamenii au început să se taie unii pe alţii şi să se înece. Aceşti oameni au ucis pe regele Franţei şi pe mulţi alţii. În acelaşi timp apare în Franţa un om de geniu, Napoleon. El i-a învins pretutindeni pe toţi, adică a ucis o mulţime de lume, fiindcă era genial cum nu se mai poate. Şi aşa a pornit să ucidă, nu se ştie pentru ce, pe africani, şi i-a ucis atât de bine şi a fost un om atât de şiret şi de inteligent, încât, înapoiat în Franţa, a poruncit ca toţi să i se supună. Şi i s-au supus toţi. Făcându-se împărat, el a pornit din nou să ucidă lumea în Italia, Austria şi Prusia. Şi acolo a căsăpit o mulţime de oameni. În Rusia era însă împărat Alexandru, care şi-a pus în gând să restabilească ordinea în Europa şi, din această cauză, s-a războit cu Napoleon. Dar în 1807, s-a împrietenit pe neaşteptate cu el, iar în 1811 s-au certat din nou şi iar au început să ucidă o mulţime de lume. Şi Napoleon a mânat în Rusia şase sute de mii de oameni şi a cucerit Moscova; şi pe urmă deodată a fugit din ea şi atunci împăratul Alexandru cu ajutorul sfaturilor lui Stein şi ale celorlalţi, a reunit Europa, mobilizând-o împotriva celui ce-i tulburase liniştea. Toţi aliaţii lui Napoleon s-au transformat brusc în duşmani ai lui şi au pornit împotriva lui Napoleon, care-şi adunase noi forţe. Aliaţii l-au învins pe Napoleon, au intrat în Paris, l-au forţat pe Napoleon să abdice de la tron şi l-au trimis pe insula Elba, fără să-l lipsească de titlul imperial şi dându-i toate onorurile corespunzătoare, deşi cinci ani înainte de aceste evenimente şi un an după aceea toţi îl considerau un tâlhar scos din lege. Pe tronul Franţei s-a urcat atunci Ludovic al XVIII-lea, de care până atunci şi francezii şi aliaţii îşi bătuseră joc, iar Napoleon, după ce a vărsat lacrimi în faţa vechii gărzi, a renunţat la tron şi a plecat în exil. După asta, anumiţi oameni de stat şi diplomaţi iscusiţi (mai cu seama Talleyrand, care izbutise să se aşeze înaintea altuia pe un anumit fotoliu şi care în felul acesta lărgise hotarele Franţei) au purtat convorbiri la Viena şi prin aceste convorbiri au făcut popoarele fericite sau nefericite. Şi deodată diplomaţii şi monarhii numai cât nu s-au certat; erau gata-gata să poruncească armatelor lor să se omoare iarăşi între ele, dar în vremea asta Napoleon a ajuns în Franţa cu un batalion şi francezii, care îl urau, i s-au supus numaidecât. Monarhii aliaţi, însă, s-au supărat de treaba asta şi iar au pornit cu război împotriva francezilor. L-au învins pe genialul Napoleon, l-au exilat pe insula Sfânta Elena, considerându-l deodată drept un tâlhar. Şi aici surghiunitul, departe de cei dragi inimii sale şi de iubita lui Franţa, moare pe o stâncă, încetul cu încetul, transmiţând posterităţii marile sale fapte. Iar în Europa s-a stârnit o reacţiune, şi toţi suveranii au început să-şi persecute din nou popoarele.”

Zadarnic aţi crede că toate astea nu-s decât o glumă, o caricaturizare a descrierilor istorice. Dimpotrivă, este cea mai palidă imagine a răspunsurilor contradictorii şi potrivite ca nuca în perete, pe care le dă întreaga istorie, de la autorii de opere memorialistice şi de la istoriile statelor luate în parte, până la istoriile universale şi noul soi de istorii numite istorii ale culturii, care tratează despre acea epocă.

Ciudăţenia şi comicul acestor răspunsuri vine din faptul că noua istorie seamănă cu surdul, care răspunde la întrebări pe care nimeni nu i le-a pus.

Dacă scopul istoriei este descrierea mişcării omenirii şi popoarelor, atunci cea dintâi chestiune la care e nevoie de un răspuns, care dacă lipseşte face ca tot restul să nu poată fi înţeles, este următoarea: ce forţă pune în mişcare popoarele? La această întrebare noua istorie răspunde distrată, ba că Napoleon a fost peste măsură de genial, ba că Ludovic al XIV-lea a fost peste măsură de îngâmfat, ba că cutare scriitori au scris cutare cărţi.

Se prea poate ca lucrurile să fi stat aşa şi omenirea este gata să admită acest punct de vedere; dar nu asta întreabă ea. Ar putea fi interesante toate aceste răspunsuri, dacă am recunoaşte o putere divină, de sine stătătoare şi veşnic consecventă, care conduce popoarele printr-un Napoleon, printr-un Ludovic şi prin scriitori; dar noi nu recunoaştem o asemenea putere şi, de aceea, înainte de a ni se vorbi de Napoleon, de Ludovic şi de scriitori, trebuie să ni se arate legăturile esenţiale care există între aceste persoane şi mişcarea popoarelor.

Dacă însă în locul puterii divine a fost instalată altă putere, atunci trebuie să ni se explice în ce constă ea, fiindcă tocmai în descoperirea acestei puteri stă tot interesul istoriei.

Istoria pare să presupună că această forţă este de la sine înţeleasă şi că e ştiută de toată lumea. Dar, cu toată dorinţa de a admite această nouă forţă ca pe o forţă cunoscută, acel care citeşte foarte multe lucrări istorice va ajunge fără voia lui să se îndoiască de faptul că această nouă forţă, pe care istoricii înşişi o înţeleg în mai multe feluri, poate fi ceva pe deplin cunoscut de toată lumea.