II.

CE FORŢĂ PUNE ÎN mişcare popoarele?

Istoricii care scriu biografii şi istoricii diferitelor popoare înţeleg prin această forţă puterea cu care sunt învestiţi eroii şi suveranii. După descrierile lor, evenimentele decurg exclusiv din voinţa Napoleonilor, Alexandrilor şi în general a oamenilor pe care îi descrie istoricul monografist. Răspunsurile pe care le dau istoricii de acest gen la întrebarea, care este forţa ce dă impuls evenimentelor, sunt satisfăcătoare, dar numai atâta timp cât există câte un singur istoric pentru fiecare eveniment. Dar, deîndată ce istorici de naţionalităţi şi concepţii diferite încep să descrie unul şi acelaşi eveniment, răspunsurile pe care le dau ei îşi pierd numaidecât tot rostul, fiindcă forţa aceasta este înţeleasă de fiecare dintre ei nu numai diferit, dar adeseori chiar în moduri cu totul opuse. Un istoric afirmă că evenimentul respectiv decurge din puterea lui Napoleon; altul că decurge din puterea lui Alexandru; un al treilea că decurge din puterea vreunei alte persoane. Pe lângă asta, istoricii de acest gen se mai contrazic între ei chiar şi în explicarea forţei pe care se întemeiază puterea uneia şi aceleiaşi persoane. Bonapartistul Thiers spune că domnia lui Napoleon s-a întemeiat pe virtuţile şi genialitatea acestuia; republicanul L'Onfrey afirmă că s-a întemeiat pe şarlatanie şi pe înşelarea poporului. Aşa că istorici de acest gen, distrugându-şi reciproc tezele, îşi anulează prin însuşi acest fapt concepţia asupra forţei care produce evenimentele şi nu dau nici un răspuns la problema esenţială a istoriei.

Autorii de istorii universale, care au de-a face cu toate popoarele, par să recunoască lipsa de îndreptăţire a concepţiei autorilor de istorii monografice, în ce priveşte forţa din care decurg evenimentele. Ei socotesc această forţă ca fiind rezultatul unui complex de forţe îndreptate în sensuri diferite, şi nu puterea acordată eroilor şi suveranilor. Autorul de istorii universale, când descrie un război sau o cucerire a unui popor, caută pricina evenimentelor nu în puterea unei persoane, ci în interacţiunea persoanelor care au legături cu evenimentul şi se influenţează reciproc.

După această concepţie, puterea personalităţilor istorice, prezentându-se ca un produs al mai multor forţe, s-ar părea că nu mai poate fi privită ca o forţă care produce, prin ea însăşi, evenimentele. În cele mai multe cazuri autorii de istorii universale folosesc totuşi noţiunea de putere din nou cu sensul de forţă ce produce prin ea însăşi evenimentele şi se referă la această putere ca la o cauză a lor. Aşa cum pun ei problema, personalitatea istorică este considerată când ca un produs al epocii sale, iar puterea ei doar ca produsul diferitelor forţe, când puterea personalităţii este considerată drept forţa generatoare a evenimentelor. Gervinus, Schlosser, de pildă, şi ceilalţi, ba demonstrează că Napoleon este produsul revoluţiei, al ideilor anului 1789 etc., ba spun că expediţia din 1812, şi alte evenimente care nu le convin, sunt doar opera voinţei greşit orientate a lui Napoleon, şi că înseşi ideile anului 1789 au fost oprite în dezvoltarea lor după bunul plac al lui Napoleon. Din ideile revoluţiei şi din starea de spirit generală decurge puterea lui Napoleon; dar puterea lui Napoleon a înnăbuşit ideile revoluţiei şi starea de spirit generală.

Această ciudată contradicţie nu este întâmplătoare. Nu numai că o întâlnim la fiecare pas, dar toate operele de istorie universală se alcătuiesc dintr-un şir neîntrerupt de asemenea contradicţii. Contradicţia aceasta provine din faptul că, pornind pe calea analizei, autorii de istorie universală se opresc la jumătatea drumului.

Pentru ca forţele componente să dea o anumită rezultantă, e necesar ca suma componentelor să fie egală cu rezultanta. Această condiţie nu este niciodată respectată de istoriografia universală şi, de aceea, pentru a explica rezultanta, istoricii aceştia sunt neapărat nevoiţi să admită, pe lângă forţele componente insuficiente, încă o forţă, neexplicată, acţionând în direcţia rezultantei.

Autorul de istorii monografice, atunci când descrie campania anului 1813 sau restaurarea Bourbonilor, spune de-a dreptul că aceste evenimente sunt rezultatul voinţei lui Alexandru. Dar istoriograful universal Gervinus, combătând această concepţie a istoricului parţial, se străduieşte să demonstreze că expediţia din 1813 şi restaurarea Bourbonilor au la origine, pe lângă voinţa lui Alexandru, acţiunile unor Stein, Metternich, madame de Staël, Talleyrand, Fichte, Chateaubriand etc. Istoricul a descompus în mod vădit puterea lui Alexandru în componentele Talleyrand, Chateaubriand etc.; suma acestor componente, adică acţiunile lui Chateaubriand, Talleyrand, madame de Staël şi ale celorlalţi nu sunt egale, desigur, cu întreaga rezultantă, adică cu faptul că milioane de francezi s-au supus Bourbonilor. De aceea, pentru a explica în ce mod din aceste componente a decurs supunerea milioanelor de oameni, adică felul cum nişte componente egale cu un singur A produc o rezultantă egală cu mii de A, istoricul este nevoit să admită iarăşi, neapărat, aceeaşi forţă a puterii personale pe care o neagă, considerând-o ca un rezultat al altor forţe, adică este nevoit să admită o forţă neexplicată, care acţionează în direcţia componentei. Asta şi fac istoriografii universali şi prin aceasta ei sunt în contradicţie nu numai cu istoricii monografişti, ci şi cu ei înşişi.

Oamenii de la ţară, care n-au noţiuni clare despre cauzele ploii, spun, după cum au nevoie de ploaie sau de vreme frumoasă: vântul a împrăştiat norii, sau vântul a adunat norii. Întocmai aşa fac şi autorii de istorii universale: câteodată, când au chef sau când asta convine teoriilor lor, spun că puterea personală este rezultatul evenimentelor; iar alteori, când au nevoie să demonstreze altceva, spun că puterea personală produce evenimentele.

O a treia categorie de istorici, care-şi spun istorici ai culturii, urmând calea trasată de istoriografia universală, văd câteodată în scriitori şi în femei forţele care produc evenimentele, înţeleg în chip şi mai deosebit această forţă. Ei văd această forţă în aşa-zisa cultură, în activitatea intelectuală.

Istoricii culturii sunt pe deplin consecvenţi, raportaţi la înaintaşii lor, istoriografii de istorie universală, căci dacă evenimentele istorice se pot explica prin faptul că un număr mic de oameni s-au purtat unii faţă de alţii într-un fel sau într-altul, pentru ce nu s-ar explica ele şi prin faptul că cutare oameni au scris cutare cărţi? Din imensul număr de indicii ce însoţesc orice fenomen, viu, aceşti istorici aleg numai indicele activităţii intelectuale şi-l consideră cauză. Dar, cu toată străduinţa lor de a demonstra că pricina evenimentului stă în activitatea intelectuală, cu mare greutate putem admite că între activitatea intelectuală şi mişcarea popoarelor există ceva comun şi în nici un caz nu putem admite că această activitate ar conduce actele oamenilor, căci fapte cum sunt cruzimile revoluţiei franceze şi asasinatele ei, ce au decurs din propovăduirea ideilor de egalitate între oameni, ori războaiele crude şi execuţiile sângeroase, ce au decurs din propovăduirea iubirii, contrazic această presupunere.

Dar, chiar dacă am admite că sunt îndreptăţite toate teoriile, iscusit construite, de care sunt pline aceste istorii, chiar dacă am admite că popoarele ar fi conduse de cine ştie ce forţă nedefinită, numită idee, totuşi, problema fundamentală a istoriei sau rămâne nerezolvată, sau la vechiul concept de putere a monarhilor şi la conceptul omolog al influenţei sfetnicilor şi a altor personalităţi, introdus de istoriografia universală, se va mai adăuga şi conceptul nou al forţei istorice a ideii, ale cărei legături cu masele necesită iarăşi explicaţii. Se poate pricepe că Napoleon a avut puterea şi din cauza asta a săvârşit un anumit fapt; cu oarecare rezerve se poate pricepe şi că Napoleon a fost, împreună cu alte influenţe, cauza acestui eveniment, dar cum se face că o carte cum e Contractul social poate determina pe francezi să înceapă a se ucide unii pe alţii, nu se poate pricepe fără explicarea legăturilor cauzale dintre această nouă forţă – ideea – şi evenimentul istoric.

Fără îndoială, există o legătură între toţi oamenii ce trăiesc în acelaşi timp şi există deci şi posibilitatea de a găsi oarecare legătură între activitatea intelectuală a oamenilor şi evoluţia lor istorică, întocmai aşa cum poate fi găsită această legătură între evoluţia omenirii, pe de o parte, şi comerţ, meşteşuguri, grădinărit şi orice doriţi, de cealaltă parte. Dar cum se face că tocmai activitatea intelectuală a unor oameni li se prezintă istoricilor culturii drept cauză şi expresie a întregului proces istoric, e greu de înţeles. O concluzie ca aceasta a istoricilor nu poate fi explicată decât în felul următor: 1) istoria este scrisă de către savanţi şi, de aceea, acestora li se pare firesc şi le face plăcere gândul că activitatea tagmei lor ar fi cauza evoluţiei întregii omeniri – întocmai la fel de firesc şi de plăcut ar fi pentru negustori, agricultori sau soldaţi să gândească acelaşi lucru despre ei (fapt care nu se întâmplă, numai pentru că negustorii şi soldaţii nu scriu istorie) şi 2) activitatea spirituală, instrucţiunea, civilizaţia, cultura, ideile, toate acestea sunt noţiuni neclare, nedefinite, sub flamura cărora este foarte comodă folosirea unor cuvinte cu sensuri şi mai neclare încă şi, de aceea, mai uşor de pus la baza vreunei teorii.

Dar lăsând la o parte calităţile intrinsece ale acestui soi de opere istorice (s-ar putea să fie şi ele bune la ceva sau necesare cuiva), istoriile culturii, de care încep să se apropie ca gen din ce în ce mai mult toate istoriile universale, se disting prin faptul că, în timp se analizează amănunţit şi serios diferitele teorii – religioase, filosofice şi politice – drept pricini ale evenimentelor istorice, de fiecare dată, când trec la descrierea unor evenimente istorice concrete, cum ar fi de pildă campania din 1812, îl prezintă – fără să vrea, ca pe un rezultat al puterii personale, spunând direct că această campanie este un produs al voinţei lui Napoleon. În felul acesta, istoricii culturii se contrazic, fără să vrea, pe ei înşişi şi demonstrează că noua forţă pe care au născocit-o nu exprimă evenimentele istorice şi că unicul mijloc de a ajunge la o înţelegere a istoriei este puterea personală pe care se fac că n-o recunosc.