I

TRECUSERĂ ŞAPTE ANI DE LA evenimentele anului 1812. Marea agitată a istoriei europene se retrăsese la loc între malurile ei. Părea că se linişteşte, dar forţele misterioase ce pun în mişcare omenirea (misterioase, fiindcă legile ce determină aceste mişcări ne sunt necunoscute) îşi continuau acţiunea.

Cu toate că la suprafaţă marea istoriei părea potolită, omenirea continua să se mişte fără încetare, aşa cum neîncetat curgea timpul. Diferite grupări şi închegări umane se făceau şi se desfăceau; se pregăteau pretexte pentru formări şi descompuneri de state, pentru deplasări de popoare.

Marea istoriei nu-şi mai tălăzuia impetuoasă apele de la un mal la altul, ca odinioară: acum clocotea în adâncuri. Personalităţile istoriei nu mai erau purtate de valuri, ca odinioară, de la un mal la altul, ci se învârteau acum, parcă, pe loc. Aceste personalităţi istorice care, odinioară, găsindu-se în fruntea armatelor, răsfrânseseră mişcările maselor ordonând războaie, expediţii şi bătălii, acum oglindeau această mişcare febrilă prin consideraţii politice şi diplomatice, prin legi, prin tratate…

Activitatea aceasta a personalităţilor istorice, istoricii o numesc reacţiune.

Când descriu activitatea acestor personalităţi istorice, care, după părerea lor, ar fi cauza a ceea ce ei numesc reacţiune, istoricii îi judecă aspru. Toţi oamenii iluştri ai vremii aceleia, începând cu Alexandru şi cu Napoleon, şi până la madame de Staël, Fotie, Schelling, Fichte, Chateaubriand şi alţii, sunt aduşi în faţa severului lor tribunal şi sunt sau achitaţi, sau condamnaţi pe baza considerentului că au contribuit la progres sau la reacţiune.

În Rusia, după cum arată istoricii, s-a produs de asemenea în această epocă o reacţiune, şi principalul vinovat de această reacţiune a fost Alexandru I, acelaşi Alexandru I, care, tot după descrierile lor, fusese principalul făptaş al iniţiativelor liberale de la începutul domniei sale şi al salvării Rusiei.

În literatura rusă actuală, de la licean până la savantul istoric, nu există om care să nu-şi fi aruncat pietricica lui în Alexandru, pentru actele sale greşite din această perioadă de domnie.

„Ar fi trebuit să procedeze aşa şi pe dincolo. În cutare împrejurare a procedat bine, în cutare rău. S-a purtat foarte bine la începutul domniei şi în cursul anului 1812, dar a procedat rău atunci când a dat Poloniei o Constituţie, când a făcut Sfânta Alianţă şi când i-a dat puterea lui Arakceev, încurajând misticismul şi pe Goliţân, şi pe urmă încurajându-l pe Şişkov şi pe Fotie. A făcut rău când s-a ocupat de acea parte a armatei care se găsea pe front, a procedat greşit desfiinţând regimentul Semionovski ş.a.m.d.”

Ar trebui să umplem zece file numai ca să înşiruim toate imputările pe care istoricii i le fac lui Alexandru, bazându-se pe acea ştiinţă a binelui omenirii, pe care ei o posedă.

Ce însemnează aceste reproşuri?

Aceleaşi acţiuni, pentru care istoricii îl aprobă pe Alexandru I, ca de pildă iniţiativele liberale ale domniei sale, lupta împotriva lui Napoleon, dârzenia dovedită în 1812 şi campania din 1813, nu decurg oare din aceleaşi izvoare: originea lui nobilă – educaţia primită, viaţa ce dusese – adică din izvoare care au făcut ca personalitatea lui Alexandru să fie ceea ce a fost, izvoare ce sunt identice cu acelea ale faptelor pentru care istoricii îl dezaprobă, cum sunt: Sfânta Alianţă, restaurarea Poloniei, reacţiunea din jurul anului 1820?

Care este, în realitate, fondul acestor imputări?

Fondul acestor reproşuri este faptul că o personalitate istorică de felul lui Alexandru I, care se găsea pe treapta cea mai înaltă cu putinţă a puterii omeneşti, oarecum în orbitorul focar de lumină al tuturor razelor istoriei ce se concentrau asupra sa, această personalitate supusă celor mai puternice influenţe ce pot exista pe lume: intrigi, înşelăciuni, linguşiri, autoamăgiri, indisolubil legate de putere, omul acesta care a simţit în fiecare clipă a vieţii sale răspunderea pentru tot ce se săvârşea în Europa, omul acesta care nu era inventat, ci natural, viu, Alexandru care avea, ca orice om, obişnuinţele lui, pasiunile, năzuinţele lui spre bine, spre frumos, spre adevăr, acest om, acum cincizeci de ani, nu că n-ar fi avut virtuţi (istoricii nu-i reproşează aceasta), dar n-a avut, despre fericirea omenirii, exact părerile pe care le are astăzi un profesor ce se ocupă din tinereţe cu această ştiinţă, cu citirea de cărţulii şi de prelegeri, adică, şi cu transcrierea acestor cărţulii şi prelegeri într-un caieţel.

Dar chiar dacă s-ar presupune că Alexandru I s-a înşelat acum cincizeci de ani în vederile sale asupra fericirii popoarelor, suntem nevoiţi fără să vrem să presupunem că şi istoricul de azi, care-l judecă pe Alexandru, va apărea întocmai ca şi el după scurgerea unui timp anumit, la fel de greşit în vederile sale asupra omenirii. Această presupunere ne apare cu atât mai firească şi mai necesară, cu cât, urmărind dezvoltarea istoriei, observăm că an de an, cu fiecare scriitor nou, vederile în legătură cu ceea ce constituie binele umanităţii se schimbă; aşa încât, ceea ce ne apare astăzi drept bine, peste zece ani ni se prezintă ca un rău, şi invers. Mai mult decât atâta; în istorie putem găsi în acelaşi timp aprecieri total contradictorii despre ceea ce a fost un rău şi ceea ce a fost un bine: unii fac din Constituţia dată Poloniei şi din Sfânta Alianţă un merit al lui Alexandru, alţii i le impută.

Despre activitatea lui Alexandru şi a lui Napoleon nu se poate spune că ar fi fost folositoare sau dăunătoare, fiindcă noi nu putem spune pentru care scop anume a fost folositoare, şi pentru care dăunătoare. Dacă activitatea aceasta nu-i place cuiva, aceasta e numai din cauză că ea nu corespunde cu felul mărginit în care acel cineva înţelege binele. Dacă mie mi se prezintă ca fiind un bine faptul că în 1812 a rămas întreagă la Moscova casa tatălui meu, sau dacă ni se prezintă ca un bine gloria armatei ruse, ori înflorirea universităţii din Petersburg, apoi înflorirea cine ştie căror alte universităţi, sau libertatea Poloniei, sau puterea Rusiei, sau echilibrul european, sau o anumită specie de cultură europeană – progresul – atunci sunt nevoit să recunosc că activitatea fiecărei personalităţi istorice a avut, pe lângă aceste ţeluri, şi altele, mult mai generale, inaccesibile mie.

Dar să presupunem că aşa-zisa ştiinţă are posibilitatea să împace toate contradicţiile şi posedă un etalon constant pentru aprecierea binelui şi răului în activitatea personalităţilor şi evenimentelor istorice.

Să presupunem că Alexandru ar fi putut face altminteri tot ce-a făcut. Să presupunem că, după prescripţiile acelora ce-l învinovăţesc, ale acelora care-şi fac o profesie din cunoaşterea ţelului final al evoluţiei omenirii, el s-ar fi putut aranja să domnească conform programului de ridicare a naţiunii, de libertate, egalitate şi progres (unul mai nou, pare-mi-se, n-avem), program pe care i l-ar fi prescris acuzatorii săi de astăzi. Să presupunem că acest program ar fi fost posibil, că ar fi fost alcătuit şi că Alexandru ar fi acţionat conform lui. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu activitatea tuturor acelor oameni care s-au împotrivit orientării de atunci a stăpânirii, ce s-ar fi întâmplat cu această activitate a lor care, după părerea istoricilor, a fost bună şi folositoare? De această activitate nici n-ar fi fost vorba, n-ar fi existat; nici viaţa n-ar fi existat; n-ar fi existat nimic!

Dacă este să admitem că viaţa omenească poate fi condusă de raţiune, atunci se nimiceşte însăşi posibilitatea vieţii.