II.

DACA ADMITEM, AŞA CUM FAC istoricii, că oameni mari conduc omenirea cu scopul de a atinge anumite ţeluri, constând, de exemplu, fie în mărirea Rusiei, fie în a Franţei, sau în echilibrul european, sau în răspândirea ideilor revoluţiei, sau în progresul obştesc, sau în orice altceva, atunci fenomenele istoriei nu se pot explica fără noţiunile de întâmplare şi geniu.

Dacă scopul războaielor europene de la începutul acestui secol ar fi fost ca Rusia să câştige în măreţie, scopul acesta ar fi putut fi atins şi fără toate războaiele anterioare şi fără invazii. Dacă scopul ar fi fost mărirea Franţei, un asemenea scop ar fi putut fi atins şi fără revoluţie şi fără imperiu. Dacă scopul ar fi constat în răspândirea unor idei, atunci tiparul l-ar fi putut împlini cu mult mai bine decât soldaţii. Dacă scopul ar fi fost progresul civilizaţiei, e foarte lesne de presupus că, pe lângă distrugerea vieţilor omeneşti şi avuţiilor, mai există şi alte căi, mult mai potrivite, pentru răspândirea civilizaţiei.

Atunci, pentru ce lucrurile s-au întâmplat aşa şi nu altfel?

Pentru că aşa s-au întâmplat. „Întâmplarea a creat situaţia; geniul s-a folosit de ea”, spune istoria.

Dar ce este întâmplarea? Ce este geniul?

Cuvintele întâmplare şi geniu nu indică nimic cu adevărat existent şi, de aceea, ele nu pot fi definite. Aceste cuvinte indică doar un anumit grad de înţelegere a fenomenelor. Eu nu ştiu de ce se produce cutare fenomen; cred că nu pot să ştiu; de aceea nici nu vreau să ştiu şi spun: întâmplare. Văd o forţă care produce un efect disproporţionat faţă de însuşirile general umane: nu înţeleg cum de se produce acest efect şi spun: geniu.

Unei turme de berbeci trebuie să i se pară la fel geniu berbecul pe care ciobanul îl mână în fiecare seară într-un ţarc anume şi îl hrăneşte în chip deosebit până se face de două ori mai gras decât ceilalţi. Iar împrejurarea că în fiecare seară tocmai acest berbec anume nimereşte nu în ţarcul comun, ci într-unul special, la ovăz şi că acest berbec şi nu altul, tocmai acesta, berbecul care a pus pe el seu, nu glumă, este tăiat de măcelar, trebuie să apară ca o uluitoare asociere între genialitate şi un şir întreg de întâmplări neobişnuite.

Dar le-ar fi de ajuns berbecilor doar să înceteze de a mai crede că tot ce se întâmplă cu ei are loc numai pentru atingerea propriilor lor ţeluri berbeceşti, le-ar fi de ajuns să admită că ceea ce li se întâmplă poate avea şi alte scopuri, lor neînţelese, pentru ca să vadă pe dată unitate şi consecvenţă în ceea ce se petrece cu acel berbec pus la îngrăşat. Şi chiar de nu vor şti în ce scop a fost îndopat berbecul, vor şti cel puţin că tot ce s-a petrecut cu el s-a petrecut nu fără vreo intenţie, şi nu le vor mai fi necesare nici noţiunea de întâmplare, nici cea de geniu.

Numai renunţând la o ştiinţă a scopurilor imediate şi inteligibile şi recunoscând că scopul final ne este inaccesibil, vom vedea consecvenţa şi finalitatea în viaţa personalităţilor istorice şi ni se va desluşi cauza înfăptuirilor necorespunzătoare cu însuşirile general umane, de care au fost ei în stare, şi atunci nu vom mai avea nevoie de vorbe ca întâmplare şi geniu.

Este de ajuns să recunoaştem că scopul frământărilor popoarelor europene nu ne e cunoscut şi că tot ce cunoaştem sunt doar faptele, însumând omoruri – la început în Franţa, pe urmă în Italia, în Africa, în Prusia, în Austria, în Spania, în Rusia – şi că mişcările de la apus la răsărit şi de la răsărit la apus constituie esenţa comună a acestor evenimente, şi nu numai că nu vom fi nevoiţi să vedem ceva excepţional şi genial în caracterele lui Napoleon şi Alexandru, dar nu ne vom mai putea nici închipui măcar aceste personalităţi ca pe nişte oameni altfel decât toţi oamenii; şi nu numai că nu vom mai avea nevoie să ne explicăm caracterul întâmplător al acelor evenimente mărunte, care au făcut din cei doi oameni ceea ce au fost, dar va fi pentru noi limpede că toate aceste mărunte evenimente au fost neapărat necesare.

Renunţând la cunoaşterea scopului final, vom înţelege limpede că, întocmai aşa cum pentru nici o plantă nu pot fi concepute flori şi seminţe mai potrivite decât acelea pe care le face, tot aşa nu pot fi concepuţi alţi doi oameni care, ducând viaţa pe care au dus-o, să corespundă într-o măsură atât de mare, până în cele mai mici amănunte, cu misiunea pe care au avut-o de îndeplinit.