XIV.

NU MULT DUPĂ ASTA, veniră copiii să spună noapte bună. Copiii sărutară pe fiecare dintre cei mari, iar guvernorii şi guvernantele se înclinară şi ieşiră. Rămase numai Dessalles cu elevul său. Guvernorul îl tot invita, în şoaptă, să plece din odaie.

— Non monsieur Dessalles, je demanderai a ma tante de rester ⁵ , răspunse, tot pe şoptite, Nikolenka Bolkonski. Ma tante, dă-mi voie să mai rămân! Zise Nikolenka, apropiindu-se de mătuşa sa.

Faţa lui exprima rugăminte şi entuziastă exaltare. Contesa Maria se uită la el, apoi se întoarse către Pierre.

— Când eşti aici, nu se mai poate dezlipi… îi spuse ea.

— Je vous le ramenerai tout a l'heure, monsieur Dessalles! Bonsoir! 956 zise Pierre întinzându-i elveţianului mâna; apoi se întoarse zâmbind spre Nikolenka. Noi doi nici n-am apucat să ne vedem. Marie, ia uite cum începe să-i semene! Adăugă el, adresându-se contesei Maria.

— Lui tata? Întrebă băiatul, roşind ca racul, şi se uită în sus, la Pierre, cu ochi strălucitori de entuziasm.

Pierre dădu afirmativ din cap şi îşi continuă istorisirea începută înainte de intrarea copiilor. Contesa Maria lucra la gherghef; Nataşa îşi sorbea bărbatul din ochi. Nikolai şi Denisov se ridicau din când în când, ba ca să ceară o lulea de tutun pe care apoi o fumau, ba ca să le mai toarne încă un ceai Sonia, care sta lângă samovar, mohorâtă şi resemnată, şi-i tot puneau lui Pierre întrebări.

Băiatul bolnăvicios, cu părul buclat şi ochii strălucitori, stătea nebăgat în seamă de nimeni în colţul său şi doar îşi întorcea din când în când capul creţ, cu gâtul lui subţire ieşit din gulerul răsfrânt al cămăşii, şi se uita în partea în care era Pierre, tresărind uneori şi şoptind ceva ca pentru sine, vădit cuprins de un sentiment nou şi puternic.

Conversaţia se învârtea în jurul bârfelilor de actualitate din sferele guvernamentale, bârfeli în care majoritatea oamenilor văd, de obicei, interesul cel mai fierbinte al politicii interne. Denisov, pe care insuccesele lui în carieră îl făceau să fie nemulţumit de guvern, lua act cu satisfacţie de toate prostiile care, după părerea lui, erau comise acum la Petersburg, şi îşi rosti răspicat, întrebuinţând cuvinte tari, observaţiile sale cu privire la cele spuse de Pierre.

— Altădată, trebuia să fii neamţ, acum, trebuie să dansezi cu Tatarinova şi cu madame Krudener, trebuie să-i citeşti… pe Eckartshausen şi pe ceilalţi fraţi. Of! De-aş putea să-l asmut iar asupra lor pe bravul nostru Bonaparte! Le-ar scoate el prostiile din cap. Poftim! Ce-o mai fi şi asta: să dai pe mâna soldatului Schwarz comanda regimentului Semionovski! Exclamă el.

Nikolai, cu toate că nu era la fel de pornit să vadă peste tot numai răul, ca Denisov, considera de asemenea că era un lucru deosebit de merituos şi de important să critici guvernul şi socotea faptul că A. fusese numit ministru al cutărui departament, în vreme ce lui B. i se încredinţase postul de guvernator general în cutare ţinut, faptul că împăratul spusese cutărui ministru aşa şi pe dincolo, iar ministrul îi răspunsese în cutare chip, toate acestea el le socotea profund semnificative. Considera necesar să se intereseze de toate acestea şi-i punea lui Pierre tot felul de întrebări. Astfel, răspunzând la întrebările puse de cei doi interlocutori, discuţiile nu depăşeau caracterul obişnuit de clevetire cu privire la înaltele cercuri guvernamentale.

Dar Nataşa, care-i cunoştea bărbatului ei toate impulsurile şi gândurile, băgase de seamă că Pierre demult voia şi nu reuşea să îndrume discuţia pe altă cale şi să-şi spună gândul lui intim, acela pentru care călătorise de fapt la Petersburg, să se sfătuiască acolo cu noul său prieten, prinţul Feodor; şi ea îl ajută, punându-i întrebarea: cum stau treburile lui cu prinţul Feodor?

— Despre ce este vorba? Întrebă Nikolai.

— Tot acelaşi şi acelaşi lucru, zise Pierre, uitându-se în jurul lui. Toţi văd că lucrurile merg atât de prost, încât nu se mai poate să rămână aşa şi că e de datoria tuturor oamenilor cinstiţi să se împotrivească pe cât le stă în putinţă.

— Dar ce pot face oamenii cinstiţi? Întrebă Nikolai, încruntându-se uşor. Crezi că se poate face ceva?

— Uite, ce pot ei face…

— Să mergem în birou, zise Nikolai.

Nataşa, care ghicise demult că are să fie chemată curând să alăpteze, auzi că o chema dădaca şi se îndreptă spre camera copiilor. Contesa Maria o urmă. Bărbaţii intrară în birou şi Nikolenka Bolkonski, neobservat de unchiul său, intră şi el şi se aşeză în umbră, la fereastră, lângă masa de scris.

— Şi acum, spune-ne ce zici că e de făcut? Zise Denisov.

— Mereu cu fanteziile voastre, interveni Nikolai.

— Iată ce este, începu şepeleag Pierre, fără să se aşeze, ba plimbându-se prin odaie, ba oprindu-se şi dând repezit din mâini în timp ce vorbea. Iată ce este! Situaţia la Petersburg e următoarea: împăratul nu se mai amestecă în nici o afacere. S-a lăsat cu totul pradă misticismului (Pierre nu mai ierta acum nimănui misticismul) şi nu mai vrea decât să aibă linişte, iar linişte nu-i pot da decât oamenii aceştia sans foi ni loi957, care taie şi spânzură fără să stea mult pe gânduri: Magniţki, Arakceev şi tutti-quanti958… Eşti de acord că, dacă nu te-ai ocupa tu personal de proprietăţile tale şi n-ai vrea decât să fii lăsat în pace, atunci, cu cât ţi-ar fi mai crud vătaful, cu atât ţi-ai ajunge mai repede scopul? I se adresă el lui Nikolai.

— Ei, şi ce vrei să spui cu asta? Întrebă Nikolai.

— Că totul se duce de râpă. În justiţie domneşte jaful, în armată totul se face numai cu bătaia, cu muştruluiala şi cu deportările; poporul e chinuit; cultura e înnăbuşită. Tot ce e tânăr şi cinstit este înăbuşit! Toată lumea vede că lucrurile nu pot să mai meargă aşa. Prea a fost întinsă coarda; va plesni cu siguranţă, afirmă Pierre (vorbind, aşa cum vorbesc, de când există guverne, oamenii care le privesc prea de aproape). Le-am spus toate acestea domnilor de la Petersburg…

— Cui? Întrebă Denisov.

— Ştiţi cui, răspunse Pierre cu gravitate, privind cu înţeles pe sub sprâncene: prinţului Feodor şi tuturor celorlalţi. Să ne întrecem în opera de culturalizare şi în filantropie, toate astea-s foarte bune, se înţelege. Nimic mai frumos, dar, în condiţiile de faţă, altceva se cere.

În vremea asta, Nikolai prinse de veste că nepotul său era de faţă. Chipul i se întunecă; se apropie de el.

— Ce cauţi tu aici?

— Ce ai cu el? Lasă-l, interveni Pierre şi, luându-l pe Nikolai de mână, continuă: Asta nu-i de ajuns, le-am spus. Acum e nevoie de altceva. Când coarda prea întinsă stă să plesnească, când toată lumea se aşteaptă la o răsturnare inevitabilă, trebuie să ne luăm de mână cât mai mulţi şi mai strâns uniţi şi, mână în mână, să ne opunem catastrofei generale. Nu vedeţi că tot ce e tinereţe şi vigoare este atras într-acolo şi corupt? Pe unii îi câştigă prin femei, pe ceilalţi prin ranguri, pe alţii măgulindu-le vanitatea, ori umplându-i de bani şi toţi trec în tabăra lor. Oameni independenţi, liberi, ca mine şi ca tine, în curând nu vor mai fi. Lărgiţi cercul asociaţiei, le-am spus, şi luaţi drept mot d'ordre959 nu numai virtutea, ci şi independenţa şi acţiunea.

Nikolai, după ce plecase de lângă nepotul său, mutase supărat un fotoliu din loc, se aşezase în el şi, ascultând ce spunea Pierre, tuşea nemulţumit şi se posomora din ce în ce.

— Şi cu ce scop, mă rog, acţiune? Se răsti el la un moment dat. Şi care va fi atitudinea voastră faţă de guvern?

— Atitudinea de sprijinitori ai lui! Asociaţia noastră poate chiar să înceteze de a mai fi conspirativă, în cazul când guvernul o va admite. Ea nu numai că nu este ostilă guvernului, dar este chiar o grupare de adevăraţi conservatori, o grupare de gentilomi, în adevăratul înţeles al cuvântului. Tot ce vrem noi e doar să nu vină cumva vreun nou Pugaciov să ne taie, mie şi ţie copiii, şi să nu ne trimită Arakceev în lagăr; iată pentru ce lucrăm noi mână în mână. Unicul nostru scop este binele comun şi siguranţa obştească.

— Prea bine, numai că o asociaţie secretă este, în consecinţă, ostilă şi dăunătoare şi nu poate da naştere la nimic bun.

— Pentru ce? Dar Tugendbund960-ul, care a salvat Europa (pe atunci, n-avea încă nimeni curajul să creadă că Rusia salvase Europa), a dat oare naştere la ceva dăunător? Tugendbund-ul era o uniune a virtuţii, a iubirii, şi a ajutorului reciproc; a fost acţiunea pornită din cuvintele propovăduite de Hristos, pe cruce…

Nataşa, care intrase pe la mijlocul discuţiei în odaie, se uita radioasă la bărbatul ei. Ea nu era însă bucuroasă de ceea ce spunea el. Asta nici n-o interesa, fiindcă tot ce spunea el i se părea nemaipomenit de simplu şi cunoscut ei de multă vreme (i se părea aşa, pentru că ştia bine tot ce venea din sufletul lui, îi ştia sufletul); dar ea se bucura uitându-se la chipul lui însufleţit, se bucura de entuziasmul pe care-l manifesta.

Însă şi mai fericit şi mai entuziast îl privea pe Pierre băiatul uitat de toţi, cu gâtul subţire ieşind din gulerul răsfrânt al cămăşii. Fiecare cuvânt al lui Pierre îi ardea inima şi el rupea cu degetele nervoase – fără să-şi dea seama de ce face – bucăţile de ceară roşie şi penele de scris de pe masa unchiului său, care-i cădeau sub mână.

— Nu-i deloc ceea ce crezi tu; uite, am să-ţi explic ce a fost la Tugendbund-ul german şi ce propun eu.

— Lasă-mă, frate, cu Tugendbund-ul; o fi el bun pentru cârnăţarii ăia, dar mie nu-mi intră în cap aşa ceva şi nu pot să-i spun pe nume, izbucni Denisov cu voce puternică şi hotărâtă. Totul merge alandala şi-i murdărie peste tot, sunt de acord, dar Tugendbund-ul nu-mi intră în cap şi pace. Nu eşti mulţumit? Propune un bunt961! Ar fi altceva! Pentru asta, je suis votre homme962!

Pierre zâmbi, Nataşa începu să râdă, dar Nikolai încruntă şi mai mult din sprâncene şi se apucă să-i demonstreze lui Pierre că nici un fel de răsturnare nu se întrevede şi că toată primejdia de care îi vorbea cumnatul său exista doar în propria lui închipuire. Pierre îi demonstra contrariul şi cum inteligenţa lui era mai viguroasă şi mai subtilă, Nikolai se simţi redus la tăcere. Faptul acesta îl necăji şi mai tare pe Nikolai, căci el ştia, în adâncul sufletului său, întemeiat pe ceva mult mai puternic decât raţiunea, că are neîndoielnic dreptate.

— Ascultă ce-ţi spun eu, începu el, sculându-se în picioare şi încercând cu mişcări nervoase să-şi pună pipa într-un colţ, ca până la urmă să-i dea drumul să cadă. Să-ţi demonstrez, eu nu pot. Dar tu spui că toate merg prost la noi şi că va avea loc o răsturnare; eu nu văd asta; dar tu mai spui că jurământul e o simplă convenţie şi, la asta, eu îţi răspund: că deşi îmi eşti cel mai bun prieten, cum ştii – dacă ai să te apuci să organizezi o asociaţie secretă şi ai să începi să lucrezi împotriva guvernului, oricare ar fi acest guvern, află că sunt convins că este datoria mea să mă supun guvernului. Iar dacă mi-ar da acum ordin Arakceev să trec peste voi cu un escadron şi să vă tai cu săbiile, n-aş sta nici o clipă la îndoială şi aş trece peste voi. Şi acum, n-ai decât să mă judeci cum vrei.

După cuvintele acestea, se aşternu o tăcere penibilă. Nataşa luă cea dintâi cuvântul, apărându-şi bărbatul şi atacându-şi fratele. Apărarea ei era slabă şi stângace, dar scopul tot şi-l ajunse. Discuţia fu reluată pe alt ton, mai puţin neplăcut şi ostil decât acela în care Nikolai îşi spusese ultimele cuvinte.

Când toţi se ridicară să se ducă la masă, Nikolenka Bolkonski, palid, cu ochi lucitori, se apropie de Pierre.

— Unchiule Pierre… dumneata… nu… Dacă ar trăi tata… ar fi de aceeaşi părere cu mata? Întrebă el.

Pierre înţelese deodată ce adânci, deosebite şi puternice eforturi intelectuale şi morale trebuie să fi avut loc în conştiinţa copilului acestuia în timpul discuţiei şi, amintindu-şi tot ce spusese, începu să fie necăjit că băiatul îl ascultase. Trebuia totuşi să-i răspundă.

— Îmi închipui că da, spuse el fără chef şi ieşi.

Băiatul lăsă capul în jos şi abia acum observă parcă tot ce făcuse pe masă. Se înroşi tot şi se apropie de Nikolai.

— Unchiule, iartă-mă, eu am făcut asta – fără să vreau, zise el, arătând la ceara sfărâmată şi la penele frânte.

Nikolai tresări, supărat.

— Bine, bine, răspunse el, aruncând sub masă bucăţile de ceară şi frânturile de pene.

Apoi, stăpânindu-şi cu vădită greutate mânia care clocotea în el, îi întoarse spatele.

— De fapt, tu nici n-aveai ce căuta aici, mai spuse el.

XV.

ÎN TIMPUL MESEI DE SEARĂ, nu se mai vorbi despre politică, nici despre asociaţii, ci dimpotrivă, convorbirea lunecă, atrasă de Denisov, în spre depănarea amintirilor anului 1812, materie care-i făcea totdeauna multă plăcere lui Nikolai şi în care Pierre era cu deosebire nostim şi distractiv. Şi rudele se despărţiră în cele mai bune relaţii.

Nikolai se dezbrăcă după cină în birou la el şi dădu ordinele cuvenite administratorului care îl aşteptase, apoi intră în dormitor, numai în halat, şi îşi găsi nevasta stând încă la masa de scris şi scriind ceva.

— Ce scrii tu acolo, Marie? Întrebă Nikolai.

Contesa Maria roşi. Se întreba cu teamă dacă ceea ce scria va fi înţeles de bărbatul ei şi dacă el o va aproba.

Ea ar fi vrut mai curând să ascundă de el ceea ce scria, dar, totodată, era şi bucuroasă că o surprinsese şi că trebuia să-i arate.

— E jurnalul meu, Nicolas, răspunse ea, întinzându-i un caiet albastru, caligrafiat, cu scrisul ei apăsat şi mare.

— Jurnal? rosti cu o nuanţă de ironie Nikolai şi-i luă din mâini caietul.

Era scris în limba franceză: „4 decembrie. Astăzi, Andriuşa (băiatul cel mare), după ce s-a sculat, n-a vrut să se îmbrace şi mademoiselle Louise a trimis după mine. Avea toane şi era încăpăţânat. Am încercat să-l ameninţ, dar n-am reuşit decât să-l supăr şi mai tare. Atunci m-a cuprins o ciudă, l-am lăsat în pace şi am început, împreună cu dădaca, să-i scol pe ceilalţi copii, spunându-i lui că nu-l iubesc. El a rămas o bună bucată de vreme tăcut, ca şi cum s-ar fi mirat. Apoi, aşa cum era, numai în cămaşă, s-a repezit la mine şi a început să plângă atât de tare, încât nu l-am putut linişti multă vreme. Era vizibil că, dintre toate, îl chinuia mai mult faptul că mă supărase; pe urmă, seara, când i-am dat bileţelul, s-a pornit iar pe plâns, de-ţi era mai mare jalea şi a început să mă sărute. Cu binele, poţi face cu el tot ce vrei.”

— Ce bileţel? Întrebă Nikolai.

— Am început să le dau seara, celor mari, câte o însemnare de felul cum s-au purtat peste zi.

Nikolai se uită drept în ochii strălucitori ai soţiei lui, care-l privea, şi apoi continuă să răsfoiască şi să citească. În jurnalul ei era însemnat tot ceea ce i se păruse mamei important din viaţa copiilor ei, lucruri care puneau în lumină firea lor, sau puteau conduce la idei generale despre metodele de educaţie. Erau, cele mai multe, amănunte fără nici o importanţă; ele, însă, nu apăreau ca atare în ochii mamei şi nici în ai tatălui, care citea acum, pentru întâia oară, acest jurnal referitor la copii.

La data de 5 decembrie era însemnat: „Mitea a fost neastâmpărat la masă. Din această cauză, tată-său a poruncit să nu i se dea prăjitură. Nu i s-a dat. Dar să fi văzut cu câtă lăcomie şi cu câtă poftă se uita la ceilalţi, când mâncau! Eu cred că pedepsirea cu luarea dulciului nu duce decât la aţâţarea lăcomiei… Să-i spun asta lui Nicolas.”

Nikolai lăsă jos caietul şi se uită la soţia sa. Ochii ei strălucitori îl priveau întrebători (nu ştia dacă bărbatul ei va fi de acord sau nu cu jurnalul). Dar nu mai putea fi acum nici o îndoială că Nikolai nu numai că o aproba pe soţia lui, dar era chiar încântat de ea.

„Poate că lucrul acesta nu trebuia făcut într-un chip atât de pedant, sau poate că nu trebuia făcut deloc”, se gândi Nikolai; dar această continuă şi neobosită încordare sufletească, având drept ţintă educaţia morală a copiilor, îl încânta. Dacă Nikolai şi-ar fi putut analiza sentimentele, ar fi găsit drept principal temei al neclintitei, duioasei şi înălţătoarei sale iubiri faţă de soţia sa, sentimentul pe care-l încercase totdeauna – de uimire faţă de viaţa ei spirituală, faţă de acea lume morală superioară, aproape inaccesibilă lui, în care trăia tot timpul soţia sa.

Se mândrea că ea era atât de inteligentă şi îşi recunoştea pe deplin inferioritatea pe tărâm spiritual, şi cu atât mai mult îl bucura faptul că ea, cu sufletul ei mare, nu numai că era a lui, ci, mai mult chiar, era o parte din însăşi fiinţa sa.

— Sunt cu totul, cu totul de acord, draga mea, spuse el cu o expresie aparte pe faţă. Apoi, după un timp adăugă: Eu, însă, m-am purtat urât astăzi. Tu nu erai în cabinet. Am discutat în contradictoriu cu Pierre şi m-am cam înfierbântat. Dar n-am putut face altfel. E aşa de copil! Nu ştiu ce s-ar întâmpla cu el, dacă Nataşa nu l-ar ţine de scurt. Poţi să-ţi închipui pentru ce s-a dus la Petersburg? S-au apucat să urzească o…

— Da, ştiu, spuse contesa Maria. Mi-a povestit Nataşa.

— Şi ştii, începu Nikolai să se înflăcăreze numai la amintirea discuţiei lui cu Pierre, vrea să mă convingă pe mine că e obligaţia oricărui om cinstit să se împotrivească guvernului, când, de fapt, jurământul depus şi datoria… îmi pare rău că n-ai fost şi tu de faţă. Au tăbărât toţi pe mine – şi Denisov, şi Nataşa… Nataşa e o caraghioasă. Ştii bine cum îl ţine sub papuc, dar cum se pune problema unei discuţii de idei, nu mai are opinia ei; până şi vorbele pe care le rosteşte sunt ale lui, adăugă Nikolai, lăsându-se pradă irezistibilei porniri care te face să critici până şi pe cele mai apropiate şi mai dragi fiinţe.

Nikolai uita că tot ce spusese el despre Nataşa se putea afirma, cuvânt cu cuvânt, şi despre dânsul, în legătură cu raporturile dintre el şi soţia lui.

— Da, am băgat şi eu de seamă lucrul acesta, zise contesa Maria.

— Când i-am spus că datoria şi jurământul depus sunt mai presus de toate, el a început să-mi demonstreze, Dumnezeu mai ştie ce. Păcat că n-ai fost acolo; tu ce-ai fi zis?

— După mine, tu ai perfectă dreptate. Asta i-am spus şi Nataşei. Pierre spune că toată lumea suferă, se chinuieşte, se ticăloşeşte şi că datoria noastră este să ne ajutăm aproapele. Are dreptate, desigur, spuse contesa Maria – dar el uită că noi mai avem şi alte îndatoriri ce ne privesc în primul rând, pe care însuşi Dumnezeu ni le-a impus, şi că ne putem pune în joc viaţa noastră, dar nu putem risca viaţa copiilor noştri.

— Ei, aşa, uite, chiar aşa i-am spus şi eu, reluă Nikolai, căruia i se părea într-adevăr că aşa ceva spusese el azi. Dar ei au ţinut-o într-una pe a lor: că e vorba de dragoste faţă de semenii noştri şi de creştinism şi toate acestea de faţă cu Nikolenka, ajuns acolo în cabinet nu ştiu nici eu cum. A distrus tot ce era pe birou.

— Ah, ştii tu, Nicolas, că Nikolenka mă pune pe gânduri de multe ori, spuse contesa Maria. E o fire aşa de neobişnuită! Şi mă tem mereu că, ocupându-mă de copiii noştri, îl neglijez. Noi toţi avem copii, rude; el, însă, n-are pe nimeni. E mereu singur cu gândurile lui.

— Dar cred că n-ai nimic să-ţi reproşezi în privinţa lui. Ai făcut şi faci pentru el tot ceea ce ar fi făcut şi cea mai duioasă mamă pentru băiatul ei. Şi asta mă bucură, se înţelege, fiindcă e un băiat minunat. Da, minunat! Astăzi, parcă se pierduse cu firea când îl asculta pe Pierre. Şi închipuie-ţi: dăm să plecăm la masă. Mă uit eu şi văd pe birou toate cele sfărâmate bucăţi. A recunoscut numaidecât. Eu nu ştiu să fi minţit el vreodată. Minunat băiat, minunat! Repetă Nikolai, care, deşi nu-l prea avea pe Nikolenka la inimă, nu scăpa totuşi niciodată ocazia să-l laude, recunoscând că era băiat bun.

— Totuşi, eu nu-i pot fi ca o mamă, spuse contesa Maria; simt eu că nu-i acelaşi lucru şi asta mă chinuie. E un copil foarte bun; dar îmi dă tare mult de gândit. Cred că i-ar folosi oarecare societate, dacă ar avea-o.

— Păi nu mai e mult până la vară, când îl duc la Petersburg, spuse Nikolai. Cât despre Pierre, el a fost întotdeauna şi va rămâne un visător, continuă el, revenind la discuţia din birou, discuţie care era vădit că-l tulburase. Şi ce mă privesc pe mine toate astea? Ba că Arakceev e nepotrivit, ba câte şi mai câte; ce m-au privit pe mine toate astea, atunci când m-am însurat plin de datorii şi gata să fiu vârât la gros de creditori, mai având şi o mamă care nu putea nici vedea, nici pricepe lucrul acesta? Pe urmă mai eşti şi tu, copiii, treburile. Ce, parcă de plăcere mă lupt eu cu treburile, de dimineaţă până seară şi la cancelarie şi peste tot? Ştiu că datoria mea e să muncesc, ca să-i dau îngrijire mamei, să mă plătesc de datorii faţă de tine şi să nu-mi las copiii săraci, cum am fost eu.

Contesa Maria ar fi vrut să spună că nu numai cu pâine se poate sătura omul şi că prea le dădea el mare importanţă acestor treburi, dar ştia că nu trebuia să i-o spună şi că nici n-ar fi folosit la nimic. Îi luă doar mâna şi i-o sărută. Nikolai interpretă acest gest ca o aprobare şi o confirmare a ideilor sale şi, după ce se gândi puţin în tăcere, continuă să-şi înşire cu glas tare gândurile.

— Ştii, Marie, spuse el, astăzi a venit Ilia Mitrofanâci (era vorba de un administrator) de la moşia din gubernia Tambov şi mi-a spus că pentru pădure se oferă acum optzeci de mii. Şi Nikolai începu să vorbească cu însufleţire de posibilitatea ca, foarte curând, să poată răscumpăra Otradnoe. Încă zece ani de viaţă îmi mai trebuiesc ca să-mi las copiii într-o situaţie… excelentă.

Contesa Maria îşi asculta bărbatul şi înţelegea tot ce-i spunea el. Ştia că, atunci când gândea cu voce tare, el obişnuia să o întrebe câteodată ce spusese şi se supăra când observa că ea se gândise la altceva. Dar pentru asta ea făcea eforturi mari, căci n-o interesa câtuşi de puţin ce-i spunea el. Se uita la bărbatul său, dar nu se putea spune că se gândea la altceva, ci mai degrabă că simţea altceva. Avea o dragoste duioasă şi supusă pentru acest om, care niciodată n-avea să poată înţelege tot ce înţelegea ea, şi poate că tocmai din pricina asta dragostea ei căpăta o tot mai puternică nuanţă de pasionată duioşie. Pe lângă simţământ, care o absorbea cu totul şi o împiedica să pătrundă în amănuntele planurilor pe care le tot făcea bărbatul ei, în mintea contesei Maria mai licăreau gânduri ce n-aveau nimic comun cu ceea ce spunea el. Se gândea acum la nepotul ei (o impresionase puternic ce-i spusese bărbatul ei în legătură cu emoţia băiatului provocată de cele spuse de Pierre) şi diferitele trăsături ale caracterului său delicat şi sensibil îi veneau, rând pe rând, în minte. Dar, gândindu-se la nepoţel, se gândea şi la copiii ei. Nu-şi compara, în gând, copiii cu nepotul; îşi compara doar sentimentele pe care le avea faţă de fiecare şi constata cu tristeţe că dintre sentimentele ei faţă de Nikolenka lipsea ceva.

Uneori îi trecea prin minte că deosebirea aceasta de sentimente vine din vârstele deosebite ale copiilor; dar simţea totuşi că era vinovată faţă de Nikolenka şi, în sufletul ei, îşi făgăduia să se îndrepte şi să facă ceea ce era peste putinţă, adică să-şi iubească în viaţa asta şi bărbatul, şi copiii, şi pe Nikolenka, şi pe toţi semenii, aşa cum a iubit Hristos omenirea. Sufletul contesei Maria năzuise dintotdeauna spre absolut, spre etern, spre desăvârşire şi, din pricina asta, nu-şi putea afla linişte. Pe faţa ei se ivi o expresie severă, de înaltă şi tainică suferinţă morală, expresia unui suflet apăsat de trup. Nikolai se uită la dânsa.

„Dumnezeule! Ce se va alege de noi dacă moare ea, aşa cum mi se pare că se poate întâmpla ori de câte ori văd pe faţa ei expresia asta?” îşi zise el şi, îngenunchind la icoană, începu să-şi citească rugăciunile de seară.

XVI.

NATAŞA, DEÎNDATĂ CE RĂMASE numai cu bărbatul ei, începu şi ea să discute cu el, aşa cum îşi vorbesc soţii între ei, adică deosebit de limpede, comunicându-şi şi înţelegându-şi cu iuţeală gândurile pe o cale contrarie oricărei logici, fără raţionamente, silogisme şi deducţii, ci într-un mod cu totul deosebit. Nataşa era atât de obişnuită să vorbească în felul acesta cu bărbatul ei, încât cel mai bun indiciu că există ceva contradictoriu între ei era tocmai mersul logic al gândurilor lui Pierre. Când el începea să argumenteze, să vorbească judicios şi liniştit, iar ea, luându-se după el, începea să facă la fel, era sigură că toate acestea vor duce fără doar şi poate la ceartă.

Din clipa când rămaseră singuri şi Nataşa se apropie încet de Pierre, fericită, cu ochii larg deschişi şi luându-i deodată capul între mâini, i-l lipi de sânul ei, spunându-i: „Acum eşti tot, tot numai al meu, numai al meu! Nu te mai las să pleci de lângă mine!” din clipa aceea se înfiripă o discuţie care contrazicea toate legile logicii, în primul rând pentru că se vorbea fără şir despre lucruri cu totul diferite. Şi această simultaneitate a judecăţilor răzleţe nu numai că nu stânjenea claritatea înţelegerii lor ci, dimpotrivă, era semnul cel mai sigur al unei înţelegeri reciproce depline.

Aşa cum în vis totul apare nesigur, absurd şi contradictoriu, afară de sentimentul care axează visul, tot aşa şi în aceste comunicări reciproce de gânduri în contrazicere cu toate legile raţiunii, consecvente şi limpezi nu erau cuvintele, ci sentimentele ce le călăuzeau.

Nataşa îi povesti lui Pierre cum îşi dusese fratele ei viaţa de toate zilele, cum se chinuise ea, căci numai de trăit nu trăise tot timpul lipsei lui, cum ajunsese să ţină şi mai mult la Marie, şi-i vorbi de superioritatea în toate privinţele a Mariei faţă de dânsa. Spunând aceasta, Nataşa recunoştea sincer superioritatea Mariei, dar, în acelaşi timp, vorbind astfel, îi cerea lui Pierre să o prefere totuşi pe dânsa, atât Mariei cât şi tuturor celorlalte femei, şi să-i repete odată mai mult, mai ales acum, după venirea de la Petersburg, unde văzuse atâtea femei, să-i repete că o preferă.

Drept răspuns la vorbele Nataşei, Pierre îi povesti cât de nesuferit îi fusese lui la Petersburg să ia parte la serate şi la mese unde erau femei.

— M-am dezobişnuit de tot să mai vorbesc cu femeile, spuse el, mă plictisesc pur şi simplu. Mai ales că am fost atât de ocupat.

Nataşa îl privi ţintă şi continuă:

— Ce minune Marie asta! Ce bine se pricepe să-i înţeleagă pe copii, de parcă le-ar citi în suflet. Ieri, de exemplu, Mitenka începuse cu toanele lui…

— Ce bine îi seamănă lui tată-său, o întrerupse Pierre.

Nataşa înţelese de ce făcea el observaţia aceasta cu privire la asemănarea dintre Mitenka şi Nikolai; lui Pierre îi stătea pe inimă recenta discuţie cu cumnatul său şi ar fi vrut să ştie părerea Nataşei în legătură cu asta.

— Slăbiciunea lui Nikolenka e tocmai asta, că nu admite nici în ruptul capului ceea ce nu e admis de toată lumea. Pe când ţie, eu te înţeleg, îţi place tocmai să poţi ouvrir une carriere963 spuse ea, repetând cuvinte spuse altădată de Pierre însuşi.

— Nu, principala deosebire este că, zise Pierre, pentru Nikolai ideile şi gândirea sunt un fel de amuzament, aproape un fel de a-şi trece vremea. Uite, are o bibliotecă şi şi-a făcut o regulă să nu cumpere o carte nouă înainte de a le fi citit pe cele cumpărate înainte… Îl are şi pe Sismondi, şi pe Rousseau, şi pe Montesquieu… adăugă el zâmbind. Tu ştii doar cât de mult îl… începu Pierre, cu intenţia de a-şi mai atenua puţin spusele.

Dar Nataşa îl întrerupse, dându-i de înţeles că nu era nici o nevoie de aşa ceva.

— Aşadar, tu spui că pentru el cugetarea e un amuzament…

— Da, pe când pentru mine, tocmai ceea ce nu e gândire constituie o distracţie. Tot timpul cât am stat la Petersburg i-am văzut pe toţi ca în vis. Când mă preocupă un gând, tot restul mi se pare jucărie.

— Ah, ce păcat că n-am fost de faţă când te-ai întâlnit cu copiii. Care s-a bucurat mai mult? Nu-i aşa că Liza?

— Da, răspunse Pierre şi continuă cu ceea ce-l preocupa. Nikolai spune că nu trebuie să gândim. Eu nu pot asta. Să nu mai vorbim de faptul că la Petersburg simţeam (ţie-ţi pot spune lucrul acesta) cum, fără mine, totul s-ar fi dus de râpă; trăgeau fiecare în altă direcţie. Dar am reuşit să-i unesc pe toţi şi ideea mea e doar atât de simplă şi de limpede. Vezi, eu nu spun că trebuie să pornim la acţiune împotriva cutărui ori cutăruia. Am putea greşi. Eu spun numai: să ne luăm de mână toţi cei ce iubim virtutea şi să avem un singur steag: cel al virtuţii active. Prinţul Serghei este un om minunat şi mintos.

Nataşa nu se îndoia că ideea lui Pierre era o idee mare, dar un lucru o punea în încurcătură: faptul că Pierre era bărbatul ei. „Oare un om atât de important şi atât de necesar societăţii să fie totodată şi bărbatul meu? Cum de s-a întâmplat asta?” Ar fi vrut să-şi exprime faţă de el această îndoială. „Cine să fie oare oamenii care ar putea hotărî, dacă el este într-adevăr cel mai inteligent dintre toţi?” se întreba ea, ducându-se pe rând cu gândul la cei cărora Pierre le purta mult respect. Pe nimeni dintre oameni, judecând după felul cum vorbea, Pierre nu-l stima atâta cât îl stimase pe Platon Karataev.

— Ştii la ce mă gândesc? Zise ea. La Platon Karataev! Ce crezi? Te-ar aproba el în situaţia de faţă?

Pe Pierre nu-l miră câtuşi de puţin această întrebare. El înţelegea cum ajunsese soţia lui să se gândească la asta.

— Platon Karataev? Rosti el şi rămase gânditor, căutând vădit, cu toată sinceritatea, să-şi închipuie cum ar fi judecat Karataev treaba asta. N-ar fi priceput, sau poate, cine ştie, poate că da!

— Te iubesc grozav! Spuse Nataşa deodată. Grozav! Grozav!

— Nu, nu m-ar fi aprobat, zise Pierre după ce se mai gândi puţin. De aceea ce ar fi aprobat el e viaţa noastră de familie. Era atât de dornic să vadă pretutindeni numai frumuseţe, fericire, pace; şi eu aş fi fost mândru să ne înfăţişăm noi toţi înaintea lui. Tu spuneai de lipsa mea de acasă… Dar n-ai să crezi cât de altfel simt eu că te iubesc, după asemenea despărţiri…

— Da, dar dacă… începu Nataşa.

— Nu, nu-i vorba de asta. Nu voi înceta niciodată să te iubesc. Şi simt că nu se poate iubi mai mult pe lume; e atât de deosebit ceea ce… Ei, dar…

Nu-şi sfârşi vorba, căci privirile lor care se întâlniseră îşi spuseră de la sine restul.

— Ce prostie, zise deodată Nataşa, ce prostie povestea cu luna de miere şi cea cu fericirea numai la începutul căsniciei. Dimpotrivă, acum e mai frumos. Numai dacă n-ai pleca tu uneori de acasă. Îţi aduci aminte cum ne certam? Şi, întotdeauna, eu eram de vină. Întotdeauna eu. De ce oare ne certam? Nu-mi aduc aminte.

— Mereu aceeaşi poveste, spuse Pierre, zâmbind, gelo…

— Taci, nu pot suporta cuvântul acesta, strigă Nataşa. Şi în ochii ei luci o lumină rece, răutăcioasă. Ai văzut-o? Mai zise ea după câtva timp de tăcere.

— Nu, şi chiar dacă aş fi văzut-o, n-aş fi recunoscut-o.

Tăcură amândoi o vreme.

— Ah, ştii? Cât vorbeai tu în birou, mă uitam la tine, reîncepu Nataşa, cu intenţia vădită de a alunga norul ce se ivise în treacăt. Ei, semeni cu el ca două picături de apă, cu băiatul. (Vorbea de copilul lor.) Ah, e momentul să mă ocup de el… E ceasul… Ce rău îmi pare că trebuie să plec!

Nu vorbi niciunul câteva secunde. Apoi, dintr-o dată, se întoarseră unul către altul şi începură să-şi spună ceva. Pierre vorbea cu mulţumire de sine şi cu pasiune, iar Nataşa cu un zâmbet calm şi fericit. Ciocnindu-se, se opriră amândoi şi îşi făcură unul altuia loc.

— Ce voiai să spui? Spune, spune.

— Nu, spune tu. Eu nimic, fleacuri, zise Nataşa.

Pierre urmă să spună ce începuse. Era o continuare a povestirii pline de satisfacţii a succesului său de la Petersburg. Era convins în clipa aceea că misiunea sa era de a da o nouă orientare întregii societăţi ruse şi chiar lumii întregi.

— Voiam doar să spun că toate ideile care au urmări imense sunt întotdeauna simple. Ideea mea se reduce la judecata că, dacă oamenii răi se unesc între ei şi constituie astfel o forţă, oamenii buni n-au decât să facă şi ei la fel. Vezi ce simplu e!

— Da.

— Dar tu ce-ai vrut să spui?

— Eu, nimic; fleacuri.

— Nu, spune, ce-are a face!

— Ei, lasă, curate nimicuri, stărui Nataşa şi zâmbetul îi lumină şi mai mult chipul. Despre Petea voiam să-ţi spun: astăzi, când vine dădaca să mi-l ia din braţe, el râde, îşi închide ochii şi se strânge la pieptul meu, parc-ar fi dat să se-ascundă! E grozav de drăguţ. Auzi-l că ţipă. Te las, la revedere.

Şi ieşi din odaie.

În vremea asta jos, în odaia lui Nikolenka Bolkonski, ardea ca de obicei candela (băiatul se temea de întuneric şi nu-l putuseră dezvăţa de acest obicei rău). Dessalles dormea cocoţat pe cele patru perne ale sale şi nasul lui roman scotea sunetele ritmice ale sforăitului. Nikolenka se trezise scăldat în sudori reci, se ridicase în aşternut şi se uita ţintă înaintea lui, cu ochii larg deschişi, Îl deşteptase un vis îngrozitor. Se visase pe el şi pe Pierre purtând în cap căşti din cele pe care le văzuse desenate în ediţia din Plutarh pe care o avea. Mergeau, el şi unchiul Pierre, în fruntea unei oştiri imense, şi oştirea asta era formată din nişte linii albe piezişe, care umpleau văzduhul ca aţele de păianjen care zboară toamna în vânt, ca funigeii pe care Dessalles îi numea le fid de la Vierge964. În faţa lor, tot din acelaşi ţesut aerian, doar ceva mai dens, era gloria. Ei doi, el cu Pierre, se apropia din ce în ce mai mult de ea, uşori şi plini de bucurie. Deodată însă, firele de care erau duşi începură să slăbească şi să se încâlcească; înaintau cu greu. Şi unchiul Nikolai Ilici le apăru în faţă, cu înfăţişarea severă, ameninţătoare.

— Voi aţi făcut asta? Întrebă el, arătând la frânturile de pene şi de ceară roşie. V-am iubit, dar Arakceev mi-a dat ordin şi-l voi ucide pe cel dintâi care mai face un pas înainte.

Nikolenka îşi ridică privirea la Pierre, dar Pierre nu mai era Pierre, Pierre era tatăl său, prinţul Andrei; tatăl său nu avea nici chip nici formă, dar era; şi, văzându-l, Nikolenka simţea cum se topeşte de dragoste; se simţea fără putere, fără oase, fluid. Tatăl său îl mângâia şi-l compătimea. Dar unchiul Nikolai Ilici se apropia din ce în ce. Pe Nikolenka îl cuprinse groaza şi se trezi.

„Tata, se gândi el. Tata (deşi în casă se aflau două portrete destul de reuşite ale prinţului Andrei, Nikolenka nu şi-l putuse niciodată închipui pe tatăl său în chip de om), a fost tata lângă mine şi m-a mângâiat. M-a aprobat şi pe mine şi l-a aprobat şi pe unchiul Pierre… Orice-ar spune el, voi face lucrul acesta. Mucius Scaevola şi-a ars mâna; pentru ce adică n-ar putea fi şi în viaţa mea acelaşi lucru? Ştiu, ei vor ca eu să învăţ carte. Şi voi învăţa carte. Dar într-o bună zi voi isprăvi cu cartea şi atunci voi trece la fapte. De un lucru doar mă rog la Dumnezeu: să se întâmple şi cu mine ce se întâmpla cu oamenii pe care-i descrie Plutarh, şi voi face şi eu ca ei. Eu voi săvârşi fapte încă şi mai mari decât ei. Mă va cunoaşte, mă va iubi şi mă va admira o lume întreagă.” Simţi cum îl scutură plânsul şi cum îl îneacă lacrimile, şi plânse.

— Etez-vous indisposé? 965 se auzi vocea lui Dessalles.

— Non, răspunse Nikolenka şi puse iar capul pe pernă… „Ce bun şi ce cumsecade e şi ce mult îl iubesc şi pe dânsul, îşi spuse el, gândindu-se la Dessalles… Dar unchiul Pierre! O, ce om minunat! Dar tata? Tata! Tata! Da, voi face lucruri de care chiar şi el ar putea să fie mândru…”