XIII.

CÂND PIERRE ŞI SOŢIA LUI intrară în salon, contesa se afla tocmai în starea în care simţea de obicei nevoia să se îndeletnicească un timp cu efortul intelectual al unei grande patience şi de aceea, cu toate că repetă cuvintele pe care obişnuia să le spună ori de câte ori Pierre sau fiul ei se întorceau dintr-o călătorie şi anume: „Era şi timpul, dragul meu, era şi timpul; te-am aşteptat destul. Slavă domnului c-ai venit”, iar când primi cadourile, repetă alte cuvinte care-i intraseră în obicei, adică: „Nu mi-i drag cadoul, mi-i drag cel care mi-l face; îţi mulţumesc că te-ai gândit şi la o băbuţă ca mine…” se vedea bine că venirea lui Pierre în acest moment nu-i era pe plac, pentru că o sustrăgea de la pasienţa încă neterminată. Stătu să-şi sfârşească pasienţa şi abia după aceea prinse a se ocupa de cadouri. Cadourile constau dintr-un toc pentru cărţile de joc, de o splendidă lucrătură, o cupă de Sevres, cu capacul ei de un albastru viu şi cu imaginea unor păstoriţe, şi o tabacheră de aur cu portretul contelui, comandat de Pierre, la Petersburg, unui miniaturist. (Demult îşi dorise contesa asemenea tabacheră.) Acum însă, contesei nu-i veni să plângă şi, de aceea se uită indiferentă la portret şi se ocupă mai mult de toc.

— Mulţumesc dragul meu, mă răsfeţi; mi-au făcut multă plăcere, rosti ea din nou ceea ce spunea întotdeauna. Dar lucrul cel mai bun dintre toate este că te-ai adus pe tine. Altfel, nu ştiu ce-ar mai fi fost; ar trebui să-ţi cerţi puţin nevasta. Ce-i asta? Parcă-i ieşită din minţi când nu eşti lângă dânsa. Nu mai vede nimic, nu mai ştie de nimic, continuă ea să înşire la fraze obişnuite. Ia te uită, Anna Timofeevna, adăugă ea, ce toc frumos ne-a adus băiatul meu.

Belova lăudă cadourile şi se entuziasmă de stofa ei de rochie.

Cu toate că Pierre, Nataşa, Nikolai, contesa Maria şi Denisov aveau să-şi spună o mulţime de lucruri dintre cele ce nu se puteau vorbi faţă de contesă – nu doar că ar fi avut să-i ascundă ei ceva, ci din pricină că ea rămăsese în urmă cu atâtea lucruri, încât, dacă începeai să vorbeşti deschis în prezenţa ei, trebuia să-i răspunzi la toate întrebările, fără nici o legătură cu subiectul, şi să-i repeţi a nu ştiu câta oară lucruri care-i mai fuseseră spuse; să-i povesteşti că a murit cutare şi că s-a însurat cutărică, lucruri pe care nu le puteam de fel ţine minte – totuşi, din obişnuinţă, ei se adunară la ceai în salon, în jurul samovarului, şi Pierre începu să răspundă contesei la o seamă de întrebări care pe ea n-o priveau şi pe alţii nu-i interesau de fel şi anume să-i spună că prinţul Vasili îmbătrânise şi că contesa Maria Alexeevna îi trimitea complimente şi salutări şi altele de soiul acesta.

Conversaţia aceasta, neinteresantă pentru niciunul dintre ei, dar inevitabilă, ţinu tot timpul cât îşi băură ceaiul.

La ora ceaiului, în jurul mesei rotunde cu un samovar pe ea, lângă care şedea Sonia, se strânseseră toţi membrii maturi ai familiei. Copiii, guvernorii şi guvernantele îşi luaseră ceaiul şi li se auzea gura în odaia de alături, camera cu divane. La ceai, fiecare membru al familiei îşi lua locul lui. Nikolai se aşeză la gura sobei, lângă o măsuţă pe care i se servea ceaiul. Alături de el, într-un fotoliu, sta culcată o căţea bătrână, Milka, descendentă a celei dintâi Milka, cu ochii mari şi negri, care păreau şi mai mari acum când capul i se făcuse sur cu totul. Denisov, cu părul lui creţ încărunţit pe jumătate, ca şi mustăţile şi favoriţii, cu uniforma de general descheiată, şedea lângă contesa Maria. Pierre şedea între soţia lui şi bătrâna contesă. Povestea numai ceea ce ştia că ar putea fi interesant pentru contesă şi pe măsura înţelegerii ei. Vorbea despre lucruri exterioare, despre evenimente mondene şi despre oamenii care alcătuiseră cândva cercul bătrânei contese, un cerc cu viaţa lui aparte, odinioară activ, dar ai cărui membri erau acum, majoritatea, împrăştiaţi prin lume şi îşi trăiau ultimii ani ca şi ea, culegând resturile spicelor din ceea ce semănaseră în viaţă. Căci aceşti oameni, cei de o vârstă cu ea, îi păreau bătrânei contese drept singura lume reală şi vrednică de luat în serios. După cât de însufleţit povestea Pierre, Nataşa vedea că drumul pe care-l făcuse fusese interesant şi că ar fi vrut să le spună o grămadă de lucruri, dar nu-i venea să vorbească în prezenţa contesei. Denisov, ca unul ce nu era din familie şi, prin urmare, nu-i înţelegea lui Pierre circumspecţia, mai fiind pe deasupra şi nemulţumit de regim, se interesa în chip deosebit de tot ce se petrecea la Petersburg şi căuta tot timpul să-l atragă pe Pierre ba în povestirea istoriei recent petrecute în regimentul Semionovski, ba să aducă vorba de Arakceev, ba să le spună de Societatea biblică. Pierre se lăsa din când în când furat şi începea să-i răspundă, dar Nikolai şi Nataşa îl făceau, de fiecare dată, să revină la sănătatea prinţului Ivan şi a contesei Maria Antonovna.

— Ei şi ce ziceai că mai este cu nebunia aceea, cu Gosser şi Tatarinova? Întrebă Denisov. Tot mai continuă?

— Cum aşa, dacă mai continuă? Izbucni Pierre, mai tare ca de obicei. Societatea biblică este acum însuşi guvernul.

— Dar asta ce mai este, mon cher ami? Întrebă contesa, care-şi băuse ceaiul şi căuta vădit un prilej ca să se supere după masă. Ce tot spui acolo de guvern? Eu nu te înţeleg.

— Ştii, maman, se amestecă în vorbă Nikolai, care ştia cum trebuia tradus un lucru ca acesta pe limba mamei lui, e vorba de prinţul Alexandr Nikolaevici Goliţân, care a constituit o asociaţie şi se zice că are multă putere.

— Arakceev şi cu Goliţân, spuse Pierre, uitându-şi prudenţa, sunt acum însuşi guvernul. Şi încă ce guvern! Peste tot văd numai comploturi şi se tem şi de umbra lor.

— Şi ce? Cu ce-a greşit prinţul Alexandr Nikolaevici? E un om foarte respectabil. Îl întâlneam pe atunci la Maria Antonovna, spuse jignită contesa; şi continuă, şi mai ofensată de tăcerea generală: Astăzi, aşa-i: pe toţi îi forfecaţi. O asociaţie evanghelică, ce vedeţi rău în asta? Şi ridicându-se (făcură toţi la fel), se depărta cu chip sever şi se duse în odaia cu divane, la masa ei.

În mijlocul tăcerii mohorâte care se aşternuse, răsunară din odaia vecină râsete şi voci de copii. De bună seamă, se stârnise printre copii o agitaţie veselă.

— E gata, e gata! Se auzi, peste glasurile tuturor, strigătul vesel al Nataşei celei mititele.

Pierre schimbă o privire cu contesa Maria şi cu Nikolai (pe Nataşa o avea mereu în faţa ochilor) şi zâmbi fericit.

— Ce muzică minunată! Zise el.

— Asta înseamnă că Anna Makarovna şi-a isprăvit ciorapul, zise contesa Maria.

— O, mă duc să văd şi eu, spuse Pierre, sărind în sus. Ştii de ce îmi place mie atât de mult muzica asta? Continuă el, oprindu-se în uşă. Fiindcă e cel dintâi lucru care-mi dă de veste că totul e bine. Astăzi, când veneam, cu cât mă apropiam mai mult de casă, cu atât mă cuprindea teama. Dar cum intru în vestibul, îl şi aud pe Andriuşa râzând de ceva: ei, va să zică, totul e în ordine…

— Cunosc, cunosc şi eu sentimentul acesta, întări Nikolai. N-am voie să intru şi eu, fiindcă ciorapii ăştia sunt o surpriză care mi se pregăteşte mie.

Pierre intră la copii şi râsetele şi ţipetele lor se înteţiră.

— Ia să vedem şi noi, Anna Makarovna, se auzi vocea lui Pierre, uite, aici, la mijloc şi după comandă: unu, doi, şi când oi spune eu trei… Tu, stai aici. Pe tine, te luăm în braţe… Hai: Un', doi… se auzi vocea lui Pierre. Se făcu tăcere. Trei! Şi, deodată, izbucni o larmă de glasuri copilăreşti, în culmea entuziasmului.

— Doi, sunt doi! Strigau copiii.

Erau o pereche de ciorapi, pe care, după un meşteşug numai de ea ştiut, Anna Makarovna îi împletea cu andrelele amândoi deodată şi îi scotea totdeauna, solemn, în faţa copiilor, unul din celălalt, când sfârşea de împletit ceea ce păruse un ciorap.