I
ÎN LUNA OCTOMBRIE 1805, trupele ruseşti ocupau satele şi oraşele Austriei, pe atunci arhiducat, şi alte, şi alte regimente soseau mereu din Rusia şi poposeau în împrejurimile cetăţii Braunau, împovărând pe locuitori cu încartiruirea. La Braunau se afla cartierul general al comandantului suprem Kutuzov.
La 11 octombrie 1805, unul dintre regimentele de infanterie abia sosite la Braunau se afla la o jumătate milă de oraş, aşteptând inspecţia comandantului suprem. Deşi peisajul, aspectul satului şi al împrejurimilor, era altul decât cel rusesc (livezi cu pomi fructiferi, garduri de piatră, acoperişuri de ţiglă, munţi ce se profilau departe în zare, mulţimea de alt neam, care se uita cu vie curiozitate la soldaţi), regimentul avea totuşi întocmai aceeaşi înfăţişare pe care-o are orice regiment rusesc ce s-ar pregăti pentru inspecţie undeva, în inima Rusiei.
De cu seară, în cursul ultimei etape, venise un ordin de la comandantul suprem, care anunţa că acesta urma să inspecteze regimentul în marş. Cu toate că înţelesul ordinului i se păru cam nelămurit comandantului de regiment – care-şi punea problema cum trebuie să se prezinte trupa: în ţinută de campanie sau nu?
— În consfătuirea comandanţilor de batalioane fu luată hotărârea ca regimentul să se prezinte în ţinută de paradă, pentru bunul motiv că e întotdeauna mai bine să prisosească decât să n-ajungă. Şi soldaţii, care nu apucaseră să se odihnească după un marş de treizeci de verste, îşi petrecură toată noaptea cârpindu-şi şi curăţindu-şi efectele; aghiotanţii şi comandanţii de companii socotiră, numărară şi puseră trupa în ordine şi, în zori de zi, în locul gloatei de oameni în dezordine, aşa cum fusese în ajun pe parcursul ultimei etape, regimentul se prezenta ca o masă bine strunită de două mii de oameni, în care toţi îşi ştiau rostul şi locul lor precis şi în care fusese verificat fiecare nasture şi fiecare cureluşă, încât acum străluceau de curăţenie. Şi nu era numai un lustru de suprafaţă, ci dacă i-ar fi dat comandantului suprem prin gând să caute şi pe sub tunici, ar fi putut vedea la fiecare ostaş câte o cămaşă la fel de curată, iar în fiecare raniţă obiectele reglementare: „undreaua şi săpunul”, cum obişnuiesc să spună soldaţii. Un singur neajuns mai dăinuia şi nimeni n-avea linişte din pricina asta: încălţămintea. Mai bine de jumătate dintre oameni aveau cizmele rupte. Dar neajunsul acesta nu era atât din vina comandantului de regiment, cât din vina intendenţei austriece care, cu toate repetatele lui cereri, nu-i pusese la dispoziţie tovalul necesar pentru tălpi şi, în afară de aceasta, regimentul mai făcuse şi vreo mie de verste de marş.
Comandantul regimentului era un general mai în vârstă, de temperament sangvin, cu favoriţii şi sprâncenele puţin încărunţite, îndesat, şi mai lat de la piept la spate decât de la un umăr la celălalt. Avea o tunică nouă-nouţă, cu eghileţi şi vipuşti, care se cam boţise în cufăr, şi cu epoleţi groşi din fir de aur, înălţându-i şi mai mult umerii voinici, în loc să-i lase în jos. Comandantul de regiment avea expresia omului încântat de felul cum duce la bun sfârşit una dintre cele mai solemne îndatoriri din viaţa tui. Se plimba prin faţa frontului şi, plimbându-se, zvâcnea parcă la fiecare pas, aplecându-se uşor înainte. Nu încăpea îndoială că acest comandant îşi admira regimentul, era mândru de el şi că toate forţele lui spirituale erau preocupate exclusiv de regiment. Cu toate acestea, mersul lui săltat, cu zvâcnete, părea să spună că, în afară de interesul pentru viaţa cazonă, în sufletul lui mai era încă destul loc pentru preocupări mondene şi femei.
— Ei, nene Mihail Mitrici, se adresă el unuia dintre comandanţii de batalioane (comandantul de batalion zâmbi şi făcu un pas înainte; se vedea bine că amândoi erau fericiţi), am avut de furcă în noaptea asta. Dar nu-i nimic, pe cât se pare, regimentul nostru nu-i chiar dintre cele mai de lepădat… Ce zici?
Comandantul de batalion prinse tonul de veselă zeflemea şi râse.
— Nici de pe câmpul Ţariţân236 n-am fi respinşi;
— Nu-i aşa? Întrebă comandantul.
În vremea asta, pe drumul dinspre oraş, pe care fuseseră aşezaţi vestitori, se arătară doi călăreţi. Era un aghiotant cu un cazac după el.
Aghiotantul fusese trimis de la cartierul general să-i întărească verbal comandantului de regiment punctul care păruse neînţeles în ordinul dat cu o seară înainte, şi anume că dorinţa comandantului suprem era să vadă regimentul chiar în starea în care se afla în marş, cu mantale şi pelerine şi fără nici un fel de pregătire specială.
Kutuzov primise în ajun pe un membru al Hofkriegsrat237-ului de la Viena, care venise cu propunerea şi pretenţia de a se face cât mai grabnic joncţiunea armatelor ruseşti cu acelea ale arhiducelui Ferdinand şi ale lui Mack, iar şeful armatei ruse, care nu considera prea avantajoasă joncţiunea, crezu nimerit să-i arate generalului austriac, în afară de alte motive invocate în sprijinul vederilor sale, şi starea jalnică în care soseau trupele venite din Rusia. De aceea, îşi pusese în gând să treacă regimentul în revistă, şi cu cât regimentul ar fi fost găsit într-o situaţie mai proastă, cu atât comandantul suprem ar fi avut motive să fie mai mulţumit. Cu toate că aghiotantul n-avea de unde cunoaşte aceste amănunte, el transmise comandantului de regiment ordinul categoric al lui Kutuzov ca oamenii să fie cu mantale şi pelerine, adăugind că, în caz contrar, comandantul suprem va fi nemulţumit.
La aceste vorbe, comandantul de regiment îşi lăsă capul în piept, ridică din umeri în tăcere şi întinse braţele ca un gest de enervare.
— Am făcut şi noi una…! Exclamă el. Nu ţi-am spus eu, Mihailo Mitrici, că în timpul marşului oamenii trebuie să fie aşa cum sunt, cu mantalele pe ei, se adresă el mustrător comandantului de batalion. Ah, Dumnezeule! Adăugă el şi, făcând cu hotărâre câţiva paşi înainte, strigă: Domnilor comandanţi de companii! Vocea lui sigură era a unui om deprins să comande. Adunaţi toţi majorii! Şi va binevoi să vină curând? Se adresă el aghiotantului cu o expresie de respect care se vedea bine că nu putea fi decât în legătură cu persoana despre care vorbea.
— Peste o oră, cred.
— Avem timp să-i schimbăm?
— Nu ştiu, domnule general…
Comandantul regimentului se apropie el însuşi de rânduri, dând personal ordinul de revenire la ţinuta de campanie. Comandanţii de companii se împrăştiară în fugă pe la companiile lor, majorii începură să se agite (mantalele nu prea erau în stare bună) şi, în aceeaşi clipă, din careurile tăcute şi frumos aliniate nu mai rămaseră decât câteva pâlcuri gălăgioase de oameni şi un neîntrerupt du-te-vino de soldaţi care cu umerii aduşi înainte îşi scoteau raniţele; apoi trăgeau din ele mantalele şi le îmbrăcau, dând din mâini deasupra capului şi trăgându-le pe mâneci.
Într-o jumătate de oră totul era din nou în orânduiala dinainte; doar careurile se făcuseră, din negre cum fuseseră, cenuşii. Comandantul trecu iarăşi prin faţa regimentului adunat în front, cu acelaşi mers zvâcnit, cercetându-l de la distanţă.
— Dar asta ce mai este? Ce-i asta? Urlă el, oprindu-se. Comandantul companiei a treia!
— Comandantul companiei a treia, la domnul general! Comandantul la domnul general, de la compania a treia la comandant! se auziră glasuri printre coloane şi aghiotantul alergă să caute ofiţerul care întârzia.
Şi pe când zgomotul de glasuri depărtate, care-şi dădeau silinţa să repete ordinul comandantului, îl denaturau strigând: „domnul general la compania a treia”, ofiţerul căutat se ivi din spatele companiei sale şi, cu toate că era om mai în vârstă, nedeprins să fugă, porni, aşa stângaci şi împiedicat cum era, în pas alergător, spre generalul său. Chipul căpitanului exprima neliniştea elevului pus să spună o lecţie neînvăţată. Pe faţa lui roşie (care arăta lămurit că nu-şi refuza plăcerile vinului) se iviră pete, iar buzele nu-şi găseau poziţia în care să nu-i tremure. Tot timpul cât înaintă spre el, gâfâind şi încetinindu-şi mereu de oboseală pasul, generalul nu-l slăbi, măsurându-l din cap până-n picioare.
— Ca mâine ai să-mi îmbraci oamenii în catrinţe! Ce-i asta? Strigă el, azvârlindu-şi înainte falca de jos şi arătând în rândurile companiei a treia un soldat îmbrăcat într-o manta albastră, a cărei nuanţă se deosebea de aceea a mantalelor celorlalţi soldaţi. Unde-ai fost până acum? Noi aşteptăm inspecţia comandantului suprem, iar dumneata îţi părăseşti locul? Ai? Te-nvăţ eu minte să-ţi mai îmbraci oamenii în caftane căzăceşti pentru inspecţie! Ai?
Comandantul de companie, uitându-se ţintă la superiorul său, îşi apăsa tot mai vârtos cele două degete la încheietura cozorocului, ca şi cum de această apăsare ar Îi depins acum scăparea.
— Ei, ce taci, domnule? Ce-i cu soldatul acela împopoţonat ungureşte, poţi să-mi explici? Continuă comandantul regimentului pe un ton de batjocură aspră.
— Excelenţă…
— Ei, da, „excelenţă”, „excelenţă”! Dar ce mai vine după „excelenţă” nu ştie nimeni.
— Excelenţă, acesta este Donohov, degradatul… zise încet căpitanul.
— Ei, şi? A ajuns prin degradare feldmareşal sau soldat? Dacă-i soldat, să fie îmbrăcat reglementar, ca toţi soldaţii, în uniformă.
— Excelenţa-voastră i-aţi dat voie personal ca în timpul marşului…
— I-am dat eu voie? I-am dat eu voie! Uite, aşa sunteţi voi totdeauna, voi cei tineri, zise generalul, domolindu-se puţin. Am dat eu voie! E de ajuns să scapi odată cine ştie ce vorbă şi voi aţi şi… Generalul tăcu o clipă. Cine ştie ce v-am spus eu, şi voi… Ei şi? Mai zise el, înfuriindu-se din nou. Să faci bine să-ţi îmbraci oamenii cum se cuvine…
Şi comandantul regimentului, aruncând o privire aghiotantului său, o porni mai departe cu acelaşi mers săltat. Se vedea cât de mulţumit fusese că putuse da drumul furiei şi că acum, sfredelind cu privirea coloanele regimentului, îşi căuta prilej nou să-şi verse mânia. Făcu observaţii unui ofiţer pentru o tresă nefrecată bine, altuia pentru proasta aliniere a coloanei şi ajunse în dreptul companiei a treia.
— Asta-i po-o-zi-ţie? Aşa se stă-n front? Unde-ţi ţii piciorul? Piciorul! Strigă, ca şi cum ar fi suferit grozav, generalul, apropiindu-se de Dolohov, care era îmbrăcat într-o manta sinilie.
Dolohov îşi îndreptă liniştit piciorul îndoit şi-l privi pe general drept în faţă, obraznic, cu ochii lui senini.
— Ce-i cu mantaua asta albastră? Scoate-o numaidecât! Major! Să mi-l îmbraci pe loc… secăt…
Dar nu apucă să sfârşească vorba.
— Domnule general, sunt dator să execut ordinele, dar nu şi să suport… spuse grăbit Dolohov.
— În front să nu vorbeşti! Să taci din gură… să taci!
— Nu sunt dator să suport insulte, spuse Dolohov cu voce tare şi răsunătoare.
Privirile generalului se încrucişară cu ale soldatului. Generalul tăcu şi trase supărat în jos eşarfa cu care era strâns încins.
— Fă bine şi-ţi schimbă mantaua, te rog, zise el, îndepărtându-se.
