II

— VINE! STRIGĂ ÎN CLIPA aceea un cercetaş. Comandantul de regiment, înroşindu-se, dădu să încalece; prinse cu mâini tremurânde scara, sări în şa, îşi îndreptă trupul, trase sabia din teacă şi, cu hotărârea întipărită pe chipu-i fericit, cu gura deschisă strâmb, se pregătea să dea comanda. Regimentul avu o tresărire ca de pasăre gata să-şi ia zborul, apoi încremeni.

— Dre-e-epţi! Strigă din răsputeri comandantul regimentului, cu o voce care exprima în acelaşi timp trei lucruri: pentru sine, bucuria de a comanda; faţă de regiment, severitate; iar pentru superiorul care sosea, urare de bun venit.

Pe drumul larg, nepietruit, printre două rânduri de arbori, venea în goana celor şase cai o trăsură albastră vieneză, pe roţi înalte, scârţâind uşor din arcuri. În urma ei, călări, veneau cei din suită şi escorta de croaţi. Alături de Kutuzov şedea un general austriac, într-o uniformă albă, care părea ciudată în mijlocul uniformelor negre ale ruşilor. Trăsura se opri în dreptul regimentului. Kutuzov şi generalul austriac discutau încet ceva, şi Kutuzov avea un uşor zâmbet în clipa când, păşind greoi, puse piciorul pe scara trăsurii şi coborî nepăsător, ca şi cum nici n-ar fi existat cei două mii de oameni, care se uitau cu răsuflarea tăiată la el şi la comandantul regimentului.

Răsună din nou un strigăt de comandă şi din nou regimentul tresări zgomotos, prezentând arma pentru onor. Într-o linişte de mormânt se auzi vocea slabă a comandantului suprem. Regimentul tună: „Să trăiţi, domnule ge-ge-ge-neral!” Şi iarăşi se făcu linişte adâncă. Kutuzov rămase o clipă locului, până ce regimentul luă pe loc repaos; apoi, împreună cu generalul în alb, porni urmat de toată suita, pe jos, printre coloane.

După felul cum comandantul regimentului îşi saluta şeful suprem, uitându-se ţintă la el, cu pieptul scos în afară, cu pântecul supt, după felul cum, aplecat înainte, se ţinea după cei doi generali printre rânduri, stăpânindu-şi anevoie mersul săltăreţ şi tresărind la fiecare cuvânt şi la fiecare gest al comandantului suprem, se vedea bine că-şi îndeplinea îndatoririle de subaltern cu şi mai multă plăcere decât pe acelea de superior. Regimentul, datorită sârguinţei şi severităţii comandantului, era într-o stare excelentă în comparaţie cu celelalte unităţi care soseau în acelaşi timp la Braunau. N-avea decât două sute şaptesprezece oameni bolnavi şi rămaşi în urmă şi, în afară de încălţăminte, totul era în bună regulă.

Kutuzov trecu printre rânduri, oprindu-se din când în când ca să spună câteva cuvinte prieteneşti ofiţerilor, pe care-i cunoştea din războiul cu turcii, şi uneori chiar şi vreunui soldat. Uitându-se la încălţămintea soldaţilor, el dădu de câteva ori mâhnit din cap şi atrase atenţia generalului austriac asupra acestui neajuns, cu aerul că nu învinovăţeşte pe nimeni pentru asta, dar că nu poate trece cu vederea halul în care erau soldaţii. La fiecare observaţie de felul acesta, comandantul de regiment alerga câţiva paşi înainte, temându-se să nu-i scape cumva vreun cuvânt al comandantului suprem cu privire la regiment. Îndărătul lui Kutuzov, la o distanţă atât de mică, încât fiecare cuvânt, oricât de slab rostit, putea fi auzit, veneau cele vreo douăzeci de persoane din suită. Domnii din suită discutau între ei şi, uneori, râdeau. După Kutuzov, foarte aproape, păşea un aghiotant frumos la înfăţişare. Era prinţul Bolkonski. Alături de el, camaradul său Nesviţki, ofiţer de stat-major, înalt, din cale-afară de gras, frumos la chip, cu zâmbet bun şi ochi blajini. Nesviţki de-abia îşi ţinea râsul provocat de un ofiţer oacheş de husari, de lângă el. Fără să zâmbească şi fără să-şi schimbe expresia feţei, ofiţerul de husari îl pândea pe comandantul de regiment văzut din spate şi-i maimuţărea fiecare gest. De fiecare dată când comandantul de regiment tresărea şi se apleca înainte, ofiţerul de husari tresărea şi se apleca întocmai ca şi el înainte, imitându-l ca o umbră fidelă. Nesviţki râdea şi le dădea celorlalţi coate, să se uite la mucalit.

Kutuzov trecea agale, cu un aer obosit, prin faţa miilor de ochi, care numai că nu ieşeau din orbite urmărindu-l. Când ajunse în dreptul companiei a treia, se opri brusc. Suita, care nu putuse prevedea această oprire, fără să vrea, fu cât pe-aci să dea peste ei.

— A, Timohin! Rosti comandantul suprem, recunoscându-l pe căpitanul cu nasul roşu, acela care-o păţise din pricina mantalei albastre.

S-ar fi spus că o mai mare încordare decât arătase Timohin în poziţia de drepţi, în vreme ce comandantul îi făcuse o observaţie, nici nu era cu putinţă. Totuşi, în clipa asta căpitanul îşi supse pântecele cu atâta încordare, încât se vedea bine că dacă l-ar mai fi ţintuit puţin cu privirea comandantul suprem, n-ar mai fi putut rezista; de aceea şi Kutuzov, înţelegând pesemne situaţia căpitanului şi dorindu-i din suflet tot binele, se întoarse… Pe chipul lui Kutuzov, puhav şi desfigurat de cicatricea unei răni, se ivi un zâmbet abia perceptibil.

— E un camarad de demult, de pe vremea bătăliei de la Ismail, spuse el. Viteaz ofiţer! Eşti mulţumit de el? Îl întrebă Kutuzov pe comandantul de regiment.

Şi comandantul de regiment, fără să-şi dea seama că are în ofiţerul de husari o oglindă credincioasă, tresări, păşi înainte şi răspunse:

— Foarte mulţumit, să trăiţi, excelenţa-voastră!

— Suntem cu toţii departe de a fi fără slăbiciuni, zise Kutuzov zâmbind şi trecând mai departe. Slăbiciunea lui erau libaţiile în cinstea lui Bacchus.

Comandantul de regiment se temu să nu fie cumva făcut el răspunzător de slăbiciunea căpitanului şi nu răspunse. Ofiţerul de husari scruta chipul căpitanului cu nasul roşu şi pântecul supt şi îi imită cu atâta măiestrie atitudinea, încât Nesviţki nu se mai putu stăpâni şi pufni în râs. Kutuzov întoarse capul. Pesemne că ofiţerul avea puterea să-şi schimbe înfăţişarea după plac, căci în aceeaşi clipă în care Kutuzov se întoarse, ofiţerul izbutise să şi facă strâmbătura caraghioasă şi să-şi şi schimbe la timp expresia feţei, luându-şi aerul cel mai serios, mai respectuos şi mai nevinovat din lume.

Cum compania a treia era şi cea din urmă, şi Kutuzov stătu pe loc, căutând parcă să-şi aducă aminte de ceva, prinţul Andrei ieşi din rândurile suitei şi-i şopti încet, în franţuzeşte:

— Aţi ordonat să vă amintesc despre Dolohov, ofiţerul degradat, care se află în acest regiment.

— Unde-i acest Dolohov? Întrebă Kutuzov.

Dolohov, care acum purta şi el o manta cenuşie soldăţească, nu mai aşteptă să fie chemat. Silueta bine legată a soldatului cu chip bălai şi ochi senini, albaştri se desprinse din front. Apropiindu-se de comandantul suprem, prezentă arma, luând poziţia „pentru onor”.

— Ai ceva de raportat? Îl întrebă Kutuzov, încruntându-se uşor.

— Acesta-i Dolohov, zise prinţul Andrei.

— A! Exclamă Kutuzov. Nădăjduiesc că lecţia asta te va îndrepta: fă-ţi datoria cum se cuvine. Împăratul e milostiv. Iar eu nu te voi uita dacă vei merita.

Ochii albaştri, limpezi priviră la comandantul suprem la fel de dârz cum priviseră şi la comandantul regimentului, ca şi cum prin expresia lor ar fi sfâşiat perdeaua convenţionalismului, care pune o distanţă atât de mare între general şi soldat.

— Un singur lucru am de cerut, excelenţă, spuse el cu vocea-i puternică, limpede şi domoală. Rog să mi se dea prilejul de a-mi spăla vina şi de a-mi arăta devotamentul faţă de suveran şi faţă de patrie.

Kutuzov se întoarse. Pe chipul lui apăru acelaşi zâmbet ca atunci când îşi întorsese privirile de la căpitanul Timohin. Se întoarse şi se încruntă, ca şi cum ar fi vrut să lase să se-nţeleagă că tot ce-i spusese Dolohov, şi ceea ce ar mai fi putut să-i spună, era pentru el un lucru de multă vreme ştiut, că toate astea îl plictiseau şi că erau, mai ales, cu totul altceva decât avea rost să fie. Se întoarse şi se îndreptă spre trăsură.

Regimentul se regrupă pe companii şi se îndreptă spre locurile ştiute ale cantonamentului, nu departe de Braunau, unde se putea nădăjdui că oamenii aveau să găsească încălţăminte şi haine şi să se mai odihnească după trudnicele marşuri.

— Nu-i aşa că nu eşti supărat pe mine, Prohor Ignatievici? Îl întrebă comandantul regimentului pe căpitanul Timohin, depăşind călare compania a treia, care tocmai se punea în mişcare cu comandantul ei în cap. Chipul comandantului de regiment exprima, după ce trecuse în mod atât de fericit prin examenul inspecţiei, o bucurie pe care nu şi-o mai putea stăpâni. Înţelegi… în slujba împăratului… nu se poate… te mai răsteşti câteodată în faţa frontului… Dar sunt cel dintâi care să-mi recunosc greşeala şi să cer iertare, doar mă ştii… M-ai mulţumit foarte mult…!

Şi-i întinse căpitanului mâna.

— Vai de mine, domnule general, dar cum aş îndrăzni! Răspunse căpitanul şi nasul i se înroşi mai tare când zâmbi, lăsând să se vadă odată cu zâmbetul, lipsa celor doi dinţi din faţă, pe care şi-i pierduse în bătălia de la Ismail.

— Spune-i şi domnului Dolohov că n-am să-l uit, să fie liniştit. Dar ia spune-mi, te rog, am tot vrut să te-ntreb: ce face, cum se poartă? Şi restul… în general…

— În serviciu este foarte conştiincios, excelenţă, dar are un caracter… zise Timohin.

— Ei, ce-i, ce fel de caracter? Întrebă comandantul de regiment.

— Îl apucă, din când în când, năbădăile, excelenţă! E el deştept, e înţelegător, e băiat de ispravă. Dar uneori e ca o fiară. În Polonia era cât pe-aci să omoare un ovrei, nu ştiu dacă binevoiţi a avea la cunoştinţă…

— Da, da, e adevărat, făcu generalul. Cu toate astea, ar trebui să ne fie milă de tânărul acesta căzut în nenorocire. Are relaţii înalte… Aşadar, ţine seamă de asta…

— Am înţeles, să trăiţi, excelenţă, zise Timohin, lăsând să se vadă printr-un zâmbet că înţelesese dorinţa superiorului.

— Aşa, aşa…

Comandantul de regiment îl căută din ochi, printre rânduri, pe Dolohov şi, văzându-l, îşi opri calul.

— La cea dintâi luptă, pui la loc epoleţii, îl încuraja el.

Dolohov îl privi, fără să spună nici un cuvânt şi fără să-şi schimbe expresia, cu zâmbetul ironic din colţul gurii.

— Ei, foarte bine, continuă comandantul de regiment. Daţi oamenilor câte un pahar de votcă din partea mea, adăugă el tare, ca să-l audă soldaţii. Vă mulţumesc la toţi! Slavă Domnului!

Şi, lăsând în urmă compania, trecu la alta.

— Orice s-ar spune, e un om bun, te poţi înţelege în serviciu cu el, spuse Timohin, adresându-se unui ofiţer subaltern, cu care mergea alături.

— Într-un cuvânt, e un adevărat rigă de cupă… (aşa-l porecliseră pe comandantul de regiment, „rigă de cupă”), spuse râzând ofiţerul subaltern.

În urma inspecţiei, se molipsi şi trupa de voia bună a comandanţilor. Compania mărşăluia voios. Din toate părţile se auzeau glasurile soldaţilor.

— Care dracu ziseşi că Kutuzov îi chior de-un ochi?

— Păi, nu-i? Îi chior de-a binelea?

— Da' de unde… frate! Are nişte ochi, mai buni decât ai tu. Până şi cizmele, şi obielele, toate le-a văzut…

— Şi cum se mai uita la picioarele mele, măi frăţioare! Zău! Credeam că…

— Da' celălalt, generalul austriac care era cu el, parcă-l văruise careva. Ca făina era de alb. Te pomeneşti că l-or fi curăţind ordonanţele cu cretă ca pe-o armă!

— Tu, Pedeşov, că tu erai mai aproape, n-ai auzit cumva dacă a spus când or începe luptele? Tot ziceau unii că la Brunov s-ar afla chiar Bunăparte.

— Bunăparte la Brunov! Ce tot îndrugi ca un nătărău? Nu vezi că habar n-ai! Acuma prusacul îşi face de cap. Austriacul, va să zică, îl muştruluieşte pe prusac şi-abia când l-o astâmpăra de-a binelea, atunci are să se înceapă şi războiul cu Bunăparte. Da' să fie el, Bunăparte, la Brunov, nici gând! După vorba asta se vede cât eşti de prost. Mai bine taci şi ascultă.

— Vezi ce ai dracului îs ăia cu-ncartiruirea?! Compania a cincea, uite-o, a şi intrat în sat: pân-s-ajungem noi, ei au să-şi fiarbă şi mâncarea!

— Dă-mi o bucăţică de posmag, măi, diavole.

— Da' tu ieri tutun mi-ai dat? Vezi, măi frate? Ei, n-aţi, treacă de la mine.

— Barem de-am face oleacă de popas: te pomeneşti c-o mai întindem iar vreo cinci verste, pe nemâncate.

— Ei, bine mai era când ne dădea nemţii trăsuri! Ştii cum mergeai? Nici nu-ţi păsa!

— Da' pe-aicea, măi frate, norodul parcă-i zăpăcit de tot la cap. Dincolo parcă tot erau mai altfel poleacii, tot din împărăţia noastră rusească, dar acum, frate, unde te-nvârteşti, tot de nemţi dai.

— Cei care cântă, în capul coloanei! Se auzi vocea căpitanului.

Şi în fruntea companiei se grupară vreo douăzeci de oameni, răzleţindu-se din rânduri. Toboşarul se întoarse cu faţa spre cântăreţi şi, făcând un semn din mână, dădu prelung tonul unui cântec soldăţesc care începea cu cuvintele: „Nu zorile, ci răsăritul…” şi termina cu: „A noastră, fraţilor, e slava, şi-a tătucului Kamenski…” Cântecul era de pe vremea războiului din Turcia şi se cânta acum în Austria, cu diferenţa că în locul „tătucului Kamenski” fuseseră puse cuvintele: „şi-a tătucului Kutuzov”.

Terminând soldăţeşte, cu un icnet, aceste ultime vorbe ale cântecului şi făcând cu amândouă mâinile un gest, ca şi cum ar fi aruncat ceva la pământ, toboşarul, un soldat uscăţiv şi frumos, ca la vreo patruzeci de ani, se uită la soldaţii cântăreţi, strângând ochii. Apoi, încredinţându-se că toţi se uită ţintă la el, ridică amândouă mâinile, ca şi când ar fi ţinut un lucru nevăzut şi de mare preţ deasupra capului, rămânând aşa câteva secunde, ca apoi să-l arunce deodată, cu un avânt disperat: „Of, tinda mea cea nouă, tindă…” „Tinda mea cea nouă, tindă…” izbucniră voiniceşte douăzeci de voci, şi soldatul cu cinele în mâini, fără să ţină seama de greutatea echipamentului, sări voios în faţa companiei şi începu să ţopăie, mişcând din umeri şi ameninţând cu talgerul un duşman închipuit. Soldaţii mergeau în pas întins, mişcându-şi mâinile în tactul cântecului şi ţinând fără să vrea cadenţa. Îndărătul companiei se auziră huruit de roţi, scârţâit de arcuri şi tropote de cai. Kutuzov cu suita lui se înapoia în oraş. Comandantul suprem făcu semn ca oamenii să continue mersul în voie, şi pe chipul lui, la auzul cântecului voios şi la vederea mersului mândru al ostaşilor cu soldatul care juca în fruntea companiei, se aşternu, ca şi pe chipurile celor din suita sa, o expresie de mulţumire. În al doilea rând, din flancul drept pe lângă care trecea trăsura, lăsând în urmă compania, îţi sărea fără să vrei în ochi figura soldatului cu ochi albaştri, Dolohov, care păşea deosebit de mândru şi graţios în tactul cântecului şi se uita la chipurile celor ce treceau pe lângă el în goană cu o expresie care părea a spune că-i compătimeşte pe toţi pentru că n-au bucuria de a merge şi ei cu compania deodată. Sublocotenentul de husari din suita lui Kutuzov, acela care maimuţărise pe comandantul regimentului, rămase ceva mai în urma trăsurii şi se apropie de Dolohov.

Ofiţerul de husari Jerkov făcuse şi el cândva parte, la Petersburg, din ceata chefliilor al cărei cap era Dolohov. Îl mai întâlnise în câteva rânduri pe soldatul Dolohov, după degradare, aici, peste graniţă, dar nu găsise de cuviinţă să-l recunoască. Acum însă, după ce Kutuzov vorbise cu ofiţerul degradat, el i se adresă cu bucuria cu care te adresezi unui vechi prieten:

— Ce mai faci, dragul meu prieten? Rosti el printre măsurile cântecului, potrivind mersul calului după pasul companiei.

— Ce fac? Răspunse rece Dolohov. După cum vezi!

Cântecul soldăţesc dădea o semnificaţie deosebită tonului de veselie degajată cu care vorbise Jerkov şi răcelii intenţionate a răspunsului lui Dolohov.

— Ei, cum te-mpaci cu şefii? Întrebă Jerkov.

— N-am nimic de spus, sunt oameni buni. Dar tu cum de te-ai strecurat la comandament?

— Sunt ataşat aici; azi fac de serviciu.

Tăcură.

„Iată şoimul, vânătorul, de pe mânecă-şi luă zborul”, glăsuia cântecul care trezea pe negândite în inimi veselie şi voie bună. Convorbirea lor ar fi fost de bună seamă cu totul alta, dacă n-ar fi vorbit printre frânturile cântecului.

— Spune-mi, e adevărat că austriecii au fost bătuţi? Întrebă Dolohov.

— Naiba ştie? Aşa se zice!

— Mă bucur, răspunse Dolohov scurt şi lămurit, aşa cum cerea ritmul cântecului.

— Ce zici, nu vii într-o seară şi pe la noi, să-i tragem un faraon238, spuse Jerkov.

— Vi s-au îngreuiat cumva buzunarele?

— Haide, vino!

— Nu se poate! Mi-am dat cuvântul, sub jurământ. Nu mai beau şi nu mai joc cărţi până ce nu-mi câştig la loc gradul.

— Bine, dar la prima luptă…

— Vedem noi acolo!

Tăcură iarăşi.

— Dacă cumva ai nevoie de ceva, vino la comandament, o să te ajut totdeauna, zise Jerkov.

Dolohov zâmbi ironic.

— Mai bine nu-mi duce grija. Mie, dacă-mi trebuie ceva, n-am să m-apuc să cer; eu îmi iau singur.

— Ei, ce vrei, am spus şi eu aşa…

— Şi eu, tot aşa.

— Cu bine.

— Sănătate… „… Hăt, pe culmi, departe, Unde m-am născut…”

Jerkov dădu pinteni calului, care sări de vreo câteva ori în sus, făcu nazuri şi schimbă pasul, neştiind cu ce picior să înceapă; apoi îşi luă de seamă şi o porni în tactul cântecului, lăsând în urmă compania şi ajungând din urmă trăsura comandantului suprem.