XXI.

VÂNTUL SE LINIŞTISE. Nori negri pluteau jos, deasupra câmpului de luptă, amestecându-se la orizont cu fumul de pulbere. În întunericul ce se aşternea, vâlvătaia roşie a celor două incendii izbucnite în locuri diferite se profila cu atât mai clar. Canonada slăbise, dar focurile de armă din spate şi din dreapta poziţiei bateriei se auzeau tot mai dese şi mai apropiate. Îndată ce Tuşin cu tunurile lui ieşi din bătaia artileriei inamice şi coborî în râpă, trecând pe lângă răniţi şi chiar peste ei, el fu întâmpinat de câţiva ofiţeri superiori şi aghiotanţi, printre, care şi Jerkov, trimis de două ori cu ordine la bateria lui Tuşin, dar fără să ajungă măcar o dată până acolo. Cu toţii, întrerupându-se unii pe alţii, se întreceau să-i dea ordine şi para-ordine, arătându-i cum şi încotro să meargă şi făcându-i observaţii şi mustrări. Tuşin, care tăcea şi nu pricepea nimica, temându-se să le răspundă, căci simţea că la orice cuvânt – nici el nu ştia pentru ce – ar fi izbucnit în plâns, mergea în urma bateriei, călare pe gloaba lui de artilerist. Deşi se dăduseră dispoziţiuni ca răniţii să fie părăsiţi, mulţi dintre ei se târau pe urma trupelor şi se rugau să fie luaţi pe tunuri. Ofiţerul cel voinicos din infanterie, acela care înainte de luptă ieşise în fugă din bordeiul lui Tuşin, fusese luat din drum cu abdomenul sfârtecat de un glonte şi aşezat pe afetul „Matveevnei”. La poalele dealului, un iuncher de husari, palid, susţinându-şi cu o mână mâna cealaltă, se apropie de Tuşin şi-l rugă, să-i îngăduie să se urce pe un tun.

— Domnule căpitan, pentru Dumnezeu, sunt lovit la mână, spuse el cu sfială. Pentru Dumnezeu, nu pot merge. Pentru Dumnezeu!

Se vedea bine că nu era pentru prima dată că acest iuncher se ruga de cineva să-l lase să se aşeze pe tun şi că peste tot întâmpinase numai refuzuri. Se ruga cu o voce tremurătoare şi deznădăjduită.

— Daţi ordin să fiu luat, pentru Dumnezeu!

— Urcaţi-l, urcaţi-l, zise Tuşin. Aşterne-i tu o manta, moşule, se adresă el celui mai iubit dintre soldaţii lui. Dar unde-i ofiţerul rănit?

— L-am lăsat jos; şi-a dat sfârşitul, răspunse un soldat.

— Urcaţi-l! Urcă-te, dragul meu, urcă-te! Aşterne mantaua, Antonov.

Iuncherul era Rostov. Îşi ţinea un braţ cu mâna sănătoasă, era palid şi falca de jos îi tremura ca de friguri. Soldaţii îl aşezară pe „Matveevna”, chiar tunul de pe care dăduseră jos trupul ofiţerului mort. Mantaua aşternută pe tun era plină de sânge şi Rostov se murdări de sânge pe mâini şi pe pantalon.

— Ce-i? Eşti rănit, drăguţă? Întrebă Tuşin, apropiindu-se de tunul pe care stătea Rostov.

— Nu, sunt numai lovit.

— Dar de unde-i sângele ăsta pe afet?

— De la ofiţerul acela, domnule căpitan, răspunse un soldat, ştergând cu mâneca mantalei sângele de pe tun, supărat parcă de faptul că tunul lui fusese găsit în stare de necurăţenie.

Cu chiu, cu vai, cu ajutorul infanteriştilor, tunurile fură trase la deal până în satul Günthersdorf, unde se opriră. Se întunecase atât de tare, încât de la zece paşi nu se mai puteau distinge tunicile soldaţilor, şi împuşcăturile începuseră să se mai rărească. Deodată, însă, se auziră strigăte şi rafale de gloanţe de undeva din apropiere, din partea dreaptă. Împuşcăturile scăpărau în întuneric. Era ultimul atac al francezilor, la care răspundeau soldaţii noştri, răspândiţi prin casele din sat. Se repeziră iarăşi soldaţii afară din sat, dar tunurile lui Tuşin nu mai putură fi urnite; tunarii, Tuşin şi iuncherul tăceau şi se uitau unii la alţii, aşteptându-şi soarta. De la un timp, împuşcăturile începură să se liniştească şi dintr-o uliţă laterală a satului se auziră soldaţi discutând cu însufleţire.

— Eşti întreg, măi Petrov? Întrebă unul.

— Le-am dat noi lor foc; cu vârf şi îndesat le-am dat focul, măi frate! Acu n-au să se mai bage, spunea un altul.

— Nu se vede nimic. Ai văzut cum începuseră să tragă într-ai lor? Nimica nu se vede de beznă ce-i, măi fraţilor! N-om găsi oare ceva de băut?

Francezii fuseseră respinşi pentru ultima oară. Şi iarăşi, într-o beznă deplină, tunurile lui Tuşin, încadrate ca într-o ramă de infanterişti gălăgioşi, o porniră undeva înainte, la drum.

Prin beznă, părea că se scurge nevăzut, tot într-o direcţie, un fluviu sumbru, ce topeşte în el şoapte, vorbe, tropot de copite şi scârţâit de roţi. În vuietul general, gemetele şi vocile răniţilor se desluşeau cel mai limpede. Gemetele acestea umpleau parcă tot întunericul care învăluia trupele. Gemetele şi bezna nopţii se contopeau într-un singur tot. La un moment dat, o agitaţie se stârni în mijlocul acestei mulţimi în mişcare. Cineva, călare pe un cal alb şi urmat de suită, trecuse şi spusese ceva din fuga calului.

— Ce-a spus? Încotro mergem acuma? Cum adică, să stăm? Ne-a mulţumit sau ce spunea? Se auziră de peste tot întrebări lacome, şi toată masa aceasta mişcătoare începu să se înghesuie, intrând parcă în ea însăşi (cei din faţă se opriseră, se vede) şi răspândind zvonul că s-ar fi dat un ordin de oprire. Se opriră cu toţii, care pe unde se aflau, în mijlocul drumului plin de noroi.

Cum se aprinseră focurile, se înteţi şi sfătoşenia soldaţilor. Căpitanul Tuşin, după ce dădu ordinele de cuviinţă bateriei, trimise pe unul dintre soldaţi să caute un post de prim-ajutor sau un medic pentru iuncher şi se aşeză şi el lângă focul aprins de soldaţi în mijlocul drumului. Rostov se târî şi el lângă foc. Un tremur febril, provocat de durere, de frig şi de umezeală, îi scutura tot trupul. Îl dobora somnul, dar nu putea dormi. Îl durea mâna şi nu-i găsea loc. Când închidea ochii, când şi-i deschidea iar şi se uita ba la focul care i se părea de un roşu-aprins, ba la trupul adus de spate şi firav al lui Tuşin, care se aşezase turceşte alături de el. Ochii mari, blânzi şi inteligenţi ai lui Tuşin îl priveau cu milă şi compătimire. El văzu bine că Tuşin ar fi voit din tot sufletul să-l ajute, dar n-avea cum.

Din toate părţile se auzeau paşii şi vorbele infanteriştilor, care treceau sau îşi făceau culcuşuri prin apropiere. Vorbele, zgomotele de paşi şi de copite ce frământau noroiul şi trosnetul mai apropiat sau mai îndepărtat al vreascurilor rupte se contopeau într-un singur vuiet şovăitor.

Nu mai era acum vorba de un fluviu care curgea nevăzut în beznă, ci parcă ar fi fost o mare întunecată, fremătând şi potolindu-şi valurile după furtună. Rostov privea şi asculta tot ce se petrecea în faţa şi în jurul lui, fără să ne gândească la ceva. Un infanterist se apropie de focul lor şi, lăsat pe vine, întinse mâinile spre flăcări şi-şi întoarse faţa.

— Nu vă supăraţi, domnule căpitan? Zise el, adresându-se întrebător lui Tuşin. Iacă, m-am rătăcit de companie, nici nu mai ştiu unde. Vai de capul meu! Prăpăd nu alta!

Odată cu soldatul acesta se apropie de foc un ofiţer de infanterie cu falca legată şi, adresându-se lui Tuşin, îi ceru să dea ordin să urnească puţin tunurile, pentru ca să poată trece cu căruţa. După comandantul de companie veneau în fugă spre foc doi soldaţi, care se certau şi se suduiau la disperare pentru o cizmă, pe care şi-o tot smulseseră unul altuia din mână.

— Cum adică? Tu ai ridicat-o! Ia te uită la el! Strigă unul dintre ei cu o voce răguşită.

Apoi veni un soldat slab şi palid, bandajat la gât cu o eşarfă plină de sânge şi, cu glas răstit, le ceru tunarilor nişte apă.

— Ce vreţi, să mor, hai? Ca un câine? Spuse el.

Tuşin ordonă să i se dea apă. Pe urmă veni în fugă un soldat vesel, care ceru voie să ia puţin foc pentru infanterie.

— Un foculeţ fierbinţel pentru infanterişti! Rămâneţi cu bine, fraţilor, mulţumim pentru foc; vi-l dăm noi cu dobândă, spuse el şi se pierdu în întuneric, luând cu el un tăciune roşu la un capăt.

După soldatul acesta, alţi patru trecură pe lângă foc, ducând ceva greu într-o manta. Unul dintre ei se împiedică.

— Măi, cine dracu a pus lemnele astea chiar în mijlocul drumului? Bombăni el.

— Şi-a dat sfârşitul, ce să-l mai ducem! Spuse unul.

— Lăsaţi vorba! Şi se pierdură în noapte, cu povara lor.

— Ce-i, te doare? Îl întrebă Tuşin în şoaptă pe Rostov.

— Mă doare.

— Domnule căpitan, poftiţi la domnul general. E aici, în casa de alături, spuse artificierul, apropiindu-se de Tuşin.

— Numaidecât, drăguţă!

Tuşin se ridică şi se depărtă de foc, încheindu-şi mantaua şi potrivindu-şi ţinuta…

Nu departe de focul tunarilor, într-o casă ţărănească pregătită pentru el, prinţul Bagration sta la masă şi discuta cu câţiva comandanţi de unităţi care se adunaseră la el. Era aici bătrânelul cu ochii pe jumătate închişi, ca sta şi rodea locom un os de berbec, şi generalul cu douăzeci şi cinci de ani de serviciu nepătat, încins la faţă de votcă şi de mâncare, şi ofiţerul de stat-major (cel cu inelul gravat cu iniţiale), şi Jerkov, care se tot uita neliniştit împrejur, şi prinţul Andrei, palid, cu buzele strânse şi ochii care-i sticleau febril.

Într-un colţ al odăii sta rezemat un steag luat de la francezi, iar magistratul cu faţa naivă îi pipăia pânza şi dădea nedumerit din cap, fie că-l interesa în adevăr steagul, fie că-i venea greu să stea deoparte flămând şi să se uite la masa unde nu i se pusese şi lui un tacâm. În camera vecină se afla un colonel francez, luat prizonier de dragonii ruşi. În jurul lui se înghesuiau să-l vadă ofiţeri de noştri. Prinţul Bagration mulţumi comandanţilor de oşti şi le ceru amănunte cu privire la luptă şi la pierderi.

Comandantul regimentului, care primise inspecţia lui Kutuzov lângă Braunau, raportă prinţului că îndată după începerea luptei, el se retrăsese din pădure, îşi adunase toţi oamenii care erau la tăiat lemne şi că, lăsându-i înainte, pornise numai cu două batalioane atacul la baionetă şi-i respinsese pe francezi.

— Când am văzut, luminăţie, că primul batalion e dezorganizat, m-am oprit din drum şi mi-am spus: îi las pe ăştia să treacă şi-i primesc cu o ploaie de gloanţe. Zis şi făcut.

De fapt, comandantului de regiment tare i-ar mai plăcut să fi putut face aşa, şi-i părea atât de rău că nu izbutise s-o facă, încât ajunse să i se pară că tot ce le povestea se petrecuseră aidoma. Dar la urma urmei poate că aşa s-a şi întâmplat? Parcă îţi mai poţi da seama în asemenea învălmăşeală, de ce a fost şi de ce n-a fost!

— Trebuie să vă pun în vedere între altele, luminăţie continuă el, amintindu-şi de convorbirea dintre Dolohov şi Kutuzov şi de ultima sa întâlnire cu degradatul, soldatul Dolohov, ofiţerul acela degradat, a luat prizonier un ofiţer francez chiar sub ochii mei şi că s-a distins cu deosebire în luptă.

— Cu prilejul acesta am văzut şi eu, luminăţia-voastră, atacul regimentului Pavlogradski, se amestecă în vorbă Jerkov, care avea mereu un aer îngrijorat şi care nici nu-i văzuse în ziua aceea pe husari, ci doar auzise ceva despre ei de la un ofiţer de infanterie. Au zdrobit două careuri, luminăţie.

Când începu să vorbească Jerkov, câţiva dintre cei din jur zâmbiră, aşteptându-se de la el, ca întotdeauna, la o glumă; dar, văzând că ceea ce spunea el se referea tot la gloria armelor noastre din ziua aceea, luară o înfăţişare serioasă, deşi mulţi dintre ei ştiau prea bine că tot ceea ce spusese Jerkov nu erau decât minciuni fără nici un temei. Prinţul Bagration se întoarse cu faţa spre bătrânul colonel.

— Vă mulţumesc tuturor, domnilor; toate trupele s-au luptat eroic: infanteria, cavaleria şi artileria. Dar cum întâmplat că în sectorul central au fost părăsite două tunuri? Întrebă el, căutând din ochi pe cineva. (Prinţul Bagration nu întreba de tunurile din flancul stâng; ştia el că acolo fuseseră părăsite încă de la începutul luptei toate tunurile.) Mi se pare că te-am rugat pe dumneata, se adresă el ofiţerului de stat-major care era de serviciu.

— Unul era lovit, răspunse ofiţerul de stat-major, dar celălalt, nici eu nu pot înţelege de ce a fost părăsit; eu, personal, am fost tot timpul la faţa locului şi am dat dispoziţiuni, dar îndată ce am plecat… Ce-i drept, se cam înfierbântaseră lucrurile acolo, adăugă el cu modestie.

Cineva spuse că Tuşin, comandantul bateriei, se afla în sat, pe aproape, şi că s-a trimis după el.

— Şi dumneata ai fost pe-acolo, parcă? Spuse prinţul Bagration prinţului Andrei.

— Cum să nu! Am fost amândoi, era cât pe ce să ne întâlnim, interveni ofiţerul de stat-major, care fusese de serviciu, zâmbindu-i amabil lui Bolkonski.

— Eu n-am avut plăcerea să vă văd, spuse rece şi tăios prinţul Andrei.

Toţi tăcură.

În prag se ivise Tuşin, care se strecură sfios prin spatele generalilor. Făcând ocolul generalilor în strâmtoarea odăii, Tuşin, timid, ca întotdeauna în faţa superiorilor, nu băgă de seamă prăjina steagului şi se împiedică de ea. Câţiva pufniră în râs.

— Cum a fost părăsit tunul? Întrebă Bagration, încruntându-se nu atât la Tuşin, cât la cei care râdeau, printre care, mai tare decât al tuturor, se auzea râsul lui Jerkov.

Abia acum, în faţa severului şef, Tuşin îşi dădu seama, în toată grozăvia ei, de ruşinoasa greşeală pe care o săvârşise, prin faptul că pierduse două tunuri şi mai rămăsese încă în viaţă. Fusese până acum atât de tulburat, încât nici nu avusese timpul să se gândească la acest lucru… Râsetele ofiţerilor îl zăpăciră şi mai tare. Stătea în faţa lui Bagration şi falca de jos îi tremura; de-abia putu îngăima:

— Nu ştiu… luminăţie… n-am avut oameni… luminăţie…

— Puteai lua din trupele de acoperire.

Că n-avusese nici o acoperire, asta Tuşin n-o mai spuse, deşi era adevărul curat. Se temea ca nu cumva să târască în această afacere pe vreun alt comandant şi tăcea, privind drept în ochii lui Bagration, aşa cum se uită la profesorul examinator un elev care s-a încurcat.

Tăcerea se prelungi destul de mult. Prinţul Bagration, nevrând, se vede, să fie sever, nu găsea ce să spună; ceilalţi nu îndrăzneau să se amestece în discuţie. Prinţul Andrei se uita pe sub sprâncene la Tuşin şi-şi mişca nervos degetele.

— Excelenţă, rupse prinţul Andrei tăcerea, cu vocea lui tăioasă, aţi binevoit să mă trimiteţi la bateria căpitanului Tuşin. Am fost acolo şi am găsit două treimi din oameni şi din cai scoşi din luptă, două tunuri stricate şi nici un fel de acoperire.

Şi prinţul Bagration şi Tuşin se uitau, fiecare în felul lui, cu toată atenţia, la Bolkonski, care vorbea cu o emoţie reţinută.

— Şi dacă, excelenţă, îmi daţi voie să-mi spun părerea, continuă el, victoria zilei acesteia o datorăm mai mult decât oricui altcuiva, tocmai acestei baterii şi dârzeniei eroice a căpitanului Tuşin şi a soldaţilor din bateria sa, spuse prinţul Andrei şi, fără să mai aştepte răspuns, se ridică de la masă şi se dădu la o parte.

Prinţul Bagration se uită la Tuşin şi, nevoind, se vede, să arate că se-ndoieşte de judecata prea categorică a lui Bolkonski, dar în acelaşi timp neputând să-i dea pe deplin crezare, înclină din cap şi-i spuse lui Tuşin că poate pleca. Prinţul Andrei ieşi după el.

— Îţi mulţumesc, drăguţă, m-ai scăpat, îi spuse Tuşin.

Prinţul Andrei se uită la Tuşin şi, fără să-i spună o vorbă, se depărta. Era trist şi-şi simţea inima grea. Toate astea erau atât de ciudate, atât de departe de ceea ce aşteptase el… „Cine sunt ei? La ce-au venit? Ce vor? Şi când au să se sfârşescă toate acestea?” gândea Rostov, privind la umbrele care se perindau pe dinaintea lui. Durerea mâinii se făcea din ce în ce mai chinuitoare. Somnul îl dobora, în ochi îi jucau rotocoale roşii, iar impresiile glasurilor şi chipurilor din jurul său, ca şi sentimentul singurătăţii, se amestecau cu senzaţia de durere. Ei, soldaţii aceştia, răniţi şi nerăniţi, ei îl înăbuşeau, îl chinuiau, îi răsuceau vinele şi îi ardeau carnea din umărul şi braţul lui sfărâmat. Ca să scape de ei, închise ochii.

Aţipi pentru câteva clipe, dar în timpul acesta scurt văzu în vis nenumărate lucruri: o văzu pe mamă-sa cu mâna ei albă şi mare, văzu umerii slăbuţi ai Soniei, ochii şi râsul Nataşei, visă pe Denisov cu vocea şi mustăţile lui, pe Telianin şi toată povestea lui cu Telianin şi Bogdanâci. Şi toată această poveste era unul şi acelaşi lucru cu soldatul cu voce tăioasă. Şi tot aceeaşi poveste, şi tot acelaşi soldat erau cei care-l chinuiau, îl apăsau şi-i răsuceau mâna, lovindu-i-o mereu în acelaşi loc. Se zbătea să scape din mâinile lor, şi ei nu-i slăbeau umărul nici o clipă. Nu l-ar mai fi durut, n-ar mai fi fost bolnav, dacă l-ar fi lăsat în pace; dar nu putea scăpa de ei.

Deschise ochii şi privi în sus. Pânza neagră a nopţii atârna la un arşin deasupra jăraticului aprins. În lumina focului zburau fulgi de zăpadă. Tuşin nu se înapoiase încă, şi medicul nu mai venea. Era singur; doar un soldat şedea acum gol, de partea cealaltă a focului, şi-şi încălzea trupul slab şi galben.

„Nu mai sunt nimănui de nici un folos! Gândea Rostov. Nu-mi vine nimeni în ajutor, nimănui nu-i e milă de mine. Şi doar am fost şi eu cândva acasă voinic, vesel şi iubit.” Privi şi, fără să vrea, gemu.

— Te doare ceva? Întrebă soldatul, scuturându-şi cămaşa deasupra focului şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, tuşind, adăugă: Cât norod s-a prăpădit azi, vai de noi!

Rostov nu-l asculta. Se uita la fulgii de zăpadă care se jucau deasupra focului şi-şi aminti de iarna rusească cu casa caldă şi plină de lumină, de şubele moi şi săniile iuţi care zboară, de oamenii sănătoşi şi de toată iubirea şi îngrijirea de acasă. „Ce-am căutat eu aici?” se gândi el.

A doua zi francezii nu mai reluară atacul, aşa că rămăşiţele detaşamentului lui Bagration se uniră cu armata lui Kutuzov.