XIX.

ATACUL REGIMENTULUI 6 vânători asigură retragerea flancului drept. În centru, acţiunea bateriei uitate a lui Tuşin, care reuşise să dea foc satului Schöngraben, oprea înaintarea francezilor. Francezii stăteau să stingă focul, pe care vântul îl întindea, dând astfel ruşilor timp să se retragă. Retragerea centrului de partea cealaltă a râpei se desfăşura în grabă şi cu multă larmă; totuşi, în retragerea lor, trupele nu se amestecau între ele. Flancul stâng, însă, care fusese exact în acelaşi timp atacat şi învăluit de trupe franceze mult superioare ca număr, sub comanda lui Lannes (şi care era format din regimentele de infanterie Azovski şi Podolski şi din regimentul de husari Pavlogradski), fu cu totul dezorganizat. Bagration îl trimise pe Jerkov la generalul care comanda flancul stâng, cu ordinul de a-şi retrage imediat trupele.

Jerkov salută ager şi, fără să-şi ia mâna de la cozoroc, întoarse calul şi porni în galop. Dar nu se depărtase decât cu câţiva paşi şi puterile îl părăsiră… O frică disperată îl cuprinse şi nu mai putu face nici un pas înainte spre locul unde-l pândea primejdia.

Mergând către trupele flancului stâng, el nu ţinu drept înainte spre locul de unde se auzeau împuşcături, ci începu să-l caute pe general şi pe comandanţi tocmai pe unde nu puteau fi şi, de aceea, ordinul rămase netransmis.

Comanda flancului stâng îi căzuse, după vechime, chiar comandantului acelui regiment pe care-l inspectase Kutuzov în apropiere de Braunau şi în care-şi făcea serviciul, ca soldat, Dolohov. Comanda extremei stângi a flancului fusese încredinţată comandantului regimentului Pavlogradski, în care se afla Rostov, fapt în urma căruia se iscaseră unele neînţelegeri. Comandanţii se duşmăneau între ei, aşa că, în timp ce în flancul drept începuse demult acţiunea şi francezii atacau din plin, aici amândoi comandanţii erau ocupaţi să ducă între ei discuţii, prin care nu urmăreau altceva decât să se jignească unul pe altul. Regimentele, atât cel de cavalerie, cât şi cel de infanterie, erau foarte puţin pregătite pentru o acţiune imedială. Oamenii, de la soldat până la general, nu se aşteptau deloc la bătălie şi se îndeletniceau liniştiţi cu treburi paşnice: cavaleriştii dădeau de mâncare cailor, iar infanteriştii adunau lemne prin pădure.

— Tacă este el mai mare în grat, spunea, înroşindu-se colonelul neamţ care comanda regimentul de husari, către aghiotantul venit la el, atunci las pe el face cum el frea. Eu nu pot şertfesc husari ai mei. Gornist! Sună retracerea!

Dar cuţitul ajunsese la os. Tirul de artilerie şi ploaia de goanţe se înteţeau asupra centrului şi a aripei drepte şi uniformele puşcaşilor lui Lannes se vedeau acum, trecute de stăvilarul morii din faţă, şi se aliniau dincoace de stăvilar, la o distanţă de numai două bătăi de puşcă de ruşi. Comandantul regimentului de infanterie se apropie de cal, cu mersul lui zvâcnit, încalecă şi, după ce se înfipse băţos în şa şi se înălţă, drept şi trufaş în scări, porni spre comandantul regimentului Pavlogradski. Cei doi comandanţi se întâmpinară cu cuvinte amabile, dar cu duşmănie ascunsă în inimi.

— Cu toate acestea, domnule colonel, spuse generalul, nu-mi pot lăsa jumătate din oamenii mei în pădure. Vă rog, vă rog, repetă el, să vă ocupaţi imediat poziţia şi nu vă pregătiţi de atac.

— Iar eu roc pe tumnefoastră să nu amestecaţi unde nu fă prifeşte, răspunse înfierbântându-se colonelul. Tacă tumneafoastră ar fi fost cafalerist…

— Eu nu-s cavalerist, colonele, dar sunt general rus iar dacă dumneata n-ai aflat cumva până acum acest lucru…

— Ştiu prea bine, excelenţă, strigă deodată colonelul, dând pinteni calului şi făcându-se roşu-vânăt la faţă. Ia pinefoiţi mergeţi în linia te tregători, se feteţi că poziţia nu este pun? Eu nu freu tistrug recimentul meu pentru plăcere al tumneafoastra…

— Uiţi cu cine vorbeşti, domnule colonel. Nu pentru plăcerea mea fac ceea ce fac şi nu-ţi permit să spui aşa ceva.

Primind provocarea colonelului la o întrecere vitejească, generalul îşi umflă pieptul, se încruntă şi porni împreună cu colonelul în direcţia lanţului de trăgători, ca şi când toate divergenţele lor nu s-ar fi putut rezolva decât acolo, în bătaia gloanţelor. Ajunseră în prima linie câteva gloanţe le şuierară pe lângă urechi, şi ofiţerii tăcuţi, se opriră. N-aveau ce privi, fiindcă şi de acolo de unde plecaseră, se vedea tot aşa de limpede că prin tufe şi văgăune cavaleria nu putea opera, şi că trupele franceze le învăluiau aripa stângă. Generalul şi colonelul se priviră unul pe altul sever şi cu înţeles, ca doi cocoşi gata de luptă, aşteptând fiecare, deşi zadarnic, să dea celălalt semne de laşitate. Dar niciunul nu se dădu bătut. Cum n-aveau ce-şi spune şi cum niciunul, nici celălalt n-ar fi vrut să dea motiv să se spună că el a fugit cel dintâi de sub gloanţe, ar mai fi stat încă mult timp acolo, încercându-şi reciproc curajul, dacă în clipa aceea, dinspre pădure, aproape de tot, în spatele lor, n-ar fi izbucnit împuşcături şi nu s-ar fi auzit strigăte înfundate. Francezii atacaseră soldaţii aflaţi în pădure, după lemne. Husarilor le era deci tăiată retragerea cu infanteria deodată. Spre stânga retragerea le era de asemenea tăiată de linia franceză de trăgători. Acum, oricât de neprielnic ar fi fost terenul, n-aveau altceva de făcut decât să atace, ca să-şi croiască drum.

Escadronul în care-şi făcea Rostov serviciul nici nu apucase bine să încalece şi fu oprit cu faţa la duşman. Din nou, ca şi la podul de pe Enns, între escadron şi inamic nu mai era nimeni, şi între ei, despărţindu-i, fusese tras acelaşi hotar înspăimântător al necunoscutului şi al fricii, hotarul ce desparte pe cei vii de cei morţi, parcă. Toţi oamenii simţeau acest hotar şi întrebarea dacă îl vor trece sau nu, şi cum anume îl vor trece, îi frământa deopotrivă pe toţi.

Colonelul se apropie de regimentul strâns în front, răspunzând morocănos la întrebările ofiţerilor şi, ca omul care ţine morţiş la părerile sale, dădu un ordin. Nimeni nu spusese nimic precis, dar în escadron se răspândise vestea atacului. Se dădu comanda pentru dispozitivul de atac, apoi săbiile trase din teacă fâşâiră. Dar tot nu se mişca nimeni încă. Trupele flancului stâng, atât infanteriştii cât şi husarii, simţeau că nici comandanţii nu ştiau ce să facă, iar nehotărârea comandanţilor se răsfrânse şi asupra trupei.

„De-am începe mai curând, cât mai curând”, se gândi Rostov, simţind că în sfârşit sosise momentul să cunoască senzaţiile atacului, despre care-i auzise pe camarazii lui husari vorbind atâtea.

— Cu Dumnezeu înainte, băieţi, răsună vocea lui Denisov, trap, înainte marş!

În rândul întâi, crupele cailor se legănară. Gracik smuci dârlogii şi o porni singur.

În dreapta, Rostov vedea primele rânduri ale husarilor lui, iar ceva mai departe, în faţă, o fâşie de culoare închisă pe care el n-o putea desluşi bine, dar care i se păru c-ar fi inamicul. Se auzeau împuşcături, dar foarte îndepărtate.

— Întinde trapul! Se auzi comanda, şi Rostov simţi cum Gracik porni să salte, în galop.

Ghicind dinainte mişcările calului, începu să se simtă din ce în ce mai vesel. Zări în faţa lui un copac singuratic. Copacul era la început înaintea lui, în mijlocul acelui liniar care i se păruse atât de înspăimântător. Şi iată că trecuseră hotarul şi nu numai că nu se întâmpla nimic înspăimântător, iar tot mai înviorat şi mai vesel se simţea. „Oh, cum am să-i mai spintec”, gândea Rostov, strângând în pumn mânerul săbiei.

— Ur-r-a-a! Se porniră valuri de strigăte.

„Ei, acum să-mi stea în cale cineva, oricine-ar fi”, gândi Rostov şi, înfigând pintenii în coastele lui Gracik, îi dădu drumul în plin galop, luându-le înainte celorlalţi. În faţă, inamicul se vedea acum desluşit. Deodată, ceva ca o vargă imensă şfichiui escadronul. Rostov ridică sabia, gata să lovească, dar în aceeaşi clipă Nikitenko, husarul, care galopa în faţa lui, se depărtă, şi el simţi, ca prin vis, că goneşte neîncetat înainte cu o iuţeală nefirească şi că totuşi rămâne pe loc. Un alt husar pe care-l cunoştea, Bandarciuk, care galopa în urma lui, dădu peste el şi îl privi supărat. Calul lui Bandarciuk se poticni şi îl ocoli în goană.

„Ce-i asta? Nu mă mai mişc? Am căzut, sunt mort”… se întreba şi-şi răspundea în aceeaşi clipă Rostov. Se şi vedea singur în mijlocul câmpului. În locul goanei cailor şi spinărilor de husari săltând în şa, nu mai vedea în jurul său decât pământul nemişcat şi miriştea. Sânge se prelingea sub el, cald. „Nu, sunt rănit şi calul e mort.” Gracik se ridicase pe picioarele de dinainte, dar căzuse iarăşi, prinzând piciorul călăreţului sub el. Din capul calului curgea sânge; se zbătea şi nu putea să se scoale în picioare. Rostov voi să se ridice, dar căzu şi el. Ledunca i se agăţase de şa. Unde erau ai noştri, unde erau francezii nu mai ştia. Jur împrejur – nimeni.

După ce-şi scoase piciorul de sub cal, se ridică. „Unde, în ce parte era acum hotarul care despărţise atât de precis două armate?” se întreba el şi nu-şi putea răspunde. „Nu cumva mi s-a întâmplat altceva mai rău? Se întâmplă oare şi astfel de cazuri? Şi ce-i de făcut în asemenea împrejurări?” se întreba el în timp ce se ridica; şi tot atunci simţi că îi atârnă ceva de prisos de braţul lui stâng, amorţit. Mâna şi-o simţea ca şi cum n-ar fi fost a lui, străină. Şi-o cercetă, căutând atent dacă se vede pe ea sânge. „Ei uite, şi nişte oameni, gândi el, bucuros, dând cu ochii de câţiva inşi care se apropiau în fugă. Au să mă ajute!” În fruntea acestor oameni alerga unul cu o chivără ciudată şi o manta albastră, cu faţa neagră arsă de soare şi cu nasul coroiat. Alţi doi, şi mulţi alţii încă, alergau în urma lui. Unul dintre ei spunea ceva într-o limbă ciudată, care nu era rusească. Printre cei din urmă cu aceleaşi chipuri şi cu aceleaşi chivăre, văzu un husar rus. Îl ţineau de mâini, şi îndărătul lui veneau cei care îi duceau calul.

„Desigur, e unul de-al nostru, prizonier… Da. Nu cumva mă vor lua şi pe mine? Ce fel de oameni sunt aceştia?” se gândea mereu Rostov, necrezându-şi ochilor. „N-or fi cumva francezi?” Se uita la francezii care se apropiau şi, în ciuda faptului că numai cu câteva secunde înainte, călare, gonise după ei doar ca să-i spintece, apropierea lor i se părea acum atât de îngrozitoare, încât nici nu-şi putea crede ochilor. „Cine sunt? De ce-or fi fugind aşa? Nu cumva spre mine? Nu cumva spre mine fug? Şi pentru ce? Ca să mă omoare? Pe mine, care sunt atât de iubit de toţi?” Îşi aminti de dragostea pentru el a mamei lui, a familiei, a prietenilor, şi presupusa intenţie a inamicilor de a-l omorî i se păru absurdă. „S-ar putea totuşi că vor să mă omoare!” Stătu mai bine de zece secunde, fără să se mişte din loc şi fără să înţeleagă siuaţia în care se afla. Francezul care fugea în faţă, cel cu nasul coroiat, ajunsese aşa de aproape de el, încât i se vedea expresia feţei. Chipul înfierbântat şi străin, al acestui om, care cu arma în cumpănire alerga spre el abia trăgându-şi suflarea, îl îngrozi. Scoase pistolul şi, începu să tragă, îl azvârli în francez, alergând spre un tufiş cât îl ţineau picioarele. Fugea acum, nu cu sentimentul acela de îndoială şi de combativitate cu care fugise pe podul de pe Enns, ci cu sentimentul că e un iepure încolţit de câini. Întreaga-i fiinţă era stăpânită acum de un singur sentiment – frica pentru viaţa sa tânără şi fericită. Trecând în goană peste haturi, cu sprinteneala cu care alerga odinioară la jocul de-a v-aţi ascunselea, zbura pe câmp şi-şi întorcea din când în când spre cei din urma lui faţa palidă, blajină şi tânără; fiori reci de groază îl furnicau prin şira spinării. „Nu, mai bine să nu mă uit”, gândi el, dar, ajungând aproape de un tufiş, mai aruncă încă o privire înapoi. Îi lăsase mult în urmă pe francezi şi chiar în clipa când cel din frunte trecuse la pas şi spunea ceva cu voce tare tovarăşului său din urmă, Rostov se opri. „Cine ştie dacă-i aşa, îşi spuse el, nu se poate să fi vrut să mă omoare.” Dar mâna stângă i se îngreuiase între timp atât de mult, ca şi cum i-ar fi atârnat de ea o greutate de două puduri. Mai departe nu mai putea fugi. Francezul se opri şi el şi-şi duse arma la ochi. Rostov strânse pleoapele şi se aplecă. Un glonte, apoi încă unul, zburară vâjâind pe lângă el. Îşi adună ultimele puteri, îşi luă cu mâna dreaptă stânga rănită şi-şi făcu vânt până într-un tufiş. În tufişuri dădu peste puşcaşi ruşi.

XX.

REGIMENTELE DE INFANTERIE, luate prin surprindere în pădure, părăseau în fugă pădurea, iar companiile, amestecându-se unele cu altele, se retrăgeau în dezordine. Un soldat, în prada panicii, rostise cele mai groaznice şi mai nesocotite cuvinte care se pot rosti în război: „Ne-au tăiat retragerea!” Şi vorba asta, împletindu-se cu spaima, se răspândise în toată mulţimea soldaţilor.

— Ne-au încercuit! Ne-au tăiat retragerea! Suntem pierduţi! Strigau cei ce dădeau bir cu fugiţii.

Comandantul regimentului, în clipa în care auzise împuşcăturile şi strigătele din spatele lui, pricepuse că se întâmplase o nenorocire cu regimentul lui, şi gândul că, ofiţer vechi şi fără nici o pată în toată cariera sa, ar putut fi învinuit de către şefii săi de neglijenţă sau de lipsă de iniţiativă, îl impresiona atât de tare, încât, cât ai bate din palme, uitând de nesupunerea colonelului de cavalerie şi de importanţa gradului său de general, dar, mai cu seamă, uitând cu totul de pericol şi de instinctul de conservare, se înclină spre oblâncul şeii şi, dând pinteni calului, zbură spre regimentul său prin ploaia de gloanţe care cădea din toate părţile, dar din fericire fără să-l nimerească. Dorea un singur lucru: să afle despre ce-i vorba şi, pe cât îi va fi cu putinţă, să-şi îndrepte greşeala dacă era a lui, pentru a nu fi învinuit el, ofiţer exemplar şi fără nici o pată, cu vechime de douăzeci şi doi de ani, în armată.

După ce se strecură cu bine printre francezi, se repezi pe câmpul din spatele pădurii, prin care ostaşii ruşi, fără să mai asculte de comenzi, fugeau la vale. Bătuse clipa de îndoială morală, cumpăna care hotărăşte soarta bătăliilor: vor asculta oare aceste gloate dezorganizate de soldaţi, glasul comandantului lor sau, mulţumindu-se să se uite la el, îşi vor continua fuga? Fără să ţină seamă de strigătul disperat, altădată atât de temut, al comandantului, nici de chipul său roşu de furie şi desfigurat şi nici de mişcările ameninţătoare ale săbiei sale, soldaţii fugeau cu toţii, vorbeau între ei, trăgeau în aer şi nu luau în seamă comanda. Clipa de îndoială, cumpăna care hotărăşte soarta bătăliilor, înclina vădit spre propagarea panicii.

Generalul, sufocându-se de-atâta strigăt şi de fum, începu să tuşească şi se opri disperat. Totul părea pierdut; dar în clipa aceea francezii, care până atunci năvăliseră asupra alor noştri, se retraseră deodată de la liziera pădurii, fără nici o pricină vădită, iar din pădure îşi făcură apariţia nişte puşcaşi ruşi. Era compania lui Timohin, sigura care rămăsese în ordine şi care, pitulată într-un şanţ la liziera pădurii, îi atacase prin surprindere pe francezi. Timohin, cu sabia goală în mână, se aruncase asupra inamicului, scoţând strigăte atât de îngrozitoare, cu o îndârjire atât de nebunească, de om beat, încât francezii aruncaseră armele şi o luaseră la fugă înainte de a-şi fi dat seama de ceea ce se întâmplă cu ei. Dolohov, mergea în pas alergător alături de Timohin, trase fără să mai ia puşca la ochi şi ucise un francez, iar apoi luă de guler un ofiţer, care se predă. Fugarii se înapoiară, batalioanele se refăcură, iar armata franceză, care tăiase flancul stâng în două, fu pentru o clipă respinsă. Unităţile de rezervă reuşiseră să se unească, şi fugarii se opriră. Comandantul de regiment se oprise împreună cu maiorul Ekonomov lângă pod, pentru a supraveghea retragerea companiilor, când un soldat se apropie de el şi i se agăţă de scară, aproape rezemându-se de cal. Soldatul purta o manta albăstruie de postav din comerţ şi n-avea nici raniţă, nici chivără; capul îi era bandajat, iar pe umeri îşi înfăşurase o cartuşieră franceză. În mână ţinea o sabie. Era palid; frumoşii lui ochi albaştri priveau uluiţi, drept în faţa comandantului de regiment, iar gura lui zâmbea. Cu toate că era ocupat să dea tocmai un ordin maiorului Ekonomov, comandantul regimentului nu putu să nu acorde atenţie acestui soldat.

— Excelenţă, iată două trofee, spuse Dolohov, arătând sabia franţuzească şi cartuşiera. Am făcut prizonier un ofiţer francez. Am oprit compania. Dolohov sufla greu de oboseală; vorbea cu întreruperi. Întreaga companie poate confirma acest lucru. Rog pe excelenţa-voastră să-şi noteze!

— Bine, bine, zise comandantul de regiment şi se întoarse spre maiorul Ekonomov.

Dar Dolohov nu se depărta cu una, cu două; el îşi desfăcu bandajul de la cap şi-şi arătă sângele închegat din păr…

— O rană de baionetă şi totuşi am rămas în front. Vă rog să nu uitaţi acest lucru, excelenţă.

De bateria lui Tuşin uitase toată lumea şi de-abia pe la sfârşitul luptei prinţul Bagration, auzind că nu mai contenea în centru canonada, trimise într-acolo pe ofiţerul de serviciu din statul său major, şi apoi pe prinţul Andrei, să ordone bateriei să se retragă cât mai grabnic. Trupele de acoperire ale bateriei lui Tuşin se retrăseseră, nu se ştie din al cui ordin, chiar în toiul luptei; dar bateria continuase să tragă şi nu fusese luată de francezi tocmai din pricina că inamicul nu putuse bănui că dârzenia acestei îndrăzneţe canonade se întemeia doar pe cele patru tunuri, fără de nici o acoperire. Dimpotrivă, judecând după energica acţiune a acestei baterii, inamicul presupusese că ruşii şi-au concentrat aici, în centru, grosul forţelor, şi cele două atacuri încercate de francezi asupra acestui punct fuseseră respinse de fiecare dată de salvele cu mitralii ale celor patru tunuri stinghere, izolate pe înălţime.

Îndată după plecarea prinţului Bagration, Tuşin reuşise să dea foc satului Schöngraben.

— Vezi, i-am zăpăcit! Arde! Iată, iese fum! Bine i-am mai nimerit! Straşnic! Iese fum, iese fum! Spuneau, înviorându-se, servanţii.

Toate tunurile trăgeau fără nici o comandă în satul care ardea. După fiecare lovitură de tun, soldaţii strigau, parcă îndemnând ghiuleaua. „Bine-i mai trage! Iac-aşa! Hei, ia te uită ce mai arde!”… Focul, purtat de vânt, se răspândise repede. Coloanele franceze, care se arătaseră dincolo de sat, făcuseră calea-ntoarsă; în schimb, ca şi cum ar fi vrut să-i pedepsească pe cei care-i zădărniciseră planurile, inamicul aşeză ceva mai la dreapta satului zece tunuri şi începu să tragă cu ele asupra lui Tuşin.

În prada bucuriei copilăreşti stârnite de incendiul satului şi în furia înverşunării cu care trăgeau, tunarii noştri nu observară această baterie decât atunci când două, şi apoi încă patru ghiulele nimeriră între tunuri, şi una dintre ele doborî doi cai, iar alta reteză piciorul unui conductor de cheson. Cu toate acestea, odată statornicită, însufleţirea oamenilor nu slăbise, ci luase doar alt aspect. Caii morţi fură schimbaţi cu alţii de la atelajul de rezervă, răniţii fură ridicaţi, iar cele patru ţevi fură îndreptate spre bateria cu zece tunuri a inamicului. Un ofiţer, ajutorul lui Tuşin, fusese ucis încă de la începutul luptei şi, în decurs de o oră, din patruzeci de servanţi căzuseră şaptesprezece; cu toate acestea, artileriştii erau la fel de voioşi şi plini de avânt. În două rânduri băgaseră de seamă cum de jos, din vale, foarte aproape de ei, se arătaseră soldaţi francezi, şi-atunci trăseseră în ei cu mitralii.

Omuleţul plăpând, cu mişcări anemice şi stângace, cerea necontenit ordonanţei încă o lulea şi pentru asta, cum se exprima el, şi, risipind jarul din ea la fiecare nouă bubuitură, dădea buzna înainte şi-şi făcea din mâna-i mică streaşină, ca să se uite la francezi.

— Foc băieţi! Îi îndemna el întruna şi se repezea singur la tun, potrivindu-l de la roată şi înclinând cătarea.

Prin fum, asurzit de necontenitele bubuituri care-l făceau de fiecare dată să tresară, Tuşin, fără să se despartă de luleaua lui, alerga de la un tun la altul, ochind, numărând încărcăturile, dând ordine să se schimbe caii căzuţi şi răniţi şi strigând întruna cu vocea lui slabă, subţirică şi nehotărâtă. Faţa îi devenea tot mai vie şi mai plină de mişcare. Numai când îi răneau vreun om sau îl omorau, se posomora şi, întorcându-şi privirea de la cel căzut, se răstea crunt la oamenii care, aşa cum se întâmplă totdeauna în asemenea împrejurări, se codeau să pună mâna pe răniţi sau pe cadavre. Soldaţii, în cea mai mare parte tineri, voinici şi frumoşi (aşa cum se întâmplă de obicei într-o baterie, cu două capete mai înalţi decât ofiţerul lor şi de două ori mai laţi în umeri decât el) se uitau toţi la comandant, întocmai ca nişte copii aflaţi într-o încurcătură care le dădea de furcă, iar expresia care se citea pe faţa lui Tuşin se reflecta aidoma, fără nici o schimbare, şi pe faţa lor.

Din pricina vuietului îngrozitor, a alarmei şi a nevoii de a fi atent şi activ, Tuşin nu resimţea nici măcar cea mai neînsemnată senzaţie de frică, şi gândul că ar fi putut fi ucis sau rănit de moarte nu-i intra deloc în cap. Dimpotrivă, se înveselea din ce în ce mai mult. I se părea că trecuse foarte multă vreme – cam ca o zi şi o noapte – din clipa când dăduse ochii cu inamicul şi dăduse prima lovitură, şi că peticul acesta de pământ, pe care-şi stabilise bateria, îi era la fel de demult cunoscut ca şi locurile pe unde copilărise. În ciuda împrejurării că ţinea minte tot, că putea chibzui şi că făcea tot ce ar fi putut face cel mai bun ofiţer în situaţia lui, el se afla într-o stare asemănătoare delirului sau beţiei.

Din bubuitul asurzitor al tunurilor sale care-l împrejmuiau din toate părţile, din şuierăturile şi pocnetele ghiulelelor inamice, din chipurile asudate şi îmbujorate ale servanţilor alergând pe lângă tunuri, din vederea sângelui oamenilor şi cailor căzuţi, din ţâşnirea palelor de fum ale inamicului din faţa lui (după care, de fiecare dată, se auzea cum zboară ghiuleaua şi cum loveşte pământul – dacă nu vreun om, un tun ori un cal), din perceperea tuturor acestor lucruri, mintea lui plăsmuise o lume fantastică ce-l desfăta în clipa aceea. Tunurile inamicului, în închipuirea lui, nu mai erau tunuri, ci nişte narghilele din care un fumător nevăzut scotea arareori, leneş, rotocoale de fum.

— Uite, iar a pufăit, îşi spuse el în şoaptă, în timp ce de pe muntele din faţă se iscase un nouraş de fum, pe care vântul îl şi luă şi-l duse în şuviţe spre stânga. Acum să le trimitem şi noi mingea înapoi.

— Aţi ordonat ceva, domnule căpitan? Îl întrebă artificierul, care se afla chiar lângă el şi-l auzise tot bombănind ceva.

— Nimic, dă-mi o grenadă… răspunse Tuşin.

„Ei, acum s-o auzim pe Matveevna noastră”, îşi spuse el ca pentru sine. În închipuirea lui. Matveevna era uriaşul tun străvechi din marginea bateriei. Francezii, care mişunau pe lângă tunurile lor, i se păreau nişte furnici. Servantul numărul 1 de la tunul al doilea, un bărbat voinic, frumos şi beţiv, în lumea închipuirilor lui era „moşul”. Tuşin se uita la el mai des decât la toţi ceilalţi şi se bucura de fiecare mişcare a lui. Focurile de armă din vale, care când amuţeau cu totul, când se înteţeau iar, el le asemuia cu respiraţia omenească. Asculta cu atenţie cum zgomotele se făceau mai domoale şi cum se aprindeau iar.

„I-auzi, a început iar să gâfâie; gâfâie iar”, îşi spunea el.

Pe sine se închipuia ca pe un bărbat puternic, de statură ciclopeană, care azvârlea cu amândouă mâinile ghiulele asupra francezilor.

— Hai, Matveevna, hai, măicuţă, nu mă face de ruşine! Spunea el tocmai când, deodată, în spatele lui se auzi o voce străină, necunoscută:

— Căpitane Tuşin! Căpitane!

Tuşin se întoarse speriat. Era acelaşi ofiţer de stat-major care-l alungase din cortul cantinierului, la Grund. Îi striga cu glas gâfâit:

— Ce, ţi-ai pierdut minţile, căpitane? De două ori ţi s-a dat ordin de retragere, iar dumneata… „Ce-or fi având cu mine?” gândea Tuşin, privind speriat la superior.

— Eu… nimic… spuse el, ducând două degete la cozorocul chipiului. Eu…

Dar colonelul nu apucă să spună ce avea de spus. O ghiulea, trecând pe aproape, îl întrerupse şi-l făcu să se ghemuiască pe cal. Amuţise. Şi chiar în clipa când voi mai spună ceva, altă ghiulea îi tăie vorba. Atunci îşi întoarse calul şi o rupse de fugă înapoi.

— Să vă retrageţi! Să vă retrageţi cu toţii! Le mai strigă el de departe.

Soldaţii se puseră pe râs. Dar peste un minut sosi un aghiotant cu aceeaşi dispoziţie.

Era prinţul Andrei. Primul lucru pe care-l văzu când ajunse la locul unde erau puse în bătaie tunurile lui Tuşin, fu un cal deshămat, cu piciorul zdrobit, care necheza, căzut lângă caii înhămaţi. Din piciorul calului curgea sângele ca dintr-un izvor. Printre antetrenuri zăceau câteva cadavre. Câtă vreme urcă, zburau pe deasupra lui ghiulele, una după alta, şi simţi ca un tremur nervos trecându-i prin şira spinării. Dar numai gândul că s-ar putea teme fu de ajuns să-i dea din nou curaj. „Nu mă pot teme”, îşi spuse el şi descălecă încet, între tunuri.

Comunică ordinul şi rămase în baterie. Se hotărâse să asiste la ridicarea tunurilor de pe poziţie şi să vadă cum sunt puse la adăpost. Păşea împreună cu Tuşin printre cadavre, sub focul îngrozitor al francezilor, şi-l ajuta la pregătirea tunurilor pentru retragere.

— Chiar adineauri a fost pe-aici un şef, dar a şters-o, îi spuse artificierul prinţului Andrei, nu ca dumneavoastră.

Prinţul Andrei nu vorbi nimic cu Tuşin. Erau amândoi atât de ocupaţi, încât parcă nici nu se vedeau. Abia după ce amândouă tunurile, care mai rămăseseră în funcţiune din patru, fură prinse de antetrenurile lor şi împinse la deal (un tun stricat şi un obuzier fură părăsite), prinţul Andrei se apropie de Tuşin.

— Ei, la revedere, spuse prinţul Andrei, întinzându-i nuna.

— La revedere, drăguţă, la revedere! Mergi cu bine, prietene, spuse Tuşin, căruia, nu se ştie de ce, îi dădură pe neaşteptate lacrimile.