I

PRINŢUL VASILI NU-ŞI chibzuia planurile. Şi mai puţin se gândea să facă rău cuiva ca să tragă el foloase; nu era decât un om din înalta societate, care avusese succes în lume şi pentru care aceste succese deveniseră o obişnuinţă. Cu privire la împrejurările şi oamenii de care se lovea în viaţă, el îşi făcea necontenit tot soiul de calcule şi planuri, de care nu-şi dădea prea bine seama, dar care alcătuiau tot interesul vieţii lui. Nu avea niciodată în vedere numai unul sau două, ci zeci de astfel de planuri minuscule, dintre care unele abia începeau să i se contureze în minte, altele-şi ajungeau ţinta, şi altele, o a treia categorie, se întorceau în neant. Nu-şi spunea niciodată, bunăoară: „Omul acesta poate multe în ziua de azi, trebuie să-i câştig încrederea şi prietenia şi prin el să-mi realizez cel puţin pentru o vreme un avantaj oarecare”, şi nici nu-şi spunea: „Iată, Pierre e bogat, trebuie să-l ademenim se să se însoare cu fiică-mea şi să-mi împrumute cele patruzeci de mii de ruble de care am nevoie”; dar cum se pretindea un om puternic, în aceeaşi clipă instinctul îi spunea că omul acesta îi poate fi folositor, şi prinţul Vasili se apropia de el şi, cu cel dintâi prilej, pe nepregătite, îl linguşea, devenea intim cu el şi-i spunea la momentul potrivit ceea ce trebuia să-i spună.

La Moscova, prinţul Vasili îl avusese pe Pierre în mână şi stăruise ca Pierre să fie numit Kammerjunker, care pe atunci era deopotrivă, ca rang, cu un consilier de stat, şi tot el stăruise ca tânărul să vină cu el împreună la Petersburg şi să fie găzduit în casa lui. Cu aparentă nepăsare, dar în acelaşi timp cu cea mai deplină siguranţă că ceva va trebui să se întâmple, prinţul Vasili făcea tot ce îi sta în putinţă ca să-l însoare pe Pierre cu fiică-sa. Dacă prinţul Vasili şi-ar fi chibzuit planurile, n-ar mai fi putut avea atâta sinceritate în purtare şi atâta simplitate şi familiaritate în raporturile cu toţi oamenii, fie ei mai sus-puşi, fie mai modeşti decât el. Ceva îl împingea necontenit spre cei mai puternici sau mai bogaţi decât dânsul şi poseda arta rară de a prinde momentul potrivit când trebuia să se folosească de oamenii respectivi.

Pierre, ajuns pe neaşteptate bogătaş şi conte Bezuhov, cu amintirea proaspătă a vieţii de burlac, lipsită de griji, pe care o dusese, era atât de ocupat şi atât de înconjurat de lume, încât doar în pat dacă mai putea rămâne singur cu sine însuşi. Era nevoit să iscălească hârtii, să aibă de-a face cu autorităţi de al căror rost n-avea o idee prea clară, să se informeze la administratorul său general despre tot felul de lucruri, să-şi inspecteze moşia din împrejurimile Moscovei şi să primească o mulţime de persoane, care altădată nici nu voiseră măcar să ştie de existenţa lui, dar care acum s-ar fi simţit jignite şi îndurerate dacă el n-ar fi dorit să le vadă. Toate aceste persoane de tot soiul – oameni de afaceri, rude, cunoştinţe erau la fel de prietenoşi şi de atenţi cu tânărul moştenitor. Toţi erau în chip vădit şi fără pic de îndoială, încredinţaţi de nobilele calităţi ale lui Pierre. De dimineaţă până seara el nu mai auzea decât: „Cu neobişnuita dumneavoastră bunătate”, sau: „Cu inima dumneavoastră atât de mare”, sau „Sunteţi atât de curat la suflet, conte”, sau: „Dacă el fi fost tot aşa de plin de spirit ca dumneavoastră” etc., aşa că începuse să creadă şi el, sincer, în neobişnuita lui bunătate, şi în inteligenţa lui ieşită din comun, cu atât mai mult cu cât, întotdeauna, în adâncul cugetului săi, nutrise despre el părerea că era într-adevăr foarte bun şi deosebit de deştept. Chiar acei care odinioară fuseseră cu el şi-i arătaseră o duşmănie făţişă, deveniseră deodată duioşi şi amabili. Până şi cea mai vârstnică dintre prinţese, cea cu talia lungă, care avea părul lipit de cap ca o păpuşă, şi care înainte îi fusese atât de răuvoitoare, îndată după înmormântare îl vizitase pe Pierre în camera lui. Cu ochii în pământ şi îmbujorată tot timpul, ea îi spuse că îi părea foarte rău de neînţelegerile ce avuseseră loc între ei şi că acum nu se mai crede îndreptăţită să ceară altceva… după lovitura ce i se dăduse… decât îngăduinţa de a mai rămâne doar câteva săptămâni în casa pe care o iubise atât de mult şi în care făcuse atâtea sacrificii. Şi, ne mai putându-se stăpâni, la aceste cuvinte începu să plângă. Impresionat de faptul că prinţesa aceasta cu chip de statuie se putuse schimba până într-atâta, Pierre îi luă de mână şi-i ceru iertare, fără să ştie nici el pentru ce. Din ziua aceea, prinţesa începu să croşeteze un fular vărgat pentru Pierre şi-şi schimbă cu totul purtarea faţă de dânsul.

— Fă asta pentru ea, mon cher; a avut mult de suferit cât a trăit răposatul, îi spuse odată prinţul Vasili, punându-l să iscălească o hârtie în favoarea prinţesei.

Prinţul Vasili găsise de cuviinţă că osul acesta – o poliţă de treizeci de mii de ruble – trebuia totuşi azvârlit acestei prinţese sărace, pentru ca nu cumva să-i dea vreodată prin cap să flecărească despre rolul jucat de el în afacerea cu servieta. Pierre iscălise poliţa şi de atunci încoace prinţesa se îmblânzise şi mai mult. Surorile ei mai mici se purtau şi ele tot atât de atent; mai ales cea mică, drăguţă cum era, cu aluniţa ei, reuşea să-l intimideze adesea pe Pierre cu zâmbetele ei şi cu sfiala de care era cuprinsă când îl zărea.

Lui Pierre i se părea atât de firesc să-l iubească toată lumea şi atât de nenatural i s-ar fi părut dacă ar fi existat cineva care să nu-l iubească, încât nu putea să nu creadă în sinceritatea oamenilor care-l înconjurau. Pe lângă asta, n-avea nici timp să-şi pună întrebarea dacă oamenii aceştia erau sau nu sinceri. N-avea timp de nimic; se simţea necontenit într-o stare de uşoară şi plăcută beţie. Avea senzaţia că era centrul unei importante agitaţii generale; simţea că de la el se aşteaptă veşnic ceva; că dacă n-ar face acest „ceva”, ar mâhni pe mulţi şi i-ar dezamăgi în aşteptările lor; că, dimpotrivă, făcând cutare ori cutare lucru, toate-ar fi la locul lor; de aceea şi făcea tot ce i se cerea; dar acel „ceva” mai bun rămânea mereu de făcut.

La început, mai mult decât toţi ceilalţi, reuşise prinţul Vasili să se facă stăpân atât pe faptele lui Pierre, cât şi pe însuşi persoana lui. De la moartea contelui Bezuhov nu-l mai scăpase din mână. Îşi dădea aerul unui om împovărat de afaceri, obosit şi hărţuit, dar care din compătimire nu-l putea lăsa în voia soartei şi a escrocilor pe tânărul acesta fără de nici un sprijin, care era fiul prietenului său, apres tout297, mai cu seamă că avea o avere atât de imensă.

În cele câteva zile cât mai zăbovi la Moscova după moartea contelui Bezuhov, prinţul Vasili îl tot chemă la el pe Pierre, sau se ducea el însuşi la dânsul şi-i dicta ce avea de făcut pe un ton de om obosit şi sigur pe acţiunile sale, ca şi cum i-ar fi spus de fiecare dată: „Vous savez, que je suis accablé d'affaires et que ce n'est que par pure charité, que je m'occupe de vous, et puis vous savez bien, que ce que je vous propose est la seule chose faisable298”.

— Ei, dragul meu, mâine plecăm, în sfârşit, îi spuse el într-o zi, închizând ochii şi strângându-i cotul tare cu degetele, cu tonul că spunea un lucru hotărât demult între ei şi că nu mai putea fi luată altă hotărâre. Mâine plecăm; îţi fac loc în trăsura mea. Sunt foarte mulţumit. Tot ce ne rămăsese mai important de făcut s-a făcut. Şi eu demult ar fi trebuit să pun capăt şederii mele aici. Iată ce am primit de la cancelar. L-am rugat să te aibă în vedere şi ai fost numit în corpul diplomatic cu rangul de Kammerjunker. Acum, calea în diplomaţie ţi-e deschisă.

Trecând peste tonul blazat, de neclintită încredere în sine cu care fuseseră pronunţate aceste cuvinte impunătoare, Pierre, care fusese atâta vreme preocupat de cariera lui, ar fi vrut să se poată opune. Dar prinţul Vasili îi tăie vorba cu timbrul acela de bas mormăit, care-l excludea orice posibilitate de a-l mai întrerupe şi pe care-l folosea numai ca un ultim argument de convingere.

— Mais, mon cher299, am făcut lucrul acesta pentru mine, pentru conştiinţa mea, şi n-ai de ce să-mi mulţumeşti. Niciodată nu am pomenit să se plângă cineva că e prea mult iubit; şi-apoi, eşti liber să demisionezi începând mâine. Iată, la Petersburg, le vei putea cumpăni singur pe toate. Era de mult timpul să te eliberezi odată de toate aceste amintiri îngrozitoare. Prinţul Vasili oftă. Aşa, aşa, dragul meu! În trăsura ta, poate să meargă valetul meu. A, da, voiam să-ţi spun ceva şi uitasem adăugă prinţul Vasili. Ştii, mon cher300, aveam nişte socoteli cu răposatul, aşa că am luat ceva de la moşia din Riazan, şi-ţi ţiu eu banii; tu tot n-ai nevoie acum; ne socotim noi…

Ceea ce prinţul Vasili numea „ceva de la moşia din Riazan” era obrocul301 – câteva mii de ruble – pe care îl păstrase.

La Petersburg, ca şi la Moscova, se formă numaidecât în jurul lui Pierre o atmosferă de oameni duioşi şi amabili. La postul, sau mai curând la titlul (căci nu avea nimic de făcut) care îi fusese acordat prin influenţa prinţului Vasili, nu putea renunţa, iar cunoştinţele sale, invitaţiile şi obligaţiile sociale de tot felul erau atât de numeroase, încât Pierre încerca acum, chiar mai mult decât la Moscova, o senzaţie de tulbure nerăbdare, ca în aşteptarea continuă a unei bucurii, care însă nu se mai ivea.

Dintre tovarăşii vieţii lui de holtei, cei mai mulţi nu mai erau în Petersburg. Garda imperială se afla în marş spre front. Dolohov fusese degradat, Anatol era la regiment, în provincie, prinţul Andrei, peste graniţă, iar Pierre nu mai avea prilej nici să mai petreacă nopţile, aşa cum îi plăcuse altădată, şi nici să-şi uşureze din când în când inima în discuţii prieteneşti cu amicul lui mai mare pe care-l respecta. Tot timpul şi-l pierdea pe la prânzuri şi baluri şi, mai cu seamă, în casa prinţului Vasili, alături de dolofana lui soţie şi de frumoasa Hélene.

Ca şi ceilalţi, Anna Pavlovna Scherer, prin purtarea ei, îl făcu şi ea pe Pierre să-şi dea seama de schimbarea intervenită în părerile societăţii despre el.

Înainte, în prezenţa Annei Pavlovna, Pierre simţea tot timpul că spusele lui erau necuviincioase, lipsite de tact şi nelalocul lor, că vorbele care i se păruseră pline de duh, în timp ce şi le pregătea în minte, deveneau stupide de îndată ce le dădea glas şi că, dimpotrivă, orice lucru cât de stupid, spus de Ippolit, trecea drept spiritual şi plăcut. Acum însă tot ce spunea el, totul era charmant302. Şi chiar dacă Anna Pavlovna nu spunea întotdeauna acest lucru, el vedea bine că asta ar fi vrut ea să spună şi că numai din consideraţie pentru modestia lui nu o făcea.

Pe la începutul iernii anului 1805-1806, Pierre primi de la Anna Pavlovna obişnuitul bileţel roz, prin care-şi invita ea musafirii şi în care adăugase: „Vous trouverez, chez moi la belle Hélene, qu'on ne şi lasse jamais voir”303.

Citind acest pasaj, Pierre simţi pentru întâia oară că între el şi Hélene se formase o legătură care era departe de a fi necunoscută celorlalţi oameni şi această descoperire îl şi înspăimântă, ca şi când i s-ar fi pus în spinare o obligaţie pe care nu se simţea în stare s-o ducă la bun sfârşit, dar în acelaşi timp îi şi surâdea, ca o eventualitate nostimă.

Serata Annei Pavlovna era la fel cu cea dintâi, numai că noutatea cu care ea îşi trata de data asta musafirii nu mai era Mortemart, ci un diplomat de curând sosit de la Berlin, care aducea cele mai recente ştiri despre vizita împăratului Alexandru la Potsdam şi despre felul cum cei doi auguşti prieteni îşi juraseră acolo să apere printr-o alianţă indisolubilă cauza dreptăţii împotriva duşmanului omenirii. Pierre fu primit de Anna Pavlovna cu o nuanţă de tristeţe, care se referea fără doar şi poate la cruda pierdere pe care tânărul o suferise de curând prin moartea contelui Bezuhov (toţi găseau mereu de datoria lor să-l încredinţeze pe Pierre că el e tare îndurerat de moartea unui tată pe care aproape că nici nu-l cunoscuse), tristeţe aidoma cu majestuoasa gravitate pe care o exprima chipul ei ori de câte ori venea vorba de augusta împărăteasă Maria Feodorovna. Pierre se simţi măgulit. Anna Pavlovna îşi aranjă grupurile în salon cu obişnuita ei artă. Grupul principal, în care se afla prinţul Vasili şi câţiva generali, i-l servi pe tavă pe diplomat. Alt grup era la măsuţa de ceai. Pierre voi să se alăture primului grup, dar Anna Pavlovna – cuprinsă de starea de agitaţie a unui comandant pe câmpul de luptă, căruia ideile strălucite îi vin în minte cu miile şi nu mai ştie pe care să le realizeze mai întâi, văzându-l pe Pierre, îi atinse cu degetele mâneca:

— Attendez, j'ai des vues sur vous pour ce soir304.

Se uită la Hélene şi-i zâmbi.

— Ma bonne Hélene, il faut, que vous soyez charitable pour ma? Auvre tante, qui a une adoration pour vous. Allez lui tenir compagnie pour 10 minutes305. Şi, ca să nu-ţi fie prea urât, ţi-l dau pe scumpul nostru conte, care nu va refuza să te urmeze.

Frumoasa Hélene se îndreptă spre bătrână, dar pe Pierre, Anna Pavlovna îl mai ţinu puţin lângă ea, având aerul că ar vrea să-i dea o ultimă, neapărat necesară dispoziţie.

— Nu-i aşa că e încântătoare? Îi spuse ea lui Pierre, arătând spre frumuseţea majestuoasă, care se îndepărta cu paşi uşori. Et quelle tenue! 306 Pentru o fată atât de tânără, atâta tact şi atâta artă în felul de a se comporta! Asta nu poate izvorî decât din inimă! Fericit omul care va avea parte de ea! Alături de ea, până şi cel mai stângaci bărbat va ocupa vrând, nevrând, cel mai strălucit loc în societate. Nu-i aşa? Am vrut numai să aflu părerea dumitale.

Şi îl lăsă să plece.

Pierre răspunsese cu sinceritate afirmativ la întrebarea Annei Pavlovna, cu privire la arta de a se comporta a Hélenei. Dacă i se întâmplase vreodată să se gândească la Hélene, tocmai la frumuseţea ei se gândea şi la calmul extraordinar cu care ştia să-şi păstreze o atitudine tăcută şi demnă în societate.

Mătuşica îi primi în colţişorul ei pe cei doi tineri, dar, parcă, dorea să-şi ascundă sentimentele de adoraţie faţă de Hélene şi, mai ales, dorea să-şi arate frica faţă de Anna Pavlovna. Ea se uită la nepoată-sa, ca şi când ar fi întrebat-o ce trebuie să facă cu aceşti oameni. Când plecă de lângă ei, Anna Pavlovna atinse încă odată cu degetul mâneca lui Pierre şi-i spuse:

— J'espere, que vous ne direz plus qu'on s'ennuie chez moi307, şi se uită la Hélene.

Hélene zâmbi, vrând parcă să spună că nici nu-şi închipuie că ar putea cineva s-o privească fără să se simtă încântat. Mătuşica îşi drese tuşind glasul, îşi înghiţi saliva şi spuse în franţuzeşte că e foarte fericită să o vadă pe Hélene; se adresă apoi lui Pierre cu acelaşi compliment şi cu aceeaşi mimă. În mijlocul acestei discuţii plictisitoare şi fără noimă, Hélene se uită la Pierre şi-i zâmbi cu zâmbetul acela limpede şi frumos, cu care le zâmbea tuturor. Pierre era atât de deprins să-i vadă zâmbetul acesta pe faţă, atât de puţin exprima zâmbetul acesta pentru el, încât nu-i dădu nici o importanţă. Mătuşica le vorbea în vremea asta despre colecţia de tabachere pe care o avusese răposatul tată al lui Pierre, contele Bezuhov, şi le arătă tabachera ei. Prinţesa Hélene o ceru să vadă portretul pictat pe tabacheră al soţului mătuşichii.

— Trebuie să fie pictată de Wines, spuse Pierre, numind pe faimosul miniaturist şi, aplecându-se pe deasupra mesei ca să apuce tabachera în mână, căuta să tragă în acelaşi timp cu urechea la masa vecină.

Se ridicase şi voia să treacă de cealaltă parte a mesei, dar mătuşica îi întinse tabachera pe la spatele Hélenei. Hélene se aplecă înainte ca să-i facă loc şi, zâmbind, întoarse capul. Era îmbrăcată, ca întotdeauna la seratei într-o rochie foarte decoltată atât în faţă, cât şi la spate, după moda timpului. Bustul ei, care lui Pierre i se păruse totdeauna de marmură, era atât de aproape de ochii lui, încât, cu toată miopia, putea desluşi fără să vrea farmecul gâtului şi al umerilor ei vii şi atât de apropiaţi de buzele lui, încât, dacă s-ar fi aplecat cât de puţin, i-ar fi atins. El simţi căldura trupului, parfumul ce se desprindea din el, şi-i auzi scârţâitul corsetului când se mişca. Îi văzu, de data aceasta, nu frumuseţea marmoreană, formând un tot unitar cu îmbrăcămintea, ci-i văzu şi-i simţi tot farmecul trupului, pe care nu-l acoperea decât o rochie.

Şi, odată ce descoperi lucrul acesta, el nu o mai putu vedea în alt chip, tot aşa cum nu ne mai putem întoarce la ceva care s-a dovedit a fi o amăgire.

„Aşadar, n-ai observat până acum cât sunt de fermecătoare? Părea că spune Hélene. N-ai observat că sunt femeie? Da, sunt femeie, şi pot aparţine oricui, şi dumitale!” spuneau privirile ei. Şi, în aceeaşi clipă, Pierre simţi că Hélene nu numai că ar fi putut fi a lui, dar că trebuia, nu se putea, să nu-i fie soţie.

Ştia asta tot atât de sigur în minutul acela, ca şi cum el ar fi stat alături de ea în faţa altarului. Cum se va întâmpla asta şi când, nu ştia; nu ştia nici măcar dacă era bine s-o facă (i se părea chiar, fără să ştie de ce, că n-ar face bine); dar ştia că lucrul acesta avea să se întâmple.

Pierre lăsă privirea în jos, apoi o ridică iarăşi. Ar fi vrut s-o privească iar ca alte daţi, ca pe o frumuseţe depărtată, străină de el; dar nu mai putea. Nu mai putea, aşa cum cineva care a văzut de departe prin ceaţă o buruiană şi a luat-o drept copac, nu mai poate spune că e copac atunci când s-a apropiat de ea. Era cumplit de aproape de dânsul. Căpătase puteri asupra lui. Şi între el, şi ea nu mai era nici un fel de obstacol, afară de obstacolul propriei sale voinţe.

— Bon, je vous laisse dans votre petit coin. Je vois, que vous y etes tres bien308, se auzi vocea Annei Pavlovna.

Şi Pierre, întrebându-se cu teamă dacă nu cumva a făcut ceva nepermis, roşu tot, privi în jurul lui. I se părea că toţi ştiau tot aşa de bine ca şi el ce i se întâmplase.

Nu mult după aceea, când încercă să se alipească de grupul principal, Anna Pavlovna îi spuse:

— On dit que vous embellissez votre maison de Pétersbourg309.

(Era adevărat: arhitectul îi spusese că este neapărat necesar s-o facă, şi Pierre, fără să ştie pentru ce, îşi renova imensa casă din Petersburg.)

— C'est bien, mais ne déménagez pas de chez le prince? Sile. Il est bon d'avoir un ami comme le prince, spuse ea, zâmbind prinţului Vasili. J'en sais quelque chose. N'est-ce pas310? Iar dumneata eşti încă aşa de tânăr! Ai încă mare nevoie de sfaturi. Te rog să nu te superi pe mine dacă mă folosesc de drepturile bătrâneţii. Şi tăcu, aşa cum tac întotdeauna femeile, aşteptând parcă ceva, după ce fac vreo aluzie la vârsta lor. Dacă te însori, atunci, e altceva. Şi-i uni într-o singură privire. Pierre nu se uita la Hélene şi nici ea la dânsul. Cu toate acestea, femeia îi era tot atât de cumplit de aproape. El îngână ceva şi se înroşi.

Ajuns acasă, Pierre nu putu multă vreme să doarmă, gândindu-se la ceea ce se întâmplase cu el. Dar ce se întâmplase cu el? Nimic. Înţelesese doar atât: că femeia pe care o ştia de când era mică şi despre care spunea distrat: „Da, e frumoasă”, când i se vorbea de frumuseţea ei, îi putea aparţine.

„Dar e proastă, spuneam chiar eu că e proastă, gândea el. E ceva murdar în simţămintele pe care mi le-a răscolit ea, ceva oprit. Mi s-a spus că fratele ei, Anatol, e îndrăgostit de ea şi ea de el: că a fost o istorie întreagă şi că de aceea Anatol fusese îndepărtat. Cât despre celălalt frate al ei, Ippolit… iar tatăl ei e prinţul Vasili… Asta nu-mi place”, gândi el; şi, chiar în timp ce judeca aşa (până şi gândurile acestea îi rămaseră neisprăvite), se şi prinse surâzând şi-şi dădu seama că alt şir de gânduri plutea peste cele dintâi că el, în acelaşi moment în cărei se gândea cât de neînsemnată este, amesteca în gândul acesta vise despre cum îi va fi ea soţie, cum îl va iubi, cum va şti să devină cu totul altfel şi cum tot ceea ce gândise şi auzise despre ea putea fi neadevărat. Şi iarăşi o văzu, nu ca pe o fiică oarecare a prinţului Vasili, ci ca pe o femeie cu trupul acoperit doar de o rochie gri. „Dar pentru ce înainte nu mi-au trecut prin cap astfel de gânduri?” Şi iarăşi îşi spunea că asta e cu neputinţă, că această căsătorie ar fi ceva urât, nefiresc şi, cum i se părea lui, incorect. Îşi aduse aminte de cuvintele şi privirile ei de mai înainte şi de cuvintele şi privirile celor care-i văzură împreună. Îşi aduse aminte de cuvintele şi privirile Annei Pavlovna, când îi vorbise despre renovarea clădirii, îşi aduse aminte de mii de astfel de aluzii din partea prinţului Vasili şi a altora, şi-l cuprinse groaza: nu s-o fi legat oare cu ceva care să-l oblige să facă acest lucru care, după toate probabilităţile, nu poate fi decât rău şi care n-ar trebui să-l facă? Dar în acelaşi timp în care exprima el însuşi această hotărâre, dintr-un alt ungher al sufletului îi apărea imaginea ei, cu toată frumuseţea de femeie.