II.

ÎN LUNA NOIEMBRIE, 1805, prinţul Vasili trebuia plece într-o inspecţie prin patru gubernii. Îşi aranjase această delegaţie, cu gândul să se abată în acelaşi zi pe la nişte moşii de-ale sale, la care treburile nu mergeau cum trebuie, şi apoi, luându-l cu sine pe Anatol din localitatea unde acesta se afla cu regimentul, să meargă cu el împreună la prinţul Nikolai Andreevici Bolkonski, ca să-şi însoare feciorul cu fiica bătrânului bogătaş. Însă, înainte de a pleca spre atâtea noi obligaţii, prinţul Vasili simţea nevoia să ştie isprăvită povestea cu Pierre, care, ce e drept, în ultimul timp îşi petrecea zile acasă, adică la prinţul Vasili unde locuia, se arăta destul de tulburat şi prostit (aşa cum trebuie să fie un îndrăgostit), de câte ori se afla de faţă şi Hélene, şi totuşi nu se grăbea s-o ceară în căsătorie.

„Tout ça est bel et bon, mais il faut que ça finisse311”, îşi spusese într-o bună dimineaţă prinţul Vasili, oftând cu înţeles la gândul că Pierre, care-i era atât de obligat, nu se purta aşa cum trebuie în această chestiune. „Tinereţe… uşurinţă… E, să-i ajute Dumnezeu” gândi prinţul, băgând cu încântare de seamă cât e de mare bunătatea lui, mais il faut, que ça finisse312.

„Poimâine e ziua Lioliei, am să-mi chem câţiva prieteni şi dacă văd cumva că el tot nu înţelege ce trebuie să facă, apoi intru eu în scenă. Da, intru în scenă. Îi sunt doar tată!”

O lună şi jumătate de la serata Annei Pavlovna şi la noaptea frământată de nesomn ce-i urmase, în care hotărâse că însurătoarea cu Hélene ar fi o nenorocire şi că trebuie să se ferească de acest lucru şi să plece, Pierre cu toată hotărârea lui, încă nu se mutase de la prinţul Vasili; simţea cu groază că pe zi ce trecea se lega şi mai mult de ea în ochii lumii şi că n-o mai putea cu nici un chip privi ca altădată; simţea că nu s-ar putea nici despărţi de ea şi că, deşi era îngrozitor, trebuia să-şi lege soarta de a ei. Poate că s-ar mai fi putut stăpâni, dar nu trecea zi în care să nu fie în casa prinţului Vasili (care de obicei nu avea decât rareori recepţii) vreo serată, la care Pierre trebuia să ia parte pentru ca să nu strice buna dispoziţie generală şi să nu înşele aşteptările tuturor. Prinţul Vasili, în puţinele clipe în care îşi putea îngădui să stea acasă, când se întâmpla să treacă pe lângă Pierre îi lua mâna, i-o smucea în jos, îi întindea distrat obrazul bărbierit şi plin de riduri să i-l sărute şi-i spunea sec: „Pe mâine”, sau „La amiază! Până atunci nu te mai văd” sau „Pentru tine rămân” ş.a.m.d. Dar cu toate că prinţul Vasili, atunci când rămânea (după cum spunea el) pentru Pierre, nu schimba nici două vorbe cu el, Pierre nu se simţea în stare să-i înşele aşteptările. În fiecare zi îşi spunea acelaşi lucru: „Trebuie la urma urmei să încerc s-o înţeleg şi să-mi dau seama: Ce este? Să mă fi înşelat eu altădată, sau acum mă înşel? Nu, ea nu-i defel proastă; nu, e o fată minunată! Îşi spunea el uneori. Nu greşeşte niciodată, în nici o privinţă, n-a spus niciodată vreo prostie. Vorbeşte puţin, dar tot ceea ce spune e simplu şi limpede. Deci, nu-i proastă. Nu s-a intimidat şi nu se intimidează niciodată. Deci, nu-i o femeie prefăcută!” De multe ori i se întâmpla să înceapă să discute cu ea, să gândească cu glas tare şi, de fiecare dată, ea îi răspundea ori cu o scurtă, dar foarte nimerită observaţie, care arăta că subiectul n-o interesează, ori numai cu o privire tăcută şi cu un zâmbet, care era mai mult decât orice dovada vie a superiorităţii ei. Avea dreptate Hélene când presimţea că orice raţionament rămânea de ruşine pus alături de un zâmbet al ei.

I se adresa întotdeauna cu un zâmbet de bucurie şi încredere, pe care-l păstra numai pentru el şi care avea într-însul ceva plin de înţeles, deosebit de zâmbetul ce-i înfrumuseţa chipul în mod obişnuit. Pierre ştia că toţi nu aşteptau decât să spună el o vorbă, ca să treacă peste un hotar, şi mai ştia că, mai devreme sau mai târziu, avea să-l treacă; dar o groază de neînţeles îl cuprindea numai când se gândea să facă acest pas înfricoşător. De o mie de ori, în decurs de o lună şi jumătate, se simţise din ce în ce mai adânc atras de o prăpastie care-i dădea fiori de groază. Pierre îşi spunea: „Ce înseamnă asta? E nevoie numai de hotărâre! Să n-am eu atâta voinţă?”

Ar fi vrut să se poată hotărî, dar constată cu groază că în clipa de faţă nu mai exista în sufletul lui acea putere pe care şi-o ştia şi pe care într-adevăr o avea. Făcea parte din rândul acelor oameni care se simt puternici numai atunci când se simt pe de-a-ntregul nevinovaţi. Însă din ziua când pusese stăpânire pe el dorinţa, pe care o surprinsese atunci, la serata Annei Pavlovna când se uitase la tabacheră, avea un sentiment ascuns, de vinovăţie a acestui impuls, care îi paraliza orice putere.

De ziua numelui Hélenei, la prinţul Vasili, se afla o mână de invitaţi din cei mai apropiaţi, cum le spunea el: prieteni şi rude. Tuturor acestor rude şi prieteni li se dăduse a înţelege că în ziua aceea avea să se hotărască fericirea Hélenei. Musafirii erau la masă. Prinţesa Kuraghina, o femeie masivă, care fusese cândva frumoasă şi rămăsese prezentabilă, prezida ca stăpână în capul mesei. De-a dreapta şi de-a stânga ei şedeau invitaţii cei mai de seamă: un general bătrân, soţia lui şi Anna Pavlovna Scherer; spre capătul mesei erau musafirii tineri şi de mai mică importanţă, şi tot acolo îşi aveau locurile cei ai casei, apoi Hélene şi Pierre – alături. Vasili nu mânca; se plimba în jurul mesei, foarte dispus, şi se aşeza când lângă un musafir, când lângă altul. Fiecăruia, el îi spunea câte un cuvânt plăcut, lăsându-i deoparte pe Pierre şi Hélene, a căror prezenţă s-ar zis că nici n-o observă. Prinţul Vasili era sufletul petrecerii. Lumânările de ceară ardeau cu flăcări vii, argintăria şi serviciile de cristal de pe masă străluceau, ca toaletele doamnelor şi epoleţii cu fir de aur şi de argint în jurul mesei forfoteau lacheii în livrele roşii; se auzea zgomot de cuţite, pahare, farfurii, şi discuţiile însufleţite ale celor câteva grupuri formate în jurul mesei. Auzeai la un capăt al mesei un bătrân şambelan căutând să încredinţeze pe o bătrână baroneasă de dragostea lui înflăcărată, şi pe ea o auzeai râzând; la celălalt capăt se povestea despre insuccesul unei oarecare Maria Viktorovna iar în partea de mijloc a mesei, prinţul Vasili adunase jurul său un mic public. El le povestea doamnelor, cu zâmbet glumeţ pe buze, despre ultima şedinţă – miercuri – a Consiliului de stat, în care Serghei Kuzmi Viazmitinov, noul guvernator general militar al Petersburgului, adusese şi începuse să citească vestitul mesaj al împăratului Alexandru trimis de pe front, în care împăratul, adresându-se lui Serghei Kuzmici, spunea că din toate părţile primeşte declaraţii de devotament din partea poporului, dar că declaraţia trimisă de oraşul Petersburg i-a făcut o plăcere deosebită, că se simte mândru de a fi în fruntea unei asemenea naţiuni şi că va face tot ce-i va sta în putinţă să fie vrednic de ea. Mesajul începea astfel: „Serghei Kuzmici! Din toate părţile ajunge până la mine zvonul…” ş.a.m.d.

— Şi cum, n-a putut citi mai departe de Serghei Kuzmici? Întrebă una dintre doamne.

— Nici o iotă, n-a mai putut citi nici o iotă, zise prinţul Vasili, râzând. „Serghei Kuzmici… din toate părţile… din toate părţile… Serghei Kuzmici…” Şi bietul Viazmitinov n-a putut cu nici un chip trece mai departe. De câteva ori a încercat el s-o ia iar de la capăt, dar abia apuca să spună Serghei… şi suspina… Kuz… mici – îi dădeau lacrimile… din toate părţile – izbucnea în hohote de plâns, şi mai departe nu mergea. Şi iarăşi batista, şi iarăşi Serghei Kuzmici, din toate părţile şi iar lacrimi… aşa că până la urmă a fost rugat altul să citească.

— Kuzmici… din toate părţile… şi lacrimi… repetă cineva râzând.

— Nu fiţi răutăcioşi, spuse Anna Pavlovna de la celălalt capăt al mesei, ameninţându-i cu degetul, c'est un şi brave et excellent homme notre bon Viasmitinoff…313

Toţi râdeau tare. La capătul de onoare al mesei toată lumea era, pe cât se părea, veselă şi însufleţită de cele mai variate forme ale bunei dispoziţii, numai Pierre şi Hélene stăteau tăcuţi alături, aproape de celălalt capăt al mesei; amândoi îşi stăpâneau cu greu un zâmbet radios, fără nici o legătură cu anecdota despre Serghei Kuzmici – zâmbetul de jenă faţă de propriile lor simţiri. Orice ar fi spus, orice ar fi glumit şi râs ceilalţi, cu oricâtă poftă ar fi mâncat şi băut, şi vin de Rin, şi sauté, şi îngheţată, oricât ar fi ocolit privirile acestei adunări şi oricât s-ar fi arătat toţi indiferenţi şi neatenţi faţă de ei, se simţea, în căutăturile rare ce li se aruncau pe furiş, că şi povestea cu Serghei Kuzmici, şi hazul, şi degustarea mâncărurilor, nu erau toate decât prefăcătorie şi că toată lipsa de concentrare a atenţiei acestei societăţi era îndreptată numai spre ei doi – spre Pierre şi Hélene. Prinţul Vasili imita sughiţurile de plâns ale lui Serghei Kuzmici, dar în acelaşi timp îşi arunca privirile spre fiica sa, şi, în timp ce râdea, expresia feţei sale spunea: „Aşa… totul merge bine; azi se va hotărî totul”. Când Anna Pavlovna îl mustrase că-şi râdea de notre bon Viasmitinoff, în ochii ei, care sclipeau în clipa aceea alunecând spre Pierre, prinţul Vasili citi felicitări pentru viitor şi urări pentru fericirea fiicei lui. Bătrâna prinţesă, aruncând în treacăt o privire înciudată fiicei sale şi îndemnându-şi vecina cu un pahar de vin, ofta trist, ca şi cum ar fi spus: „Da, tot ce ne-a mai rămas nouă mai bun de făcut de-aici-nainte e să bem vin dulce, draga mea. E rândul tineretului, e vremea lui să fie atât de fericit!”… „Ce prostii sunt toate fleacurile astea, pe care stau să vi le povestesc, ca şi cum pe mine m-ar interesa, îşi spunea diplomatul, uitându-se la chipurile fericite ale îndrăgostiţilor; iată, asta se cheamă fericire.”

În mijlocul intereselor meschine şi artificiale care legau această societate, se ivise un sentiment firesc: dorinţa care împinge unul către altul o femeie şi un bărbat amândoi tineri, frumoşi şi sănătoşi. Şi acest sentiment omenesc inundă brusc totul şi pluti pe deasupra tuturor vorbăriilor convenţionale. Glumele erau fără haz, noutăţile – lipsite de interes, voia bună – prefăcătorie vădită. Şi nu numai ei, ci şi lacheii care serveau la masă pe cât se părea, simţeau acelaşi lucru şi-şi uitau îndatoririle slujbei lor când se uitau la frumoasa Hélene, la faţa strălucitoare şi la chipul rumen şi plin al lui Pierre, pe care se citea fericirea şi frământarea lui lăuntrică. Până şi luminile lumânărilor părea că se concentraseră numai asupra acestor două chipuri fericite.

Pierre simţea că el era centrul preocupărilor tuturor şi lucrul acesta îl bucura, dar îl şi stingherea. Se afla în situaţia omului absorbit cu totul de o îndeletnicire. Nu vedea, nu înţelegea şi nu auzea nimic clar. Doar din când în când îl fulgerau frânturi de gânduri şi impresii, care-l aduceau la realitate.

„Aşadar, s-a sfârşit! Gândea el. Şi cum se face că s-au împlinit toate acestea? Aşa de repede! Acum ştiu că nu numai pentru ea, nu numai pentru mine, dar şi pentru toţi ceilalţi trebuia să se împlinească negreşit acest lucru. Şi toţi numai asta aşteaptă, sunt atât de siguri toţi că se va întâmpla, încât nu pot, nu pot să-i înşel. Cum va fi? Nu ştiu; dar ceva va fi, va fi negreşit”, îşi spunea Pierre uitându-se la umerii aceia care străluceau chiar sub ochii lui.

Uneori începea să se simtă deodată ruşinat. Nu-i aşa deloc la îndemână că atenţia tuturor se îndrepta asupra lui, că el, în ochii celorlalţi, era un om fericit, şi că aşa, lipsit de frumuseţe cum era, era ca un Paris, stăpân pe Hélene. „Dar se vede că aşa se întâmpla întotdeauna în asemenea împrejurări şi aşa şi trebuie să fie, se consolă. Şi la urma urmei, ce am făcut eu ca să ajung aici? De unde a început? Am plecat din Moscova împreună cu prinţul Vasili. Pe-atunci încă nu era nimic. Şi-apoi, adică, să nu mă fi dus să stau la el? Mai departe, am jucat cărţi, i-am ridicat sacoşa, ne-am plimbat cu trăsura. Unde au început oare toate astea?” Şi iată-l stând mut alături de ea, în chip de logodnic; îi ascultă, îi vede, îi simte apropierea, respiraţia, mişcările, frumuseţea. Şi dintr-odată i se pare că el, şi nu ea, este atât de neobişnuit de frumos şi că de aceea îl şi privesc aşa toţi, iar el, fericit de fi obiectul admiraţiei generale, îşi umflă pieptul, îşi ridică fruntea şi-şi gustă din plin fericirea. Deodată un nu ştiu ce glas cunoscut parcă, răsună, întrebându-l pentru a doua oară ceva. Însă Pierre e aşa de preocupat, că nu înţelege nimic din ce i se spune.

— Te întreb când ai primit scrisoarea de la Bolkonski, spuse a treia oară prinţul Vasili. Cât eşti de distrat, dragul meu!

Prinţul Vasili zâmbeşte, şi Pierre vede că toţi, toţi îi zâmbesc lui şi Hélenei. „Ei, şi ce-i dacă ştiţi cu toţii? Îşi spuse Pierre în gând. Ce-i? Aşa e, e adevărat şi gata!” şi îşi zâmbeşte cu zâmbetul lui blajin, de copil, iar Hélene zâmbeşte şi ea.

— De când ai primit-o? Era din Olmütz? Repetă prinţul Vasili întrebarea, ca şi cum ar fi avut mare nevoie lucrul acesta, ca să pună capăt cine ştie cărei discuţii.

„Este oare cu putinţă să vorbeşti şi să gândeşti asemenea nimicuri?” îşi spunea Pierre.

— Da, din Olmütz, răspunde el, oftând.

După cină, Pierre îşi conduse partenera în salon, unde se strângea lumea. Musafirii începură să plece, şi unii ieşiră fără să-şi mai ia rămas bun de la Hélene. Ca şi cum ar fi avut grijă să nu o întrerupă dintr-o ocupaţie importantă, iar câţiva o salutară în grabă şi refuzară să se lase conduşi de ea. Diplomatul tăcea întristat când ieşi din salon. În faţa ochilor i se zugrăvea acum limpede vanitatea carierii lui diplomatice, în cumpănă cu fericirea lui Pierre. Bătrânul general care îşi cicălea supărat soţia care îl întrebase dacă-l mai doare piciorul. „Ia te uită bătrână proastă ce eşti, îşi zicea el. Uită-te la Elena Vasilievna, tot aşa de frumoasă are să fie şi la cincizeci de ani!”…

— Mi se pare că pot să te felicit, îi şopti Anna Pavlovna prinţesei, şi o sărută drăgăstos. Dacă n-ar fi fost migrena asta, aş mai fi rămas.

Prinţesa nu-i răspunse nimic; o rodea invidia; fericirea fiică-si o chinuia.

O vreme destul de îndelungată, cât cei ai casei erau ocupaţi să-şi petreacă musafirii care plecau, Pierre rămase numai cu Hélene, în salonul cel mic, în care-şi găsiseră loc. Mai rămăsese el de multe ori singur cu Hélene, de şase săptămâni încoace, de când stătea la ei, dar nu-i vorbise niciodată de iubire. Acum însă simţea că lucrul e neapărat necesar, dar nu se putea cu nici un chip hotărî să facă ultimul pas. Îi era ruşine; i se părea că ocupă locul altcuiva, al unui străin, alături de Hélene. „Nu-i pentru tine fericirea asta, îi spunea ceva, ca o voce lăuntrică. Fericirea asta e hărăzită acelora care n-au ceea ce ai tu.” Totuşi, trebuia să spună ceva şi începu să vorbească. O întrebă dacă era mulţumită de ziua ce trecuse. Ea răspunse, ca întotdeauna, cu simplitatea ce-i era obişnuită, că onomastica aceasta fusese pentru ea una dintre cele mai plăcute din viaţă.

Mai rămăseseră doar câteva dintre rudele cele mai apropiate şi şedeau în salonul cel mare. Prinţul Vasili trecu prin salonaş şi se apropie cu paşi leneşi de Pierre. Pierre se ridică şi spuse că e târziu. Prinţul Vasili îl privi aspru întrebător, ca şi cum ceea ce spusese era aşa de ciudat, încât nici nu merita să fie auzit măcar. Dar după o clipă expresia de asprime dispăru; prinţul Vasili îl apucă pe Pierre de-o mână, trăgându-i-o în jos, îl sili să se aşeze şi zâmbi duios.

— Ei, ce-i, Liolia? Se adresă el, fără nici o tranziţie fiicei lui, cu tonul de duioşie caracteristic părinţilor deprinşi să-şi mângâie din copilărie odraslele, ton care la prinţul Vasili era dobândit prin imitarea altor părinţi.

Şi, adresându-se iarăşi lui Pierre:

— Serghei Kuzmici, din toate părţile… spuse el, descheindu-şi nasturele de sus de la vestă.

Pierre zâmbi, dar se putea cunoaşte după zâmbetul lui, cât de bine înţelegea că nu de Serghei Kuzmici îi ardea prinţului Vasili în seara aceea; iar prinţul Vasili pricepu la rândul lui că şi Pierre înţelesese despre ce era vorba.

Prinţul Vasili murmură deodată ceva şi ieşi. Lui Pierre i se păru că până şi prinţul Vasili era intimidat. Văzând postura în care era pus acest bătrân om de lume, Pierre fu mişcat; el aruncă o privire Hélenei; era şi ea, la rândul ei, dezorientată, iar ochii ei păreau că spun: „Ce să fac, numai dumneata eşti de vină”.

„Trebuie negreşit să fac pasul acesta, dar nu pot”, gândi Pierre şi ceea ce spuse fu iarăşi ceva lăturalnic. Vorbi despre Serghei Kuzmici, rugând-o să-i spună în ce consta anecdota, căci el n-o auzise. Hélene îi răspunse zâmbind, că nici ea n-o ştia.

Prinţul Vasili, care trecuse în salon, o găsise pe prinţesă, soţia sa, vorbind cu glas scăzut unei doamne mai în vârstă, despre Pierre:

— Se-nţelege, c'est un parti tres brillant, mais le bonheur, ma chere…

— Les Mariages se font dans les cieux314, răspunse doamna mai în vârstă.

Prinţul Vasili se îndreptă spre ungherul cel mai depărtat şi se aşeză pe o canapea, ca şi cum n-ar fi luat seama se convorbire. Închise ochii şi-şi lăsă capul în piept, ca şi cum ar fi moţăit; capul îi căzu şi el se scutură.

— Aline, îi spuse el soţiei sale, allez voir ce qu'ils font.315

Prinţesa îşi făcu de lucru prin faţa salonaşului, trecând pe lângă uşă cu un aer semnificativ de indiferenţă, şi îşi aruncă o privire înăuntru. Pierre şi Hélene stăteau, ca şi înainte, de vorbă.

— Tot aşa, răspunse ea bărbatului.

Prinţul Vasili se încruntă, îşi strâmbă într-o parte gura, iar trăsăturile începură să-i tremure cu acea expresie neplăcută şi brutală care-i era caracteristică; scuturându-şi tot trupul, el se ridică, apoi îşi aruncă capul pe spate şi cu paşi hotărâţi, trecu pe lângă doamne spre salonul cel mic, apoi cu paşi repezi, el se apropie voios de Pierre. Chipul prinţului era atât de solemn, încât, văzându-l, Pierre se ridică înspăimântat de pe scaun.

— Slavă Domnului! Spuse el. Mi-a spus nevastă-mea tot! Cu o mână îl prinse pe Pierre şi cu cealaltă pe fiica sa. Draga mea Liolia! Sunt foarte, foarte fericit. Vocea îi tremura când se întoarse spre el: L-am iubit mult pe tatăl tău… şi ea îţi va fi soţie bună… Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Îşi îmbrăţişă fiica, apoi îl îmbrăţişă din nou pe Pierre şi-şi lipi gura de obrazul lui, într-o sărutare părintească. Lacrimi adevărate îi scăldau obrajii.

— Prinţesă, vino puţin încoace, o strigă el.

Intră prinţesa şi începu şi ea să plângă. Până şi doamna în vârstă îşi ştergea ochii cu batista. Îl sărutară pe Pierre, iar el sărută de câteva ori mâna frumoasei Hélene. După câteva clipe, îi lăsară iarăşi singuri.

„Toate acestea aşa trebuiau să se întâmple şi nu altfel se putea – gândi Pierre – de aceea n-am la ce să mă mai întreb dacă-i bine ce s-a întâmplat sau e rău. E bine, pentru că acum lucrurile sunt clare şi s-a isprăvit cu îndoiala aceasta chinuitoare.” Îşi ţinea tăcut logodnica de mână şi se uita la pieptul ei superb, pe care răsuflarea i-l ridica şi cobora în cadenţă.

— Hélene, zise el cu voce tare şi se opri.

„În împrejurări de acestea se spune ceva deosebit”, gândi el, dar nu-şi putea cu nici un preţ aminti ce se spune în asemenea împrejurări. O privi în ochi. Ea se dădu mai aproape de el. Chipul ei se îmbujoră.

— Ah, scoate-ţi aceşti… uite cum îţi… scoate-i… spuse ea, arătând la ochelarii lui.

Pierre îşi scoase repede ochelarii şi privirile lui, pe lângă că aveau căutătura ciudată pe care o au toţi miopii rămaşi fără ochelari, mai erau pe deasupra şi nedumerite. El dădu să se aplece să-i sărute mâna, dar ea, cu o mişcare repezită şi brutală a capului, îşi apropie buzele de-ale lui şi-şi lipi gura de ele. Faţa ei îl surprise prin expresia schimbată, neplăcută, de zăpăceală pe care şi-o luase brusc.

„Acum e prea târziu; totul s-a sfârşit; de altfel, eu o iubesc…” gândi Pierre.

— Je vous aime! 316 spuse el, amintindu-şi, în sfârşit, ce era neapărat necesar să fie spus în asemenea ocazii; dar cuvintele acestea sunară atât de lamentabil, încât îi fu ruşine de el însuşi.

O lună şi jumătate mai târziu, Pierre era însurat şi – cum spunea lumea – era fericitul posesor al unei soţii frumoase şi al câtorva milioane, în enorma casă din Petersburg a conţilor Bezuhov, proaspăt renovată.