XIX.

PE DEALUL PRATZENULUI, chiar pe locul unde căzuse cu lemnul drapelului în mână, zăcea prinţul Andrei Bolkonski; pierdea sânge şi, fără să-şi dea seama, gemea încet, jalnic şi plângător, ca un copil.

Spre seară încetă să mai geamă şi se linişti cu totul. Nu ştia cât durase această uitare de sine. Deodată simţi iar că trăieşte şi că-l chinuiesc dureri arzătoare şi sfâşietoare la cap.

„Unde, unde este înaltul acela al cerului pe care nu l-am ştiut până acum şi pe care l-am descoperit astăzi, fu primul lui gând. Şi nici suferinţa n-am cunoscut-o, gândi el. Da, n-am ştiut nimic, n-am ştiut nimic, până acum. Dar unde sunt?”

Începu să asculte la cele ce se petreceau în jur şi auzi tropote de cai, care se apropiau, şi voci de oameni vorbind franţuzeşte. Deschise ochii. Deasupra lui era din nou acelaşi cer înalt, cu aceiaşi nori care pluteau acum şi mai sus, prin luminişurile cărora se vedea nemărginirea azurie. Nu-şi întoarse capul şi nu-i vedea pe cei care, judecând după tropotul de copite şi după voci, se apropiaseră de el şi se opriseră.

Călăreţii nou-veniţi erau Napoleon şi doi aghiotanţi care-l însoţeau. Bonaparte, inspectând câmpul de luptă, dădea ultimele dispoziţiuni pentru întărirea bateriilor, care trăgeau în stăvilarul de la Aujezd şi cerceta morţii şi răniţii rămaşi pe câmpul de bătaie.

— De beaux hommes! 371 exclamă Napoleon, uitându-se la un grenadier rus, care zăcea mort, lungit pe burtă, cu faţa la pământ, cu ceafa de culoarea neagră a leşurilor şi cu o mână largă desfăcută de corp, înţepenită.

— Les munitions des pieces de position sont épuisées, sire! 372 spuse un aghiotant care se întorcea de la bateriile ce trăgeau asupra Aujezd-ului.

— Faites avancer celles de la réserve373, ordonă Napoleon şi, înaintând cu câţiva paşi, se opri lângă prinţul Andrei, care zăcea lungit pe spate cu lemnul drapelului în mână (pânza drapelului fusese luată de francezi ca trofeu).

— Voila une belle mort374, spuse Napoleon, privindu-l pe Bolkonski.

Prinţul Andrei înţelese că de el era vorba şi că cel care vorbea era Napoleon. Auzise cum îl numiseră „sire” cel care rostise aceste cuvinte. Dar cuvintele îi ajungeau ureche doar ca un bâzâit de muscă. Nu numai că restul cuvintelor nu-l interesase, dar nici măcar nu le dădea vreo atenţie şi chiar le şi uitase în aceeaşi clipă. Capul îi ardea; simţea că i se scurge tot sângele şi vedea deasupra lui, depărtat, cerul înalt şi veşnic. Ştia că lângă el era Napoleon, eroul său, dar în comparaţie cu ceea ce petrecea atunci între sufletul lui şi înaltul nesfârşit al acelui cer pe care alergau nourii, Napoleon i se părea ceva mic şi neînsemnat. Îi era totuna în clipa aceea cine se afla lângă el şi ce spunea despre el; era doar bucuros că se apropiaseră de el oameni şi nu dorea decât ca aceştia să-l ajute şi să-l readucă la viaţă, viaţa care i se părea atât de minunată, acum, când o înţelegea atât de bine. Îşi adună toate puterile ca să poată face o mişcare, scoată un sunet oarecare. Izbuti să mişte de-abia dintr-un picior şi să scoată un geamăt slab de durere, de care se înduioşa singur.

— A! Trăieşte, spuse Napoleon. Ridicaţi-l pe acest jeune homme şi duce-ţi-l la postul de prim-ajutor.

Spunând acestea, Napoleon se depărtă, pentru a-l întâmpina pe mareşalul Lannes, care, cu pălăria în mână, venea către el zâmbind, spre a-şi felicita împăratul pentru victorie.

Prinţul Andrei nu-şi mai aminti nimic de-aici încolo: îşi pierdu cunoştinţa din cauza durerilor stârnite de ridicarea lui pe brancardă, a zdruncinăturilor suferite pe drum şi a introducerii fitilurilor în rană la postul de prim-ajutor. Îşi reveni abia seara, pe când îl duceau pe targă la spital, împreună cu alţi răniţi ruşi, ofiţeri luaţi prizonieri. De data aceasta, cât ţinu drumul, se simţi ceva mai înviorat şi fu în stare să se uite împrejur şi chiar să vorbească.

Primele cuvinte pe care le auzi, când îşi veni în fire, fură acelea ale ofiţerului francez care conducea convoiul acesta spunea grăbit:

— Aici trebuie să ne oprim: împăratul va trece chiar acum; îi va face plăcere să-i vadă pe aceşti domni prizonieri.

— Atâţia prizonieri au fost luaţi azi, aproape toată armata rusă, încât cred că s-a plictisit să-i mai vadă, zise alt ofiţer.

— Ei, dar nu-i totuna! Ăsta se zice c-ar fi comandantul întregii gărzi a împăratului Alexandru, spuse cel dintâi, arătând spre un ofiţer rănit, îmbrăcat în uniforma albă a gărzii călare.

Bolkonski îl recunoscu pe prinţul Repnin, pe care îl întâlnea la Petersburg în societate. Alături de el era un altul, un băieţandru de vreo nouăsprezece ani, rănit şi el, ofiţer din garda călare.

Bonaparte veni în galopul calului şi opri în dreptul lor.

— Cine e mai mare în grad? Întrebă el, văzând prizonierii.

Fu pronunţat numele colonelului prinţ Repnin.

— Sunteţi comandantul regimentului de cavalerie din garda împăratului Alexandru? Întrebă Napoleon.

— Am comandat un escadron, răspunse Repnin.

— Regimentul dumneavoastră şi-a îndeplinit cu cinste datoria, spuse Napoleon.

— Lauda unui mare comandant de armate este răsplata cea mai vrednică de dorit pentru un soldat, răspunse Repnin.

— V-o acord cu plăcere, mai zise Napoleon. Cine-i tânărul de lângă dumneavoastră?

Prinţul Repnin rosti numele locotenentului Suhtelen. Napoleon îl privi şi spuse zâmbind:

— Il est venu bien jeune se frotter a nous375.

— Tinereţea nu te poate împiedica să fii viteaz, răspunse Suhtelen cu glas întretăiat.

— Splendid răspuns, exclamă Napoleon. Vei ajunge departe, tinere!

Aşezat şi el în rândul întâi, în văzul împăratului, ca rândul să fie mai bogat, prinţul Andrei nu se putea să nu atragă atenţia lui Napoleon. Acesta îşi aminti pesemne că îl mai văzuse şi pe câmpul de luptă, căci, adresându-i-se cu aceeaşi expresie de „tinere”, jeune homme, cu care trupul lui Bolkonski i se asociase de la început în memorie.

— Et vous, jeune homme? Dar dumneata, tinere? I se adresă el. Cum te simţi, mon brave?

Cu toate că, doar cu cinci minute mai înainte, prinţul Andrei fusese în stare să spună câteva cuvinte soldaţilor duceau, acum, cu ochii aţintiţi asupra lui Napoleon, tăcu. Atât de meschine i se păreau în clipa aceea toate vorbele lui Napoleon, atât de mic i se părea însuşi eroul său, cu vanitatea lui măruntă şi stăpânit de bucuria victoriei, în comparaţie cu cerul acela înalt, drept şi blând, care-l văzuse şi-l înţelesese în sfârşit, încât nu mai putu răspunde.

De altfel, vedea în toate atâta nimicnicie şi deşertăciune acum, când le compara cu severa şi măreaţa sferă a gândurilor pe care i le stârnise secătuirea puterilor datorită pierderii de sânge, suferinţa şi aşteptarea morţii apropiate. Uitându-se în ochii lui Napoleon, prinţul Andrei gândea la nimicnicia măririi, la nimicnicia vieţii, căreia nimeni nu i-a putut înţelege rostul, şi la nimicnicia încă şi mai mare a morţii, al cărei sens nimeni dintre cei ce vieţuiesc n-a fost în stare să-o înţeleagă şi să-o explice.

Împăratul, fără să mai aştepte răspunsul, se întoarse porni mai departe, spunând unuia dintre comandanţi:

— Să li se poarte de grijă acestor domni şi să fie transportaţi în bivuacul meu; doctorul meu, Larrey, să le îngrijească rănile. La revedere, prinţe Repnin!

Îşi îndemnă apoi calul şi porni în galop mai departe. Pe chipul lui strălucea lumina mulţumirii de sine.

Soldaţii care-l duceau pe prinţul Andrei şi care-i luaseră iconiţa de aur atârnată la gât de sora sa, prinţesa Maria, văzând cât de blând vorbise împăratul cu prizonierii, se grăbiră să i-o dea înapoi.

Prinţul Andrei nu văzu cine şi cum îi pusese la gât iconiţa, dar se trezi cu ea din nou atârnată pe piept deasupra tunicii, cu lănţişorul ei fin de aur.

„Ce bine ar fi, se gândi prinţul Andrei, uitându-se iconiţa aceasta, pe care cu atâta dragoste şi evlavie i-o atârnase la gât sora lui, ce bine ar fi dacă totul s-ar înfăţişa atât de clar şi de simplu cum i se pare prinţesei Maria. Ce bine ar fi să ştim unde să ne căutăm ajutor în viaţa aceasta, şi la ce să ne aşteptăm, trecând pragul ei, acolo dincolo de mormânt. Cât de liniştit şi de fericit aş fi dac-aş putea spune acum: Doamne, miluieşte-mă! Dar cui, cui să-i spun asta? Oare puterea aceea nedefinită necuprinsă de mintea noastră, căreia nu numai că nu-i pot adresa rugăciuni, dar pe care nici măcar nu o pot exprima prin cuvinte, acel mare tot sau nimic, îşi spunea el singur sieşi, oare acesta să fie Dumnezeu din talismanul pe care mi l-a atârnat la gât prinţesa Maria? Nimic, nimic nu e sigur, afară de nimicnicia tuturor lucrurilor pe care le pot cuprinde cu mintea şi de măreţia tuturor celor pe care nu le cuprind, dar care sunt singurele de mare însemnătate!”

Brancardele se puseră în mişcare. La fiecare zdruncinătură simţea iarăşi dureri insuportabile; febra crescu şi prinţul Andrei începu să aiureze. Gândurile acelea pioase despre tatăl lui, despre nevasta şi sora lui, despre viitorul lui fiu şi dorul care-l frământase în noaptea ajunului luptei, făptura lui Napoleon, mărunt şi neînsemnat şi pe deasupra tuturor acestora, înaltul cerului, toate acestea alcătuiau ţesătura de bază a nălucirilor lui febrile.

Tihna şi calma fericire a vieţii de familie de la Lâsâe Gorî, îi apăru aievea în delirul său. Tocmai începea să simtă gustul fericirii acesteia, când apărea deodată măruntul Napoleon, cu privirea lui nepăsătoare, mărginită şi fericită de nenorocirea altora: şi pe loc îndoielile şi suferinţa lui reîncepeau şi numai cerul îi făgăduia pacea mult dorită.

Spre ziuă, toate gândurile i se învălmăşiră şi se topiră în haosul şi bezna nesimţirii şi uitării, stare care, după părerile lui Larrey însuşi, doctorul lui Napoleon, trebuia să se sfârşească mai degrabă cu moartea decât cu însănătoşirea.

— Cest un sujet nerveux et bilieux, spusese Larrey, il n'en rechappera pas376.

Şi prinţul Andrei, la rând cu ceilalţi răniţi, în a căror însănătoşire nimeni nu mai îndreptăţea speranţe, fu lăsat în grija locuitorilor.

SFÂRŞITUL VOLUMULUI I