XVIII.

PRIN JURUL SATULUI Pratzen primise Rostov ordin să-l caute pe Kutuzov sau pe împărat. Aici însă nu nici că nu găsi pe niciunul dintre ei, dar nici măcar pe vreun alt comandant; dădu doar peste cete de soldaţi în dezordine, îşi îmboldi calul, şi-aşa destul de obosit, ca să iasă mai curând din această învălmăşeală, dar cu cât înainta, cu atât dezordinea gloatelor era mai cumplită. Pe drumul mare la care ieşise se înghesuiau trăsuri şi echipaje de toate felurile, soldaţi ruşi şi austrieci din toate armele, răniţi şi nerăniţi. Toată această hărmălaie şi amestecătură mişuna sub vuietul sinistru al ghiulelelor scuipate de bateriile franceze de pe înălţimile Pratzenului.

— Unde e împăratul? Unde e Kutuzov? Îi întreba Rostov pe toţi cei pe care putea să-i mai oprească, dar nimeni nu ştia să-i dea vreun răspuns.

În cele din urmă, apucând de guler un soldat, îl sili să răspundă.

— Hei, frăţioare! Să fii tu sănătos de când au zbughit-o cu toţii încolo, cât vezi cu ochii! Îi răspunse soldatul, râzând fără rost şi smulgându-se din mâinile lui.

După întâlnirea cu soldatul acesta, care, după câte se părea, nu era treaz, Rostov opri calul ordonanţei sau slujitorului unui personaj important. Ordonanţa îl informă că nu era nici măcar un ceas de când împăratul trecuse într-un cupeu pe-acolo, pe drumul acela, în goana mare, iar majestatea-sa era grav rănit.

— Nu se poate, spuse Rostov, o fi fost altcineva.

— L-am văzut cu ochii mei! zise ordonanţa, sigur pe sine, zâmbind. Aş vrea să-l văd pe ăla care-l cunoaşte pe împărat mai bine decât mine; de câte ori nu l-am văzut eu la Petersburg, uite, aşa cum vă văd. Alb ca varul, alb la faţă… a trecut pe lângă noi în cupeul cu patru cai negri. Caii şi-au dat drumul trapului de se cutremura pământul, nu altceva. Şi-apoi, cine să cunoască mai bine decât mine însemnele împărăteşti şi pe Ilia Ivanovici, vizitiul, că doar Ilia cică nu merge decât cu ţarul.

Rostov lăsă frâu liber calului şi dădu să pornească mai departe. Un ofiţer rănit care stătea la pământ, destul de aproape, i se adresă:

— Da' pe cine căutaţi? Pe comandantul suprem? Întrebă ofiţerul. A fost ucis de o ghilea; lovit în piept, chiar în faţa regimentului nostru.

— N-a fost ucis, e numai rănit, corectă un alt ofiţer.

— Cine? Kutuzov? Întrebă Rostov.

— Nu, nu-i Kutuzov, e altul, cum naiba îi zice, ei, da' oricum; n-au mai rămas în viaţă decât foarte puţini, să mergeţi într-acolo, vedeţi, spre satul acela, acolo s-au dus toţi comandaţii, spuse ofiţerul, arătând spre satul Hostieradek şi trecu mai departe.

Rostov mergea acum la pas, nemaiştiind la cine şi pentru ce se mai ducea. Împăratul era rănit şi bătălia pierdută. Nu mai putea să nu creadă, de data asta. Mergea în direcţia care-i fusese indicată, în dreptul unui turn şi-al unei biserici ce se vedeau în depărtare. La ce-avea să se mai ducă? Ce mai era acum de vorbit cu împăratul sau cu Kutuzov, chiar dacă ei ar mai fi fost în viaţă, teferi şi nu ar fi fost răniţi?

— Luaţi-o pe drumul acesta, domnule sublocotenent pe-aicea, fiindcă pe-acolo mergeţi drept la moarte, strigă un soldat. Pe acolo vă omoară!

— Ho! Ce spui, măi! Zise altul. Da' pe unde meargă? Pe-aici e mai aproape.

Rostov stătu puţin pe gânduri şi porni anume pe drumul pe care i se spusese că va fi ucis.

„Acum mi-e totuna! Dacă şi împăratul e rănit, ce rost mai are să mă feresc?” îşi spuse el. Şi intră în spaţiul în care-şi găsiseră moartea cei mai mulţi dintre fugarii de pe Pratzen. Francezii încă nu ocupaseră acest spaţiu, iar ruşii – e vorba de cei care erau încă vii sau numai răniţi – îl părăsiseră demult. Pe câmp, asemenea stogurilor de pe un ogor bogat, zăceau câte zece-cincisprezece morţi şi răniţi grav pe fiecare deseatină. Răniţii se văitau câte doi – câte trei, şi li se auzeau strigătele triste şi gemetele, care lui Rostov i se păreau câteodată prefăcute. Îl cuprinse groaza şi dădu drumul calului la trap, ca să nu mai vadă atâta amar de oameni care se chinuiesc. Nu pentru viaţa lui se temea el, ci pentru bărbăţia pe care trebuia să şi-o păstreze şi care ştia că-l va părăsi la vederea atâtor suferinţe.

Francezii, care încetaseră să mai tragă în câmpul acesta presărat cu morţi şi răniţi, de vreme ce nu mai era nimeni viu pe tot întinsul lui, văzând acum un aghiotant care-l străbătea, îndreptară spre dânsul un tun şi traseră câteva obuze. Senzaţia şuierăturilor acestora înfiorătoare şi vecinătatea cadavrelor, se contopiră pentru Rostov într-o impresie de groază şi de compătimire pentru sine însuşi. Îşi aduse aminte de ultima scrisoare a mamei sale. „Ce-ar simţi ea, se gândi tânărul, dacă m-ar vedea acum, aici, pe câmpul acesta, în bătaia tunurilor îndreptate spre mine?”

În satul Hostieradek erau trupe ruseşti amestecate, dar mai puţin dezordonate, venite de-a dreptul de pe câmpul de luptă. Aici în sat, ghiulelele francezilor nu mai ajungeau, iar canonada se auzea ca din depărtări. Acum vedeau toţi limpede şi nu se sfiau să-şi spună că lupta e pierdută. La întrebarea lui Rostov, nimeni nu-i putu răspunde nici unde era împăratul, nici unde era Kutuzov. Unii spuneau că zvonul despre rănirea împăratului era adevărat, alţii că nu, şi îşi explicau acest zvon fals care făcuse înconjurul frontului prin faptul că, în adevăr, cupeul împăratului trecuse în goana cailor, venind dinspre front îndărăt, dar că acel care fusese văzut în trăsură palid şi speriat era contele Tolstoi, mareşalul suprem al curţii, aflat împreună cu alţii în suita împăratului pe câmpul de luptă. Un ofiţer îi spuse lui Rostov că dincolo de sat, mai spre stânga, văzuse pe unul dintre comandanţii superiori, nu ştia care anume, şi Rostov, deşi pierduse nădejdea să mai găsească pe cineva, porni într-acolo, numai ca să fie cu conştiinţa împăcată. După ce parcursese vreo trei verste şi trecuse de ultimele trupe ruseşti, Rostov văzu lângă o grădină împrejmuită cu un şanţ, doi călăreţi iviţi în faţa şanţului. Unul, cu panaş alb la pălărie, i se păru lui Rostov cunoscut, nu-şi putea da seama bine de unde anume; celălalt – necunoscut – călare pe un cal minunat (de data asta i se păru cunoscut calul), se apropie de şanţ, dădu pinteni calului şi, slăbind dârlogii, sări cu uşurinţă. Pământul se fărâmiţă sub copitele dinapoi ale calului. Întorcându-şi calul pe loc, călăreţul sări iarăşi şanţul şi spuse respectuos ceva celuilalt călăreţ cu panaş alb, vreun îndemn pesemne de a face şi el la fel. Călăreţul, a cărui siluetă i se păruse cunoscută şi-i atrăsese fără voia lui atenţia, răspunse cu un gest negativ al mâinii şi al capului, şi după acest gest Rostov îşi recunoscu suveranul pe care-l plângea, idolatrizatul său suveran.

„Dar nu se poate să fie el, singur în mijlocul acestui câmp pustiu”, gândi Rostov. În clipa aceea, Alexandru întoarse capul, şi Rostov văzu trăsăturile chipului iubit, care se încrustaseră atât de vii în amintirea lui. Împăratul era palid, cu obrajii traşi şi ochii adânciţi în orbite; dar prin asta chipul său căpătase şi mai mult farmec, şi mai multă blândeţe. Rostov era fericit văzând că zvonul despre rănirea împăratului fusese neîntemeiat. Era fericit că-l vede. Ştia că acum poate şi chiar trebuie să vorbească de-a dreptul cu el şi să-i comunice ceea ce îi ordonase Dolgorukov să-i transmită.

Dar întocmai ca un tânăr îndrăgostit, care tremură, se pierde şi nu îndrăzneşte să-şi spună gândurile ce l-au chinuit nopţi de-a rândul, privind în jurul lui speriat şi căutând un sprijin sau o posibilitate de amânare ori de fugă, atunci când clipa dorită a sosit şi e singur cu iubita, tot astfel şi Rostov, acum când ajunsese în pragul unei clipe rare pe care şi-o dorise mai mult decât orice pe lume, nu mai ştia cum să se apropie de împărat şi începură să-i treacă prin cap mii de idei contradictorii, care-l convingeau că faptul era nelalocul lui, necuviincios şi cu neputinţă.

„Cum să fac una ca asta? S-ar crede că m-aş bucura să prind prilejul într-o clipă ca aceasta, în care „el„ e părăsit şi în prada gândurilor negre. Poate să i se pară nelalocul lui şi să-i vină greu să fie văzut de un străin, în clipa aceasta de mâhnire; şi pe urmă, ce i-aş putea eu spune acum când, numai privindu-l, mie îmi îngheaţă inima şi mi se usucă gura?” Niciuna dintre cuvântările fără de număr, pe care şi le pregătise în minte pentru împrejurarea în care ar avea să se adreseze suveranului, nu-i mai venea acum în cap. Cea mai mare parte dintre aceste cuvântări trebuiau rostite în cu totul alte împrejurări; trebuiau rostite cele mai multe în cazul unei victorii sau al unei solemnităţi sau, şi mai bine, pe patul morţii, după rănile grele primite pe câmpul de luptă atunci când împăratul i-ar mulţumi pentru faptele sale eroice, iar el, dându-şi sufletul, i-ar mărturisi toată dragostea lui, pentru care vorbesc faptele sale.

„Şi apoi, cum i-aş mai putea eu cere suveranului ordine pentru flancul drept, acum când s-a făcut aproape patru după-amiază şi când bătălia este pierdută? Nu, hotărât, nu se cuvine să mă apropii de el, nu se cuvine să-l tulbur acum când e pe gânduri. Mai bine mor de o mii de ori decât să ştiu că-mi aruncă o privire supărată, că-şi face o părere proastă despre mine”, hotărî Rostov şi se depărtă abătut, cu deznădejdea în suflet, întorcând tot mereu capul spre împăratul care sta tot în aceeaşi atitudine, fără să se poată hotărî la ceva.

În timp ce Rostov îşi făcea astfel de gânduri şi se depărta mâhnit de suveran, căpitanul von Toll trecu din întâmplare pe acolo şi, văzându-şi împăratul, se îndreptă spre el, îi oferi serviciile sale şi-l ajută să treacă şanţul pe jos. Dorind să se odihnească şi nesimţindu-se prea bine, împăratul se aşeză sub un măr, iar von Toll rămase lângă dânsul. Rostov putu vedea de departe, cu regret şi cu invidie, cum von Toll îi tot spunea ceva, îndelung şi cu căldură, şi cum împăratul, căruia îi dăduseră pesemne lacrimile, îşi acoperise ochii cu o mână şi cu cealaltă strângea mâna lui Toll.

„Şi când te gândeşti că aş fi putut fi eu în locul lui!” zise ca pentru sine Rostov şi, de-abia putând să-şi oprească lacrimile de jalea împăratului, porni mai departe în culmea deznădejdii, fără să ştie unde şi pentru ce mai merge.

Deznădejdea lui era cu atât mai grea, cu cât simţea că nimic altceva decât propria lui slăbiciune era pricina acestei amare dureri.

Ar fi putut… nu numai că ar fi putut, dar ar fi trebuit să se apropie de suveran. Ar fi fost singurul prilej să-i arate împăratului cât de devotat îi este. Dar scăpase prilejul acesta unic. „Ce-am făcut?” strigau gândurile lui. Îşi întoarse iute calul şi porni în galop înapoi spre locul unde-l lăsase pe împărat; dar lângă şanţ nu mai văzu pe nimeni. Doar câteva căruţe şi trăsuri care treceau. De la un conductor de furgon află că statul-major al lui Kutuzov se afla nu departe, în satul spre care se îndrepta convoiul de care. Rostov porni după ele.

În drum se întâlni cu gromul lui Kutuzov, care ducea caii cu şabracele pe ei. După grom venea o căruţă, iar în urma căruţei, păşea un bătrân servitor cu cartuz caucazian, într-o scurtă îmblănită, şi cu picioarele strâmbe.

— Tit, măi Tit! Spunea gromul.

— Ce-i? Răspunse plictisit bătrânul.

— Tit! Hai la îmblătit!

— Măi prostule! Ptiu! scuipă bătrânul supărat.

Mai trecu o bucată de vreme, cât merseră în tăcere, şi apoi vecinul mai repetă o dată gluma cu Tit.

Pe la orele cinci seara lupta era pierdută în toate sectoarele. Mai bine de o sută de tunuri căzuseră până acum în mâinile francezilor.

Przebyszewski, împreună cu întregul său corp de armată, depusese armele. Celelalte coloane, care-şi pierduseră aproape jumătate din efectivul trupelor, se retrăgeau în pâlcuri dezordonate şi încurcate.

Rămăşiţele trupelor lui Langeron şi Dohturov, amestecate, se înghesuiau pe lângă stăvilarele iazurilor şi heleşteielor din preajma satului Aujezd.

Către orele şase, numai dinspre zăgazul de la Aujezd se mai auzea canonada puternică a francezilor, care postaseră pe taluzul înălţimii de la Pratzen numeroase baterii şi trăgeau de zor în trupele ruseşti aflate în retragere.

La ariergardă, Dohturov şi ceilalţi, strângându-şi batalioanele şi acoperindu-şi retragerea, trăgeau în cavaleria franceză care îi urmărea pe ai noştri. Începuse a se întuneca. Pe stăvilarul îngust de la Aujezd, pe care atâţia ani de-a rândul stătuse liniştit, cu scufia pe cap, bătrânul morar cu undiţele lui, în timp ce nepoţelul, cu mânecile cămăşii suflecate, alegea într-o stropitoare peştii argint şi tremurători – pe stăvilarul acesta, pe care atâţia de-a rândul morari liniştiţi, cu căciuli miţoase şi bluze sinilii, trecuseră cocoţaţi deasupra încărcăturilor de grâu ale căruţelor, ca să se înapoieze albiţi de făină, pe acest stăvilar îngust se înghesuiau acum, printre furgoane şi tunuri, pe sub cai şi printre roţi, oameni desfiguraţi de frica morţii, strivindu-se unii pe alţii, murind, călcând peste muribunzi, şi omorându-se între ei – şi asta numai pentru a mai putea face câţiva paşi şi a fi, la rândul lor omorâţi.

La fiecare zece secunde, spintecând văzduhul, exploda un obuz sau se spărgea o grenadă în mijlocul acestei mulţimi înghesuite, omorând pe unii şi stropind cu sânge pe cei care se aflau prin preajma lor. Dolohov, rănit o mână şi fără cal, împreună numai cu zece soldaţi din compania lui (redevenise de-un timp ofiţer), şi cu comandantul lui de regiment – acesta călare – reprezentau tot ce mai rămăsese dintr-un regiment întreg. Târâţi de mulţime, se înghesuiseră la ieşirea de pe stăvilar şi, împinşi din toate părţile, rămăseseră pe loc, pentru că în faţa lor, unde un cal căzuse sub roţile tunului şi oamenii îl trăgeau la o parte, drumul era blocat. O ghiulea omorî pe cineva în spatele lor, alta le căzu în faţă şi Dolohov se văzu împroşcat cu sânge. Valul de oameni se clătină înspăimântat, se adună, se urni câţiva paşi şi se opri din nou.

„Numai suta asta de paşi să răzbesc şi sunt salvat cu siguranţă; dar dacă mai stau două minute sunt cu siguranţă pierdut.”

Dolohov, care se afla în mijlocul pâlcului, se repezi pe marginea stăvilarului, doborî doi soldaţi şi se avântă pe lunecuşul gheţii care acoperea iazul.

— Întoarceţi! Strigă el, sărind pe gheaţa care trosnea sub picioarele lui. Întoarceţi! Strigă el tunarilor. N-aveţi teamă, că ţine!

Gheaţa îl ţinea, dar trosnea şi se mişca; se vedea că era gata să se rupă chiar şi sub greutatea lui, aşa că nu mai putea fi vorba de tunuri şi de grupul său. Soldaţii îl priveau cu jale de pe mal, neîndrăznind să se pornească a călca pe gheaţă. Comandantul regimentului, stătea călare la intrarea pe stăvilar, ridică mâna şi deschise gura, gata să-i spună ceva lui Dolohov. Deodată şuieră atât de jos, deasupra mulţimii, o ghiulea, încât toţi se aplecară. Se auzi plescăind izbitura în ceva umed şi generalul căzu cu cal cu tot într-un lac de sânge. Nimeni nu se mai uită la el şi nici nu se gândi să-l ridice.

— Treceţi pe gheaţă! Treceţi! Întoarceţi! Ce, n-auziţi? Treceţi! Se auziră, îndată după căderea generalului doborât de ghiulea, nenumărate voci, strigând fără rost, fără să ştie nici cui, nici pentru ce.

Unul dintre tunuri, cel mai din urmă de pe stăvilar, fu tras pe gheaţă. Pâlcuri de soldaţi se repeziră de pe stăvilar în iazul îngheţat. Sub picioarele unuia dintre soldaţii care mergeau înainte, gheaţa crăpă şi un picior i se afundă în apă; soldatul încercă să se dea îndărăt, dar se afundă până la brâu. Soldaţii cei mai apropiaţi de el se traseră înapoi, conductorul atelajului îşi opri calul, dar dindărătul lor strigătele se auzeau mereu: „Treceţi pe gheaţă! De ce aţi oprit? Treceţi pe gheaţă! Treceţi!” În învălmăşeală se auziră strigăte de groază. Soldaţii, care înconjurau tunul, îndemnau caii şi-i băteau să se întoarcă pe mal şi să tragă. Caii se urniră de pe mal. Gheaţa, care existase sub picioarele oamenilor, se rupse pe o întindere mare, iar vreo patruzeci de soldaţi, care se aflau pe ea, se îmbulziră care încotro, înainte şi înapoi, înecându-se unul pe altul.

Ghiulelele continuau cu aceeaşi regularitate să şuiere şi să izbească gheaţa, apa, şi mai ales mulţimea care împânzise stăvilarul, iazul şi malurile lui.